A Doua Venire

Rotindu-se, rotindu-se-într-o spirală din ce în ce mai largă,
Şoimul nu mai aude şoimarul.
Părţile se desfac; centrul nu le mai poate ţine;
Anarhia se răspândeşte-n lume,
Mareea sângelui vlăguit încetează să pulseze - pretutindeni
Ceremonia inocenţei a devenit inutilă;
În timp ce oamenilor buni le lipsesc convingerile,
Ticăloşii sunt plini de pasiuni intense.

Desigur, câteva revelaţii sunt la îndemână;
Desigur, a Doua Venire este la îndemână.
A Doua Venire! De-abia s-au spus acele cuvinte
Şi, printr-o imagine imensă, Spiritus Mundi
Îmi tulbură vederea: undeva prin nisipurile pustiului
O înfăţişare cu cap de om şi trup de leu,
Cu o privire goală şi neiertătoare, ca aceea a soarelui,
Îşi târâie-încet coapsele, în vreme ce în jurul ei
Se-apleacă indignate umbre de păsări ale deşertului.
Întunericul cade iarăşi; dar ştiu eu acum
Că douăzeci de secole de somn împietrit
Au fost vexate până la coşmar de leagănul unui copil,
Cum şi ce fiară primitivă – ora ei, în sfârşit, se-întoarce,–
Se lăbărţează către Betleem spre a se naşte?

poezie celebră de William Butler Yeats, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Disperare

Părţile se desfac; centrul nu le mai poate ţine;
Anarhia se răspândeşte în lume,
Mareea sângelui vlăguit încetează să pulseze - pretutindeni
Păstrarea inocenţei devine inutilă;
În timp ce oamenilor buni le lipsesc convingerile,
Ticăloşii sunt plini de pasiuni intense.

poezie celebră de William Butler Yeats, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Spre un punct din Vega ne îndreptăm noi, Soarele nostru având o iuţeală de vreo 20 km pe secundă. Şi cu toate acestea sunt sute de mii de ani de când zburăm spre acele regiuni cereşti. E drumul Soarelui o linie dreaptă? E o imensă curbă? Nu se poate răspunde. E mai probabil însă că Soarele descrie o imensă elipsă, sau poate o spirală, în jurul unui centru pe care încă nu-l ştim. În acest caz, s'ar observa, în viitor, că mereu Soarele se îndreaptă spre un alt punct al cerului, în realitate Soarele descriind o curbă. Dar lucrurile astea le-am aflat prea de curând şi trebuie să treacă poate mii de ani pentru a fi verificate.

Victor Anestin în Cum să înveţi stelele
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Înainte de a doua venire

mereu mi s-au împlinit presimţirile.
vă vorbeşte un om născut acum o sută de ani
ce speră mereu iubirea să-i facă o rană urâtă
pentru a se întoarce acasă.

nu-mi doream nimic altceva
decât să fiu un copil greu de minţit;
aşadar m-am umflat de plâns.

nici măcar nu puteam să spun că mi-e frică.
sufeream cumplit după apă,
iar apa spumega în scoarţa copacilor desfiguraţi de durerea
pe care doar o secetă lungă sau focul ţi le poate produce.

i-am spus unui preot catolic:
mama ţine în cameră tabloul cu tata.
lumina din stradă,
lumina maşinilor ce virează îi schimbă privirea.
uneori este rea,
alteori pare a unui om resemnat cu faptul
că lumea lui e mult prea departe,

deci nu-mi vorbiţi despre iad.

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu, pentru a doua Troie

De ce-ar trebui s-o acuz că mi-a umplut zilele
De tot felul de belele sau că în ultima vreme
A îndemnat oamenii proşti la violenţă şi la rele,
Sau ca-învrăjbit centrul cu mahalaua, prin iscusite scheme?

Avut-au ei numai curajul şi dorinţa drept măsură?
Ce-anume-ar fi putut s-o ţină împăcată, să-i fi cuprins
Mintea în cercuri de lumină – fără patimi, fără ură –
Întregită-n rotunda frumuseţe a arcului întins,

Chiar dacă-ar fi părut de pe-altă lume-n zile ca aceste?
Ce-a înstrăinat-o, ce afront sau ce nevoie?
De ce? Ce i s-a întâmplat pentru a fi aşa cum este?
Mai trebuie oare arsă undeva o altă Troie?

poezie celebră de William Butler Yeats, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gândurile bătrânului pescar

O, valuri limpezi, deşi-mi atingeţi trupul cu mângâieri de pluş,
Deşi vă petreceţi calm sau avântat ca în zbor o rândunea,
În verile de demult, mai calde, dansul vostru era mai jucăuş,
Iar eu, copil, n-aveam nicio rană-n inima mea.

