Moartea lui Gheorghe

Când norii se lasă hoinărind peste vale,
Ei dau un semnal de tristeţe şi jale,
Pentru copilul ce trăieşte o dramă,
Pentru femeia ce plânge, cu lacrimi de mamă.

Scoală Teofile şi-nhamă un cal,
Că vreau, mai dimineaţă, s-ajung la spital,
Mă doare, de-o vreme, prea tare în piept
Şi simt parcă o gâlmă sub umărul drept.
Mă doare grumazu şi prea des tuşesc,
Mă usc pe picioare, de-abia mai păşesc.

-Vin şi eu? Măi Gheorghe! Tu nu te simţi bine!
Sau iei şi copilul să meargă cu tine?
Să poţi trimite-o vorbă, de-i fi internat,
Cu ce spune doctorul, domnul Ignat.

- Lasă, nevastă, că n-o fi un bai.
Legaţi la căruţă pe amândoi-cai!
Să meargă mai iute, că drumu-i cam lung
Şi aş vrea, mai devreme, la Dej să ajung.
Tu stai cu copiii, iar Teofil, în "Mihei",
Să termine roata la cel din Căşei,
Că omul mi-o cere, el banii mi-a dat
Şi târgul e târg şi... sunt obligat.
Pe min m-or duce caii şi căţelul Grivei,
Ei ştiu bine drumul, că-s prietenii mei.
- Aşa-ncepe drama unui om "ostenit",
Ce-ntregă viaţă din greu a muncit,
Să-şi crească urmaşii, vreo cinci copilaşi,
Muncind zi şi noapte, el n-avea relaş.

Cu barda şi dalta să facă un car,
Un plug sau o grapă, că este rotar,
Apoi, să le vândă la târgul cel mare,
Să cumpere "locuri", mai multe hectare;

- Să le aibă copiii după ce mă voi duce,
Spunea bietul om făcându-şi o cruce.

A fost şi pe front, în Primul Război,
C-o schije în umăr s-a-ntors înapoi,
Ce-o poartă demult, de la Cotul Oituz,
Luptând printre "hoarde", lovit de-un obuz.

Se urcă-n căruţă pe o furcă de fân,
Îl ia pe Grivei şi îl strânge la sân,
Dă bice la cai şi pleacă la drum,
În urma lui lasă al colbului scrum,
Un praf de argilă, din drumul uscat,
Ce-i tare ca piatra, că n-a mai plouat.

Ajuns la spital, se dă jos din căruţă,
Deshamă pe Ciloag şi pe Măriuţă,
Le mângâie fruntea iar calu-i nechează,
Mişcând din codiţă: - Grivei! Stai de pază!
Iar voi dragii mei, aveţi ce mânca,
Pânâ când eu, la etaj voi urca,
Să-l caut pe doctor, să văd ce-o să zică,
Poate îmi dă nişte leacuri, să le iau din potică.

- Măi Gheorghe! Da' ce ai ? Dar nu eşti beteag?
Întreabă portarul ce stă-n Dindeleag.
- Da... Du-te spre dreapta, pe holul mai lat,
Că azi e de gardă domnul Ignat,
Un om mai bătrân, ce-i tare de treabă,
Azi nu sunt prea mulţi şi te ia mai degrabă.

- Neaţa, Gheorghiţă, tot "schija" te doare?
Sau rana din piept ţi-a făcut o tumoare?
Eu... rândul trecut când ai fost pe la mine,
Ţi-am spus să revii, că nu prea ţi-e bine.

- Aveţi dreptate şi încă una prea mare,
Muncesc tătă zua. Am de făcut nişte care
Pe datorii. Şi trebuie să le plătesc,
Am cinci copilaşi, pe care... vreau să mi-i cresc.

- Ştiu, bade Gheorghe, dar boala-i acută,
Ea nu te-nţelege şi nu te ascultă.
De n-o tratezi bine, ea tot avansează
Şi până la urmă viaţa-ţi "retează".
Îţi scriu nişte pastile. Le primeşti din potică.
Ia câte două, de ţi-e rău, nici patru nu strică.
Poticarăşul ştie, ţi le dă fără bani,
Să-ţi dea Dumnezeu sănătate, cât de mulţi ani.
Gheorghiţă ştii bine, cam de mult ai un "rac",
Oricâtă voinţă aş avea, nu mai am ce să-ţi fac.

- Ştiu, domnule doctor, dar tăt am sperat
Să mai am nişte zile, dar... m-am înşelat.

Şi Gheorghe se-ntoarce, cu-n salut respectuos,
Se duce spre uşă, pe trepte în jos,
Îi vâjâie capul, dar este lucid,
Că pentru el soarta e un "dar" prea stupid.
Îşi ia din potică reţeta prescrisă
Şi pleacă pe uşa din dos, că-i deschisă.

- Ajută-mă, Doamne! Să ajung la copii,
Că n-am multe ceasuri, doar Tu o mai ştii.
Le pune căpăstru la cai şi îi leagă,
La oiştea lungă, prinsă-n teleagă.
Căţelul se zbate şi urlă a jale,
Iar caii nechează, pe rând, mai agale.
Bătrânul se-ntinde pe fânul rămas
Şi-o vorbă le spune: - Hai caii mei! Mergem acas'..
Ei ştiu parcă drumul, stăpânului lor
Şi pleacă spre casă, la trap mai uşor.

Mergând pe drumeagul ce duce spre moară,
Îl vede Ciorica şi-ntreabă-ntr-o doară:
- Dar ce-are "Cherecheşu"? Doar n-o fi băut?
Că-n ultima vreme îl văd, mai mereu, abătut.
- O fi muncit tătă noaptea şi amu-i mai trudit
Şi tăt legănat de căruţă, o fi adormit,
Vezi că şi timpu-i noros şi trage a ploaie,
Îi răspunde agale, bătrâna Jigoaie.
- Caii ştiu drumul, l-or duce acasă,
Hai mă Iuoane, nu-l scula! Lasă...

Ajunşi pe la "Râtul de la Cruce", caii opresc,
Şi tot mişcă capul, de parcă ghicesc,
Că Gheorghe, "stăpânul", nu mai are grai,
Al său suflet bun, azi, merge spre Rai.

Câinele-i trage cu laba "căbatul" uzat,
Îi linge o mână, apoi c-un lătrat
Dă un "semnal" cailor să plece,
Că prietenul lor, Gheorghe, a murit şi deja e rece.

