Drapelul

Avem o singură certitudine în culorile tale,
Dumnezeu, s–a îndrăgostit de raza
care–nfăşoară muntele ce ne stă de pază.

El pregătea muzica soarelui în eşarfa
albastră cu constelaţii de zâmbete deasupra luminii.
O privea în ochi, stând cocoţat pe ecoul
unor râuri de spice, zâmbind la fiecare atingere
a brazdelor flămânde cu miros de fân.
Atât de înalt privea strigătul păsărilor
încât aripile lor şlefuiau cerul pe o parte, pământul pe alta
colorându – ne retina cu iubirea ce ne naşte rădăcina.

poezie de David Ionel Romulus
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

La malul tău

Şti ce – mi şoptise cerul într – o noapte?
Că voi sta la malul tău ancorat,
respirând universuri.
Iar TU, vei mângâia muzica,
norii, briza, spuma din valuri.
Când bântuit e cerul de versuri,
căzute în râuri de plete
şi limpezite cu stropi de izvoare,
în ochii tăi, parte din mare.

poezie de David Ionel Romulus
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sfântul şi luceafărul

Într-o noapte nebună
un sfânt se freca la ochi
şi privea atent cerul,

luceafărul de pe boltă
privea şi el în jos,
i-a făcut rece cu ochiul
luminos.

Ambii îşi făceau semne
şi se bucurau,
apoi fiecare a plecat pe drumul său
grăbit spre ziuă.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Plânsul copilului se aude ca un ecou al aripilor păsărilor in zbor sacadat
Merg cu picioarele goale, prin apa
Scoicile imi ies de sub picioare
E magia din care eu ies învingătoare
Tu, eşti parte din mine, din inima mea
Pergament şi copacii in mişcarea vântului discret
Pictura copacilor ancorati la Orizont
Se-aude un nor, deasupra mea, ca un minunat zmeu
Tu eşti ca apa dintr-un lac agitat, de un apus minunat
Muzica de relaxare intr o incredibila călătorie a unor aripi rupte de ecoul iubirii.

poezie de Ileana Nana Filip
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Raza albastră

Sub cerul plin de ploi
o rază se revarsă
în noaptea-ntunecată...
e raza mea albastră!
În oglinda apei
privesc culorile
schimbătoare
verde, albastru şi roşu
din cântecul depărtării
pluteşte alene
ca un astru călător
frunzele foşnesc
iar vântul mă mângâie
cu un cuvânt
regăsit din amintirea
unui vis
ridic de jos o frunză
aromată...
cu lumini de stele.

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de Maria Ciobotariu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Extaz

n-am crezut vreodată că iarba
poate fi aşa de albastră
cerul senin de un verde crud
că zborul păsărilor coboară atât de jos
încât poţi să-l atingi
şi vântul se încurcă prin şuviţele tale blonde
acoperindu-ţi ochii
cu ultima lui adiere
odihnindu-ţi privirea
când albastră când verde
că zâmbetul tău
poate alunga toată tristeţea lumii
punând în loc un strop de fericire
în clipa asta-n care se comprimă
minute
ore
ani
chiar şi o viaţă

poezie de George Ioniţă
Adăugat de George Ioniţă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Emoţie

În clipa în care Pământul îmbrăţişează Cerul
emoţia îşi pune amprenta în epicentrul inimii,
ca şi cum fiecare atingere ar cuprinde
întreg Universul.

Tu eşti epicentrul unei nopţi
în care eu
te iubesc orbeşte
să simt fiecare tremur
al fiinţei tale...