Nici mareea nu mai aduce peşte ca-n acele zile pline de candoare;
Sunt trist. Îmi lipsesc toate clinchetele făcute de căruţa care trecea
Pe drum, spre Sligo,-încărcată ochi cu macrou şi hering de vânzare,
Iar eu, copil, n-aveam nicio rană-n inima mea.

Iar voi, fete mândre, nu mai sunteţi la fel de blonde, s-a pierdut şi-acel fior
Încercat de fetele altor veri când vâsla, lovind apa, se-auzea
Sau când seara, printre năvoade, paşii lui călcau peste pietriş, sonor –
Iar eu, copil, n-aveam nicio rană-n inima mea.

poezie de William Butler Yeats, 1865 - 1939, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

William Fluke

Soţia şi-a pierdut sănătatea,
A început să slăbească până a ajuns la patruzeci de kilograme.
Apoi, a apărut acea femeie, cu chipul după care bărbaţii
Şi-o imaginează pe Cleopatra.
Şi noi – noi cei căsătoriţi
Ne-am încălcat cu toţii jurămintele, iar eu printre ei.
Anii au trecut şi toţi, unul câte unul,
Au fost revendicaţi de moarte în varii forme hidoase.
Iar eu, închipuindu-mi că sunt protejat
De o grijă specială a lui Dumnezeu,
Am început să scriu, să scriu, să scriu, tomuri peste tomuri,
Despre a doua venire a lui Christos.
Apoi, Christos a venit la mine şi mi-a spus
"Mergi în biserică şi în faţa congregaţiei
Mărturiseşte-ţi păcatul".
Dar, cum mă ridicasem şi începusem să vorbesc,
Mi-am văzut fetiţa care stătea în faţa scaunelor –
Fetiţa mea care se născuse oarbă!
După aceea s-a lăsat întunericul.

epitaf de Edgar Lee Masters din antologia de versuri Antologia de la Spoon River, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Problema cu unii oameni este aceea că, atunci când nu sunt beţi, sunt treji.

citat celebru din William Butler Yeats
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lia: Nu înţeleg; până acum, în ceilalţi ani n-ai reacţionat astfel, de ziua mamei tale.
Lucian: Nu?! Aşa crezi tu?! Ţi-am mai spus, Lia, cât de puţin mă cunoşti; aproape deloc, chiar...
Lia: Adică...?!
Lucian: Ce-ai vrea să-ţi spun? Da, tot aşa m-am comportat de fiecare dată, în fiecare an, de ziua ei... Doar că, desigur, nu de faţă cu voi...
Lia: N-am observat.
Lucian: Nu mă mir...
Lia: Dar nu înţeleg, de ce te chinui?
Lucian: Ţi-am spus, i-am zis unele cuvinte care nu-mi dau pace, chiar dacă ea m-a iertat, ba chiar m-a asigurat că n-a fost supărată deloc, că n-a luat seama la câteva cuvinte rostite în acele momente tensionate. Dar ştii bine cum sunt eu, cum mă comport în asemenea momente, adică, exact cum n-ar trebui, prosteşte, iar cuvintele rămân, nu pot fi şterse; de aceea, ar trebui să ne gândim mai mult înainte de a le rosti.
Lia: Ce puteai să-i fi spus, atât de grav? Cred că exagerezi!
Lucian: Exagerez?! Nu, deloc... Cum aş putea să exagerez? Atunci, da, într-adevăr am exagerat, însă nu şi acum.
Lia: Dacă-mi povesteşti, poate te vei simţi mai bine după aceea.
Lucian: Nu cred, dar dacă eşti dispusă să mă asculţi...
Lia: Te ascult, Luci.

