Ciudatul călător

nu vin albinele niciodată
în capelele cu morţi
să sugă sucul lânced
din coroanele cu flori
nici păsările nu-şi iau zborul
din streaşină de cremator
spre norul gros eliberat
de trupuri

vin numai rudele morţilor
cu haine transformate
de ceremonie
străbat aleile sau urcă dealul
plâng si se zbat
smulgându-şi părul
logodnice neveste mame şi
surori
bărbaţi din lanţul cărora s-a
rupt
câte-o verigă trainică de neam

şi-aceştia poate nu sunt decât umbre
când vine-acolo fără să se-anunţe
un călător ciudat

cu hainele de drum boţite
de nesomn prin porturi şi prin gări
de raza unui semafor
rănit neclar în spate
şi încălzit de coşul
vaporului de pasageri
priveşte totul de departe
din răbufnirea unei alte
planete pe pământ neauzite încă
nu-i sunt nici rude morţii
nici prieteni
el vine numai sa-şi aducă-aminte
şi cine e şi cum îl cheamă
şi care-i locul lui în univers
pleacă agale seara
nehotărât şi la-ntâmplare
când se răreşte lumea
şi porţile se-nchid
în lacăte cu trandafiri
ciudatul călător
care surâde parcă

poezie clasică de Grigore Hagiu
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Variante pe ales

Sunt zile în care viaţa mi se pare o povară
Şi sunt nopţi în care timpul mi se pare infinit
Dimineţi în care trupul mi se pare ca o gară
Seri în care sufletul mi se pare tren grăbit.

Călător stingher prin lume fără nici un crezământ
Fără nici un fel de rude, nu prieteni, ţară neam
Ar mai fi ca variante Dumnezeu şi un mormânt
Am de-ales, nu mă pot plânge precum alteori plângeam

Voi vota să mor, probabil sau să merg la Dumnezeu
Am atâtea variante că nu le mai ştiu nici eu.

poezie de Marius Robu din Carte de bucăţi (31 ianuarie 2008)
Adăugat de Marius Robu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pierzanie

Eu râd şi plâng... şi plâng... şi râd,
Alerg şi mă ascund
În norul călător.
Vine un vânt, tot gol,
Ce împinge norul, sfărâmându-l în bucăţi.
Alerg spre zarea caldă, dar mă opresc.
Mă ascund în mare
Şi sparg un val,
Privesc prin stropii de apă, spre mal.
Prind un fir de nisip
Pe care îl trag în apă.
Alerg şi râd... şi râd... şi plâng,
Ajung la apusul din amurg
Şi aştept un răsărit de Lună.
Nici nu simt când, cu razele reci,
Mă străpunge. Din mine curge sânge,
Dar râd... nu plâng.
Colina nopţii mă cuprinde
Şi mă afund,
Dar tac... nu plâng...

poezie de Ion Răduţ
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trecutul

Ci dincolo de zona blestemată-a morţii,
Peste cătunele încremenite de pe vale,
Departe peste albe culmi, în fund departe,
Mai departe decât chiar depărtarea
Eşti tu,
E lumea existenţei tale,
De care nu, oricât de-adâncă zarea
Mă desparte,
Ci infinitul fără sprijin, fără toarte
Îl urcăm învinşi, învinşi îl coborâm.

Căci de acest metal,
Tăios şi imaterial,
În fiecare clipă sufletu-mi sfărâm.
Ţi-adeseori,
Privind sfios prin tainicul crenel de lut,
Ca printr-un ochi de geam,
Îmi pare
Că printr-un magic dioram
Privesc alt tărâm.

Eşti tu acolo...
O, numai dacă mai trăieşti,
Căci nici un semn de-acolo nu ne-ajunge,
Nici veşti,
Nici păsări,
Nici un călător
Nu vine de la voi rătăcitor,
Ci numai nevăzute priviri,
Explozii de obuze şi de mine
Ropote de gloanţe.

poezie celebră de Camil Petrescu
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

om (vezi şi fiinţă umană)

Omul e un univers închis cu legile-i proprii care-i comandă viaţa efemeră, tot atât de departe de ceilalţi oameni ca şi un astru de ceilalţi aştrii, fără nici un mijloc de comunicare reală cu nimeni. Iluzia cumunităţii cu alţi semeni te înşeală numai până în momentul unei mari zdruncinări sufleteşti, când, deodată, îţi dai seama că nici părinţii, nici fraţii, nici prietenii, nimeni nu te poate nici ajuta, nici măcar înţelege...

definiţie celebră de Liviu Rebreanu în Jar
Adăugat de Alexandra Mihai
Comentează! | Votează! | Copiază!

