Roiul

ce poţi să ştii tu despre mine- doar n-ai trecut prin patul meu
şi nici prin ce numeşti tu bine şi nici prin ce socot eu rău
ce pot să-mi spui când noi în viaţă de-a pururi nu ne-om întâlni
cum poţi să-mi râzi mereu în faţă ştiind că nu mai poţi iubi

se scurge vremea printre coarde din glasu-mi trist şi răguşit
şi-n sângele din vine arde un boţ de suflet ostenit
aprind încet o lumînare să văd ce drumuri am greşit
aprind deşi afară-i soare şi bate vântul răguşit

se simte zarea cum tresaltă de mila ochilor mei orbi
din stuful unduind în baltă trei broaşte se stropşesc la corbi
se trec în zbor deasupra noastră şi dau onoruri de rigoare
cu tril de pasăre măiastră spărgând îndelungata zare

ce pot să-ţi spun la despărţire când nu mai am nimic de spus
şi colbul scurs din amintire cu apa sâmbetei s-a dus
ce pot să mai cerşesc la soartă când nu mai ai ce mai cerşi
şi lumea mea demult e moartă iar lumea ta va mai trăi

rămâi să mai păstrăm o clipă de reculegere totală
să mai zâmbim cu colţ de pripă din stima noastră cordială
oricum pe orizont se lasă o noapte lâncedă şi goală
o noapte de destin aleasă şi neagră ca un roi de smoală...

poezie de Iurie Osoianu (27 decembrie 2019)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tatăl nostru

nu e rău fără bine şi nimic fără tot
şi nici zile senine fără - of, nu mai pot
nu e alb fără negru nici zăpezi fără ploi
şi nici haos integru şi nici voi fără noi

nu există iubire fără chinuri şi dor
nici nu poţi nemurire semăna pe ogor
tot ce trece se trece din deşert în abis
ca căldura în rece şi ca somnul din vis

nu se poate opri nici o clipă pe loc
şi nici omul feri între ape şi foc
tot ce vine de sus se aşterne pe jos
şi la câte s-au spus şi la câte s-au scos

stai de strajă mereu între spaţiu şi timp
când la soarele tău când la propriul nimb
şi mai stai aşteptând resemnări de destin
între propriul gând şi azurul senin

că vor trece în zbor miriade de ani
prin galactici ce mor şi ne lasă orfani
Universul din tine în rafale de jet
cu viteză luminii se va stinge încet

va rămâne doar vid şi nimic în nimic
nici solid nici lichid şi nici mare nici mic
vei rămâne doar tu şi cu tine doar eu
între da şi-ntre nu - Tatăl tău, Tatăl meu...

poezie de Iurie Osoianu (14 aprilie 2019)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să-mi spui

Să-mi spui de câte ori te pierzi
pe-alei de labirinturi verzi,
întunecate... să-ţi descui
din ceaţă, frigul să-ţi răpui.

Să-mi spui când nimeni nu te-aude
şi-ai vrea să strigi şi lumi sunt surde...
s-alerg, să mă anin de-un cui,
să-ţi fiu icoană, rugi să pui.

Să-mi spui de nu mai poţi să zbori
de prinsă-n mreje... să-ţi tai sfori,
să-nnod în cozi de zmeu, să sui,
să te port fulg de vis oricui.

Să-mi spui când nu mai ai speranţe,
să-ţi compun versuri la romanţe
să-ncânte timp plecat hai-hui
în urmă-ţi... că-i al nimănui.

Să-mi spui de-mpreajmă iar să-ţi fiu
cum voal de păr, miresmi să-ţi ţiu
să nu se-mprăştie nu ştiu cui,
ce nu păstrez, căci alta nu-i.

Să-mi spui în gând -că tot voi şti
de-mi cauţi suflet, dorinţi vii
ce le-am pe veci, dulci, amărui-
de cum eşti tu, să-mi spui, să-mi spui.

Să-mi spui tot ce destin propui
cu dulce glas ce-l ai, să-mi spui,
să-mi spui tot ce nu poţi să spui;
că înger eu îţi sunt, de-mi spui...

