Cliché

Un om şi o femeie –
un accident auto
între o maşină veche şi o altă maşină, mai veche.
Circulaţia a fost deviată,
aşa că ei s-au întâlnit într-o zi la sensul giratoriu;
cum traficul era congestiont s-au tamponat,
– el şi ea ca două vehicole.
Promisiunile lor sunt primele care vor fi încălcate,
dar minciunile vor mai supravieţui câteva zile,
deşi cu dezamăgiri din ce în ce mai mari.
Cerul se vede zdrenţuit prin apărătoarea de vânt a geamurilor,
iar acomodarea cu paguba va devora jumătate din primăvară.
În întuneric, secretele şi colţii dorinţei
ies la suprafaţă, iarăşi şi iarăşi.
Câţi ştiu cum să navigheze prin labirintul regulamentelor de circulaţie?
Şi datorită jurămintelor, mai ales, chestia asta doare;
iată, încă o dată se dovedeşte neputinţa voinţei.
După o asemenea rană însângerată: de la cei mai mici nervi până la creier,
chiar şi carnea a contractat tulburări anxioase.
Accelerare, lumini roşii, străzi cu sens unic, taxe de trecere –
implicarea în dragoste a devenit o manevră periculoasă –
şi nu ambulanţa, doar timpul poate veni în salvarea lor.

Ei sunt doi supravieţuitori.
Va putea el oare să reconsidere?
Va putea ea uita îndoielile chinuitoare privind siguranţa maşinii?
A devenit cel mai prudent şofer,
temătoare că îşi va avaria şi aceast autoturism luat la mâna a doua.

poezie de Rong Rong, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Marea Apă Gri

S-au întâlnit doi oameni, s-au întâlnit doi oameni
Care poate nu se vor mai întâlni niciodată –
Două firişoare de nisip, două fire de iarbă,
Două iţe trecute prin aceeaşi spată –
Lângă Marea Apă Gri.

Două mâini s-au strâns, două inimi s-au atins;
Iar noi, adunaţi aici în această seară
Nu vom uita, poate nu vom uita,
Unde ne-am întâlnit toţi trei ultima oară –
Dincolo de Marea Apă Gri.

Două pahare pline, două pipe cu tutun –
"Înălţăm pentru norocul nostru, frate, cupa!"
Şi, după ce ciocnim, noi bem
Urându-ne voiaj bun şi vânt din pupa
Pentru a traversa Marea Apă Gri.

Trei oameni au plecat, unul a rămas pe mare,
Păcatele lui şi-ale noastre-s acum cu el,
Dumnezeu să-i odihnească sufletul!
Cinci oceane şi-l revendică-n salinul lor castel.
O, Doamne! A Ta-i Marea Apă Gri!

Dar eu sunt încă viu, şi tu eşti încă viu,
Şi destinul ne-a aruncat aici pe amândoi
Tovarăşi adevăraţi, dar odinioară... am fost trei,
Iar unul nu mai este azi cu noi
Lângă Marea Apă Gri.

Un spaţiu pentru respirat, un pat pentru odihnă,
Lumini blânde, potir plin de dus la buze;
Apoi, iarăşi şi iarăşi,
Fără griji şi fără călăuze
Pornim pe Marea Apă Gri.

S-au întâlnit doar doi acolo unde se-ntâlneau trei
Cu înjurături şi râsete răsunătoare;
Şi trece, trece Ziua noastră,
Urmată apoi de Noaptea mare –
Dar, oh, oh, Marea Apă Gri.

