Răbdare şi destin

Păzit de Cer, cu pâinea în mâna şi vinul în pahar,
mi–s toate creier, carne şi amor divin.

Ca un bilet de bal, de–a valma, cam ciudat,
răbdând şi fără plângeri, prin coaste înjungheat.
Vibrez asemeni unui cer pe săbii cocoţat
ce încinge cu cinci unghii un coif îmbălsămat.

Din talpa mea geroasă la pletele cernite
suspin prin ramuri dezgolite ca un izvor de ploaie.
Destinu–mi ca un câine, clipind privea departe
făcându–mi din răbdare un strop de miere mie.

Singur se aţâţă pe rugul plin de munci
şi tot ce–i gustă gura se amestecă cu fierea.
Ca o rană dintr–un sân cu lănci
îmi apăs pe piept dreptatea ce–mi răzbună firea.

Râd cu haz la viaţă, cu farmec înrămat,
la îngheţatul soare cu pupile seci.
Luând drept martori matrozi cu râsul cam ciudat
fără să mă plâng că au degetele reci.

Par un zugrav de soartă, de ziuă mohorâtă,
smulgând din pietre o linişte adâncă.
Dând unora nelinişti, altora ispită,
ca un bucătar funebru ce fierbe un colţ de stâncă.

Păzit de Cer, cu pâinea în mână şi vinul în pahar,
mi–s toate creier, carne şi amor divin.
Îmi fac răbdarea ibovnică şi dar,
Iubito, vei citi zâmbind în ultimul ziar!

Ca un bilet de bal, de–a valma, cam ciudat,
răbdând şi fără plângeri, prin coaste înjungheat.
Vibrez asemeni unui cer pe săbii cocoţat
ce încinge cu cinci unghii un coif îmbălsămat.

poezie de David Ionel Romulus
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cum stam în noapte

Cum stam în noapte lângă o groaznică ebree,
Cum şed două cadavre pe-un singur aşternut,
Mă prinse dor, alături de acest corp vândut,
De trista frumuseţe ce-n braţe n-o să-mi stee.

Vedeam cu-nchipuirea iar măreţia dragă
Şi ochiul ei puternic, cu farmec înarmat,
Şi părul ce-i făcuse un coif îmbălsămat,
A căror amintire îmi dau amor şi vlagă.

Cu ce smerenie trupul ţi-aş săruta pe veci,
Din talpa răcoroasă la pletele cernite,
Desfăşurând comoara de rasfăţări iubite,

De ai putea, regină prea crudă! doar o seară,
Storcând din ochi de piatră o lacrimă uşoară,
Să adumbreşti splendoarea pupilei tale reci.

sonet de Charles Baudelaire
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Binecuvântare

Când printr-o hotărâre a voilor din Slavă
Veni pe lume fiinţa psalmistului firavă,
Lăuză, -nspăimântată şi blestemându-şi ceasul,
Cu pumnii strânşi la ceruri îşi varsă tot necazul:

- "Cum nu-mi secaşi, Tu, sânii, ca să rămâie sterpi!
Şi nu-ncolţi mai bine în ei un cuib de şerpi!
Afurisită fie ispita trecătoare
Din noaptea când fui prinsă furiş de cingătoare.

Că m-ai ales din lume femeie de ruşine,
Să-i fie scârba tocmai bărbatului de mine,
Nu pot lepădătura s-o zvârl măcar în foc,
Ca un bilet de seară, ascuns, strâns glomotoc,

Aceeaşi ură, însă, cu care m-ai hulit,
Voi pune-o să-mi razbune greşela înzecit.
Spurcată buruiană, ieşită la lumină,
Îţi voi usca lăstarul bolnav, din rădăcină!"

Şi spumegându-şi fierea, şi împroşcând veninul,
Şi neputând pricepe ce-a întocmit destinul,
Ea singură aţâţă rugul nestins, de munci,
Păstrat, în Iad, pedeapsă, uciderii de prunci.