Să-mi spui tot ce-ai fi vrut să spui,
să-mi spui ce n-ai spus nimănui,
să mă topeşti de glas ce spui...
Să nici nu fiu, de tu nu-mi spui!...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (15 aprilie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ploaie

plouă, afară-i
întuneric şi ploaie
nu poţi schimba tu nimic şi nici eu
poţi doar aşterne o umbră pe foaie
adiacentă trecutului tău

plouă în suflet
o ploaie haină
când ca torentul şi când ciobănească
nu poţi schimba tu nimic şi cortina
cade pe scenă ca amnarul pe iască

plouă şi plouă
plouă în inimă
şi nicăieri nici o rază de soare
nici de speranţă şi nici măcar minimă
de somnolenţă cu gust şi culoare...

poezie de Iurie Osoianu (14 aprilie 2019)
Adăugat de Iurie Osoianu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Reflexii

O ploaie de rubine se scurge prin văzduh
Când soarele coboară cu mintea spre apus
Iar norii se aprind de iz portocaliu
Când seara se arată pe cerul străveziu.

Simţim cum astrul zilei iese din văzul vieţii,
Cum umbra, veste nopţii, ne mângâie pereţii.
Răspunsurile-s scurte, apoi mai cresc şi-s lungi
Când bezna şi lumina se interpun în dungi.

În soare fierb idei din elemente rare,
Lumina-i infinind descoperiri de zare.
Un soare ştim a fi iar luna e tot una
În lumea noastră gri şi colorată-ntr-una.

Un singur soare, da, când bate-n zi înaltul,
Dar dacă-n altă zi şi soarele e altul?
O lună prea măiastră ce noaptea o-nfioară,
Dar noapte după noapte aceeaşi n-ar fi iară...

Cu zi de zi e altul, noapte de noapte-i alta,
Coloana-i infinită şi neştiută dalta,
O mie de simboluri palpită-n orice punct,
Cuvânt e şi-n tăcere, tăcere-i şi-n cuvânt.

Ascult la noi, la voi, la ei în jurul meu
Şi-ncerc să pot simţi fără să-mi fie greu...
Când soarele apune de ei, de voi sunt plin,
Doar noi încă mai suntem când astrul pleacă lin.

Înaintând în noapte şi noi ne-nsingurăm,
Morbidul izolării meniţi să-l încercăm.
Dar totu-i trecător şi ştiu, şi ştii, şi ştie
Că izvorând lumină o zi iar va să vie.

poezie de Radu Bucelea
Adăugat de Radu Bucelea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îmi spuse...

Îmi spuse: « Nu poţi să ştii când vine....
de ce nu faci puţină ordine?
Nu poţi să ştii când te găseşte
poate e-n tine, poţi şti...
Nu poţi să ştii cum arată...
Si dacă e o pasăre, care înoată fără s-o vezi
prin aer şi trece chiar prin tine
şi nu are nimic înfricoşător, ci doar un răcnet
la sfârşit, când
cei ce rămân în urma ta l-aud... »

poezie celebră de Eugen Jebeleanu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tăcere

Mă recunoşti?
Da… desigur, trecut-au anii!
N-am să te-ntreb de unde vii
Şi nici măcar ce-ai mai făcut,
Nici câte lacrimi mi-ai trimis,
Sau cât de mult te-au mai durut,
Nici câte vise mi-ai ucis,
N-am să-ţi mai spun nimic mai mult.
De fapt, nu am să scot nici un cuvânt.
Poate… doar să te privesc…
Îţi aminteşti?
-toate în viaţă au un rost-
Where have you been when I was lost?
Când încercam în disperare
Să îţi explic o vorbă mare
Pe care toată lumea o ştie:
Că în iubire nu există ierarhie!
Cu toate acestea
N-aş fi putut să te urăsc…
Urăsc doar naivul care-am fost.
Dar n-am să pot nicicum schimba
O clipă doar din viaţa mea.
Şi n-am să-mi însuşesc decât
Tăcerea modelată-n plumb,
Topit
In argintul te iubescului folosit
Ca monedă -interzisă acum- de lut,
Oricum n-aş fi primit mai mult
Nici un cuvânt…
Nu am să-ţi zic.
Oricum n-ai înţeles nimic!
Alt suflet în loc n-ai cum să-mi pierzi
Prin tot acest deşert ce ne desparte.
Şi chiar de mâine-ar fi o zi
Acum e noapte…

poezie de Adrian Silviu Mironescu
Adăugat de Dora Raducanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Demult...