Cu capul plecat, caii pornesc, la pas mai uşor,
Se vede tristeţe şi-n copitele lor,
Ar vrea să vorbească, dar nu ştiu să spună
Cum simt ei durerea ce-n piept o adună.

Ajunşi la podeţul ce duce-n ogradă,
O curte mai mare de parcă-i o stradă.
Se opresc chiar la poarta ce este-ncuiată
Şi-ncep să necheze, iar câinele latră
Semnal de alarmă! Dar nu pot să spună
Că Gheorghe e mort şi nu e a bună.

- O, Doamne! Bărbate! Dar ce e cu tine?
Se aude o voce. Apoi, lacrimi, suspine.
Un bocet prelung: - Aprinde-ţi o candelă şi o lumânare,
Că tata e ţeapăn şi n-are suflare.

- Aduce-ţi un ţol, să-l ducem în casă,
Că este târziu şi noaptea se lasă.
Tu, Liviuţ, treci peste vale şi du vestea în sat,
Şi anunţă părintele şi clopotariul, cu ce s-a-ntâmplat.
Eu fac "Copârşeu", c-avem scânduri late,
Iar tu, noră dragă, te-ngrijeşti de bucate.
Să-i facem prohodu', aşa, cum o fi cel mai bine:
Învie-mi-l, Doamne! Şi ia-mă pe mine!
Se-nchină moşneagul, ce-i gârbov de ani,
El este bunicul celor şase orfani.

Aceasta e drama lui Gheorghe, zis Cherecheşu,
Cunoscut primprejur şi-n tot Sasnireşu,
Ca om de onoare şi-un bun gospodar,
Un convins familist şi un meşter rotar.

- Gheorghiţă, tu te-ai dus pe-o cărarea infinită,
Şi ai lăsat în urma ta cinci orfani cu o mamă necăjită,
Cu prea multe datorii pe pământul cumpărat
Şi-o mulţime de proiecte şi grajdul neterminat.

Ce mă fac, Doamne?! Cum să răzbesc?
Copiii sunt mici şi cum o să-i cresc?
Paraschiva-i mai mare, ce-i drept, mai "trufaşă".
Cornel e micuţ, nu te ştie, iar Emil e-n "faşă".
Pe Tibi, Iuliana şi Doru de suflet mi-l cere,
Că ei n-au copii şi au mai multă avere.

Pe toţi îi voi creşte că au sângele meu,
Îmi duc "Crucea-n spate", cum o vrea Dumnezeu.
Eu nu-mi las copiii la tutori ghizaţi,
Să ajungă de slugă, să ajungă argaţi,
Eu le sunt tutoare şi tată le-oi fi,
Că asta mi-e soarta şi... nu voi muri.

Şi anii-au trecut într-un ritm cadenţat,
Cei mici au crescut şi-au tot întrebat:

- Când vine tata? Că-i dus cam de mult.
- Aş vrea, spune Emil, poveşti să-i ascult.
Aşa cum ne spune domnişoru' la şcoală,
Cu lupi şi cu capre, cu draci şi cu smoală.

Teofil ducea greul, crescând mărişor,
Plângea de durere de-al tatălui dor.

În "Mihei" sau pe câmpuri, de toate-a făcut,
Şi pot spune sincer, cu el am crescut.

- Eu vreau cărţi, caiete, eu vreau să-nvăţ carte,
Că aşa mi-a spus moşu: "Ai şcoală, ai parte".

- Da, măi copile!, bătrâna-i răspunde,
Şi eu aş dori, dar... n-am bani, de unde?
Internatul mă costă, plus banii la şcoală,
Cum să-i plătesc, că traisţa mi-e goală.
Cornel se întoarce şi pleacă plângând,
Apoi către ceruri se roagă spunând:
- Ajută-mă, Doamne! Să-nvăţ. Că Tu eşti mai bun
Să ajung oarecine din satul străbun.

Şi pleacă băiatul. Peste ani, ajuns un bărbat,
Dar nu uită greul şi cât a luptat
Să-nfrunte destinul, blestemul să-l curme,
Ce are şi astăzi în mintea lui, urme:
"Stejarul" bătrân, cu atâtea rădăcini
Şi "Părul" cel dulce, cu multe tulpini.

- Eu, drama ta, Gheorghe, o ştiu din poveste
Şi încerc să o las urmaşilor veste,
Să ştie copiii, să ştie nepoţii,
Apoi, fiii lor şi stră-strănepoţii,
Că Gheorghe "trăieşte" în sufletul lor
Ca o flacără vie. El este un... "nemuritor"

Gheorghe! Nu te-am cunoscut,
Eram mic, nepriceput,
Dar destinul m-a crescut.
M-a purtat în lung si-n lat,
Ţara-ntregă am colindat,
Dar de tine n-am uitat.

De-aceea tu, lună plină,
Ieşi de seară, fă-mi lumină,
Să văd drumul care duce,
La căsuţa de la cruce
Şi de-acolo? Mai spre Grui,
La mormântul tatălui,
Să mă-nchin, să-i las o floare,
Un stejar mic la picioare,
Să crească să-l bată vântul,
Să-i păzească-n veci mormântul.

poezie de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dor de vatră

După atâţia zeci de ani,
Printre prieteni şi duşmani
M-a cuprins un dor nebun
Să-mi revăd satul străbun,
Casa, prunii de sub feţi,
Livada cu mărul creţ,
Ulicioara cu noroi
Şi otava din zăvoi,
Unde adesea mă jucam,
Când pe “Mojar” o păşteam,
O hrăneam să ne dea lapte,
S-avem ce mânca cei şapte,
Cinci orfani, moşu şi mama,
Ce-aveau să înfrunte drama
Trecerii în nefiinţă,
Celui ce ne-a dat credinţă,
Tata... Vorba creştinească
S-a dus pe calea “cerească”,
Sus în “Rai” să odihnească.

Tată! Nu te-am cunoscut,
Eram mic, nepriceput,
Dar destinul m-a crescut.

M-a purtat în lung şi-n lat,
Ţara-ntreagă am colindat,
Dar de tine n-am uitat.

De-aceea tu, lună plină,
Ieşi de seară fă-mi lumină,
Să văd drumul care duce,
La căsuţa de la cruce,
Şi de-acolo... mai spre grui,
La mormântul tatălui.
Să mă-nchin, să-i las o floare,
Şi-un stejar mic la picioare,
Să crească, să-l bată vântul,
Să-i păzească-n veci mormântul.