poezie de Edwin James Brady, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumea Veche a încasat o lovitură la fel de puternică, pentru că toate afacerile, legale şi ilegale, ale băncilor şi ale marilor industrii, au devenit publice. Chiar şi secretele tehnologice au fost divulgate, iar astăzi concurenţa n-ar mai putea exista: avansul tehnologiei a devenit de aici înainte treaba laboratoarelor ştiinţifice comune. De vreme ce ţările lumii sunt forţate să colaboreze, războaiele au devenit din ce în ce mai improbabile.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu, Milen, te implor încă o dată să te gândeşti la altă posibilitate prin care aş putea să-ţi scriu. Nu trebuie să te duci la poştă, nici chiar poştaşul nu trebuie să facă asta – cine e? – nici chiar şefii de la poştă n-ar trebui deranjaţi pe degeaba. Dacă nu poţi găsi altă soluţie, vor trebui să îndure scrisorile. Aseară te-am visat. Nu îmi amintesc detaliile, tot ce ştiu e că ne topeam unul în celălalt. Eu eram tu, tu erai eu. Cumva, tu ai luat foc. Îmi amintesc că am stins focul cu hainele, am luat o manta veche şi te-am bătut cu ea. Dar transmutaţia se petrecu şi era atât de intensă, că tu nici măcar nu mai erai acolo, în schimb acum eu eram cel care luase foc, şi tot eu eram cel care a încercat să stingă focul cu mantaua. Dar mantaua nu a stins focul şi nu a făcut decât să-mi confirme o frică mai veche de-a mea, cum că asemenea lucruri nu pot stinge focul. Între timp, au ajuns şi pompierii şi cumva, tu ai fost salvată. Dar tu erai diferită de la început, spectrală, ca şi cum erai desenată cu creta în întuneric şi ai căzut în braţele mele, fără viaţă sau poate ai leşinat de fericirea că ai fost salvată. Dar şi aici apăru incertitudinea transmutaţiei, poate că eu am căzut în braţele altcuiva.

Franz Kafka în Scrisori către Milena
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Monolog de dragoste şi uitare

cât de nervoasă sunt –
îmi spunea ea –
bineînţeles că pe tine
sau poate că nu
oricum, nu mă interesează
am chef să ţip la tine
asta e tot -

în timpul acesta
eu o urmăream cu privirea
prin casă
cum îmi aducea o cafea neagră
şi mă tachina
spunându-mi că a pus zahăr în ea

apoi a devenit iarăşi serioasă: -
nu pot scăpa de sentimentul
că vorbim
ca doi morţi

te-am visat acum câteva zile
e prima oară când te visez
trebuia să scriu ceva important
eram foarte emoţionată
iar tu ţi-ai tăiat mâinile
de la încheieturi
şi mi le-ai dăruit

apoi am aflat că mâinile tale
îmi trebuiau
abia ziua următoare
iar ele, nefolosite
începuseră deja să putrezească
şi nu te mai găseam
să ţi le dau înapoi

atunci am început să râd
ore întregi
fără sens
atât de zgomotos
dar fără sens

vezi tu – continuă ea
între noi doi nu există învingători
ci doar învinşi

poezie de Adrian Creţu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

A doua zi, argatul de la grădinărie, când dete mănunchiurile de flori fetelor împăratului, ascunse cu meşteşug rămurica ruptă în mănunchiul fetei celei mici. Domniţa se miră când îşi priimi mănunchiul de flori, se uită cam cu milă la argat şi nu-şi putea da seamă cum de să ajungă acea rămurică între florile ce priimise. A doua seară, iarăşi aşa o petrecură. Băiatul, iarăşi pe furiş, se ţinuse după dânsele, cu deosebire numai că rupse o rămurică din copacii cei cu frunzele de aur, pe care o puse iarăşi între florile ce dete a doua zi domniţei celei mici. Fata cea mai mare, iarăşi cu cuvinte liniştitoare, alină frica surorilor ei când se auzi freamătul ce se făcu în pădurea de unde argatul rupse rămurica. Când a doua zi domniţa cea mică priimi florile cu rămurica ascunsă între ele, îi dete un fier ars prin inimă. Ea căută vreme cu prilej şi, prefăcându-se că vrea să se primble, ieşi preste zi prin grădină.

Petre Ispirescu în Cele douăsprezece fete de împărat şi palatul cel fermecat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu veni, încă, primăvară

NU VENI, ÎNCĂ, PRIMĂVARĂ
Daniel Voica

Nu veni, încă, Primăvară,
Mai zăboveşte până trece,
Jalea din lume şi ţară,
Moartea cu fioru-i rece.