demult sunt surd la toate şi orb mă ştiu demult
şi ros avar la coate şi încă mai incult

trimis în vremea noastră de altele, mai gri
să bat când la fereastră când toate ponegri

aşa e scris în stele să urc încetişor
când ploile din ele când trepte care dor

şi să ridic o zare cu ochii mei cei orbi
uitându-mă la soare cu stoluri lungi de corbi

să trec din fugă vama cu umbre stacojii
spre ţara mea din rama cu oameni încă vii

şi înmuind pensula în gamă de culori
s-aştern pe pânze nula drapată între nori

s-adaug la ispite nuanţă mai albastră
cu buze strâns lipite de linişte sihastră

şi -apoi să-mi bat în cuie pe albul din perete
esenţa amăruie de foame şi de sete..

poezie de Iurie Osoianu (8 mai 2019)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Paradigma....

te invit dacă vrei. Poţi veni Te aştept
am rămas doar prieteni, prieteni deşi
s-a schimbat paradigma şi-n noul concept
nu mai ştii cine eşti, nu mai ai ce cerşi

dar nici timp, tu doar vezi, ca o apă s-a scurs
sentimentele mele devin mai fireşti
deşi sar uneori să-ţi mai ţin vre-un discurs
că din somn, că din cer, că din alte poveşti...

dar oricum te aştept. Să-nnotâm amândoi
şi să râdem când trecem de coame de val
să-nfruntăm orizonturi albastre şi moi
tolăniţi în nisipul abruptului mal

mai apoi să pornim undeva prin câmpii
şi prin codri să trecem şi dealuri şi văi
şi la hanul din mijlocul pieţei târzii
să sorbim un ulcior de Cotnar şi văpăi

viorişti vor încinge un vals străveziu
din Beethoven, din Mozart, din leahul Shopin
printre mesele hanului nostru pustiu
v-om dansa elegant, graţios şi peren

răsăritul de soare-l vom prinde-n cupeu
într-un tren care merge direct la Paris
eu cu zâmbet senin şi cu voce de zeu
voi şopti că mi-ai fost o amantă de vis

că deşi n-ai ştiut -eu mereu te-am iubit
de la prima vedere, platonic şi greu
că-ntre mine şi tine stă omul ursit
ca o limbă de foc între bine şi rău

am ajuns în sfârşit. Coborîţi pe peron
traversăm mai apoi toată Gara de nord
şi ne luăm bun rămas bolmojind unison
un adio adânc ca atacul de cord

te invit dacă vrei. Poţi veni Te aştept
am rămas doar prieteni, prieteni deşi
s-a schimbat paradigma şi-n noul concept
nu mai eşti cine eşti, nu mai ai ce cerşi...

poezie de Iurie Osoianu
Adăugat de Vasili
Comentează! | Votează! | Copiază!

Paradox

Când eşti tăcut şi trist şi nu mai crezi în lume,
Când vrei să fugi de toate şi să te-ntorci la tine,
Când nu-ţi mai creşte-n suflet nici rău şi nici vreun bine
Şi crezi că-n toate astea mai ai sau nu ce-ţi spune,

Când habar n-ai ce-nseamnă astăzi mântuirea
Şi-n loc de-altar cu sfinţi, preferi un lac cu broaşte,
Când crezi că-n orice rău doar răul se cunoaşte
Şi doar în moarte-ţi afli, astfel, nemurirea,

Când te cuprinde timpul şi nu mai ai ce-ţi face,
Când vrei să ieşi din lume şi să devii sihastru,
Când a rămas din tine doar teamă şi dezastru,
Şi, poate, nici la tine nu te mai poţi întoarce,

Când ce iubeşti te vede cu ochi frumoşi de gheaţă
Şi caută în tine doar adăpost vremelnic,
Când ce-i frumos la altul la tine-i doar temeinic
Şi nu ştii dacă Eul mai are drept la viaţă,