Tată! De ce m-ai părăsit înainte de a te cunoaşte?
-"Ăsta mi-a fost destinul, fiule."

poezie de Corneliu Zegrean-Nireşeanu din Freamăt de gânduri Lacrimi de dor (intern) (2008)
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În străinătate

Dorurile mele-s multe!
N-are cine să le-asculte,
Că-s plecat demult, în depărtări.
Numai dorul mi-e aproape
Aici, în străinătate,
Chiar şi el se pierde printre zări.

Am plecat plin de nevoi,
Dar cu gândul tot la voi,
Să cutreier lumea-n lung şi lat.
Unde-am fost, am dat de chin,
De lacrimi şi de suspin,
Zile bune tot nu am aflat.

Tare m-aş-întoarce-acasă,
Dar n-avem pâine pe masă,
Şi mă doare de copiii mei!
Inima îmi este scrum,
Dar nu mă pornesc la drum,
Voi munci din greu doar pentru ei.

Cât mai pot, şi sunt fiinţă,
Nu îi las în suferinţă,
Că nici tatăl meu nu m-a lăsat.
Acum sunt prea mici, e greu,
Ştie numai Dumnezeu,
El secretul vieţii mi-a aflat.

Mă ajuta zi şi noapte,
Că-s străin şi sunt departe,
Doamne, pentru toate-ţi mulţumesc!
Ţine-mă tot în putere,
Nu doresc multă avere,
Doar copii, Doamne, să mi-i cresc!

Şi nici bani nu vreau prea mulţi,
Dar să nu umble desculţi,
Că nu pot să-i ştiu în suferinţă.
Nu vreau mult, nu sunt avar,
Vreau doar strictul necesar.
Mulţumesc că am a ta credinţă!

poezie de Nicanor Casandruc
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Adevărul unui lup

Sunt doar un lup ce-n lumea lui trăieşte
Ştiind ce-i greu, ştiind ce e uşor,
Ştiind că timpul nu îmbătrâneşte
Decât pe-acei ce a trăi nu vor.

N-am teamă să trăiesc în libertate,
Şi să-mi asum ce ştiu că am făcut,
În lumea-aceasta, ce-n singurătate,
Pune-n mormânt chiar propriu ei trecut.

N-am semne şi puţini vor vrea să creadă
Că sunt cel ce a fost şi va tot fi,
Ce s-a lăsat pe sine să decadă
Ca să nu-şi ştie viaţa-n travesti.

Stau iar, acum, în margini de răscruce,
Şi tot privesc pe drum, în lung şi-n lat,
Un singur drum ştiu că mă poate duce
Spre adevărul ce-i deja-ntâmplat.

Spre înapoi nu-i niciodată calea
Prin care se trăieşte ce a fost,
Ci doar o formă de-a trăi mirarea
Că viaţa nu îşi are nici un rost.

Şi, cam la fel, spre stânga, văd pornirea
Unui vârtej ce nu e de oprit,
Care ucide tot, şi omenirea,
Minţind, în el, din plin, a nimerit.

Spre dreapta pot să merg fără să-mi pese
Că trec prin timp, voind să ocolesc
Conturul unei pregătite lese
De-a mă lega la gard să îl păzesc.

Doar înainte ştiu că mi se poate
Să fiu tot lup şi liber să trăiesc,
Să ştiu că-n viaţă pot avea de toate,
Destinul, întreit, să-l împlinesc.

Sunt doar un lup, ce-n lumea lui trăieşte,
Aşa-s văzut de cei nevăzători,
Şi după legea lumii, omeneşte,
Sunt aspru judecat, adeseori.

Dar tot mă simt, în forma cea mai pură,
Original, precum am fost creat,
Făcând, din drumul drept, o scurtătură
De pasul meu tăiată apăsat.

Şi ştiu, mergând la pas, cum trece noaptea,
Aşa cum ştiu câţi paşi fac într-o zi,
De-aceea, de-aş putea vorbi cu moartea,
De nemurirea mea i-aş poveşti.

Am stat prea mult, iar ultima răscruce
Îmi este dată să-mi reamintesc
Că mi se dă să duc doar ce pot duce,
Drumul să-l merg, uitând să mă opresc.

poezie de Daniel-Dumitru Darie din Dincolo de praguri (30 august 2013)
Adăugat de Daniel-Dumitru Darie
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din dragoste pentru copil