Nu veni, încă, Primăvară,
Mai zăboveşte până când,
Vom putea ieşi afară,
Firul ierbii căutând.

Să simţim parfum de tei,
De liliac abia-nflorit,
Îmbrăţisând-ui pe acei,
Ce, cu ardoare, i-am dorit.

Nu veni, încă, Primăvară,
Ţine doliu ca şi noi,
Şi plângi şi tu seară de seară,
Când ne listăm morţii, pe foi.

Nu veni, încă, Primăvară,
Cât te privim doar din balcon,
Cât viaţa ne este amară,
Şi respirăm printr-un tifon.

Nu veni, încă, Primăvară,
Cât parcurile sunt închise,
Şi drepturile noastre, toate,
În Ordonanţe sunt cuprinse!

poezie de Daniel Voica
Adăugat de Voica Daniel
Comentează! | Votează! | Copiază!

C'est fini

E un timp al terorii şi al uitării,
n-am nevoie de cuvinte mari
ca să descriu
ce a murit.
Morţii tac acum,
s-au rupt vrăjile,
e o lumină dementă-n toate
şi se lasă o linişte veche, o ceaţă
în care pierd sânge.
Sânge negru, sânge rău,
timpul trece si reciclează.
Atât de tânără şi totuşi undeva,
o senzaţie de deja-vu
care zgârie.
Pe străzi revoltă,
peste graniţe război,
dar aici, în cartierul industrial,
doar urlet de marfar
şi mici răfuieli
între cerşetori.
Sfâşie-mă un pic,
provoacă-mă. E un mecanism al urii
care vrea să se declanşeze.
Dar tot ce găsesc e tandreţe,
câteva haine
aruncate pe lângă pat,
câteva farfurii lăsate-n chiuvetă.
Pe tine nu te pot urî. Micile tale defecte
sunt o continuă mirare,
cântecele tale
ruseşti, întotdeauna terapie.
Sânge negru, sânge tehnicolor,
pe străzi revoltă,
te ţin de mână
şi adorm.

poezie de Alexandra Negru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Creaţia

Şi Dumnezeu a apărut în spaţiu,
A privit în jur şi a spus:
Sunt singur –
Îmi voi face o lume.

Şi până departe, până unde ochiul Domnului putea vedea,
Întunericul acoperea totul,
Mai negru decât miezul a o sută de nopţi
Jos în bahnele chiparosului.
Apoi, Dumnezeu a zâmbit,
Şi, de nicăieri, a apărut lumina,
Şi bezna s-a rostogolit într-o parte,
Şi lumina a rămas să lumineze cealaltă parte,
Şi Domnul Dumnezeu a zis: Iată, asta-i bine!

Apoi Domnul s-a întins, a luat lumina în mâini
Şi-a rotit-o în jurul degetelor
Până ce a făcut soarele;
Cu lumina rămasă după făurirea soarelui
Domnul a alcătuit o minge luminoasă
Pe care a aruncat-o în mijlocul întunericului,
Smălţuind noaptea cu luna şi cu stelele.
Apoi, jos
Între întuneric şi lumină,
A potrivit lumea;
Şi Domnul Dumnezeu a zis: Iată, asta-i bine!

Apoi Dumnezeu s-a retras –
Şi soarele era în mâna lui dreapă,
Şi luna era în cea stângă;
Stelele erau adunate deasupra capului său,
Iar pe pământ stăteau picioarele lui.
Şi Domnul a mers, iar unde-i călcau
Tălpile se iveau văi adânci
Şi se înălţau de nicăieri munţi.

Apoi s-a oprit şi a privit, şi a văzut
Că pământul era fierbinte şi sterp.
Aşa că Dumnezeu a ieşit la marginea lumii
Şi a scuipat cele şapte mări –
A clipit şi-au licărit fulgerele –
A bătut din palme şi s-au rostogolit tunetele,
Şi-au început să curgă apele de deasupra pământului –
Şi apele răcoreau arşiţa.