Păzit din Cer, ca bezna de jos să nu-l mânjească,
Dezmoştenitul simte beţia îngerească,
Şi-n tot ce-i gustă limba, în tot ce-i soarbe gura,
Sfinţit e dumicatul şi sfântă băutura.

Se zbenguie cu luna, vorbindu-i şi cântând,
Însufleţit de pilda Golgotei pe pământ,
Şi Sfântul Duh, ce-i poartă tot pasul şi-l îmbie,
Că-l vede vesel, plânge, ca pasărea zglobie.

Cine-i e drag se teme de el, şi fiecare,
Jignit de liniştita-i cu sine împăcare,
Şi căutând să-l cruţe şi să îl uite, parcă,
Răbdarea cu cruzime sălbatecă i-o-ncearcă.

Cu pâinea lui cinstită şi vinul din pahar
Amestecă cenuşe şi un scuipat murdar,
Faţărnicia-i face s-arunce tot ce-atinge.
Un ins îl dă în lături, şi altul îl împinge.

Femeia lui îl face-n răspântii de ocară:
-"Fiindcă mi se-nchină, şi-i sunt ca o comoară,
Îmi voi încinge fruntea, ca idolii, cu laur,
Căci vreau să-mi umple poala, silit, cu sălbi de aur.

Şi beată de tămâie, de smirnă şi căldură,
De saţiu, de metanii, de fum, de băutură,
Voi şti să iau şi locul, de la bărbatul meu,
Batjocorit al celui ce-i este Dumnezeu.

Şi când voi fi de glumă şi jocul meu sătulă,
În mâna mea gingaşă putere e destulă.
Voi pune-o apasată pe piept şi, cu cinci unghii,
Drept, inima,-n cinci locuri, prin coaste i-o înjunghii.

Ca pe un pui de mierlă ce-ncepe să se zbată,
Voi smulge-o dinlăuntru, din piept, însângerată,
Şi ca să-i dau o cină mai bună, mai aleasă,
Voi arunca. o vie caţelului subt masă"

Spre cer, unde zăreşte un jilţ şi o minune,
Psalmistul îşi ridică smerită rugăciune,
Şi lunga scăpărare a nimbului rotund
Priveliştile lumii duşmane i le-ascund.

-"Blagoslovit fii, Doamne că este cu putinţă
Un leac de curăţire adânc, prin suferinţă,
Şi că această dulce, curată doctorie
Ne dă îndrednicirea la sfânta bucurie.

Eu stiu că îl aşteaptă în văile senine,
În rând cu heruvimii prea fericiţi, la tine
Pe cântăreţ o strană la veşnicul ospăţ,
Al cetelor de îngeri, şi caut să mă-nvăţ.

Ştiu că durerea este cea mai înaltă treaptă
Spre care nici ţărâna, nici omul nu se-dreaptă,
Şi ca-mpletind cununa mea nouă, tu mă legi
Să birui lumea toată şi timpurile-ntregi.

Podoabele cu pietre de preţ şi cu metale,
Lucrate-n giuvaiere de chiar mâinile tale,
Nu-s de ajuns cereştei aprinse diademe,
Strălucitoare-n timpul de peste om si vreme.

Căci numai din lumină şi rouă s-a făcut,
Din razele din vatra de zări de la-nceput,
Faţă de care ochii nesemuiţi, ce mor,
Sunt cioburi de oglindă, în frumuseţea lor.

poezie celebră de Charles Baudelaire
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sălbatecul

Şi el din mamă s-a născut
Ciudat
A plâns şi el la început
Ciudat
Cânta şi dânsul uneori
Ciudat
Sorbea mireasma şi de flori
Ciudat
Ciudat şi el îşi amintea
Ciudat
De-un feciorelnic trup de nea
Ciudat
Privea şi cerul înstelat
Ciudat
Ciudat că nu m-a devorat
Ciudat.

poezie celebră de Grigore Vieru
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Linişte albastră

Cu respiraţia tăiată mi–am trezit din tăcere, cuvântul...
David Ionel Romulus

Un colţ de pagină rămasă, un semn de carte lângă geam,
Lumina ploaie conturată pe albul ochilor de porţelan.
Pe masă un pahar de vreme ros de struguri timpurii
Se varsă cu accent de ziuă în iarba strânsă în poezii.