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În oraşul Betleem

În oraşul Betleem într-o noapte fără stele,
S-a născut un copil plăpând, dar cu inima plină de putere.
În oraşul Betleem trei magi vineau să vadă minunea sfântă,
Şi un imn de laudă să-i cânte.
În oraşul Betleem a fost mare sărbătoare,
Căci glasul pruncului sfânt se auzea de la munte până la mare!
Şi de două mii de ani încoace el se aude mereu.
Şi ne spune să trăim în pace!
Şi să-l iubim pe Dumnezeu.
În oraşul Betleem şi acum oamenii se închină.
Unde s-a născut pruncul divin din bunătate şi lumină.

poezie de Vladimir Potlog (26 decembrie 2022)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cliché

Un om şi o femeie –
un accident auto
între o maşină veche şi o altă maşină, mai veche.
Circulaţia a fost deviată,
aşa că ei s-au întâlnit într-o zi la sensul giratoriu;
cum traficul era congestiont s-au tamponat,
– el şi ea ca două vehicole.
Promisiunile lor sunt primele care vor fi încălcate,
dar minciunile vor mai supravieţui câteva zile,
deşi cu dezamăgiri din ce în ce mai mari.
Cerul se vede zdrenţuit prin apărătoarea de vânt a geamurilor,
iar acomodarea cu paguba va devora jumătate din primăvară.
În întuneric, secretele şi colţii dorinţei
ies la suprafaţă, iarăşi şi iarăşi.
Câţi ştiu cum să navigheze prin labirintul regulamentelor de circulaţie?
Şi datorită jurămintelor, mai ales, chestia asta doare;
iată, încă o dată se dovedeşte neputinţa voinţei.
După o asemenea rană însângerată: de la cei mai mici nervi până la creier,
chiar şi carnea a contractat tulburări anxioase.
Accelerare, lumini roşii, străzi cu sens unic, taxe de trecere –
implicarea în dragoste a devenit o manevră periculoasă –
şi nu ambulanţa, doar timpul poate veni în salvarea lor.

Ei sunt doi supravieţuitori.
Va putea el oare să reconsidere?
Va putea ea uita îndoielile chinuitoare privind siguranţa maşinii?
A devenit cel mai prudent şofer,
temătoare că îşi va avaria şi aceast autoturism luat la mâna a doua.

poezie de Rong Rong, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Hristos a trimis nebunia să prăpădească înţelepciunea, slăbiciunea ca să lege tăria, dispreţul ca să stingă mândria. Aceasta este taina cea mare a Evangheliei: El n-a venit să I se slujească, ci El să slujească; şi trebuie împlinită în toţi slujitorii Lui până la a doua Sa venire.

citat din Milton
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am râs

Am decis să nu mai scriu, de mâine,
De poimâine, minciună, ai faţa unui demobilizat,
Eu nu am râs de oameni, dar ştiu ce schimbătoare este stima,
Admiraţia cu sfârc, oamenii mai năpârlesc spre a scăpa.
Sunt strămutat, pietrele albe au devenit negre,
O roată se blochează, înjurând. Nici miezul nopţii nu te vrea în preajmă.
Pe cine acoperă ciuperca otrăvită? Cenuşa din ce carte s-a ivit?
Osana, zic eu, în zadar. Doar bufniţa lipsea şi a venit.
Ce caută Celan şi Luca pe Podul Mirabeau?
O altă lume, o lume a poeţilor damnaţi?
Tăcere, daţi tăcerii drepturile ei.
Geneza – tăcere, exitus-tăcere,
Iov complota, dar se plângea,
Vidul are culori ascunse.
Inert e-n aparenţă orice mort.
Dar Domnul e mişcare şi Cuvânt.
Ce ai de spus propriului suflet?
Demobilizare, cu asta se explică totul.
Şi dacă nu? Desigur, nu ai înţeles decât puţin,
Sunt praguri divergente peste tot,
De aceea am şi râs acum.

poezie de Boris Marian Mehr
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

În ce fel roşim adesea când suntem trişti. Se întâmplă adesea să nu pălim când suntem trişti, ci dimpotrivă, să ne înroşim. Faptul acesta trebuie atribuit celorlalte pasiuni care se asociază cu tristeţea, cum sunt iubirea sau dorinţa, iar uneori şi ura. Căci aceste pasiuni, încălzind sau agitând sângele, care vine din ficat, din intestine şi din alte părţi interne, împing sângele spre inimă şi de acolo, prin artera cea mare, spre venele feţei, fără ca tristeţea, care strânge din toate părţile orificiile inimii, să poată împiedica aceasta. Dar, chiar dacă este moderată, tristeţea împiedică lesne sângele ajuns în venele feţei să coboare spre inimă, în timp ce iubirea, dorinţa sau ura împing spre faţă alt sânge din părţile interioare. Iată, pentru ce acest sânge, fiind oprit în jurul feţei o face roşie, deoarece culoarea sângelui este cu atât mai vizibilă cu cât el curge mai puţin repede, precum şi fiindcă astfel se poate aduna în venele feţei mai mult ca atunci când orificiile inimii sunt mai deschise, lucru care se întâmplă mai ales când ne este ruşine, aceasta fiind compusă din iubire de sine şi dintr-o dorinţă puternică de a evita dezonoarea, ceea ce face ca sângele din părţile interne să vine spre inimă, iar apoi prin artere spre faţă.