Apoi s-a ivit, verde, iarba
Şi-au îmbobocit, roşii, flori mici,
Pinii au început s-arate cu degetul către cer,
Iar stejarii şi-au întins braţele,
S-au format lacuri în scobitura văilor
Şi râurile-au prins s-alerge spre mare;
Dumnezeu a zâmbit iarăşi,
Şi-a apărut curcubeul,
Încolăcindu-i-se-n jurul umărului.

Atunci Dumnezeu a ridicat braţul şi şi-a fluturat mâna
Deasupra mării şi a uscatului,
Şi-a spus: Veniţi! Veniţi!
Şi mai repede decât a putut Domnul să-şi coboare mâna,
Peşti şi pescăruşi,
Animale şi păsări
Înotau pe râuri şi pe mări,
Mişunau prin păduri şi prin crânguri,
Despicând aerul cu aripile.
Şi Domnul Dumnezeu a zis: Iată, asta-i bine!

Apoi Dumnezeu a făcut un ocol
Şi a privit
La toate pe care le crease.
S-a uitat la soarele lui,
S-a uitat la luna lui
Şi s-a uitat la steluţele lui;
El a privit lumea lui
Cu toate vieţuitoarele ei...
Şi Domnul Dumnezeu a zis: Sunt încă singur.

Şi-atunci Dumnezeu s-a aşezat
La poalele unui deal unde se putea gândi în linişte,
Lângă un râu adânc şi larg;
Cu capul în mâini
S-a gândit şi s-a tot gândit,
Până când i-a venit ideea: Îmi voi face un om!

Domnul a luat argilă
De pe fundul râului;
El a îngenuncheat
Pe malul apei;
Şi acolo Dumnezeu Atotputernicul,
Cel care a aprins soarele şi l-a pus pe cer,
Care a aruncat stelele până-n cele mai îndepărtate colţuri ale nopţii,
Care a rotunjit pământul în podul palmei sale –
Acest măreţ Dumnezeu,
Ca o mamă aplecată deasupra pruncului ei,
A îngenuncheat în praf
Frământând un boţ de lut
Până când l-a modelat după propriul chip.

Apoi i-a dat suflarea vieţii,
Iar omul a devenit un suflet viu.
Amin. Amin.

poezie de James Weldon Johnson, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sat natal

lui lon Pillat

După douăzeci de ani trec iarăşi pe-aceleaşi uliţi
unde-am fost prietenul mic al ţărânii din sat.
Port acum în mine febra eternităţii,
negru prundiş, eres vinovat.

Nimeni nu mă cunoaşte. Vântul, el singur, sau plopul
de aur. Plop înălţat de-un fir nevăzut asemenea fusului.
Nedumirit turnul se va uita două ore în urma mea
până m-oi pierde din nou subt dunga apusului.

Totul cât de schimbat! Casele toate sunt mult mai mici
decât le-a crescut amintirea.
Lumina bate altfel în zid, apele altfel în ţărm.
Porţi se deschid să-şi arate uimirea.

Dar de ce m-am întors? Lamura duhului nu s-a ales,
ceasul meu fericit, ceasul cel mai fericit
încă nu a bătut. Ceasul aşteaptă
subt ceruri cari încă nu s-au clădit.

poezie celebră de Lucian Blaga din La cumpăna apelor (1933)
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

A Doua Venire

Rotindu-se, rotindu-se-într-o spirală din ce în ce mai largă,
Şoimul nu mai aude şoimarul.
Părţile se desfac; centrul nu le mai poate ţine;
Anarhia se răspândeşte-n lume,
Mareea sângelui vlăguit încetează să pulseze - pretutindeni
Ceremonia inocenţei a devenit inutilă;
În timp ce oamenilor buni le lipsesc convingerile,
Ticăloşii sunt plini de pasiuni intense.

