Sonetul LXI – Cum nimic nu-i de făcut...

Cum nimic nu-i de făcut, să ne sărutăm păşind în amintire.
Atât de mine-ai avut parte, până aici am fost tovarăşi.
Sunt fericit, da, o spun din toată inimă la despărţire,
Când atât de simplu şi de liniştit pot liber să fiu iarăşi.
Să ne dăm mâna şi să ştergem jurământul cel solemn –
Iar dacă într-o zi ne-om întâlni din nou pe undeva
Să nu se vadă în sprânceana noastră semn
C-am fi păstrat din fosta dragoste ceva.
Acum când Iubirea-şi dă ultima suflare, pe înserate,
Când Pasiunea zace fără-a scoate vorbă, cu puls slab,
Când Fidelitatea-îngenunchează lângă patul cel de moarte,
Iar Inocenţa-şi închide sfioasă ochiul ei suav,–
Dacă-ai dori, deşi ea-i ajunsă la capătul de drum,
Din moarte tu mai poţi la viaţă s-o aduci. Acum.

sonet de Michael Drayton, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ideea

Nu-i de făcut nimic, să ne sărutăm păşind în amintire.
Atât de mine-ai avut parte, până aici am fost tovarăşi.
Sunt fericit, da, o spun din toată inimă la despărţire,
Când atât de simplu şi de liniştit pot liber să fiu iarăşi.
Să ne dăm mâna şi să ştergem jurământul cel solemn –
Iar dacă într-o zi ne-om întâlni din nou pe undeva
Să nu se vadă în sprânceana noastră semn
C-am fi păstrat din fosta dragoste ceva.

poezie de Michael Drayton din Poezii, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acelora pe care i-am iubit şi acelora care m-au iubit

A venit vremea să plec, nu mă opri, deschide uşa larg,
Am multe lucruri de făcut şi de văzut dincolo de prag;
Nu te-atârna de mine cu lacrimi, bolovani,
Fii fericit că am avut în viaţă-atâţia ani

Să-ţi dăruiesc iubire, iar tu nici nu poţi să ştii
Cât de fericită am fost cu tine în fiecare zi,
Îţi mulţumesc pentru toată iubirea ta acum
Când, iată,-a sosit vremea să plec singură la drum.

Mă poţi plânge-un pic, dacă simţi că asta-ţi face bine,
Apoi lasă-încrederea, cu lumina ei, durerea să-ţi aline;
Curând vom fi-împreună iarăşi într-o vâlcea cu calomfiri,
Până-atunci, binecuvântează comoara ta de amintiri.

Nu voi pleca de tot, totuşi, iar viaţa merge mai departe,
Dacă-ai nevoie, cheamă-mă, şi voi sosi de dincolo de moarte;
Deşi tu să mă vezi nu vei putea, nici să mă-atingi, voi fi aproape,
Dacă-o să-ţi asculţi inima, vei auzi căzând ca nişte ape
Întreaga mea iubire, limpede şi tandră ca zefirul.
Apoi, când singur vei veni şi tu pe acelaşi drum, din nou mireasă,
Te voi întâmpina zâmbind şi-ţi voi spune bine-ai venit acasă.

poezie de Mary Alice Ramish, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moarte, tu n-ai nume de Om

(scris pe patul de spital, aprilie 2018)

mai stai o clipă moarte stai
nu cer să-mi dai mie nimic
dacă mi-ai fi dat un semn
oricât de mic
îmi pregăteam valiza
cu toate cele necesare
un aparat de ras
un creion o mapă şi un plic

mai stai o clipă moarte stai
nu cer să-mi dai mie nimic
mai zăboveşte jos
sub deal un pic
să sting lumina apa
gazul şi să las o cheie
ori nu ştiai că am
o mamă şi un copil mai mic

mai stai o clipă moarte stai
nu cer să-mi dai mie nimic
în mine totu-i negru
vai poate doar e un protest
ca şi când
ar fi fost să fie
un anotimp în care
aş fi putut să plec

mai stai o clipă moarte stai
nu cer să-mi dai mie nimic
ci îngăduie-mi o rugăminte
să-ţi mai zic
de sub tălpi durerea urcă iute ca un scai
şi sunt gol-goluţ că n-am putut
să-mbrac nimic
aşa sun Om dar nu cu suflet mic
te rog mai lasă-mă un pic
să strâng trecutul şi viaţa între dinţi
că nu-i nimic mai scump decât iertarea zic