Totul pare dintr-o...

Anotimp fără zăpadă,
fără ţurţuri pe la streşini,
fără viscol şi nămeţi,
fără foc în sobe de...
pământ, fără fum, fără...
miros de jar mocnind,
fără pita de pe... plită!

Unde eşti... copilărie,
unde sunt copiii toţi,
nici o sanie pe pârtie,
nici-un animal prin curte,
nici-un pui de Om!

Totul pare dintr-o...
altă lume, nici-un lac...
nu-i îngheţat, nici-un...
geam de la fereastră...
nu-i pictat cu flori de...
iarnă, nici o iarnă...
nu mai vine, nici-un pui...
de câine nu mai latră...
prin ogradă, nici-un copil,
băiat sau fată, nu se joacă
cu bulgări mari de zăpadă!

Ah... ce timpuri...
fără timpuri, ne mai trec...
pe lângă tâmple,
nici cojoace, nici opinci,
numai jocuri pe tablete
şi iubiri doar virtuale!

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atât de tristă-mi părea viaţa...

Îmi pare că nu sunt temple şi nici ziduri, pe unde trec eu...
şi nici bariere... un drum de păsări...
atât de tristă-mi părea viaţa...
că e o câmpie făcută din dragoste şi din cămăşile tale, cărora mă închin eu,
e şi ăsta un fel de a demistifica viaţa...
aşez zânele pe portative,
şi le numesc chopin...
apoi
cuvintele nu le mai spun.
nu le mai pun.
nu mă mai gândesc la nici măcar unul.
le ţin, în taină, în buzunarele poate prea sparte.
e numai în vrăjitorie şi în ghiocurile mărilor viaţa aceasta,
din ea nu se mai iscă viitor.
şi
alerg
prin viaţă, suflecându-mi hainele, poalele, să mi le fure păsările, veacurile, vrăjitoarele din anonimat,
poştăriţele împing încă scrisori către Dumnezeu, unde eşti, Doamne, unde ne sunt rugăciunile,
spun ele, împingând la scrisori.
e totul uscat,
pentru că, de ani, nu a mai plouat pe aici...
să răsară odată, să răsai, să apari de pe drumul tău vecin, nebătut,
ţipetele Africii să se audă până la toţi zeii ploii, şi mai departe, încă,
îmi pare, uneori, că dumnezeu e vecin cu câteva stele, restul sunt păsări;

Pesemne divinitatea înseamnă nu îngeri, ci păsări,
şi multe aripi de umplut pământurile cu viaţă,
jos,
unde miroase a pământ,

şi a apă gâlgâitoare;

Pesemne e prea târziu pentru globuri,
dar nu prea devreme pentru Crăciun,

aşa sunt copiii, aşa e Dumnezeu, se naşte dacă lumea Îl cheamă

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dincolo de...

Sunt...!
Nici început;
Şi nici sfârşit!
Sunt un călător...
Desculţ... ce calcă;
În trecere pământul..;
Sfânt; dincolo de cuvânt!

Sunt!
Martorul;
Tăcut! o trecere;
Prin spaţiu; şi prin...
Timp! că timpu-i... nul;
Tot dincolo de... cuvânt!

Sunt!
Fărâmă...
Dintr-o gloată;
Dintr-o lume oarbă;
Pierdută-n cea mai neagră...
Ceaţă; negură şi fum! cuvânt!

Sunt!
Licărire...
Dintr-o... stea!
Rază-n calea... Ta!
Pulbere în orizonturi;
Fără nume; doar cuvânt!

Sunt!
Pierdere..
În căutare; în..
Pământ; în gând!
În golul dintre clipe...
În zborul unei aripe de..
Înger; dincolo de.. cuvânt!

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Înţeleptul

Morţii sunt cei mai înţelepţi, ei ştiu
Cât de-adânc rădăcinile florilor în pământ se-înscriu,
Cât rabdă-un sâmbure spre-a fi iarăşi viu.