Desigur, câteva revelaţii sunt la îndemână;
Desigur, a Doua Venire este la îndemână.
A Doua Venire! De-abia s-au spus acele cuvinte
Şi, printr-o imagine imensă, Spiritus Mundi
Îmi tulbură vederea: undeva prin nisipurile pustiului
O înfăţişare cu cap de om şi trup de leu,
Cu o privire goală şi neiertătoare, ca aceea a soarelui,
Îşi târâie-încet coapsele, în vreme ce în jurul ei
Se-apleacă indignate umbre de păsări ale deşertului.
Întunericul cade iarăşi; dar ştiu eu acum
Că douăzeci de secole de somn împietrit
Au fost vexate până la coşmar de leagănul unui copil,
Cum şi ce fiară primitivă – ora ei, în sfârşit, se-întoarce,–
Se lăbărţează către Betleem spre a se naşte?

poezie celebră de William Butler Yeats, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Daca as putea...

Mă doare prezenţa ta
ca o rană deschisă
în valuri de mare amară.
Aş topi cerul şi padurile
pentru popasul fugar
al surâsului tău pe buzele mele.
Încă ma pustieşte
acea ultima dată
şi mă sperie
neputinţa de a crede în ea,
nu te mai vreau
şi totuşi...
dacă-aş putea
aş da foc Pământului
pentru răgazul de-a te avea
până când el se face cenuşă.

poezie de Consuella Efrim
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bei ceaiul ăla

care sprijină circulaţia
în sens giratoriu te învârţi
până te aduce-n formă
scapi de oboseala cerebrală
simţi că ai reuşi să rezolvi
integrale sau sume riemann
creşte capacitatea de învăţare
a mersului pe două cărări
sau din zid în zid cu memoria
sporită în sinteza serotoninei
pentru a creşte starea
de bine după câteva câni
cu vin demisec dilată
vasele de sânge şi-ţi trece
stările depresive şi anxioase
înlătură senzaţia de picioare grele
obosite de stat pe scaunul
inconfortabil de la bar

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Primul ministru umblă în cârje în urma unui accident auto

Că guvernarea şchiopătează
O vede orice minte trează,
Iar tu acum, deşi nu vrei,
Ai devenit... simbolul ei.

epigramă de Ioan Roşca
Adăugat de Ioan Roşca
Comentează! | Votează! | Copiază!

Buzunarul timpului de la piept

cu mâna la tâmplă preţuiesc o filă din carte
şi-i mulţumesc timpului ca esenţă a unei metafore
pentru femeia cu zâmbetul unui hotar
din colţul meu de cer

în patul verde cu dimineţi odihnite de îmbrăţişări
notez într-un caiet zilele seri şi nopţile zile
ce vor rămâne în urma noastră
memorabilă iubire

alt poem – aceeaşi femeie
cu fiecare vers mă cuprinde o superbă nostalgie
o necunoscută în ciclul ireversibil al întoarcerii
unui arc al ceasului celest

seninul dintr-o trecere fulgerătoare
o supremă delimitare ce este însăşi viaţa
o imagine trecută pe o invitaţie
la timpul prezent

am devenit aşteptându-te
nesomnul odihnit în decenţa puţinului timp rămas
legănându-mă-n cuvinte iarăşi scriu
cu emoţiile amintirilor iubesc şi tot scriu să nu tac

am rătăcit destul ca să înţeleg statornicia
lângă tine sunt reîntâlnirea cu mine
sunt răspunsul la ce sunt
în declinări de verbe am devenit trăirea prin cuvânt.

poezie de Vali Niţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unde e dragostea?...

Dedicată tuturor celor care caută iubirea...

Şi rătăcea un vânt nebun,
Ce peste noi se învârtea...
Ca să-ţi arăt, sau poate spun...
Povestea despre El şi Ea.

Şi n-a fost vreme de răbdare,
Să se adune laolalt,
Mici sentimente temătoare...
Ce simţeau unul, celălalt...