Ce noapte,
Ce blestem!

poezie de Mirela Crâşmaru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În aripile păsărilor stă vocea mea

Am uitat să mai iubim florile şi mâine va ninge
mâinile tale vântul le va risipi în fulgi si marea se va aprinde
de atâta dragoste, precum braţele intinse ale unui zeu homeric.
Deschide ochii!
in aripile păsărilor stă vocea mea, care te strigă pe nume,
pe numele de botez de fată
din timpuri vechi când iubirea nu s-a rostit
erau doar nori senini, ispitindu-ţi ochii cu lumină.

poezie de Lorin Cimponeriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Răbdare şi destin

Păzit de Cer, cu pâinea în mâna şi vinul în pahar,
mi–s toate creier, carne şi amor divin.

Ca un bilet de bal, de–a valma, cam ciudat,
răbdând şi fără plângeri, prin coaste înjungheat.
Vibrez asemeni unui cer pe săbii cocoţat
ce încinge cu cinci unghii un coif îmbălsămat.

Din talpa mea geroasă la pletele cernite
suspin prin ramuri dezgolite ca un izvor de ploaie.
Destinu–mi ca un câine, clipind privea departe
făcându–mi din răbdare un strop de miere mie.

Singur se aţâţă pe rugul plin de munci
şi tot ce–i gustă gura se amestecă cu fierea.
Ca o rană dintr–un sân cu lănci
îmi apăs pe piept dreptatea ce–mi răzbună firea.

Râd cu haz la viaţă, cu farmec înrămat,
la îngheţatul soare cu pupile seci.
Luând drept martori matrozi cu râsul cam ciudat
fără să mă plâng că au degetele reci.

Par un zugrav de soartă, de ziuă mohorâtă,
smulgând din pietre o linişte adâncă.
Dând unora nelinişti, altora ispită,
ca un bucătar funebru ce fierbe un colţ de stâncă.

Păzit de Cer, cu pâinea în mână şi vinul în pahar,
mi–s toate creier, carne şi amor divin.
Îmi fac răbdarea ibovnică şi dar,
Iubito, vei citi zâmbind în ultimul ziar!

Ca un bilet de bal, de–a valma, cam ciudat,
răbdând şi fără plângeri, prin coaste înjungheat.
Vibrez asemeni unui cer pe săbii cocoţat
ce încinge cu cinci unghii un coif îmbălsămat.

poezie de David Ionel Romulus
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mai târziu

avea să înţeleagă că strigătul
i s-a oprit în gât
mai cu seamă
din cauza unei amintiri

strigătul i-a amorţit pe buze
privea hipnotizat deasupra vidului

a văzut-o într-o străfulgerare
a memoriei

aştepta năvala somnului
un gând ca un spasm:
un copil travestit în soldat
lua poziţie de drepţi
s-a smuls din gândul lui
cu violenţă şi memoria
a vorbit din nou: tânărul
dansa pe o plită încinsă

ea sufla în jar şi-l întreba:
ai câştigat? ai câştigat? ai
câştigat?!
un delir

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Floare în spini

Privea in stânga, privea in dreapta
Mirată, ce era ea..
Albine, fluturi o atingeau
Era o ciudăţenie, un monstru

Cerul deasupra se-negură
Speriată se ghemui
Nori cu stropi de găleată
Udau câmpia însetată

In jurul ei se adună apă
Se privi uimită intr-o baltă
Nu semăna cu nici o surată alăturată
Se inroşi ruşinată

Toţi maci au fost albi odată
In lanurile galbene
Se inroşesc privind in apă
Nu te uita in jur, cea mai frumoasă floare

Nu creşte in grădini
E cea crescută în spini

poezie de Petru Daniel Văcăreanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nemurirea

O căsuţă parcă pierdută în răscrucea celor patru vânturi stătea prizonieră
între două puncte cardinale legate între ele
cu linia dreaptă a destinului din mintea mea.
Chiar acolo, cândva, Dumnezeu,
odihnea pe o bancă îmbibată cu amintiri.
În fiecare dimineaţă îşi răsturna soarele peste case,
garduri, până pe caldarâmul încins de tălpile copiilor ce alergau
mângâiaţi fiecare–n parte de razele soarelui.
În bucuria lor, liniştea pomilor se transforma într–o fântână de apă vie,
hrănind universul, până şi verdele ierbii de pe marginea drumului ce se pierdea în amintire.
Acolo, lângă acea casă, pe bancă, mai văd şi acum câteodată o umbră sculptată
sub foşnetul pomilor. Se mistuia de focul dorului defilând singură dincolo de lacrimi,
dincolo de gânduri, dincolo de ultimul cuvânt ce seamană blând nemurirea din amintiri.