mai stai o clipă moarte stai
nu cer să-mi dai mie nimic
ţi-am spus răgaz să-mi dai
să mai zăboveşti la poartă un pic
cât copilu-mi face semn
cu mâna
că doar ştiai
că-i bolnav şi trist
şi-i cel mai mic

la urmă-apoi de vrei să-mi dai
un se4mn
aprinde lumânarea neagră din pridvor
ştiu că te grăbeşti
şi-i musai
să revin la ceea ce am fost
poate un nimic
dar stai
mai am un Dumnezeu de nu ştiai
şi o mamă care a lăcrimat destul
şi-i rog acum când trupul meu
nu-i mai în stare de nimic
să-mi aprindă o lumânare
acolo sub pământ

noa haide moarte hai
te întreb cât încă mai sunt viu
cu ce-am greşit de vii pândind
şi totuşi dacă vii
adu-mi şi tu ceva să-mi placă
nici flori nici lumânări ca la mormânt
ci o noapte de împăcare cu tot ceea
ce am fost şi încă sunt

noa haide moarte hai

păşeşte-n cet de poţi
injectează-mi în vene noaptea
fie şi în somn
doar atât cât eu către Dumnezeu mî-ndrept
apoi să taci
că n-ai nume de Om

apoi să taci
apoi să taci
să taci...

poezie de Teodor Dume din Lacrimi de pe altarul trupului (aprilie 2018)
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scrisoare

... Şi tot aşa pe înserate cum e acum – ţi-aduci aminte?
Stam amândoi, acum e anul... noi amândoi! ce dulce-mi sună
În gând când le aud... ce dragă îmbrăţişare de cuvinte!
E-atâta cântec într-o vorbă când ştie gândul să şi-o spună...

Noi amândoi... închide ochii când vei ajunge-aici şi-ascultă
Noi amândoi – acum e anul. – Ce dulce lacrimă şi multă
Închide gândului cărarea când vreau anume să-mi socot
Ce-s eu în aste două vorbe în care singur tu eşti tot...

poezie celebră de Elena Farago din Versuri (1906)
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moarte, tu n-ai nume de om

mai stai o clipă moarte stai
nu cer să-mi dai mie nimic
dacă mi-ai fi dat un semn
oricât de mic
îmi pregăteam valiza
cu toate cele necesare
un aparat de ras
un creion o mapă şi un plic

mai stai o clipă moarte stai
nu cer să-mi dai mie nimic
mai zăboveşte jos
sub deal un pic
să sting lumina apa
gazul şi să las o cheie
ori nu ştiai că am
o nevastă şi un copil mai mic

mai stai o clipă moarte stai
nu cer să-mi dai mie nimic
în mine totu-i negru
vai poate doar e un protest
ca şi când
ar fi fost să fie
un anotimp în care
aş fi putut să plec

mai stai o clipă moarte stai
nu cer să-mi dai mie nimic
ci îngăduie-mi o rugăminte
să-ţi mai zic
de sub tălpi durerea urcă iute ca un scai
şi sunt gol-goluţ că n-am putut
să-mbrac nimic
aşa sunt Om dar nu cu suflet mic
te rog mai lasă-mă un pic
să strâng trecutul şi viaţa între dinţi
că nu-i nimic mai scump decât iertarea zic

mai stai o clipă moarte stai
nu cer să-mi dai mie nimic
ţi-am spus răgaz să-mi dai
să mai zăboveşti la poartă un pic
cât copilu-mi face semn
cu mâna
că doar ştiai
că-i bolnav şi trist
şi-i cel mai mic

la urmă-apoi de vrei să-mi dai
un semn
aprinde lumânarea neagră din pridvor
ştiu că te grăbeşti
şi-i musai
să revin la ceea ce am fost
poate un nimic
dar stai
mai am un Dumnezeu de nu ştiai
un copil şi o nevastă care au lăcrimat destul
şi-i rog acum când trupul meu
nu-i mai în stare de nimic
să-mi aprindă o lumânare
acolo sub pământ

noa haide moarte hai
te întreb cât încă mai sunt viu
cu ce-am greşit de vii pândind
şi totuşi dacă vii
adu-mi şi tu ceva să-mi placă
nici flori nici lumânări ca la mormânt
ci o noapte de împăcare cu tot ceea
ce am fost şi încă sunt

noa haide moarte hai

păşeşte-ncet de poţi
injectează-mi în vene noaptea
fie şi în somn
doar atât cât eu către Dumnezeu mă-ndrept
apoi să taci
că n-ai nume de Om

apoi să taci
apoi să taci
să taci...