Văd ceva în depărtare
Care aleargă-n disperare,
Spre nu ştiu unde şi de ce
Pe vreme nemiloasă, rece.
Norii furioşi împroaşcă
Pământul cu ploaie rece.
Fantasma cu greu înoată
Prin apa ce stă s-o înece.
Nu e fantasmă, e o mamă,
Femeie cu pielea albă,
Cu suflet negru de mânie
Şi urlete de furie.
Toate astea se întâmplă
Din dragoste pentru copii,
Care-i mare, cât o stâncă,
Cât ceru-acoperă câmpii.
O mamă care e în stare
Să facă moarte de om.
Să-şi înfigă a sale gheare
Ca drujba când taie pom.
A obosit şi stă să cadă
Dar, vrea să-şi verse tot veninul.
Ar vrea să-i sfârtece, să-i ardă
Pe cei ce i-au răpit copilul.
Gândurile-i sunt şovăitoare
Precum nisipul luat de vânt,
În teama ei chinuitoare,
Se prăbuşeşte la pământ.
Dar teama tot arde-n ea
Îi aminteşte că există şi curaj...
Adună puteri, se ridică şi vrea
Ca să trăiască un miraj.
Să vină din întuneric
Copilul după care a plecat.
Este doar un vis himeric.
Îşi dă seama că a visat.
În stană de gheaţă se face
Totul peste care cade ploaia.
De cleştar sunt lacuri şi băltoace,
În noapte cântă gheonoaia.
În depărtare zăreşte o lumină.
Spre ea se îndreaptă cu speranţă.
Ploaia ce cade ca o ghilotină,
O loveşte aspru în faţă.
Încet se-apropie de casă,
Ar vrea să strige, s-o audă
Cineva. Teama din inimă n-o lasă.
Sfârşită, cade în poarta udă.
Din curte vine un lătrat
De câine credincios.
Se apropie un bărbat
Şi-o ridică repede de jos.
Pe nevasta lui o cheamă.
Amândoi o duc în casă.
Trupul leşinat, de mamă
Lângă sobă ei îl lasă.
Năluca din întuneric,
La somn dulce a căzut.
Aici totul e feeric
Fiindcă are-un aşternut.
Speriaţi, cei doi se-întreabă:
Oare ce este cu dânsa.
Cu ce gânduri, cu ce treabă,
Aşa departe ajuns-a?
Răspunsul încă nu vine.
Mai aşteaptă până-n zori
Când se va simţi mai bine
Şi lipsită de fiori.
În căsuţa caldă,
Somnul pare liniştit.
Capul în vise se scaldă...
Speriată... S-a trezit.
-Vai de mine, unde sunt?
Unde îmi este copilul?
Din nou vrea să iasă-n vânt,
Din nou o umple veninul.
Cu greu cei doi o liniştesc.
O întreabă ce-o apasă.
Ochii i se limpezesc
Şi vede că nu-i acasă.
Cu sufletu-n lacrimi înecat,
Cu inima plină de durere,
Femeia-ncet s-a ridicat
Şi-o cană cu apă cere.
Apoi începe să vorbească,
Să spună tot ce-a pătimit.
Cu patimă femeiască,
La drum, iarăşi a pornit.
Gazda iarăşi o opreşte
Şi-o roagă să îi asculte.
De-o minune-i povesteşte.
Apoi cu eforturi multe
O iau de braţ şi o ridică.
O duc alături să vadă
Mirajul. Femeia pică!
Ei o prind ca să nu cadă.
În pat, copilul ei dormea.
Ei, nu-i venea să creadă.
Era aievea? Era minunea?
Sau viselor îi era pradă!
Tremurând, se-apropie de el.
Se uită şi nu-l vede.
Îl ia în braţe-încetinel
Şi parcă tot nu crede.
La pieptul ei, când se trezeşte,
Îl strânge cu putere.
Copilul blând, uşor scânceşte
Şi lapte de la mama cere.
În casă-i cald, laptele-i cald,
Copilul iar adoarme.
Mama spune către Înalt:
- Îţi mulţumesc Ţie Doamne!
Acum că totul s-a sfârşit,
Gazda, mai pe larg îi povesteşte
Cum copilul l-au găsit...
Şi mama se linişteşte.
Pune copilul în pat,
Se ghemuieşte lângă el:
- De tine nu mă mai despart
Dragul mamei băieţel.
După un timp de odihnă,
Împreună cu cei doi,
Drumul îl străbat în tihnă
Şi duc copilul înapoi.
Cei doi fraţi rămaşi acasă
Tare mult se bucură.
Mama să se joace-i lasă.
Din piept, durerea o scutură.
De-un ospăţ apoi găteşte,
Împreună stau la masă.
Celor doi le mulţumeşte,
Când aceştia pleacă acasă.
Încercările vieţii sunt mari.
Să nu cedăm. Să fim tari!
Ea n-a cedat. A suferit
Şi iată, a izbândit.

poezie de Dumitru Delcă (noiembrie 2010)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Încurajările unui viitor bunic

Fetiţa mea aşteaptă un copil
Şi-aş vrea să-i spun de-acum, ca ea să ştie
Că-s bucuros de asta şi doresc
Să-l ţin în braţe când e mic, fragil,
De va dori să mi-l aducă mie
Pe nepoţel să-l cresc.

Sugar fiind, va sta-n pătuţ frumos,
Legat, normal, căci eu n-aş vrea să cadă,
Să capete cumva vreun handicap,
Că şi eu am căzut, dar, norocos,
Am doar un semn ce-i singura dovadă
Că sunt căzut în cap.

Ea o să-şi vadă de serviciul ei,
O ştiu cum e: şi ea, ca orice mamă,
Iar laptele, mai ştiu cum l-am tot dat
Cu biberonul la copiii mei:
Nu s-a-ntâmplat nicând să fie-o dramă
De-a fost puţin stricat.

Am să-l răsfăţ, am să mă port frumos,
Îl voi plimba în zilele senine,
Dar ştiu că toţi copiii sunt zvârlugi;
De va cădea suzeta lui pe jos,
Am să o curăţ cum ştiu eu mai bine:
O frec uşor de blugi.

Pe-acasă îl mai las şi pe covor,
Şi-o să-i mai dau şi câte-un colţ de pâine,
Chiar de nu-mi place frimituri s-adun,
Îl ţin curat, dar nu prea mă omor,
Şi îi mai scutur părul scurt de câine,
De Paşti şi de Crăciun.

Promit ca, dimineaţa, la cafea,
Să stea sub masă ori mai bine-afară,
Că dimineaţa sunt cam indispus
Şi n-aş putea, oricât de mult aş vrea
Să beau cafeaua fără o ţigară
Iar fumu' n-o ia-n sus.

Ne vom plimba pe-afară mai târziu,
Când va mai creşte, am să-l las la joacă,
Va fi murdar, dar n-am să-l cicălesc,
Voi încerca şi doctor să îi fiu
Şi, pentru orice boală îl atacă,
Eu am să i-l călesc.

Aş vrea să merg acum la fata mea
Căci ea, curând, o să devină mamă
Vreau s-o ajut, dar liniştitu-mi trai
Îmi spune: "Stai acasă, vine ea!"
Şi-acum închei, dorindu-i: "Fără teamă!
Încredere să ai!"

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Demnitate

La poartă vine-un bătrânel,
Gârbov de ani, ca… Vai de el.
Pare sleit, un cerşetor,
De drumul lung, obositor,
Mai mult desculţ, cu capul gol,
La vorbă-i? Ca un mieluşel.

Pe o bordură din granit
Se aşează jos, mai liniştit.
Şi, întrebând un trecător, mai rar:
Nu-l ştiţi pe Gheorghe din Ghelar?
El este fiul meu! Hoinar.
Demult... De mult m-a părăsit!

- Ridică-te de-aici bătrâne!
De nu pleci iute! Chem un câine,
Să te jupoaie chiar de viu,
Nu vezi că s-a făcut târziu?
Nu te cunosc şi nu te ştiu
Dar … Hai să-ţi dau o pâine.

- Nu vreau, nu sunt un cerşetor,
Nici boschetar, nici impostor,
Dar... Plec. De tu o zici că-i bai
Şi pe-o bordură dacă stai,
Probabil strada voastră-i rai,
Iar eu… Un simplu muritor.

Spune-i lui Gheorghe! Dar să-i spui!
Că ştiu că asta-i „vila” lui.
Eu… Om sărac… Precum mă vezi,
N-o să-i cerşesc bancnote verzi.
Iar ţie? Sincer, să m-ă crezi,
Că... Nu cer mila nimănui

poezie de Corneliu Zegrean-Nireşeanu din Freamăt de gânduri Lacrimi de dor (2008)
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Peste sufletu-mi cărunt

Sunt aici
şi mai tresar,
când se-nchid, pe umbre, stele,
mă mai leg
de câte pot...
printre gândurile mele.
Tot mai duc
şi tot mai car,
viaţa-n firul ei subţire,
şi ca sprijin,
drept toiag,
folosesc o amintire.