Toate izvorăsc din acea casă, din acea bancă, şi tot acolo se intorc.

poezie de David Ionel Romulus
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eşarfa

Ea torcea dintr-un ghem de piatră un fir de apă
din care să împletească eşarfa cu care să lege
ochii lumii...
Pocnea în vatră
războiul de ţesut execuţii.
În ceas secundele tiveau la noduri stâlpii.
Ea torcea!
Torcea eşarfa cu care să lege ochi cu ochi înnodaţi
deţinuţii...

poezie de Alin Ghiorghieş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fluture de noapte

Sunt un fluture de noapte
care îşi arde mereu aripile de cântec…
Sunt femeia
care aduce întrebări eterne în suflete…
Sunt eu...
cea care ucide apusul
cu umbre de vis...
Sunt mâna care mângâie
si gândul care sărută...
Sunt adierea vântului prin părul tău...
Sunt liniştea care se cerne deasupra luminii...
Atinge-mi faţa să afli
cum se aprind în mine felinarele sângelui!
Atinge-mi căldura
să poţi topi vorbele la flacăra
trupului meu!
Se cutremură amurgul în braţele mele
când te mângâi...
Calea Lactee îşi pierde urma în mine...
Eu sunt cea care te cheamă la festinul iubirii...
Eu sunt cea care întinde mâna spre tine
ca spre o oază de fericire...
Dă-mi cupa gurii tale să mă îmbăt cu abisul tău!
Dă-mi palmele să le adun
intr-o lacrimă de ploaie
care să spele toate nopţile plânse odată!

Modelează lutul meu
să poţi face din el
chipul adevărat al omului din mine!

Scrijeleşte cu buzele tale urme de dor
atât de dureros încât
să nu-mi mai treacă nicicând!
Şi nu te mai întreba ce se intamplă!
Suntem doar noi doi,
atât de puri
că albul e prea puţin alb
şi cerul prea puţin înalt
ca să poată ajunge până la el
ceea ce simţim:

infinitul fiecăruia dintre noi...

poezie de Lelia Mossora (6 martie 2004)
Adăugat de Lelia Mossora
Comentează! | Votează! | Copiază!

Suntem

Fiindcă suntem adesea atât de nebuni
şi ne hrănim din măduvă de lună
hai să râdem atunci când vom bea
ca doi menestreli pe o planetă nebună.

Fiindcă suntem atât de bogaţi
şi ne–am născut din aceeaşi poveste,
râdem şi plângem când cerul va sta
pe masa tăcerii tras de un cleşte.

Fiindcă suntem atât de ciudaţi
şi ne topim adânc în palme
suntem laguna dintr – un bob de cafea
căzută într–o ceaşcă plină cu basme.

Fiindcă suntem atât de fierbinţi
până ce veacul din cărţi va cădea
hai să făurim din lut două roţi
şi un munte să tragem pătrat la rindea.

Fiindcă suntem, şi suntem o cupă
din care se bea iubire sadea
hai să împletim stâncă şi apă
şi–apoi să ne punem iubirea în ea.

poezie de David Ionel Romulus
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Turist rătăcit

Hoinărind ca un nomad
Pădurea verde de brad,
Mă privea cu ochi de jad.

tristih de David Boia (16 septembrie 2013)
Adăugat de David Boia
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prietenul meu