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Hortense Robbins

Numele meu era prezent în toate ziarele –
Când cinam undeva
Sau când călătoream undeva,
Sau când închiriam o casă la Paris,
Unde eram parte a aristocraţiei.
Întotdeauna mâncam sau călătoream,
Sau mă tratam la băi, la Baden-Baden.
Acum sunt aici să onorez
Spoon River, aici lângă familia din care cândva am apărut.
Nimănui acum nu-i pasă unde am luat cina,
Sau am trăit, sau cu cine m-am conversat,
Sau cât de des mergem la Baden-Baden.

epitaf de Edgar Lee Masters din antologia de versuri Antologia de la Spoon River, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Odă iubirii

Ce suflet trist ascunde-a mea blândeţe!
Şi o privire caldă mă-nconjoară...
Eu sunt prizoniera ta de veacuri,
Iubirea noastră zace acum pe catafalcuri,
În faţa ei sunt un erou zdrobit de tancuri.

Iar inima plânge etern rănită...
Nu sunt un om cu inimă de fier,
Vreau să-mi şterg lacrima, să fiu iubită
De cel ce-mi este înger şi mister.
Iubire de neegalat, inima mea merită.

Tu vei fi piscul meu de neatins,
Poarta deschisă către paradis.
Iubirea noastră îngerilor este
O filă de uitare, de poveste
Ce se sfârşeşte, grabnic, crud şi trist.

Acum când simt că totul se sfârşeşte,
Iar lacrima din ochi, ca un izvor ţâşneşte,
Noi ne privim ca doi străini... Păcat!
Spre-a mă cunoaşte nu te-ai încumetat.
Iubirea noastră zace de-acuma sfărâmată,

Te-ntreb plângând: "M-ai cunoscut vreodată?!"
Văd c-am avut această crudă soartă,
Dar nu, nu-mi lua şi ultima speranţă,
Căci tu eşti totul pentru mine-n viaţă.
Iubirea-mi n-o să piară niciodată...

Şi ning în suflet trandafirii despărţirii...
Sunt florile simbol al sufletului meu.
Acum când rupt e-n două şi lacătul iubirii,
De plâns s-au scuturat toţi trandafirii.
Tu vei pleca în lume, prea departe,

Eu te voi aştepta aici până la moarte,
Cât tu mă vei citi ca pe o carte.
Voi fi singurătate peste ani,
Plimbându-mă prin parcul cu platani.
Însă pe banca noastră unde-am stat...

Doar o oglindă care nu s-a spart
Şi trandafirul dragostei uscat.
Tu ai plecat departe pe vecie,
Într-o lume de mister şi agonie.
Dar te mai rog, te rog să uiţi de mine!

poezie de Livia Mătuşa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Voi fi pământ

Nu mă-ntreba dacă mă tem
În viaţa asta de ceva
O moarte am şi nu mai mult
De ce să mă mai tem de ea?

Cât timp mai sunt cu tine-aici
De vrei, mă poţi privi de "sus"
Şi mă poţi critica acum
Pentru ce-am scris sau ce am spus

Nu face asta-n ziua când
Eu, înarmată, până-n dinţi
Doar cu nimic din ce-am avut
Voi căuta drum către sfinţi

Am îndrăznit să nu accept
Ce alţii au tot vrut să fiu
Venind, plecam spre nică ieri
Când prea devreme-a fost târziu

Tot ce-am iubit şi am visat
Lăsat-am în al meu cuvânt
Suflet şi trup am fost cândva
Sub pasul tău voi fi pământ...

poezie de Mariana Eftimie Kabbout
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonetul 134

El e al tău, cum am mărturisit,
Iar eu voinţei tale-i sunt zălog
Poţi să mă ţii, dar pe al meu iubit
Lasă-l cu mine, doar atât te rog,
Dar n-o să vrei şi liber nu va sta,
Că eşti zgârcită, pe când el e bun;
Şi pentru mine-n scris va garanta
C-un legământ solemn şi oportun.
Însă cu-al frumuseţii tale drept,
Tu totul ei, dar eu acum te-acuz
Că-mi execuţi amicul, şi m-aştept
El să plătească, c-am făcut abuz.

