Leagănul

Doamnei Eugenia Brediceanu

Eram aşa de obosit
şi sufeream.
Eu cred că sufeream de prea mult suflet.

Pe dealuri zorile îşi deschideau pleoapele
şi ochii înroşiţi de neodihnă.

Pierdut - m-am întrebat:
Soare,
cum mai simţi nebuna bucurie
de-a răsări?

Şi-n dimineaţa-aceea fără somn
cum colindam cu paşi de plumb
într-un ungher ascuns am dat de-un leagăn.
Păianjenii-şi ţeseau în el măruntele lor lumi,
iar carii-i măcinau tăcerea.

L-am privit cu gândul larg deschis.
Era leagănul
în care-o mână-mbătrânită azi de soarta mea
mi-a legănat
întâiul somn şi poate-ntâiul vis.

Cu degetele amintirii
mi-am pipăit
încet,
încet,
trecutul ca un orb
şi fără să-nţeleg de ce
m-am prăbuşit
şi-n hohote
am început să plâng deasupra leagănului meu.

Eram aşa de obosit
de primăveri,
de trandafiri,
de tinereţe
şi de râs.
Aiurind mă căutam în leagănul bătrân
cu mâinile pe mine însumi
- ca prunc.

poezie celebră de Lucian Blaga din Paşii profetului (1921)
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eram aşa de obosit şi sufeream. Eu cred că sufeream de prea mult suflet.

Lucian Blaga în Poemele luminii
Adăugat de Iuliana B.
Comentează! | Votează! | Copiază!

Coşmar

Iar m-am trezit cu sufletul de plumb
Cu mintea gri, în scoarţa cenuşie...
Visam reîntoarcere din ţara lui Columb,
Eram epuizat d-eşec, pe veşnicie.

Aveam inima grea, bătăile mai rare
Aproape de apnee sufeream
Şi-n gerul crunt de afară, căutam răcoare...
Eram din nou captiv, inert şi agonizam.

Timpul şi spaţiul le simţeam arcan
În jocul sumbru al dramei, revenit...
Trăiam inevitabilul de care mă feream...
Eram din nou acasă, locul părăsit.

Straniu-i dorinţa şi să nu ţi-o vrei
Şi inima să-ţi stea îndoită în sul
De-o minte ce-ai şi raţiunea de le zei
Precum salvarea de la fulger printr-un nul.

Căci energia nu-mi lipsea, curgea prin vine,
Dar nu putea irumpe nicăieri...
Eram precum tabloul inundaţiei de sine
Ce fără scurgere-şi îneacă sursa de plăceri.

"Feed back"-ul din axoni şi din hormoni
Ce l-am intuitiv prin nopţi automat,
Din vis în vis, din somn, în celule din atomi
Mă resuscită. M-am trezit iar LIBER??!!...(am realizat!)

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (4 iulie 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi-a obosit cuvântul...

Mi-a obosit cuvântul şi-n tăcerea sacră,
Priveşte cu ochi trişti voinţa ce masacră
Şi vis şi bucurie şi vers înflăcărat,
Şi şade-ngenuncheat, tăcut de-mpovărat.

Şi-atâtea răni pansase în versuri zâmbitoare,
Şi n-a spus niciodată că şi pe el îl doare
Şi sufletul şi fila şi soarta ce pălea
Într-o revoltă mută că-i strâmbă, da de rea!

Mi-e istovit cuvântul şi-l las să stea cuminte,
Într-un ungher ascuns, golit, fără veşminte,
Să-şi bandajeze suflet şi răni să-şi oblojească,
Că e aşa mâhnit, de nu vrea să-mi vorbească...

Mi-a obosit cuvântul... retras, cu slăbiciune,
Îl mângâi ca o mamă, şi spun o rugăciune,
Să-i dea Domnul speranţă şi zvâc animator,
Să-l scot din letargie că făr* de el, eu mor...

poezie de Aurora Luchian
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Epifanie

hei, care mi-ai intrat în cabină? aveam cuvintele pregătite
unde-i monologul meu? ce pot să mai spun acum?
nimic. crede şi nu cerceta.

voiam să vorbesc despre ceara ce-mi lipeşte pleoapele
dar cum pot să vă conving din moment ce eu citesc
şi nu orbecăi asemeni bătrânului Lear?

ce îţi mai doreşti acum? m-a întrebat privindu-mă
mi-am privit degetele, mi-am privit mâinile
şi m-am văzut spălându-mi-le după crunta judecată

cuvântul. cine ar fi crezut că o să îmi fie greu. te ataşezi, îţi intră-n sânge.
la început eram singur. şi credeţi-mă că e grea singurătatea
dar el mi-a luminat tot întunericul şi m-a învăţat ce e... iubirea

eu poate nu... dar tu, cu siguranţă...
crezi?