Au trecut
prea multe veri
peste iernile din toamne,
m-a durut
pustiul lor
şi mă rog la tine, Doamne,
vreau copiii
să-i mai văd,
cât îmi este incă bine.
Pune-un gând
în gândul lor
să mai treacă pe la mine.

Timpul mult
prea nemilos,
când îi ia şi când îi lasă,
n-am o vorbă
cui să-i spun,
bolul singur de pe masă
îmi vorbeşte
fără grai,
fără grai se-aude-n toate,
tot încerc,
încerc să uit,
mamă sunt şi nu se poate.

Mai aud
curgând prin ploi
câte-o lacrimă tăcută,
dorul ei
de dorul lor,
când obrazul îmi sărută.
Mai aud
cum nu mai sunt.
poarta, veşnic, încuiată,
peste
sufletu-mi cărunt
s-a uscat tăcerea toată.

poezie de Marin Bunget
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

În umbra anilor deşerţi

Vor trece anii fără rost
Ce-i cauţi printre stele,
Şi regreta că nu ai fost
Loială gândurilor mele.

Nu vreau ca-n părul tău bălai
Să-ţi veştezească crinul,
Apoi … uitării să mă dai
Sfidându-mi iar destinul.

De ce oare mă ocoleşti
Şi-mprăştii tot norocul?
El îţi surâde să-l doreşti
Iar tu! Te joci cu focul.

Nu-l agita căci arde rău
Când lava te atinge,
Cu toată apa din pârău
Nimeni nu-l poate stinge.

Nu înţelegi şi nici nu vrei
Să vezi poteca dreaptă?
Ai prea mulţi sfetnici? Dar şi ei,
Ca să greşeşti aşteaptă.

De ce tu grija nu mi-o porţi
Ce-o ştii că-i pentru tine?
Şi măsori anii pentru morţi
Crezând că aşa-i mai bine.

Când peste timp vei regreta
Şi-mi vei lansa chemarea,
Va fi târziu, eu n-am uitat,
Dar n-o să-mi schimb părerea.

Nu ştiu de azi sau mâine mor
Şi nu voi să-mi rămână,
Chipul în mintea tuturor
Nici măcar o fărâmă.

Tot ce-n oracol mi-a fost scris,
Viaţa-mi mai mult sumbră,
Eu am visat, dar n-a fost vis,
Rămână ca o umbră.

În umbra anilor deşerţi
Ai să te-ntorci vre-o dată?
Putea-vei dragostea să-mi ierţi
Atunci, ca niciodată?

Semnal speranţei ţi-am cerut
Căci nu te pot uita,
Te vreau şi… tot mereu te-am vrut
Dar nu mai eşti a ta.

Întreb mereu, şi-am întrebat
Dintre pereţii reci,
Dar nu-mi răspunzi, că m-ai uitat,
E un reproş pe veci.

Să vii totuşi la căpătâi
Când valuri se vor stinge,
Pe pleoape-mi, numele să-ţi scrii
Căci nu te mai pot plânge.

Gropari la ţintirim m-or duce,
Sau la o margine de drum,
Să-ţi ceri iertare printr-o cruce,
Mi-o fi mai bine, ca acum.

Din zări un stol de ciori s-apară,
Rotindu-se şi peste nori,
In fiecare zi, spre seară,
Lansând semnale de fiori.

Tu… Draga mea, rămâi o floare,
Ca liliacu-n luna mai,
E prea târziu să-ţi ceri iertare,
Sunt veşnicie… Nu mă ai.

poezie de Corneliu Zegrean-Nireşeanu din Freamăt de dor - antologie (2008)
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

E o distanţă mult prea mare
Ce ne desparte de un an
Şi lung e drumul pân' la cer
Şi hartă către tine n-am.

E drumul lung până la cer
Şi deşi vreau să te găsesc
Ştiu că nu-ţi este cu putinţă
La pieptul tău să mă primeşti.

Mi-ai fost model de când mă ştiu
Şi chiar de viaţă nu mi-ai dat
Eu te-am văzut ca pe o mamă
Ş-azi lipsa ta m-a săgetat...

Când strig răspunzi doar cu tăcerea
Iar sufletul mă doare tare
Şi de-ar fi să mă întrebi ce am
Ţi-aş spune"Lipsa ta mă doare..."

poezie de Marina Geanina Voinea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nici

Sunt singur ca un cuib de cuc
Mai vine moartea pe la mine
Din când în când chiar eu mă duc
Dar unde stă nu ştiu prea bine.

Că pacostea şi furicioasa
N-are copii, n-are bărbat
Şade mai mult plecată-n sat;
La mine vine să-i bat coasa,

La Ion se duce să-i repare
Ciurul, să-i pună o sită mare
La Gheorghe vine cu găina
Când e s-o taie. La Sulfina...

- Cum, umblă şi după muieri?
- La una s-a oprit chiar ieri
Dar nici nu ştiu ce i-a cerut
Că nici n-avea şi nici n-a vrut.

poezie de Marius Robu din Carte de bucăţi (2008)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nici

Sunt singur ca un cuib de cuc
Mai vine moartea pe la mine
Din când în când chiar eu mă duc
Dar unde stă nu ştiu prea bine.

Că pacostea şi furicioasa
N-are copii, n-are bărbat
Şade mai mult plecată-n sat;
La mine vine să-i bat coasa,

La Ion se duce să-i repare
Ciurul, să-i pună sită mare
La Gheorghe vine cu găina
Când e s-o taie. La Sulfina...

- Cum, umblă şi după muieri?
- La una s-a oprit chiar ieri
Dar nici nu ştiu ce i-a cerut
Că nici n-avea şi nici n-a vrut.

poezie de Marius Robu din Carte de bucăţi (2009)
Adăugat de Marius Robu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trăiască toţi copiii!

Merg cu capul în jos, dar nu sunt rătăcit,
Asemeni unui greier, mi-e ceasul scârţâit,
Păşesc, pe unde nimeni nu a -ncercat cumva,
În suferinţa zilei, să vrea a se -nturna...

Privesc la tălpi, că ard, şi le arăt o groapă,
Să nu mai ardă întruna, că-mi lase gura apă,
Că dacă aşa voi merge cu capul tot în jos,
Nefericirea mea mea mă va călca pe os.