Când timpul cu oceane din ruguri se nutreşte,
Iar margini ţes, prin margini, adânc, nemărginirea,
Când nu mai ştii ce este sau ce n-a fost iubirea,
Când altul doar de tine, prin ea, se foloseşte

Când vezi ce se întâmplă în ultimă instanţă
Cu lumea-n care crezi, cu dorul care doare,
Când eşti pierdut, când nu mai poţi să ai scăpare,
Şi nu mai crezi că vei spera la vreo speranţă,

Când se adună-n gânduri doar dezamăgire,
Şi-n fiecare vrajă descoperi o minciună,
Sau răul cel mai pur în haina cea mai bună,
Când înţelegi că-un zâmbet nu-nseamnă preţuire,

Când vezi că ziua-i ziuă şi noaptea-i numai noapte,
Când te trezeşti din vise şi intri la-ndoială,
Când treci spăşit din planuri în lumea cea reală
Şi nu mai iei drept bune sclipirile din şoapte,

Când uşa ţi se-nchide cu vorba, nu cu cheia,
Şi nu desprinzi din asta nici sensul, nici non-sensul,
Nici dacă ai vreo şansă, nici dacă-ţi stâmperi mersul,
Nici de-nţelegi vreodată sau nu-nţelegi ideea,

Renunţă să mai cauţi, prin cenuşar, scânteia,
Acceptă numai focul şi lasă-n pace viaţa,
În fiecare noapte, contează dimineaţa
Şi-n fiecare viaţă, un paradox: femeia...

poezie de Gheorghe Văduva
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mucul

ce soare zgârâie-n fereastră
în fapt de seară
şi tril de pasăre măiastră
cu ruptă gheară

ce lună trist pe cer se zbate
în miez de noapte
căzută când adânc pe spate
când lin pe şoapte

şi ce melancolie oarbă
pe muc de ceară
palpită ba să mă mai soarbă
ba iar să doară?!

poezie de Iurie Osoianu (15 mai 2019)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Versul şi tu...

versul meu nu trebuie înţeles
versul meu numai trebuie luat ca atare
înşirat între file ca o iarbă pe şes
şi pe el - numai tu la plimbare

versul meu nu-i nevoie nici să-l citeşti
doar ascultă cum picură vântul
şi dezbrăca-te din straiele tale lumeşti
şi respiră, respiră cuvântul

versul meu ca o ploaie ce toarnă mereu
şi te lasă cu firea uscată
dacă poţi savura şi ţi-a dat Dumnezeu
într-o lume de dânsul uitată

versul meu e un soare ce stă pe zenit
şi aruncă din colţuri de gură
când un zâmbet subtil şi puţin ostenit
când o eră învelită cu ură

versul meu ce nici singur nu-l ştiu
ce se duce, şi vine şi nu se mai duce
mereu lasă în mine când totul pustiu
când în tine nimic ce seduce...

poezie de Iurie Osoianu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moarte, tu n-ai nume de Om

(scris pe patul de spital, aprilie 2018)

mai stai o clipă moarte stai
nu cer să-mi dai mie nimic
dacă mi-ai fi dat un semn
oricât de mic
îmi pregăteam valiza
cu toate cele necesare
un aparat de ras
un creion o mapă şi un plic

mai stai o clipă moarte stai
nu cer să-mi dai mie nimic
mai zăboveşte jos
sub deal un pic
să sting lumina apa
gazul şi să las o cheie
ori nu ştiai că am
o mamă şi un copil mai mic

mai stai o clipă moarte stai
nu cer să-mi dai mie nimic
în mine totu-i negru
vai poate doar e un protest
ca şi când
ar fi fost să fie
un anotimp în care
aş fi putut să plec

mai stai o clipă moarte stai
nu cer să-mi dai mie nimic
ci îngăduie-mi o rugăminte
să-ţi mai zic
de sub tălpi durerea urcă iute ca un scai
şi sunt gol-goluţ că n-am putut
să-mbrac nimic
aşa sun Om dar nu cu suflet mic
te rog mai lasă-mă un pic
să strâng trecutul şi viaţa între dinţi
că nu-i nimic mai scump decât iertarea zic