O clipă stă uitată în ramă, mă înham la gâtul ei
În galop de cal de mare potcovit de un condei
Cu nărav ce ninge versuri peste noaptea ce nechează
Peste firele de lavă ca o rugă de amiază.

Plutim în doi fără adresă cu umbrele strânse în bagaj
Pictând culori adânc în oase şi flăcări roşii în obraji,
Apoi îţi scriu secunda vieţii la urechea unei veri
Răsfoind şi poezia ce ţi – am recitat – o ieri.

Se aude un tren în gura nopţii, fierbe cerneala în stilou,
Camera fulgeră în carte cu şoapte purtate de ecou.
Din nou e linişte albastră, şi frumuseţea ta mă lasă mut,
Un continent e pacea noastră cu verde dezbrăcat de lut.

Un colţ de pagină rămasă, un semn de carte lângă geam,
Lumina ploaie conturată pe albul ochilor de porţelan.
Pe masă un pahar de vreme ros de struguri timpurii
Se varsă cu accent de ziuă în iarba strânsă în poezii.

poezie de David Ionel Romulus
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nobila creolă

Şahul este un joc ritmic şi senin în nobila creolă cu gene lungi a minţii.

Pe câmp, culori se împletesc cu scânduri,
doi pioni, un cal şi un rege în urma lor
au sufletul pătrat pe două rânduri
şi un orizont ce le surâde încântător.

Pândesc, purtaţi de un galop de îngeri
prin hăul unei table ce începe să se zbată.
Căutau să cruţe liniştea din ziduri
cu pumnii strânşi la ceruri amandoi deodată.

Solemni, făcând din ceasuri cingătoare
se zbenguiau cu luna în vinul din pahar.
Privesc cum leşină, păleşte, dar nu moare,
amestecând cenuşa unui nebun murdar.

Încearcă să îl cruţe lângă o scrumieră,
să biruie corăbii şi timpurile întregi,
din cioburi de pătrate reflectate în etajeră
să – i curgă diademe de împăraţi şi regi.

Apoi, să urce încet pe coama unui cal de mare
sub cupola unui turn păgân.
Frumos şi grav, răsfăţat de soare
să – şi poarte între buze vraja ce – l ţinea la sân.

Asurzitor, câmpia în jurul lui mugea
cu plăceri de zvelte uragane.
Un cal pătrat trecea prin faţa mea
neputând pricepe de sunt fier sau carne.

Se întinde pe câmpie după un galop divin
doar cu un căpăstru ars de jarul nopţii
spre a împlinii un joc ritmic şi senin
în nobila creolă cu gene lungi a minţii.

poezie de David Ionel Romulus
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bătrânele

În vechile oraşe cu străzi întortocheate
Pe unde chiar urâtul surâde-ncântător
Pândesc, purtat de toane fatale, cam ciudate
Făpturi trec garbovite, c-un ce fermecător.
...
Făcându-şi din durere un strop de miere-ascuns
... bătrâna dreaptă încă şi mândră stă deoparte
...
Cu ochii-i de acvila clipind privea departe;
De marmur fruntea-i parcă spre lauri se-nalţă!...
....
Astfel vă duceţi toate, răbdând şi fără plângeri
Prin hăul de oraşe, voi mame ce-aţi trăit
Cu inimi sângerate, voi curtezane-ori îngeri
Al căror nume-odată de toţi era rostit.
....
Voi ce-aţi trecut prin glorii, făcând din graţii jocuri
Nu vă mai ştie nimeni! Cheflii neomenoşi
V-aruncă-n treacăt vorbe de dragoste-n batjocuri;
Pe-ai voştri pasi fac schime copiii ticăloşi