O primăvară îngheţase,
Mult prea devreme şi banal...
Când dragostea nu încetase,
Zbătându-se ca şi un val.

Şi am privit nedumerită,
Cum frunze verzi pălesc uşor...
Când dragostea nu e primită,
Să-şi facă cuib... în dormitor.

Priveam un film de cinema
Despre-o iubire temătoare...
Şi chiar de inima-i chema...
Orgolii stat-au în picioare.

Iar la final, doream misterul
Să-l desluşească şi cei doi...
Cum eu înţelesesem gerul
Unei iubiri ce-ardea în ploi.

Nimic adevărat nu este,
Decât ce simţi în tine mut...
Dar fila din a lor poveste...
Se scrie doar de s-au avut.

Şi s-au avut prin anotimpuri,
Ce curs-au peste ei subtil...
Cu întreruperi între ritmuri...
Ce-au fost privite infantil...

poezie de Adina-Cristinela Ghinescu din Şoptit de Dumnezeu
Adăugat de Czika Levente
Comentează! | Votează! | Copiază!

Anotimpurile singurătăţii

nu mai e nimic de făcut,
anotimpurile trăiesc în concubinaj,
s-au estompat undeva, cândva,
într-o zi fără soare
laolaltă cu toate visurile
unei generaţii,

aspiraţiile au devenit utopii,

chiar vocea îmi sună ca doaga
unui butoi beat de singurătatea
antichităţii,
ca o veche placă de vinil rotindu-se ciudat,
repetându-se,
pe un pick-up bolnav
de Alzheimer,

nervii mi s-au tocit ca şinele
tramvaielor de periferie,
care deraiază mereu de la subiectul
istoriei,

iubirea zace prăfuită între paginile
cărţilor din anticariate,
ultima poveste de dragoste
am scris-o
într-o sticlă de şampanie pe care
am aruncat-o cu mâinile tale
în valuri.

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

România.fin de siecle

cunosc în sfârşit ticăloşia oamenilor blânzi
cunosc aceşti oameni cu mâini umede şi
rotunde, gata să mângîie pe fiecare

sunt zile în care
oricare dintre noi
poate fi consecvent şi meschin
hotărârea de a nu miri
de a rezista
am luat-o şi noi
copiii mizeriei
vinovaţi de a ne fi născut
între două secole
între o coadă la carne
şi una la ouă
de crăciun nouă ni s-au arătat
oameni făcuţi zob în direct
am crescut în burta câinelui
care în noaptea aia
s-a îndopat cu creier proaspăt
astăzi aflăm că oameni
în care am crezut
au mers de bunăvoie
şi şi-au dat prietenii pe mâna securităţii
trădarea vrea să devină modelul nostru
ne dă lecţii de bună purtare:
nu faceţi sex nu vă drogaţi
nu scrieţi cuvinte porcoase fiţi metafizici
nu vă sinucideţi
nu vă ucideţi părinţii

aşteptăm cuminţi
ca viaţa noastră
să ia drumul hârtiei

*

prezentul tău este asemenea dunării
viitorul tău asemenea rinului
două braţe întinse
două braţe gemene
unul înnegrit de înţepături
celălalt cu pielea făcută franjuri

ariditatea începutului de secol
când nici iarba nu mai e ce-a fost
nu mai creşte
pe fundul bălţilor de sânge
sau pe locul unde s-au sfărâmat
dinţi şi coaste şi cranii
iată românia mea:

viitorul ei a început
o dată cu ultimele
mari morţi ale sale
cine moare astăzi?
poetul.
cine e ucis astăzi?
copilul.

poezie de Elena Vlădăreanu din Ce pot distinge în întunericul sălii, Europa. Zece cântece funerare (2005)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Testament

De-aş putea să mai deschid mormântul!
Să vă văd prieteni dragi, copii,
Însă crucea-i grea, la fel pământul...
Nu sunt treceri între veşnicii.

Oh, privesc în jur câtă durere!
Simt un clopot pieptul cum mi-l sparge.
Suflet, eşti lipsit de mângâiere,
Ca o navă fără de catarge.