mai stai o clipă moarte stai
nu cer să-mi dai mie nimic
ţi-am spus răgaz să-mi dai
să mai zăboveşti la poartă un pic
cât copilu-mi face semn
cu mâna
că doar ştiai
că-i bolnav şi trist
şi-i cel mai mic

la urmă-apoi de vrei să-mi dai
un se4mn
aprinde lumânarea neagră din pridvor
ştiu că te grăbeşti
şi-i musai
să revin la ceea ce am fost
poate un nimic
dar stai
mai am un Dumnezeu de nu ştiai
şi o mamă care a lăcrimat destul
şi-i rog acum când trupul meu
nu-i mai în stare de nimic
să-mi aprindă o lumânare
acolo sub pământ

noa haide moarte hai
te întreb cât încă mai sunt viu
cu ce-am greşit de vii pândind
şi totuşi dacă vii
adu-mi şi tu ceva să-mi placă
nici flori nici lumânări ca la mormânt
ci o noapte de împăcare cu tot ceea
ce am fost şi încă sunt

noa haide moarte hai

păşeşte-n cet de poţi
injectează-mi în vene noaptea
fie şi în somn
doar atât cât eu către Dumnezeu mî-ndrept
apoi să taci
că n-ai nume de Om

apoi să taci
apoi să taci
să taci...

poezie de Teodor Dume din Lacrimi de pe altarul trupului (aprilie 2018)
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bătrânilor

Cad fulgi de nea la tâmple şi am îmbătrânit...
Atâta tinereţe în noi s-a cuibărit!
Ne cuibărim actorii în suflete şi-n lume
Nu mai cunoaştem replici, nici temeri, nici renume.
Ne stingem astăzi stele, la margine de cer,
Uitând, la varsta asta, ce rosturi mai avem.
Ştim c-am pierdut şi drumul spre transcendent... Trudim
Şi-n iarna fărţ nume, în noi ne regăsim.
Ne prăbuşim, de-acuma, quasari în lumea noastră
Privind pustietatea tăcerii, prin fereastră.
Arzând vulcani, o clipă, cenuşă devenim
Şi prunci pentru o clipă nutrim... nutrim să fim.
.......................................................................
Şi ne privim tăcut prin moartea noastră
Şi ne vedem... şi ne vedem murind
Mereu ne colindăm prin amintire,
Un clopot viu în cântec de colind.
Nameţi, la tâmple, îşi împart tăcere,
Murim în noapte întru devenire
Să ningă peste suflet mângâiere...
Să nu ne-ascundă pruncii în neştire.
Nu vă uitaţi la pleoapele-mpietrite!
Nici numele, de-acum, nu mai contează...
Căci am trecut – un abur peste lume
Şi ne-am promis că vom trăi o viaţă.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Drum de cuvinte
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossa vieţii şi-a morţii

Stele cad în palma noastră,
Viaţă – puf de păpădie,
Viaţă, pasăre măiastră,
Apă moartă, apă vie...
Când aproape ni-i plecarea,
Sufletul-clopot se zbate,
Nu ne-aduce alinare
Plâns de viaţă, plâns de moarte.

Stele cad în palma noastră –
Vise moi de blândă stea,
Printre gene de lumină
Altă cale vom afla.
Labirint în armistiţiu,
Timpul prin între tăceri,
În clepsidra ruginie
S-au pierdut atâtea veri.

Viaţă, puf de păpădie
Clipă – aripă de ceară,
Apă moartă, apă vie,
Viaţa-n clipe se măsoară.
În clepsidră timpul curge –
Râu de miere şi pelin,
Timpul în aval se scurge
Şi la tâmple toţi albim.

Viaţă – pasăre măiastră,
Suflet fremătând de dor,
Val pierind în marea-albastră,
Taină, vis, zbor de cocor,
Peste umbre, în ninsoare,
Te ridici, fluture alb
Şi te pierzi în depărtare,
Un străin – uitat catarg.

Apă moartă, apă vie,
Cânt, durere, împăcare,
Năruită reverie,
Viaţă, cauţi înălţare.
Braţe reci de umbre stranii
Scormonesc identitatea,
S-au dus clipele şi anii,
Într-o clipă vine moartea.