Şi l-am pierdut, iar tu ne-ai dobândit,
Că eu nu-s liber, chiar dac-a plătit.

poezie clasică de William Shakespeare, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Înţelepciunea morţii

Cine nu se naşte nu moare.
Moartea e cea mai trainică lucrare a lui Dumnezeu.
Soarta ta este de muritor, dorinţele te depăşesc.
Cu cât ai mai mult, cu atât pierzi mai mult prin moarte.
Râsul este izvorul vieţii, plânsul este al morţii.
Să trăieşti ca şi cum ai fi nemuritor, să mori cu aceeaşi credinţă.
În fiecare om zace un mort – trecutul.
Când mori te întorci la locul naşterii.
Nu vorbi des despre moarte, îi poţi atrage atenţia.
Datorită morţii a intrat morala în viaţa noastră.
Viaţa este un împrumut al morţii.
Pot trăi la nesfârşit cei ce nu au nimic de făcut.
Când ştii de toate mergi spre moarte cu ochii închişi.
De unde ştim că nu ne aşteaptă cu dor cei care au plecat?
Ştim că vom muri, dar nu ştim uneori că am murit deja.
Nu mă preocupă moartea acum, am să mă ocup de ea după.
Moartea ta este treaba altora, nici tu nu te poţi ocupa de ea.
Nu ducem lipsă de timp, ci de viaţă.
Cunosc moartea mai bine decât morţii.
Cine pătrunde trufaş în moarte?
Cineva arde, cineva putrezeşte în viaţă fiind.
Orice termen de garanţie aminteşte de moarte.
Spitalele au nevoie de bolnavi, cimitirele de morţi.
Cei vii se duc, morţii rămân ca martori.
Când viaţa nu există, nici moartea nu are loc.
Iubirea nu ne apropie şi nici nu ne depărtează de moarte, dar ne dă curaj.

poezie de Boris Marian Mehr
Adăugat de Boris Marian Mehr
Comentează! | Votează! | Copiază!

Altă dată-n altă viaţă

Ne-om mai întâlni vreodată
Prin vreo lume-n altă viaţă,
Eu, bărbat, iar tu, ca fată,
Ne vom mai privi în faţă?

Şi dacă ne-om întâlni,
Tu o fată, eu bărbat,
Oare ne vom mai iubi
Cum o mai făceam odat'?

Oare mă vei recunoaşte
Când am să te-mbrăţişez,
Dragostea va mai renaşte,
Sau, ca azi, doar eu visez?

Când la piept noi ne vom strânge
Lacrimi vor ţâşni sub pleoape
Nu vom şti de ce vom plânge,
Doar ne vom dori aproape.

Ştiu c-am să te fac să simţi
Alţi fiori în dimineaţă
Fiindc-am fost îndrăgostiţi,
Altă dată-n altă viaţă!

Şi de-am să mă nasc bărbat
Când am să te întâlnesc,
Eu îţi voi fi arătat
Peste veacuri, cum iubesc.

Fiindcă astăzi sunt femeie
Şi pentru c-am fost rănită
Viaţa care va să vie
Măcar tu să fii iubită.

Vreau să fiu bărbatul care
Te-o-nvăţa cum să iubeşti,
Iar atunci vei şti tu oare
Că nu-i bine să răneşti?

N-am să-ţi reproşez nimic
Fiindcă sufletu-ţi va şti
Cât ai fost astăzi de mic
Fiindcă n-ai ştiut iubi.

Doar ai să-mi suspini la piept,
Eu în braţe te voi strânge,
Şi-am să fiu cel înţelept
Şi-am să tac... cât tu vei plânge.

Tu vei plânge vinovată
Pentru că ţi-ai amintit,
Când bărbat erai, eu, fată,
Şi răneai, dar te-am iubit.

Buzele-mi vor săruta
Lacrimile ce-ţi vor curge
Şi ţi-oi spune "Draga mea,
Sunt cu tine, nu mai plânge...

poezie de Florentina Mitrică (19 martie 2016)
Adăugat de Florentina Mitrică
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce greu îmi e fără voi...