Prietenul meu a venit aseară la mine,
Abia mai respira. Ce ai? l-am întrebat,
Ce e cu starea asta îngrozitoare?
S-a aşezat încet pe podea, cu faţa lui dumnezeiască,
Nu se mai ţinea pe picioare.
Ce s-a întâmplat? îl întrebam eu, ce s-a întâmplat?
Nu părea să mă mai cunoască.
Privea dincolo de mine şi atât,
I-am atins cămaşa, era udă de sânge,
Avea o rană strălucitoare la gât.
Nu plânge! i-am spus dintr-odată, nu plânge!
Deşi nu plângea. Privea dincolo de fereastră,
Era înspăimântător de frumos,
Dar nu mai avea nimic sub cămaşă,
Nimic din penajul lui fabulos,
Doar două cioturi însângerate,
Doar două răni din care sângele şiroia.
Unde-ţi sunt aripile? l-am întrebat
Unde-ţi sunt aripile? am urlat.

poezie de Mircea Florin Şandru din Faţa ascunsă (2010)
Adăugat de Carmen2015
Comentează! | Votează! | Copiază!

Privind paloarea de frunză veştedă, domol căzătoare, a soarelui, am închis ochii şi i-am ascultat apusul. Şi nu era o părere c-am auzit în căderea lui foşnet de frunze moarte, căci pădurea care-l privea a oftat adânc şi a lăcrimat căderi de frunze.

citat celebru din Ionel Teodoreanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zâmbetul luminii în paharul colorat al nopţii

în uimiri colorate
ne scaldă
pe fiecare
ochii nopţii
împletindu-ne cu paşii vântului
şi
surâsul stelelor

picurii nopţii
nu ne mai ating
ci doar
fulgii de vise
care-n alb îmbracă pământul
şi strada
şi trotuarul
plutind pe aripile vântului şi ale nopţii
ca o mângăiere adusă
de pe înălţimi

alături
stelele
culorile
şi zâmbetele luminii
din paharul colorat al nopţii

poezie de Ioan Daniel Bălan (15 decembrie 2016, Cluj)
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zâmbetul luminii în paharul colorat al nopţii

în uimiri colorate
ne scaldă
pe fiecare
ochii nopţii
împletindu-ne cu paşii vântului
şi
surâsul stelelor

picurii nopţii
nu ne mai ating
ci doar
fulgii de vise
care-n alb îmbracă pământul
şi strada
şi trotuarul
plutind pe aripile vântului şi ale nopţii
ca o mângâiere adusă
de pe înălţimi

alături
stelele
culorile
şi zâmbetele luminii
din paharul colorat al nopţii

poezie de Ioan Daniel Bălan (15 decembrie 2016, Cluj)
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Metaforă

Pe un tărâm necunoscut
Rupt parcă din poveşti
Trăia, fără să fi văzut
Meleaguri pământeşti,
O fată, cum doar Eminescu
Ştia să o descrie.
Era... ca o metaforă
Închisă-n poezie!

Lacrima Lunii îi spăla
Obrazul, fruntea, gura...
Iar noaptea, mai că-şi învelea
Şi gândul şi făptura
Cu aripile unui înger
Menit s-o protejeze
De răul care-ar fi putut
Să o atragă-n mreje.

Dar ea, pierdută-n depărtări
Privea planeta albastră
Şi se visa adeseori
O pasăre măiastră.
Să zboare până unde viaţa
Lega la căpătâi
Un început... Apoi s-atingă
Lumina Soarelui,
Din asfinţitul sângeriu
Un chip să se arate
Nici prea devreme, nici târziu
Prin dragoste s-o poarte.

Era un vis. Habar avea
Că-ntregul Univers
În juru-i se înlănţuia,
Ca versul de alt vers
Şi că Pământul cu oceane,
Câmpii, grădini de flori,
Cu munţii - stând drept paravane
De vânt, ploi şi ninsori -
Nici c-ar mai fi părut albastru
De n-ar fi existat
O fată, cum doar Eminescu
Şi-ar fi imaginat!

poezie de Dana Ene
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!