Când aproape ni-i plecarea –
Pâlpâire trecătoare,
Nu mai regăsim cărarea
Către viaţă, către soare.
Ca o mantie de gheaţă
Ne-ncunună albe plete,
Totu-i trecător în viaţă,
Totu-i plâns şi răni, regrete...

Sufletul-clopot se zbate,
Mierea curge-n ochi de sticlă.
Călători trudind în noapte
Trup de stâncă ne ridică.
Toate-n viaţă-s trecătoare!
Albi la tâmple ne trezim
Şi bătrâni copaci în floare...
Vânturi aspre-n noi oprim...

Nu ne-aduce alinare
Nici lumina, nici iubirea,
Nu vom mai găsi cărarea...
Care oare ni-i menirea?!
Nori sălbatici pe sub pleoape...
Tremurând, gene-n furtună...
Pruncii-n grabă-or să ne-ngroape.
Dragii noştri, noapte bună!

Plâns de viaţă, plâns de moarte,
Cântec lin, cântec de dor,
O secundă ne desparte
De iubirea tuturor.
Stânci la margine de lume,
Cruci la margine de drum,
Fără rost şi fără nume,
Noi vom adormi de-acum.

Plâns de viaţă, plâns de moarte,
Nu ne-aduce alinarea.
Sufletul-clopot se zbate
Când aproape ni-i plecarea.
Apă moartă, apă vie,
Viaţă – pasăre măiastră,
Viaţă, puf de păpădie,
Stele cad în palma noastră!

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tu răspunzi doar instinctelor tale...

dacă femeea aleasă nu e a ta
dacă bărbatul de-alături nu e acel
tu insuflă-ţi că poţi trăi fără ea
iar tu- că mai poţi fără el

oricum, în viaţă vor mai fi şi alte femei
oricum, alţi bărbaţi simultan te-or iubi
tu insuflă-ţi un val de constante idei
că viaţa-i schimbare în orice n-ar fi

şi dulceaţa iubirii o afli sorbind
apele reci din mai multe izvoare
Universul răspunde la toate cu jind
prin noul plăcerii şi vechiul ce doare...

aruncă în lături gelozii şi tristeţi
şi unicul-unica- uită -i în ceţuri
azi viaţa-i mai lungă şi vin dimineţi
când îţi vine să zburzi ca un mânz fără hăţuri...

iar adulteru-i plata oferită de toţi
pentru resentimentele noastre banale
demonstrând Universului că încă mai poţi
Tu răspunzi doar instinctelor tale

poezie de Iurie Osoianu (14 aprilie 2019)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din ochi de înger

Privesc în ochi, un înger alb, un înger luminos!
În ochii lui văd ceru-n rai, un rai aşa frumos!
Vreau să-l ating, el stă pe nori, pe norii de zăpadă
Încet cad râuri de lumină, încet, într-o cascadă!

Ochii n-au văzut, vreodată, vreodată, o altă lume
Lumea lor! Ce-i lumea lor, cine ar putea spune?
Lumea noastră-i lumea noastră, aşa de colorată!
Dar lumea lor, în lumea lor, mult prea minunată!

Se văd culori, ce curg, vărsate, vărsate în lumină
Pe-o mare de tăcere şi-o linişte deplină
Doar cerul înstelat, el ştie să-ţi vorbescă
Ce visul nu cuprinde, nici mintea omenească!

Dincolo de nori e cerul, dincolo de cer e noapte
Unde gândul nu mai zboară şi cuvintele sunt şoapte
Şi din noapte poţi ajunge, până-n răsărit de soare!
Unde vântul nu mai bate şi nimic nu te mai doare!

poezie de Ilie Dragomir
Adăugat de Ilie Dragomir
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Eu nu-ţi mai spun că te iubesc vreodată
şi nici să-ţi scriu vreun rând că-mi este dor
îţi voi lăsa pe-obraz doar ploaia mea sărată
să simţi amarul vremii şi ochii mei cum mor.

N-am să mai las fiorii să-mi străpungă
nici inima, nici dragostea, nici vis
din primăveri îţi las doar sloiuri reci să curgă
să simţi din rana mea sângele ce-i stins.

N-ai să auzi când viforul va bate
chemările din mine câte-au fost
e ura un hotar ce ne desparte
şi anii aşteptării câţi au fost.