De soarta ruşinate, voi umbre scorojite
Ce-n tremur mergeţi frânte, lungi ziduri dibuind
Nu vă salută nimeni, amarnice ursite!
Umane vreascuri doară-n vecie înflorind!
...
Ruini! Suntem un sânge! Şi-un gând, o-ngemănare
Solemn, în orice seară vă spun adio, eu!
Dar unde veţi fi mâine, voi Eve-octogenare
Pe cari cu mâna-i cruntă v-apasă Dumnezeu?

poezie celebră de Charles Baudelaire
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Molipsit de linişte

Liniştea care mi te fură cu ultimul sărut pe gură...

simt pe mână incizia lunii
în timp ce oraşul ţipă în somn
zidindu – mă prag
în carne de noapte
cu mâna sub cap
pe frunze de lemn
( m-am molipsit de linişte )

ea pluteşte dincolo de vise
arcuindu – se în boltă pe o ultimă stea
când ceasul de jertfă
înfloreşte pe buze
secunde de cântec
la tâmpla cernită fără perdea

opreşte gheţari
în peretele trezit din tăcere
cu paşi de păienjeni
ucigaşi de uitare
împietrind pustiul la rădăcini

poezie de David Ionel Romulus
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumina înhămată

Pe sub mine umblă noaptea cu inima scoasă,
Mă caută prin bobul de grâu, pe limba de coasă,
Prin viermii trecuţi în maldăr de carne de om,
Prin rădăcina adâncă săpată în coaste de pom.

Pe mine m-aleargă prelung pierderea mea
Din valurile în care înoată-n neştire o stea,
Timpul dispare în spaţii ascunse, albastre
Unde s-au topit amărând despărţirile noastre.

Nimeni nu umblă cu noaptea-n pantofii uzaţi
Punând tămâie la zborul de îngeri derutaţi,
Nimeni nu aruncă în brazdă, în limba de coasă
Bobul de grâu cât pâinea feliată pe masă.

Doar viermii încolţesc în coaste de stele,
Ne facem din pieile lor arătoase pavele,
Ne îndreptăm spre raiul primordial, total,
Să înhămăm lumina la propriul nostru cal.

poezie de Marin Moscu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Monologul unui mort. Odă luminii

Era o noapte adâncă,
prin venele noastre curgea lumina
la fel ca stropii de ploaie
ce sapă în stâncă.
Şi caldă era,
mai caldă decât noi,
şi pentru o clipă
ne-am alăturat celor fără de cuvinte.

Şi caldă erai, mai caldă decât noi...
Lumină topită în noroi!

Din braţele tale am căzut
în vâltorile unui vis
rece,
şi timpul a trecut mai lent
aşa cum totul trece
prin noi,
la fel ca stropii de ploaie
ce sapă în stâncă.

Din braţele tale am căzut
în vâltorile unui vis...
Era o noapte adâncă,
prin venele noastre curgea lumina
la fel ca stropii de ploaie
ce sapă în stâncă.
Şi caldă era,
mai caldă decât noi,
şi pentru o clipă
ne-am alăturat celor fără de cuvinte.

Te aud, te ascult, te inspir...
Te surprind în nemurirea celor fără de cuvinte.
Şi te-am strigat cândva şi te-am avut,
când clipa
a izbucnit în noi ca o dorinţă.

Te-am avut, te-am pierdut
şi-n ceruri răsare o umbră –
e noaptea noastră,
a celor pustiiţi.

Te aud, te ascult, te inspir...
Te surprind în nemurirea celor fără de cuvinte.
Şi te-am strigat cândva şi te-am avut,
când clipa
a izbucnit în noi ca o dorinţă.

Sus... departe încă...
Mâna ta se stinge în picături de ceară
şi-mi străpunge grumazul
la fel ca stropii de ploaie
ce sapă în stâncă.