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi-a zâmbit

Mi-a zâmbit într-o zi o femeie
Când mergeam încet pe drum.
Era frumoasă ca o zee
Şi mi-a aprins în suflet un dor nebun.

Mi-a zâmbit într-o zi un bătrân
Cu ochii limpezi ca apa de izvor,
Dar avea inima tristă,
Căci sărmanul era cerşetor.

Mi-a zâmbit într-o zi un copil
Cu ochi frumoşi ca două stele.
Mi-am adus aminte de-a mea copilărie
Şi de braţele mamei mele.

Mi-a zâmbit într-o zi un pom
Care era legănat uşor de vânt.
Şi mi-a părut că zâmbeşte un om,
Pe drept cuvânt.

Mi-a zâmbit într -o noapte o stea,
Când priveam cerul plin de stele.
M-am bucurat atunci în sinea mea
Şi m-am întors la visurile mele!

poezie de Vladimir Potlog (13 octombrie 2023)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu un sentiment nefiresc de plăcut, fără nicio teamă sau grijă, mi-am luat bicicleta şi m-am plimbat prin tot oraşul, în zigzag, în cerc, în sus şi-n jos. Când am obosit şi am început să mă înspăimânt de singurătate, m-am aşezat pe bancă, într-un parc. Mi-am întors privirea spre un boboc de trandafir alb. L-am admirat îndelung, cu sentimentul foarte clar şi liniştitor că nu era necesar să-l aduc în viaţa mea, nici să intru eu în viaţa lui. Nu trebuia decât să realizez vecinătatea fiinţelor noastre. Dar şi câtă pace îmi aducea vecinătatea lui!

Silvia Velea în Memoriile păsării Phoenix (2020)
Adăugat de Silvia Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Somn

Noapte întreagă. Dănţuiesc stele în iarbă.
Se retrag în pădure şi-n peşteri potecile,
gornicul nu mai vorbeşte.
Buhe sure s-aşază ca urne pe brazi.
În întunericul fără de martori
se liniştesc păsări, sânge, ţară
şi aventuri în cari veşnic recazi.
Dăinuie un suflet în adieri,
fără azi,
fără ieri.
Cu zvonuri surde prin arbori
se ridică veacuri fierbinţi.
În somn sângele meu ca un val
se trage din mine
înapoi în părinţi.

poezie celebră de Lucian Blaga din Lauda somnului (1929)
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe 10 mai 1996, eram în "Zona morţii", pe Muntele Everest şi îmi aduc aminte că muream. Frigul mă anesteziase şi simţeam cum îmi pierd cunoştinţa. A doua zi, când a răsărit soarele, m-am întors din morţi şi am deschis ochii. Acesta este un mister pe care nu-l voi înţelege niciodată. Aveam mâinile îngheţate, nu puteam să deschid ochii, eram aproape orb, picioarele nu mi le mai simţeam şi nu mai mâncasem de trei zile şi nici apă nu mai aveam de două zile. Mă rugam să se întâmple ceva, voiam un semn divin, dar încet, încet, mi-am dat seama că nu voi scăpa cu viaţă din asta. În timp ce se apropia seara, mă resemnasem, şi tot ce mai puteam să fac era să îngenunchez şi să aştept să mor.

Beck Weathers în Ziua în care am murit
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Floarea soarelui

Am pătruns în gândul tău, fără să te-ntreb de vrei.
Mi-era frig şi m-am ascuns de iarnă şi gerul ei.
Era atât de curat, c-am rămas şi peste noapte.
Gândul, foarte obosit, vorbea cu mine în şoapte.

Povestea că eşti prea singur şi nu ştii ce vei mai face
şi mă-ntreba, cu sfială, dacă să te lase-n pace.
L-am privit adânc în ochi, m-am apropiat uşor,
am văzut un suflet trist, plin de doruri... călător...

Îşi pierduse Începutul şi puterea-l părăsise,
de prea multă căutare... uitase cum e s-ai vise.
Singur cuc, de-atâta vreme, se hrănea fără de foame
şi, pe margini, bunătatea-i începea să se destrame.

Resemnarea şi virtutea, adunate de o viaţă,
erau singura-i avere. Voia să le ducă-n piaţă,
sperând c-o să-i fie bine, măcar în ultimii ani,
dacă vinde-astă comoară pentru-n teanc de gologani.