citat celebru din Descartes
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Curgere

am fost particulă bozonică în apă de râu
peşte tăcut pe fundul marilor oceane
vultur înalt cât albastrul măiastru pe creste
leu strivit de căldurile savanelor fără sfârşit
un bob de grâu din care a crescut o lume
negustor de viaţă bună la pahar
soldat uitat într-un post fără rost pe câmpul de luptă
spirale înşurubate tainic în mijloc piatra sfântă
înţelepciunea şi cunoaşterea universală
voi fi în toate vânturile şi pădurile inventate
în aer, în foc, în apă şi în pământ
nelegat de amăgiri în legătură cu tot
azi sunt Iov trecător cuminte printre lacrimi
ochi deschis spre lumina luminii
picioarele îngheţate, mâinile fripte, trupul mâncat
am înţeles şi totul acum e cristal
orice plecare e o nouă venire în jurul unui punct
până ajung să fiu eu miezul căutat în marile cărţi
împrăştiat definitiv niciun loc de mormânt
un pumn de cenuşă în spuma mării
nenumit şi fără memorie
asta sunt

poezie de Nucu Morar
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Jurământ solemn

Unii, pentru că tu n-ai ţinut
Acel jurământ solemn, sunt acum amicii mei;

Totuşi, când îmi privesc moartea-n ochi, azi ca şi ieri,
Şi când escaladez piscurile unui somn plăcut
Sau când mă plimb pe-ale vinului înmiresmate-alei,

Faţa ta apare drept în faţa mea, de nicăieri.

poezie de William Butler Yeats, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubirea-i moartă

De acum nu le mai este teamă,
Sunt perforaţi numai de linişti.
Ura lor este-atât de calmă,
Plânsul s-a transformat în râsuri.
Iubirea-i moartă, este vidă,
Purtată-n vânt de pescăruşi,
Casa imensă este goală
Şi nu mai are-acum nici uşi.

Dar au uitat poate puţin,
În timp ce traversau Strassbourg-ul,
Când, fericiţi, râdeau-plângând
În mers, balasnându-şi trecutul.
Şi mai uitară amănunte
Prin staţii scurte, pasagere,
În timp ce-şi mai făceau iluzii
Şi se iubeau, tânjind himere.

După amiază urma amurgul
În clinchete de sonerie.
Mereu un braţ cuprindea gândul
De tulburată gelozie.
El amintea de noi metrese,
Ea invoca un nou amant.
Copii lor purtau greşeala
Şi ispăşeala de necaz.

Au uitat timpurile bune,
Când ziua le zâmbea în drum,
El recita-n germană Hamlet,
Ţinând un vierme alb în pumn.
Şi au uitat că au fost pereche
Când viaţa le vibra în vine
Cu toate acele nebunii
De pasiune, de iubire.

Pianul e-amuţit pe veci,
Bucătăria parcă plânge,
Sandwich-uri uitate pe masă...
Ei doi, tăcuţi, între tacâmuri.
Ea a uitat cântecul serii,
El a uitat cântecul ei,
S-au sinucis seară de seară
Şi s-au închis în cărţi apoi.

Şi asta au uitat, desigur,
Când se pierdeau-n-a lor privire,
Când inventau, faţă în faţă,
Alte chipuri din fantezie.
Şi au uitat ce e virtutea,
Bătuţi de-un vânt de nord rebel,
Flâmânzi, cu capul pe valize,
Aşpteptând fiecare-alt tren.

cântec, muzica de Jacques Brel, traducere de Luminiţa Soare
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Asta este marea diferenţă din anii 80 până în anii 90 şi cea a femeii de acum: are la îndemână acum tot ce îşi doreşte, dar nu are posibilitatea să aibă. Asta este dur pentru o femeie, că nu îşi poate permite. Româncele sunt deosebit de cochete, de frumoase, sunt atente la ţinută.