Şi din căderi învaţă apa
să urce până la nori
în noaptea nopţilor, adâncă.

poezie de Ionuţ Popa
Adăugat de I.m. Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îmi plânge vinul din pahar

pe melodii cu vers posac,
mă arde vinul în stomac,
pe melodii cu dor şi haz,
mă unge vinul pe grumaz.

când traiu-n cântec este greu,
îmi toarnă vinul Dumnezeu,
când te doresc, fără ocol,
îmi toarnă vinul dracul gol.

pe melodii cu ritmuri noi,
ajungem, împreună, goi,
când n-am în casă musafiri,
îmi curge vinu-n amintiri.

pe melodii cu ritmuri vechi,
mi-ajung trei sfaturi la urechi,
să bei, să cânţi, să te distrezi,
că viaţa-i scurtă. nu mă crezi?

pe melodii de la nuntiri,
mă cheamă vinul de te miri,
pe repertoriul funerar,
îmi plânge vinul din pahar.

poezie de Ionuţ Caragea din din volumul în pregătire Căutătorul de amintiri (17 iunie 2022)
Adăugat de Ionuţ Caragea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viaţă amară

N-am avut noroc în viaţă,
De lumină şi verdeaţă,
Nici de lapte, nici de miere,
Numai pâine cu durere...

Untul de pe pâinea mea,
L-a mâncat altcineva:
Doar odată s-a-ntâmplat,
Să rămână nemâncat...

Nici atunci n-am fost în stare,
Să descopăr ce gust are:
Pâinea am scăpat din mână,
Şi-a căzut drept în ţărână;

Pentru că sunt păgubos,
A căzut cu untu-n jos,
Iar, pentru că sunt nătâng,
Şi am început să plâng,

Vreme-n care, ca un fraier,
Tot loveam cu pumnii-n aer,
Am rămas şi fără pâine,
Căci mi-o-nfulecă un câine!

poezie de Eugen Ilişiu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mintea şi vinul

Într-o discuţie recentă cu vecinul
Un tip vârstnic destul de înţelept,
Îl întrebam, cum ne domină vinul?
Si mi-a schiţat traseul lui ca efect.

De omul bea vin, la primul pahar,
Mintea îl îndeamnă să se oprească,
Si-i spune că dânsul nu are habar,
Ce poate în curând să pătimească.

Când omul încă îşi mai face plinul
Neştiind că astfel se joacă cu focul,
Spunem că mintea se ceartă cu vinul,
Care, o împinge dorind să-i ia locul.

De la al treilea pahar cu vin, în sus,
Loc, mintea la om deja nu mai are,
Vinul de acum are cuvântul de spus
Si nu-l deosebeşti pe om între fiare.

Când lui Diogene, un pahar i s-a dat,
A răsturnat vinul fără să-i fie ruşine.
Înţeleptul apoi, zâmbind, s-a explicat:
Astfel, nu mă va răsturna el pe mine.

A zis vecinul că şi otravă e băutura,
I-am acordat, desigur, totală dreptate,
Despre cele naturale îi era învăţătura
Însă, cum or fi oare cele falsificate?

poezie de Constantin Bălăşanu (27 decembrie 2007)
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pahar de dor

Luna coboară în pahar
Pe o plajă fără habar
Să-ndulcească vinul amar
Cu chipul tău de avatar

Torn gânduri şi reapari
Din ce în ce mai frumoasă,.. iar.
Uit să mor, să mai respir
Să nu te pierd în valuri

In paharul plin de dor
Al ochilor,.. muză de ador

poezie de Petru Daniel Văcăreanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cioara prin noapte

Peste-ale visului ape
Zbura o pasăre cu aripi enorme
Către marginea lumii, departe
În noaptea fără lună, în bezna fără forme,
Adânc în creier, înapoi spre începutul a toate.

poezie de Theodore Roethke din Fiul pierdut si alte poeme, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce-i

E-un gust de povidlă cu nuci
Întinsă peste-o felie de pâine:
Cu unt.