Cândva... demult, am trăit drama,
Când i-am pierdut pe-ai mei, pe rând.
Au decedat tata şi mama...
E greu fără ei, pe pământ.

Când a murit, n-a ştiut tata
Să spună că el va pleca.
Într-un minut el a fost gata
Şi am rămas numai cu mama.

De rude, timpul ne desparte.
Eu, astăzi, sunt la casa mea.
De necazuri avem parte
Ne înnoptează liniştea.

Era-ntr-o vineri, dimineaţa,
Când soţul meu a deceat.
Eu am rămas doar cu speranţa,
Iar el va fi de neuitat!

Am mai trăit încă o dramă,
Când am pierdut pe biata mamă.
Vreau să vorbesc cu ei, pe rând,
Dar, le şoptesc numele-n gând...

Mi-e dor de cei răpiţi de moarte,
Şi-n rugăciuni, eu îi cuvânt.
Deşi ştiu că-s plecaţi departe,
Oricând eu am să-i port în gând.

Aş vrea să ştiu de le e bine...
Ce n-aş da, de-ar fi cu mine!
În vis, eu, lor mă adresez?
Sunt cu ei, măcar, când îi visez!

Spun rugăciuni la întâmplare,
Şi-ntreb pe Dumnezeu de ei,
Dar îmi răspunde:,, Cel ce moare,
Nu se întoarce înapoi!"

Îmi este tare dor de tata!
Cât mi-aş dori să-şi vadă fata,
Că-n viaţă, ea s-a descurcat,
Să ştie că nu l-a uitat!

Vă plâng de când m-aţi părăsit,
Şi v-am iubit atât de mult!
Mereu aduc flori la mormânt
Şi nicicând nu am să vă uit!

Ştiu că ne-om întâlni o dată
Şi-atuncea fericiţi vom fi!
Astăzi rostesc cu-ai mei copii:
"Doamne, te rog, pe ei îi iartă!"

poezie de Georgeta Nedelcu din Cenuşa unui suflet! (2 noiembrie 2003)
Adăugat de Georgeta Nedelcu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În acest moment mi-aş dori să te scriu

să ating cărţile noastre de sânge
şi cuvintele să ţâşnească în jur
ca durerile din care voiam să plec atunci
mi-aş dori să îţi ascult bătăile inimii
chiar dacă între noi sunt munţi
şi ape
şi dezastre
mi-aş dori să fac ceva cu toate cuvintele ce aşteaptă
ca lupii flămânzi
dar
vezi tu
şanţul acela plin cu nebunie
a fost şters de pe harta acestei lumi

uneori
crede-mă
am senzaţia că nu mai exist
că zac îngropată acolo
în trecutul glorios
când te descoperisem
fascinant
şi mă simt atât de bătrână
atât de neînsemnată
iar când laşi un semn
mă apucă plânsul
că nu sunt ceea ce trebuie să fiu

în acest moment mi-aş dori să te ţin de mână
şi să îţi spun
că poezia mea a fost poezie doar cu tine
atunci
acum e doar un segment banal
pe care îmi aşez nimicurile

în acest moment mi-aş dori să te scriu
cum eşti
frumos
remarcabil
şi cu gândul la alte femei

poezie de Any Drăgoianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Roiul

ce poţi să ştii tu despre mine- doar n-ai trecut prin patul meu
şi nici prin ce numeşti tu bine şi nici prin ce socot eu rău
ce pot să-mi spui când noi în viaţă de-a pururi nu ne-om întâlni
cum poţi să-mi râzi mereu în faţă ştiind că nu mai poţi iubi

se scurge vremea printre coarde din glasu-mi trist şi răguşit
şi-n sângele din vine arde un boţ de suflet ostenit
aprind încet o lumînare să văd ce drumuri am greşit
aprind deşi afară-i soare şi bate vântul răguşit

se simte zarea cum tresaltă de mila ochilor mei orbi
din stuful unduind în baltă trei broaşte se stropşesc la corbi
se trec în zbor deasupra noastră şi dau onoruri de rigoare
cu tril de pasăre măiastră spărgând îndelungata zare

ce pot să-ţi spun la despărţire când nu mai am nimic de spus
şi colbul scurs din amintire cu apa sâmbetei s-a dus
ce pot să mai cerşesc la soartă când nu mai ai ce mai cerşi
şi lumea mea demult e moartă iar lumea ta va mai trăi

rămâi să mai păstrăm o clipă de reculegere totală
să mai zâmbim cu colţ de pripă din stima noastră cordială
oricum pe orizont se lasă o noapte lâncedă şi goală
o noapte de destin aleasă şi neagră ca un roi de smoală...