citat din Angela Similea
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu

Gândesc că-am fost cândva un gănd
răsărit din roşu de asfinţit şi răsărit

Gândesc că-am fost cândva o sclipire
o clipă de timp în trecere prin lume

Gândesc că-am fost creuzet al iubirii
în nopţile cu umbre de paşi, amintire

Cred că undeva cândva prin ceva
am răsărit floare-n piatră în calea ta

Cândva am cântat prin nopţi şi zile
vioară fiind prin razele soarelui şi-ale lunii

Acum gândesc că sunt în mine
eu şi a mea, frumoasă amintire

Acum secundele încep încet să picure
în şiruri ordonate prin razele găndurilor mele

Acum ele se unesc ca stele-n-gemănate
dar a mai rămas o umbră ce ne desparte

poezie de Viorel Muha (septembrie 2008)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

M: Cuvintele unui om care s-a realizat nu-şi pierd niciodată ţinta. Ele aşteaptă să se ivească condiţiile potrivite, fapt care poate să ia ceva timp, şi asta-i natural, căci există un sezon pentru semănat şi un sezon pentru recoltat. Însă cuvântul unui guru este o sămânţă care nu poate să piară. Desigur, guru trebuie să fie unul adevărat, care este dincolo de trup şi de minte, dincolo de conştiinţa însăşi, dincolo de spaţiu şi de timp, dincolo de dualitate şi de unitate, dincolo de înţelegere şi de descriere. Oamenii de bine – cei care au citit foarte mult şi au multe de spus – pot să te înveţe multe lucruri folositoare, dar ei nu sunt adevăraţii guru ale căror cuvinte se adeveresc întotdeauna.

citat din Nisargadatta Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un cer numit copilărie

Am aprins o stea pe cerul nopţii;
seamănă întrucâtva cu mama.
Nu are nicio formă cunoscută, nu are margini.
Doar o inimă cu mult trup;

Mă urmează desăvârşit prin guri de lumină
care înghit întunericul.
Aici e pământul cerului, aceştia sunt sâmburi - mi-a spus.
Mă zvârlea dintr-un pântec în alt pântec,
înconjurându-se cu mine...

Am văzut hărnicia omului cum rodeşte în spicele de grâu ;
pâinea devine mai rumenă în sudoarea
celor care o urmează cu credinţă.
Are gust de pace şi de înţelepciune ;
pâinea ţine trează fruntea omului.

M-am ridicat între văz şi auz să pot atinge
glasul ciocârliei;
mi-am înălţat fruntea peste ceva ce nu avea sfârşit.

Umbra îmi era aşa de naltă,
că m-am lăsat înconjurat de sferă.
Mă ţineam de propriul trup de parcă era trăit de altcineva,
mi-am lăsat până şi umbra în schimbul unui miez de flacără.

Acum ştiu totul despre ceremonia amurgului,
de telegarii care se hrănesc cu jăratecul din inima lui.
Uneori stelele plâng;
lacrimile lor hrănesc suflete puternice
care se întoarc în trupuri limpezi.
Viaţa... Mereu viaţa este într-o continuă criză de timp.

Copilăria călătoreşte din aripă în aripă de vânt,
smulgând sufletele norilor,
în căutarea soarelui.

Iată-mă într-o încordare adâncă a somnului,
atârnat de stele sfărâmate;
sufletul mi s-a izbit de cer până când se făcu prunc.

Avea înfăţişarea unui copil palid;
nu înţelegea că trupul meu nu mai e demult limpede,
că locuise în el atâta vreme cât fusese respirat de altcineva...

Copilăria... Mereu copilăria
cu nopţile înduioşate de glasul mamei
unde aerul era mai curat decât gândul.

Când voiam să umblu, treceam de la visare
la trezire fără să mă rănesc.
Am aprins încă o stea pentru mama
care s-a unit cu stânca.

O strângere de ape împlini curcubeul
ca un stindard paşnic al soarelui ;
copilăria se nălţă odată cu el
şi călătoreşte... şi călătoreşte...

Trecu de putreziciunea timpului,
căutând miezul nopţilor când zăpezile erau albastre;
Chipul mamei îmi aluneca pe creştet
şi răsuflarea mi se topea
cu aceeaşi emoţie copleşitoare în rugăciunea ei.

poezie de Ştefan Radu Muşat din Actualitatea Literară (Revista USR, Lugoj - ian 2017)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!