E-un parfum de iasomie verde
Încâlcită în gardul de lemn:
Ud.

E-un ghimpe în gât când apari,
Zâmbind confuz, în întrebare:
Cu sens.

E-un pahar ciobit de vin roşu
Mirosind a strugure rece:
Cu sâmburi.

E-o îmbrăţişare strânsă, stâlcită
Chinuită de emoţie incomodă:
Dar caldă.

E-un cântec vechi, insistent
Fredonând versuri în minte
A dor.

E-o mână proptită-n intenţii
Lângă degetele-ţi izolate
A jenă.

E-un cuvânt ce nu tace
Când dispari şi te-acoperi
Indecis.

E-o tăcere suferindă-n alint
A obrazului lipit de obraz
Zâmbind.

E-un tot definitiv, atemporal,
Ciudat, divin, aproape, plin:
Rotund.

Iubirea...

poezie de Gabriela Chişcari (26 iulie 2012)
Adăugat de Gabriela Chişcari
Comentează! | Votează! | Copiază!

Chemarea numelui

ieşeau arcade din mine toate duceau către infinit
erai tu smulsul din încheieturi
erai tu oare adunatul meu
şi mult prea fericirea
nu ştiu
în mine cusătura este deasă
nod marinăresc
sunt fata lui tata
şi tata navighează
ai strigat într-o zi de pe o stâncă
atât de tare
drept în piept ca o rană minunată te-ai deschis
tufe de trandafiri înfloriţi din ape
de atunci trăiesc în corp străin
un naufragiat printre coaste
nu mă plâng de eventuale furtuni
lasă-mă să mai zburătăcesc o vreme prin pielea ta
numele tău

poezie de Silvia Bitere din Gri kamikaze
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fără oameni, toate mor

Fără soare, nu e viaţă,
fără ploaie, nu-i verdeaţă.
Fără vânt, nu e răcoare,
fără boală, nu te doare.
Fără baltă, nu e stuf,
fără aer, e năduf.
Fără apă, nu e peşte,
timpul în loc se opreşte.
Fără dragoste, nu-i dor,
fără oameni, toate mor.

poezie de Dumitru Delcă (septembrie 2017)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amorul şi Craniul

Pe craniul Omenirii şade
Amorul cocoţat
Şi prostul, pe-acest tron, sloboade
C-un râs neruşinat

Băşici rotunde, pus pe glume,
Şi le înalţă-n cer
Spre-a împlini o altă lume
Ascunsă în eter.

Iar globu-n firava lucire
Din zborul larg deschis
Îşi scuipă sufletul subţire
Ca auritul vis.

Cum sar băşicile, din craniu
Aud suspin smerit:
- "Acest joc sângeros şi straniu
Când va avea sfârşit?

Căci orice-n gura-ţi crudă poate
S-arunce-n cer senin
Mi-s creier, carne, sânge - toate,
O, monstru asasin!"

poezie celebră de Charles Baudelaire
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Drapelul

Avem o singură certitudine în culorile tale,
Dumnezeu, s–a îndrăgostit de raza
care–nfăşoară muntele ce ne stă de pază.

El pregătea muzica soarelui în eşarfa
albastră cu constelaţii de zâmbete deasupra luminii.
O privea în ochi, stând cocoţat pe ecoul
unor râuri de spice, zâmbind la fiecare atingere
a brazdelor flămânde cu miros de fân.
Atât de înalt privea strigătul păsărilor
încât aripile lor şlefuiau cerul pe o parte, pământul pe alta
colorându – ne retina cu iubirea ce ne naşte rădăcina.

poezie de David Ionel Romulus
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dilemă

Ciudat ca nu sunt plângeri,
Nici jalea nu-i prea mare:
Femeile nu-s îngeri...
Că au nişte picioare...

epigramă de Valentin David
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!