Rămâi cu bine domnule de piatră
rămâi un munte pustiit şi gol
iti iau şi curcubeu şi soare laolaltă
în lumea mea să joace un nou rol!

poezie de Loredana Nicoleta Viţelaru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Hoinarul...

Vântul şuieră prin stuf
Şi-o raţă-n zbor măcăneşte,
Dinspre crâng se-aude-un ciuf,
Cântă trist, dar nu cobeşte!

Cum spun superstiţioşii
Ce-i ucid pe unde-i prind
Şi-apoi fac pe credincioşii,
Candele mereu aprind!

Vântul şuieră pe lac
Valului albindu-i creasta,
Dar la broaşte nu-i pe plac,
Iute-n apă... şi-ascund ţeasta!

Mai mult mi-ar conveni mie,
Vântul să-mi umble prin plete,
Dar păcat că am chelie
Şi că-mprejur nu sunt fete!

poezie de George Ceauşu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Joc de masochist

Cum poţi iubi ceva cu adevărat
Când ştii că nu poţi dărui iubirea,
Când ochii tăi se varsă sacadat
Întunecându-ţi veşnic glasul şi privirea?

Cum poţi zâmbi unui străin aparte,
Privindu-i sufletul în ultimul răgaz
Şi-n fiecare zi... în fiecare noapte
Să îl săruţi cu gând la alt obraz?

Şi cum poţi fi atât de iubitoare
În fiecare ceas ce este tot mai trist,
Iar când nici ceasul limbă nu mai are
Să-l laşi în propriul joc de masochist?

poezie de Ovidiu Eugen Grama
Adăugat de Ovidiu Eugen Grama
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moarte, tu n-ai nume de om

mai stai o clipă moarte stai
nu cer să-mi dai mie nimic
dacă mi-ai fi dat un semn
oricât de mic
îmi pregăteam valiza
cu toate cele necesare
un aparat de ras
un creion o mapă şi un plic

mai stai o clipă moarte stai
nu cer să-mi dai mie nimic
mai zăboveşte jos
sub deal un pic
să sting lumina apa
gazul şi să las o cheie
ori nu ştiai că am
o nevastă şi un copil mai mic

mai stai o clipă moarte stai
nu cer să-mi dai mie nimic
în mine totu-i negru
vai poate doar e un protest
ca şi când
ar fi fost să fie
un anotimp în care
aş fi putut să plec

mai stai o clipă moarte stai
nu cer să-mi dai mie nimic
ci îngăduie-mi o rugăminte
să-ţi mai zic
de sub tălpi durerea urcă iute ca un scai
şi sunt gol-goluţ că n-am putut
să-mbrac nimic
aşa sunt Om dar nu cu suflet mic
te rog mai lasă-mă un pic
să strâng trecutul şi viaţa între dinţi
că nu-i nimic mai scump decât iertarea zic

mai stai o clipă moarte stai
nu cer să-mi dai mie nimic
ţi-am spus răgaz să-mi dai
să mai zăboveşti la poartă un pic
cât copilu-mi face semn
cu mâna
că doar ştiai
că-i bolnav şi trist
şi-i cel mai mic

la urmă-apoi de vrei să-mi dai
un semn
aprinde lumânarea neagră din pridvor
ştiu că te grăbeşti
şi-i musai
să revin la ceea ce am fost
poate un nimic
dar stai
mai am un Dumnezeu de nu ştiai
un copil şi o nevastă care au lăcrimat destul
şi-i rog acum când trupul meu
nu-i mai în stare de nimic
să-mi aprindă o lumânare
acolo sub pământ

noa haide moarte hai
te întreb cât încă mai sunt viu
cu ce-am greşit de vii pândind
şi totuşi dacă vii
adu-mi şi tu ceva să-mi placă
nici flori nici lumânări ca la mormânt
ci o noapte de împăcare cu tot ceea
ce am fost şi încă sunt

noa haide moarte hai

păşeşte-ncet de poţi
injectează-mi în vene noaptea
fie şi în somn
doar atât cât eu către Dumnezeu mă-ndrept
apoi să taci
că n-ai nume de Om

apoi să taci
apoi să taci
să taci...

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!