Am rugat gândul să-i spună s-arunce doar resemnarea,
că-n DOI este Începutul - tu mi-eşti Soare, eu ţi-s floarea!

poezie de Georgeta Radu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eram şi nu eram

mi-a fost greu să fiu simplu
mi-a fost uşor
am avut curaj - nu
mi-a fost frică şi am avut timp
să-l citesc pe jung -
eram şi nu eram intere
sat (!?) de psihoterapia
clinică
nu mi-a fost greu să-l citesc
pe freud
eram şi nu eram
interesat de psihanaliză
impulsuri şi nevroze
l-am lăsat pe jung
l-am lăsat pe freud
m-am refugiat pe moldova
eram şi nu eram nomad
stăteam pe malul râu
lui jung i-am pus gând rău
şi lui freud
eram şi nu eram un caz
psihiatric într-un conflict
inconştient legat de dorinţele
refulate
eram şi nu eram

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Închipuite regrete

Când m-a privit întâia oară
N-aveam nicio identitate;
Un anonim de-o zi fugară...
La braţ c-un altu'... O zi, ca toate.

Când am zărit-o prima dată
Mi-a stat şi inima, o clipă
Să aibă timp... Ce minunată!!!
... Dorea cu ea să se-nfiripă!

M-a revăzut, indiferentă
Din nou, o seară la terasă;
Surâzător d-impacientă
Că o priveam?! Spunea; "Mă lasă!..."

Am căutat-o, s-o văd iar,
Cum cauţi raza-n întuneric
De zâmbetu-i ca de cleştar...
Cu trupu-i unduios, himeric...

... Într-un amurg, de-un colţ de pleoapă
Mi-a aruncat sleit şuvoi,
Să-mi fie nesomn; vis s-adapă
Atinsul pur, de buze moi...

Am insitat, ţinând să-i murmur
Din depărtare un jurământ;
Dar n-a fost timp.. şi-n gând îmi gângur
Tot ce-aş fi spus într-un cuvânt...

... A revenit, de-un bronz-sidef,
Sclipind un cald de dup-amiază
Şi parcă ingeri i-au dat chef
Să-mi lunece un drog de rază...

... Şi-am asecat suflet din mine;
M-am pierdut tot, timid, inert...
Încet mi-am stăpânit suspine
Şi m-am întors... Plecase, cert!

Febril, nopţi-zile am căutat
Şi întâmplarea ne-a-ntâlnit;
C-un gest m-a salutat..."Ratat!
Salut! Vacanţa s-a sfârşit!"...

Eram în gară pe-o banchetă
Cu ochii-n şine paralele;
Ca un oştean fără muschetă,
Tot răni zemând, sub plânsă piele...

E-o zi ca toate, singuratic,
Fugar, iubind o anonimă...
Rămânând gândul nebunatic;
S-o port mereu, suav, divină!...

PS
Am revăzut-o-n capitală;
Sublimă, c-un frumos student...
Eu... Un timid, tobă de şcoală!
În dragoste... un repetent!?!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (4 septembrie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amăgită

M-am lăsat amăgită, de-a ta privire care-mi scapă,
Mai tristă şi mai obosită, rămân cu luna, neîmpăcată,
Mereu a fost cu noi şi între noi, tot timpul,
Ne-a despărţit cu ploi, furându-ne tot chipul.

Mi te-a furat în zori, lăsându-mă în soare,
Mai ameţită, mai goală şi fără de răcoare
Şi-acum în mine ard cărbunii de iubire,
Încet, încet se sting, rămâne doar tăciune

Îmi urc privirea-n cer şi caut un nor cu apă,
Să-i sorb încet, încet, răcoarea lăcrimată,
Şi să mă sting de tot, furându-mă pământul,
Căci simt că nu mai pot... să-ţi caut cu gândul, gândul.

poezie de Corina Mihaela Soare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sarmis (Avatar)

Dormeam. Se prelingea din trupul meu
Fluidul somn, împrospătând pământul
Ca o difuză negură. Şi eu
Spre trupul meu veneam, recunoscându-l.

Înaintam în negură. Eram
Fiinţa care-mi seamănă. Şi care
Se recunoaşte-n sine. Cum un ram
Îşi recunoaşte umbra plutitoare.