poezie de Iurie Osoianu (27 decembrie 2019)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mâine nu e nimic

Când?
Când te voi mai întâlni eu pe tine,
Inegalabila mea,
În lumea aceasta
Din ce în ce mai smintită?

Timpul devine senil.
Timpul devine ilicit,
Timpul devine incomensurabil.
Ieri a devenit prea repede azi,
Azi parcă n-a fost niciodată,
Niciodată mi se pare că a fost totuşi odată,
Odată, îmi spuneai că vom fi împreună
Pentru totdeauna...
Totdeauna nu mai înseamnă nimic,
Totul e acum!

Când, spune-mi când te voi mai întâlni eu pe tine,
Inegalabila mea,
Într-o lume,
Din ce în ce mai ţicnită?

Totul e acum, mâine nu e nimic!
Mâine ne bârfim unii pe alţii,
Mâine se fac promisiuni electorale,
Mâine se fac scrisori anonime,
Mâine ne dăm în cap unii la alţii,
Mâine iarăşi se fac jurăminte de castitate!
Mâine e altă zi de instrucţie pentru războiul nuclear,
Mâine e iar ziua în care se aruncă istoria la gunoi.
Numai acum, numai acum mai avem puţin timp
Să ne iubim,
Mâine nu e nimic!...

Când?
Oare când te voi mai întâlni eu pe tine,
Inegalabila mea,
În lumea aceasta
Din ce în ce mai smintită?

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Călător, trecător pribeag pe pământ...

Călător, trecător pribeag pe pământ...
Drumuri, gânduri, ofuri şi chin,
Gust de pelin,
Goană de ani, muncă şi bani,
Trudă în vânt...
Călător, trecător pribeag pe pământ!

Doamne, mi-ai dat ce n-am visat!
Sădind în mine, credinţa-n Tine,
Din ce mi-ai dat, voi dărui,
Oricând în cale voi întâlni
Un necăjit, un disperat ce ispăşeşte al lui păcat.
Ajută-mă, cât mai trăiesc, tot ce doresc să-nfăptuiesc,
Să prind în versul ce mi-ai dat, peste ocean ce-am învăţat!
Ştiu, mai de preţ pe lume nu-i, ca sănătatea omului
Dar sunt grăbit, uit prea uşor că pe pământ sunt trecător!

Dacă-i curat sufletul meu,
C-am fost cinstit şi de cuvânt,
C-am respectat un jurământ,
Cât am fost bun, cât am fost rău,
O ştii doar Tu, mărite Zeu!

Tot ce adun an după an,
Mult prea curând se pierde-n van!
O umbră sunt, o frunză-n vânt,
Când plec, las totul pe pământ,
Muncă de ani, Goană şi bani, Trudă în vânt...
Atât doar sânt:
Călător, trecător pribeag pe pământ!

Chiar de eşti trecător...

Astăzi eşti... mâine, nu...
Viaţa... trece în zbor
Şi tu eşti doar atât:
Pe pământ, călător!

Mai târziu înţelegi,
Că şi visele mor
Şi tu eşti doar atât:
Pe pământ, trecător!

Când devii înţelept,
Ai rămas cu-n toiag
Ştii că eşti doar atât:
Pe pământ, un pribeag!...

... Chiar de eşti un pribeag,
Călător trecător,
Lângă suflete dragi,
Poţi pricepe uşor
Ce-i un cuib fericit,
Un surâs de copil,
Cât de mult ai iubit?...

Te întreabă... subtil:
Ai plantat un copac?
Ai iubit o mândruţă?
Ai pe lume urmaşi?
Ai făcut o căsuţă?

Poţi "pleca"... liniştit,
Ţi-ai făcut aici "treaba"...
Chiar de eşti trecător,
Nu trăit-ai degeaba!

poezie de Ionel Davidiuc (mai 2004)
Adăugat de Ionel Davidiuc
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un semn de moarte rătăcit...