Mai am o mică forţă, dar înăuntru arde
A ei veşnică torţă, cu străluciri ne-fade
Mă îngrijesc de mersu-mi, să viu alene
Spre lumânarea serii, s-o rog devreme

Un dram de biruinţă, la revărsat de zori,
Să-i mulţumesc lui Doamne, de multe ori,
Că-mi ţine lângă El băiatul meu înalt,
Pojarul, care arde mă scapă de asfalt...

Şi zbor, ca nevăzutul, pe un tărâm frumos,
La copilaşii mei, să-i strâng la piept duios,
De mersul meu pe jos, nici vorbă, am uitat-
Am rătăcit, prin nouri, nu ştiu, că-s un bărbat.

Dar ştiu prea bine soarta, ea, cea de genu- slab
E hrăpăreaţă, culmea, în drumul ăsta vag-
Am coborât din nouri, ca să vă scriu poemul-
Trăiască toţi copiii, şi piară-n veci blestemul!

poezie de Lilia Manole
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce greu îmi e fără voi...

Cândva... demult, am trăit drama,
Când i-am pierdut pe-ai mei, pe rând.
Au decedat tata şi mama...
E greu fără ei, pe pământ.

Când a murit, n-a ştiut tata
Să spună că el va pleca.
Într-un minut el a fost gata
Şi am rămas numai cu mama.

De rude, timpul ne desparte.
Eu, astăzi, sunt la casa mea.
De necazuri avem parte
Ne înnoptează liniştea.

Era-ntr-o vineri, dimineaţa,
Când soţul meu a deceat.
Eu am rămas doar cu speranţa,
Iar el va fi de neuitat!

Am mai trăit încă o dramă,
Când am pierdut pe biata mamă.
Vreau să vorbesc cu ei, pe rând,
Dar, le şoptesc numele-n gând...

Mi-e dor de cei răpiţi de moarte,
Şi-n rugăciuni, eu îi cuvânt.
Deşi ştiu că-s plecaţi departe,
Oricând eu am să-i port în gând.

Aş vrea să ştiu de le e bine...
Ce n-aş da, de-ar fi cu mine!
În vis, eu, lor mă adresez?
Sunt cu ei, măcar, când îi visez!

Spun rugăciuni la întâmplare,
Şi-ntreb pe Dumnezeu de ei,
Dar îmi răspunde:,, Cel ce moare,
Nu se întoarce înapoi!"

Îmi este tare dor de tata!
Cât mi-aş dori să-şi vadă fata,
Că-n viaţă, ea s-a descurcat,
Să ştie că nu l-a uitat!

Vă plâng de când m-aţi părăsit,
Şi v-am iubit atât de mult!
Mereu aduc flori la mormânt
Şi nicicând nu am să vă uit!

Ştiu că ne-om întâlni o dată
Şi-atuncea fericiţi vom fi!
Astăzi rostesc cu-ai mei copii:
"Doamne, te rog, pe ei îi iartă!"

poezie de Georgeta Nedelcu din Cenuşa unui suflet! (2 noiembrie 2003)
Adăugat de Georgeta Nedelcu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ne pleacă copiii

Ne pleacă copiii departe în lume
Ne pleacă copiii să câştige o pâine
Ne pleacă copiii departe, departe
Ne pleacă copiii uneori către moarte

Ne pleacă copiii departe in lume
Ne pleacă copiii sperand ca‐i mai bine
Să aibă ce pune pe masă la prunci
Dar suferind mult de dorul de‐aici

Rămân măicuţele plângand la poartă
Rugându‐se Domnului să le dea o soartă
Prin care să le fie bine în lume
Dar să se întoarcă în anul ce vine

Ne pleacă şi mamele pruncilor mici
Răman întristaţi doar cu ai lor bunici
Sau cu vreo mătuşa bătrână, bolnavă
Se roagă poporul strigând Domnului "Slavă "

Se roagă măicuţele la Dumnezeu
Şi Măicuţei Sale pentru traiul cel greu
Ele nu cer mai mult decat sănatate
Pentru cei de aici şi cei de departe

Ajută‐i, o, Doamne, sa fie‐ împreună
Să‐şi ţină măicuţele pruncii de mână
Să‐şi câştige pâinea aici în ţara lor
Să nu‐i mai chinuie sentimentul de dor

O, Doamne, Doamne Sfinte, dă‐ne pace în lume
Şi locuri de muncă... noi nu putem spune
Nimanui decat Tie, O, Bun Dumnezeu
Cât de greu ne este şi‐i plângem mereu

O, Doamne Iisuse, pe Cruce Răstignit
La mine la uşă atât ai bătut!
Eu n‐am ştiut Doamne ce mult mă iubeai
Şi doar o bineţe, atât aşteptai

Am multe păcate dar trăiesc în lume
N‐am unde mă plânge, doar numai la tine
Că nimeni nu m‐ajută şi‐mi‐e tot mai greu
Nu ştie ce‐i cu mine, nici fratele meu

Unii au de toate şi‐s date de Tine
Ei cred că‐împaraţesc vesnic o lume
N‐au milă de mine sau de pruncul flămând
Dar goi pleacă, Doamne, când intră‐n mormânt

Iţi cer acum iertare, Doamne, ştii bine,
Pentru copii mei, părinţi, pentru lume
Să avem mulţumire şi‐un mic ajutor
Cerem doar mântuire, pentru‐ntregul popor

O, roagă‐te Măicuţă, Bunului Dumnezeu
Să ne dea minte bună prin Duhul Sfânt al Său
Să ne întoarcem ochii mai mult la credinţă
Să trăim în iubire, nu în suferinţă

poezie de Ligya Diaconescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vino acasă, băiatul meu

Te aştept, băiatul meu. Vino acasă...
Anii au trecut, îmbătrânesc, puterile mă lasă.
Chemă-i şi pe ceilalţi care-s duşi departe,
Pensia mi-e mică, n-am bani, nici măcar pentr-o "carte".

Să vină şi nepoţii. Câţi sunt? Că... nici nu-i ştiu.
De când voi aţi plecat, pe icea e pustiu.
Avem recolte bune, a ploiet bine, şi câmpul este verde,
Nu-i cine să le strângă, pe câmp prea mult se pierde.

Curtea este mare, în sat este frumos,
Drumu îi dat cu "zmoală" şi nu-i mai noroios.
Copiii pot să "fugă" pe câmp şi la părău,
Să prindă câte-un peşte, că nu le-o părea rău.