Şi-am tresărit simţindu-mă. În trup
Eram cu mine însumi împreună...
(Când m-am trezit, alăturea un lup
Se oglindea în râul alb şi-n lună).

poezie de Eugen Dorcescu din Epistole (1990)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ungherul ascuns

ascundea un leagăn prins
în plase de păianjen
mirosea a vechi mirosea
a
uitare lângă leagăn carcasele
de gâze stăteau uscate
într-o privelişte macabră
scârţia o tablă
bătută de un vânt cald acum
colindam fără somn de dimineaţă
ascultam cariile cu bucurie

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eram foarte timid când eram mic. Abia cu vremea am devenit mai dezinhibat. Agresivitatea asta e şi o formă de apărare. Odată, în clasa a patra, eram un băiat destul de delicat pe atunci, mama mi-a dat cămaşă albă călca­tă, iar podelele clasei erau unse cu păcură. În pauză, cineva m-a împins şi-am căzut. Când m-am uitat pe cămaşă, eram negru. M-am întors furibund şi l-am bătut măr pe primul care mi-a ieşit în cale. Când mi-am dat seama ce am făcut, m-am îngrozit: era bătăuşul cla­sei.

citat din Mircea Dinescu
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt obosit

Sunt obosit de vinul care l-am băut,
Sunt obosit de gerul care m-a supt,
Sunt obosit de-un dedesubt
De tine doar, de tine doar ştiut.

Sunt obosit de Viaţa ce-am trăit,
Sunt obosit de Moartea ce mă cheamă,
Sunt obosit ca n-am luat în seamă
Că eu de tine, că tu de mine, ne-am rătăcit.

Sunt obosit de anii douăzeci,
De-un vis de-a pururi neîmplinit....
Dar, uite, ososeala a luat sfârşit,
Nu oboseala, iubirea e pe veci.

Când nimeni nu ar fi mai crezut
Că din Neant ai apărut.

poezie de Corneliu Calciu
Adăugat de Corneliu Calciu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fenomen

Am vrut pentru o clipă să-mi ies din trup,
Dar m-am prăbuşit mai rău în mine.
Senzaţie de gol...

Păşind încet, şovăielnic, m-am izbit de timp
Provocându-mi răni din care curgea netimp.
Suflet miop!...

Mi-am urnit nefiinţa, în ciuda neputinţei
Şi-am obligat-o să înainteze.
Învins învingător!...

Plimbându-mă prin mine, mi-am zărit sufletul:
Călătorea prin tunelul obscurului.
Găteala aparenţelor!...

Mi-am făcut curaj şi am pornit înspre el;
L –am înşfăcat şi mi l-am remontat în trup...
Am redevenit eu!...

poezie de Rucsandra Rizescu
Adăugat de Rucsandra Rizescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Locul meu

Mai demult
Mi-am căutat locul într-o casă, pe pământ,
Dar nu l-am găsit.
După,
L-am căutat în aer
Şi tot nu l-am găsit.
Când am văzut că nici în aer nu e
L-am căutat în apă
Şi, nici acolo nu era.
În vis, m-am uitat până şi în adâncul pământului,
Dar, deja, mă obişnuisem
Să nu fie acolo unde îl caut
Şi, aşteptarea mi s-a împlinit
Căci, nici în pământ nu era.
Şi, când, într-un târziu, obosit,
M-am oprit din căutat,
L-am găsit!
Era unde eram şi eu.

poezie de Adrian Moroşan din Doar trăiri. Versuri (2019)
Adăugat de Adrian Moroşan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu sunt întâia dimineaţă pe care au privit-o ochii tăi deschişi în leagăn. Îţi mai aduci aminte de mine? Eram cu zorii şi cu rândunelele deasupra leagănului tău. Aşa am rămas.

Ionel Teodoreanu în Fata din Zlataust
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi în mine bate o inimă

Am stat prea mult în tăcerea singurătăţii,
fără să ne amintim ce înseamnă să ne respirăm visele.
M-am ascuns printre gândurile altora,
lăsând clipele să se scufunde în judecăţile lor.
Încătuşata în mine, fără a îndrăzni să fiu,
cu teama că fiecare respiraţie
ar putea răni pe ceilalţi,
am trăit pentru a aduce fericire altora.
Mi-am aruncat sufletul
în umbrele care ne ţîn legaţi,
hranindu-mă cu praful căzut
de pe zâmbetul lor.
Am stat prea mult în negura celorlalţi
fără să îmi acord nicio rază de lumină.
M-am ascuns la picioarele altora
lustruindu-le urmele paşilor
călcând peste sufletul meu.
Cu bucurie am acceptat
fiecare pumnal primit în spate
pentru a-i proteja pe ei...
Am uitat că şi în mine bate o inimă
cu bucuria de a-şi trăi clipele mute...

poezie de Emilia Mariam
Adăugat de Emilia Mariam
Comentează! | Votează! | Copiază!