îmi las mâna atârnând de-o faşă,
mă doare umărul cumplit,
ieri l-am lovit cazând de-o dată,
un şanţ în el m-a tolănit

şi pentr-o clipă îndelungă,
în ochii mei a fost nimic,
când m-am trezit striga o umbră,
ce-mi ridica trupul căzut

şi ce durere nemiloasă,
ce chin în mine cuibărit,
mă zvârcolea simţind cum lasă
un semn de moarte rătăcit

acum când scriu, scriu doar cu stânga,
căci mâna dreaptă n-o mai simt,
simt umărul ce se tot umflă,
şi-mi ţine orele scrâşnind

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu mi-e teamă de moarte, ci de faptul când voi realiza, pe patul de moarte, că n-am făcut nimic cu adevărat important când puteam s-o fac.

Bogdan Alexandru Burlacu (3 aprilie 2014)
Adăugat de Bogdan Alexandru Burlacu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi când ajunge la cuptor, frumoase plăcinte erau într-însul! Dar când s-apropie să ia dintr-însele şi să-şi prindă pofta, focul o arde şi nu poate lua. La fântână, aşijderea: păhăruţele de argint, nu-i vorbă, erau, şi fântâna plină cu apă până-n gură; dar când a vrut fata să puie mâna pe pahar şi să ia apă, paharele pe loc s-au cufundat, apa din fântână într-o clipă a secat, şi fata de sete s-a uscat!... Când prin dreptul părului, nu-i vorbă, că parcă era bătut cu lopata de pere multe ce avea, dar credeţi c-a avut fata parte să guste vro una? Nu, căci părul s-a făcut de-o mie de ori mai înalt de cum era, de-i ajunsese crengile în nouri! Şi-atunci... scobeşte-te, fata babei, în dinţi! Mergând mai înainte, cu căţeluşa încă s-a întâlnit; salbă de galbeni avea şi acum la gât; dar când a vrut fata să i-o ia, căţeluşa a muşcat-o de i-a rupt degetele şi n-a lăsat-o să puie mâna pe dânsa. Îşi muşca fata acum degeţelele mămucuţei şi ale tătucuţei de ciudă şi de ruşine, dar n-avea ce face. În sfârşit, cu mare ce a ajuns şi ea acasă, la mă-sa, dar şi aici nu le-a ticnit bogăţia. Căci, deschizând lada, o mulţime de balauri au ieşit dintr-însa şi pe loc au mâncat pe babă, cu fată cu tot, de parcă n-au mai fost pe lumea asta, şi apoi s-au făcut balaurii nevăzuţi cu ladă cu tot.

Ion Creangă în Fata babei şi fata moşneagului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi cum ar putea să se bucure un om care a făcut un drum lung până la "un închipuit vârf" la care eu nu pot ajunge? Nu cumva este el extenuat de oboseală?. Eşti atât de orb, încât nu vezi că tu eşti deja Adevărul şi el e de o veşnicie aici şi acum. Ce călătorie, drum e pentru Aici? Cât de lungă e călătoria ta ca să ajungi Aici? Doar ego-ului ca să ajungă aici îi trebuie o călătorie măreaţă care să treacă prin vârful bucii anusului. El e atât de umflat în pene încât orgoliul îl împiedică să vadă că eşti chiar dinainte de naştere, concepţie ceea ce cauţi. Dacă e găsit în vârful prostiei pline de efort, când vei coborî fireşte îl vei pierde. Iată de ce stai cocoţat pe vârful ego-ului şi propovăduieşti practici întru adevăr, ego-ul nu poate vedea că înainte ca practicile lui iluzorii să apară tu Adevărul erai. Iată de ce crezi că Adevărul nu e Acum, Aici ce e "Altă dată" pe drumul rătăcirii. Tu acum unde eşti? Pe vârful ego-ului ultra evoluat, rătăcit pe drum, sau undeva cândva la Sfântul Aşteaptă al minţii, deci altă dată. Acum eşti Aici, nu-i aşa? Rămâi Aici şi mintea ta nu o să mai creeze atâtea fantezii evolutive, drumuri, întuneric-lumină şi alte proiecţii ale fricii şi închipuite strădanii.:) Doar ego-ul se crede mai evoluat, Sinele este dintotdeauna acelaşi.

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!