În sat sunt televizii, de cele cu panou,
Sunt multe "discoteciuri" şi totul este nou,
Aveţi unde vă duce. Eu vreau să vă mai văd
Măcar o zi cu mine. Apăi... să mă prăpăd.

- O, mamă, dulce mamă, din negura de vremi,
Cu vocea-ţi tremurândă la tine tu ne chemi,
Mereu te simt aproape, îţi mistui bunătatea,
Şi noi la fel ca tine, simţim singurătatea,

Căci seva care curge, în "pomii" ce-au crescut,
E binecuvântată de când tu ne-ai născut,
Acum, pomii sunt mari, au rădăcini adânci,
Iar seva ta, măicuţă, dă roade şi pe stânci,

Ei cresc prin văi şi dealuri sau malul unor ape,
Cu harul tău, măicuţă, mereu ne-ai fost aproape.
Noi... îţi simţim durerea, şi-a noastră este mare,
Dar nu putem acum, vrem mică amânare.

Venim sigur la vară, când vremea va fi bună,
Chiar de-i mare distanţa, al tău dor ne adună.
Chemarea ta e sfântă, e sigur că venim,
Cu multă bucurie, sperăm să ne-ntâlnim.

poezie de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mie însumi (la schimbarea de prefix)

Îmbătrânesc rapid/nu ştiu de ce
iau trenul spre mare/deşteptul de bre...

Mă duce acolo/spre gară urcând
aşteaptă o clipă/aştept ca şi când...

N-ar vrea să mai plece/urcarea e grea
sunt clipe ascunse/din... viaţa mea...

Se-ascund în cupeuri/închise la drum
o viaţă de o/ sunt urme de fum...

Porneşte în fine/cu scrâşnet de roţi
şi lasă în urmă/dorinţe la porţi...

Dă-mi Doamne putere/să pot ca să urc
n-aş vrea prin purtare/pe alţii să-încurc...

Mă duce la vale/din roţi huruind
şi-n mersul lui grabnic/l-aud glăsuind...

Îmbătrâneşti rapid/şi nu ştii de ce?....
iei trenul spre mare/şi-aştepţi... eheheee!...

poezie de Gheorghe Gurău
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vreau „somnul” liniştit

Am muncit din greu, o viaţă-ntreagă,
Ca să adun un ban şi să vă cresc.
Să am de-un leac căci viaţa mi-e beteagă
Şi cine ştie? Un doctor să-mi plătesc.

Am muncit din greu, cu veşnica speranţă
Să las în urma mea ce eu nu am avut,
Viaţă infantilă şi nici adolescenţă,
Nici cui să îi spun tată! Căci nu l-am cunoscut.

Am muncit din greu să cresc două vlăstare,
Cu palmele-mi tocite şi capul mai plecat,
Să nu-mi spună copii vorbe de indignare:
- Ce ai lăsat în urmă? Când eu voi fi „plecat”.

Am muncit din greu s-ajung un… „oarecine”,
N-am fost un pierde vară pe unde am lucrat,
Crezând că şi nepoţii se vor mândrii cu mine,
Cu multul sau puţinul, în ani, ce-am adunat.

Am muncit din greu să am şi de-o colivă,
De-o scândură, de cuie, să-mi faceţi „copârşeu”
Şi un prohod mai simplu, să nu fiţi împotrivă,
Nu vreau slujbe pompoase, nici groapă cu planşeu.

Astăzi viaţa-i scumpă, inflaţia e mare,
Ce-am adunat cu trudă, să împărţiţi doar voi,
Acesta-i testamentul, ce-l las, şi o îndurare
Să nu-mi sfidaţi cuvântul, nu faceţi tărăboi.

De v-am greşit cu ştire sau… poate de nevoie,
Vă cer sincer iertare, căci nu v-am ponegrit.
Viaţa mi-a fost dură şi… sigur fără voie
Mă-ndrept spre o cavernă, cu capul pe o pernă,
Spre somnul liniştit.

poezie de Corneliu Zegrean-Nireşeanu din Freamăt de gânduri Lacrimi de dor (2005)
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Inimă de părinte

Precum este mama, nime-n lume nu e!
Sau precum e tata! Doamne, dă-le lor
O cărare lină, nu poteci să suie
Iar in ochi, lumină, nu lacrimi de dor!

Îşi ascund povara aşteptării terne
De-i întrebi ce-i doare, spun că n-au nimic;
N-or să-ţi pomenească bolile eterne
Sau de ce-a zis vraciul:... că mai au un pic.

Uneori se ceartă, dar cu gingăşie,
Că s-a-nchis portiţa prea de timpuriu.
Ochii li-s în lacrimi! Ora-i prea târzie
Să le vină fata, să le-apar-un fiu.

Des mai lăcrimează! Sufletul lor ştie
Că de-acum sunt singuri! C-or muri de dor!
Casa, plin-odată, azi, este pustie.
Le-au plecat copiii; au căsuţa lor!

Iar când aşteptarea pare să-i doboare,
Pregătesc bagaje pentru-a doua zi...
Dar spre dimineaţă, plumb au în picioare,
Şi dureri... şi junghiuri. Nu au cum porni!

Apoi, la culcare, în genunchi se roagă
Să-i mai lase-o vreme Domnul pe Pământ
Măcar până-n clipa-n care-o să-şi revadă
Ce-au mai scump pe lume, ce-au mai drag, mai sfânt!

O ultimă-ntâlnire! Stând cu toţi la masă!
Ea s-aducă tortul, el să toarne vin,
Râsete, cântare, voie bună-n casă!
Apoi... de-o vrea Domnul: jale şi suspin!

Şi mai au o rugă fiecare-n parte!
Să nu plece primul de lângă celălalt!
Împreună-n viaţă, împreună-n moarte;
Căci singurătatea greu e de-ndurat!

poezie de Ovidiu Donisă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pentru o pâine amară

Pentru o pâine amară,
Femeia pleacă din ţară.
Copiii şi-i părăseşte
Şi prin lume rătăceşte.