Transcendent spre zările albastre,
Alte vămi plăteşti spre-a exista...
Calea-n universul plin de astre,
Poate fi şi ea la fel de grea.

Trist colindător prin neguri stranii,
Nu găsesc întoarcerea acasă
Şi la tâmple-au înflorit castanii...
Candela-i de-o săptămână arsă.

Mă veghează corbii! – Nfometarea
Curge prin hulpava lor dorinţă,
Se hrănesc rupând demonic carnea
Celui ce-i trecut în nefiinţă.

Şi această stare mă-nfioară
Şi din visul greu parcă tresar.
De-aş putea eu m-aş întoarce iară
Din eternul morţii de cleştar.

S-au uscat şi florile deodată
Şi-u trecut atâtea ierni de când
M-aţi lăsat aici înstrăinată
M-aţi uitat şi aţi plecat pe rând.

Să nu lăcrimaţi de veţi citi
În acest mormânt se odihneşte!
Fiecărui rândul va veni,
Deci mai bine trecătorule, citeşte!

Într-o zi cu soare, fără nori,
Pentru mulţi a fost o zi frumoasă,
Am plecat cu greu de printre voi
Să-mi clădesc pe veci o nouă viaţă.

Ştiu şi flori şi lacrimi au să cadă
Peste trist şi alb mormântul meu,
Peste recea şi curata piatră
Sub care de-acum voi sta mereu.

Flori pălite, lacrimi şi suspine,
Au să moară, da, pe rând, pe rând,
Pe când alţii-or să mă poarte-n suflet,
Alţii-or să mă uite în curând.

Toama vine, toamna iarăşi trece,
Eu deschid c-o mână de strigoi,
Stropii ei sunt reci ca altă dată
De la mine când ajung la voi.

Toamna vine, toamna iarăşi trece
Şi mormântul meu s-a-ntunecat,
Mai veniţi coii, c-o lumânare,
Căci e greu aici să fi uitat.

Ce adâncă-ntunecarea asta!
Cât de greu al putrezirii somn!
V-am lăsat averile şi casa
Şi de-acum sunt doar
Rodica Ion

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Drum de cuvinte
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am văzut că multe organizaţii, în care nu sunt membru, pretind că sunt şi multe familii – între care mulţi Armstrong – fac conexiuni între noi, multe fiind false. Foarte mulţi oameni se identifică cu succesul Apollo. Afirmaţia că aş fi devenit musulman este doar o versiune extremă a poveştilor prin care oamenii spun că ştiu pe cineva pe care aş putea să îl ştiu şi eu.

citat clasic din Neil Armstrong
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Hindenburg

două zile te-am aşteptat să vii/ în prima zi soarele părea sfâşietor de frumos
/ un balón în flăcări din care cădeau oameni în flăcări / credeam că sunt doar artificii dar m-am înşelat
eu eram o fiinţa arsă de dor şi totul era în imaginaţia mea.

a doua zi a plouat şi prin perdeaua de picături străvezii mi-am văzut viitorul
un viitor lipsit de dragoste / pentru că tu eşti singurul care îmi poate poate aduce liniştea.
din nou m-am gândit la soare şi la ce or face oamenii arşi în spitale. plăgile lor roşii mă obsedau şi te asteptam să vii / să-mi explici că ceea ce îmi imaginez nu e nimic real.

a treia a zi ai venit şi mi-ai zis că a fost cândva un balon de heliu plin cu oameni care a luat foc şi
toţi au ars. am căutat pe google. aşa era.

// dar tot am crezut că ceea ce s-a întamplat este doar în mintea mea bolnavă de dor//

cerul este senin acum/
o clipă mă uit din nou la soare şi mă întreb cât timp va mai trece
până ceva ne va arde şi pe noi

cât timp va mai dura/ până o să pleci din nou/ şi eu voi sta singură cu toate organele în flăcări pe acest pat de spital / privind în gol/ dragostea mea.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!