La poartă, pe o băncuţă, şade gânditoare mama
Şi cum stă pierdută-n gânduri îşi pune pe cap marama.
Ochii către cer ridică şi pe Dumnezeu întreabă,
De ce viaţa ce-o trăieşte este atât de beteagă.
-Sfătuieşte-mă, Tu Doamne! Arată-mi calea de urmat!
Deodată-i fulgeră un gând şi repede s-a ridicat.
Aleargă, intră în casă, unde zace fata mică,
Lângă ea veghează-un frate care tremură de frică.
Băiatul şi cu fetiţa sunt copiii care-i are
Pentru ei,, tânăra mamă, nu găseşte alinare.
Ar vrea să strige-n gura mare, dar nimeni nu o aude.
Durerea-i pătrunde-n suflet, mai amarnic o răpune
Mintea-i este rătăcită, gândul o trimite-n lume,
Prin străini ca să muncească, la copii s-aducă pâine.
Îi e greu să hotărască, de copii să se despartă,
Dar sărăcia-i apasă, le mănâncă a lor soartă.
Oftează. Îşi face curaj. Cu suflet frânt de durere
Îşi ia bocceluţa mama şi spunând la revedere,
Nu ştie unde se-ndreaptă, ştie că pleacă afară.
Îi e greu să se despartă şi de copii şi de ţară.
Dar necazul o împinge. Femeia pleacă departe,
Neputând să mai îndure, povara vieţii în spate.
Ajunsă în altă ţară, cu mintea ei rătăcită,
În mulţimea de pe stradă se simte şi mai pierdută.
Limba ţării n-o cunoaşte, cu cine să mai vorbească?
Cui oare să se-adreseze, ca să ceară să muncească?
Îndată ziua se sfârşeşte şi nu are adăpost
Aici simte că îi e, mai greu decât acasă a fost.
Într-un cotlon, lângă zid, femeia plânge şi oftează,
Tot gândind la cei de-acasă, vede cum se înnoptează.
În somnul nopţii care vine, visele o chinuiesc,
Din somn femeia se trezeşte şi strigă: vreau să muncesc!
O trăsură tocmai trece şi în dreptul ei opreşte,
Cineva din ea coboară şi cu blândeţe-i vorbeşte.
Ea ascultă speriată, dar nimic nu înţelege.
Omul pleacă. Ea rămâne. Cu multă frică se-alege.
A doua zi, în dimineaţă, omul din nou a venit.
Femeia, la cerşit plecase şi era de negăsit.
După înc-o zi pe stradă, disperarea-i şi mai mare,
Şi lipsită de speranţă, crede că noroc nu are.
Se-ntoarce şi se cuibăreşte în cotlonul "primitor"
Unde în tăcerea nopţii, de-acasă, iar îi vine dor.
Nici n-apucă să adoarmă, că din nou e căutată
De -acelaş bărbat de-aseară, însoţit acum de-o fată.
În multe limbi străine, fata interpret vorbeşte,
Ea tresare când aude, vorbindu-i şi româneşte.
Ce să facă? Să răspundă? Sau necazul o pândeşte?
Cu teamă de noua lume, în sfârşit se hotărăşte.
Cu gândul bun la Dumnezeu, şi cu frica-n sân răspunde:
-Eu sunt româncă şi doresc să muncesc, dar nu am unde.
După o discuţie cu omul, fata îi traduce.
Se gândeşte ce să facă, până la urmă se duce.
Cu un licăr de speranţă, sfioasă ea intră-n casă
Şi cuprinsă de căldură, încet pe bancă se lasă.
După ce e ospătată, să se odihnească-i zice,
Văzând-o cum este gata, de pe bancă jos să pice.
Tot nu doarme liniştită, mai multe griji o apucă:
Oare o găsi de muncă? Mâine unde-o să se ducă?
Cu dorul de copii în suflet, ea cu greu a adormit,
Încă nu ştia sărmana că norocul i-a zâmbit.
Când se scoală-n dimineaţă şi află ce i se spune,
Se bucură mult femeia că va câştiga o pâine.
Ştie că e mult de muncă, dar iubirea-i dă putere,
Pentru copii să adune, o cât de mică avere
Ar vrea ca timpul să zboare, să se întoarcă la copii
Cu banii adunaţi prin trudă să le facă bucurii.
Însă timpul trece greu. Femeia tot din greu munceşte
Dar, cu gând bun la Dumnezeu,, anul, uite, se sfârşeşte.
Dorul se mai potoleşte, când e sigură că vine.
În sfârşit, iat-o acasă, după un an şi mai bine.
Cu bucurie nespusă, pe copii îmbrăţişează,
Lacrimi picură obrazul, de oftat nu mai oftează.
Printre lacrimi şi suspine, mama la copii le spune
Că de-acuma, niciodată nu va mai pleca în lume.
Îşi strânge la piept copiii, îi sărută şi-i dezmiardă,
Pentru aurul din lume, nu vrea pe copii să-i piardă.
E crudă viaţa prin străini, şi pâinea e mai amară,
Nicăieri nu e mai bine decât la tine în ţară.
Din bătrâni îşi aminteşte, un proverb care spunea:
"Fie pâinea cât de rea, tot mai bună-n ţara mea".
-Aici mamă v-am născut, aici e şi steaua mea.
Împreună vom trăi, câte zile vom avea.

poezie de Dumitru Delcă (16 iulie 2011)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gramatica şi medicul

Odată îmi trimise un medic renumit
Pe fiu-său la şcoală pe două luni, cu dorul
Să fac din el gramatic şi retor, căci feciorul
Isteţ era la vorbă şi gând, un îndrăcit,
Da-n lună cu piciorul.

În şcoală eu, fireşte, voind să-l introduc
În taină de gramatici, încep cu poezia;
Iau versul Iliadei: Să-mi cânţi, muză mânia,
Căci ea pe mulţi trimite la iad, apoi apuc
Să-i spun ce-i prozodia.

Deseară, când băiatul se duce la părinţi,
El spune ce-i prin şcoală şi prinde să recite:
Să-mi cânţi, muză mânia, căci ea pe mulţi trimite
La iad; vestitul doctor a prins să crişte-n dinţi
Ca cei scoşi din sărite.

Atâta i-a fost şcoala baiatului; de-atunci
El n-a venit la mine, căci tată-său pesemne
Ţinea c-aceste versuri sunt oarecum nedemne
De-un doctor; dar în fine dai versuri unor prunci
Ca versul să-i îndemne.

Trecură zile multe, şi-odată mă-ntâlnesc
Cu doctorul pe stradă; făţiş venind spre mine,
El râde, mă salută, poftindu-mi bani şi bine,
Eu resalut, şi dânsul cu glasul prietenesc
Mi-a zis şoptind în fine:

Mulţam de ostăneală! Tu vrei să-nveţi pe fiu
În ce mod se trimite la iad? Să plătesc taxă
La şcoală? Dar acasă nu pot să-i dau eu praxă?
Pe mulţi trimit, amice, la iad! Deşi nu ştiu
Nici boabă de sintaxă!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!