Morţii îndură-n singurătate frig şi ploi,
În inimi care nu palpită şi-n creiere reci sloi,
Nu simt bucurie, nici durere sub trifoi.

Morţilor li-s toate pe măsură şi-îndeajuns,
Ei dorm, visează şi nu au greutăţi de dus,
Nici ura, nici iubirea,-n pacea lor nu s-au interpus.

Ciudat, dar oamenii fug de-a lor comunitate
Sau poate eu sunt cel ciudat, dorind foarte
Să fiu înfăşurat în recea lor imunitate.

poezie de Countee Cullen, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tu nici nu ştii (odiseea ploilor de noapte)

Tu nici nu ştii c-afară plouă
Şi nici nu ştii că mă iubeşti
Când noaptea, pe la ora două
Numai la mine te gândeşti.

Tu nici nu ştii să joci prin ploaie
Ca paparudele, ca mine
Să te usuci la foc de paie
După ce ploaia pleacă, vine...

Tu nici nu ştii cine sunt eu –
Poet ştiut pe dinafară
Întreabă-L doar pe Dumnezeu
Din ploaia Lui de primăvară.

poezie de Marius Robu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă străinului pribeag

Pribeag străin şi călător,
Adesea neîncrezător,
Dormind în gări, pe bănci de lemn,
Doar mângâiere vă mai cer.
Când bat la poartă pe-nserat,
Vreau pâinea care s-a uscat
Şi-un pumn de apă... Traiul greu
Îl ştiu pesemne numai eu.

Pribeag străin şi călător,
Prin lume nu este uşor,
Furtuni şi ploi te-or înveli,
Nu are cine te iubi.
Al nimănui vei fi mereu –
Un vagabond, un derbedeu
Hulit, nedreptăţit... De ce
Nu ai un strop de dragoste?!

Sărman şi neîncrezător,
Al nimănui şi-al tuturor,
Doar cu un singur aşternut –
E o bucată de pământ.
Pierim cu fiecare zi...
Frunze de-acum chihlimbării
Ne vor acoperi-n uitare.
Vântul – un clopot peste zare...

Dormind în gări, pe bănci de lemn
(Alt adăpost nu mai avem)
Cu trenuri lungi, şuierătoare,
În zbor de păsări călătoare,
Nomazi, ne ducem dorul iar,
Celor ca noi, de-acum, în dar.
Murdari, trecând prin ger şi ploi,
Plini de durere şi noroi.

Doar mângâiere vă mai cer...
Bocancii-s rupţi, afară-i ger.
Alături îmi e doar un câine,
Cu el împart colţul de pâine.
În haina veche, ponosită,
Pun spre păstrare-alt colţ de pită.
Apoi, prieteni buni, la somn,
Se-aşează câine lângă om.

Când bat la poartă pe-nserat,
Când oameni nu m-au alungat,
Veniţi să-mi daţi, mângâietori,
Un pled... În vremuri de rigori,
Cu rugă, binecuvântare
S-aveţi la Domnul fiecare.
Mă voi ruga ca Dumnezeu,
Alături, fie-vă mereu.

Vreau pâinea care s-a uscat...
Este târziu, s-a înserat,
Iar eu n-am unde poposi...
Dorm lângă crucea oiştii,
Să-mi cânte greierii cântare.
Nu vreau nici apă, nici mâncare.
Vreau doar un loc pentru odihnă
Şi-alături, câinele să-mi vină.

Şi-un pumn de apă... traiul greu
Mult m-a slăbit. Aşa simt eu.
În noaptea asta de-aş muri,
Nu plângeţi! Nimeni nu va şti
Căci sunt un călător pribeag.
Cu soarta mea am să mă-mpac.
Doar luna lacrimă să-mi stea
În ochiul şi la tâmpla mea...

Îl ştiu pesemne numai eu
Traiul ce-am dus, destinul greu.
Nu mă înmormântaţi cu fast!
Doar sufletul stingher şi cast
Lăsaţi-l călător să zboare
La tâmple albe de ninsoare.
O cruce vreau... Şi un mormânt.
Nu am nici nume... deci... atât!

Oh, ştiu pesemne numai eu...
Un pumn de apă, traiul greu...
Vreau pâinea care s-a uscat,
Când bat la poartă pe-nserat.
Doar mângâiere vă mai cer,
Domrmind în gări, pe bănci de lemn,
Sărman şi neîncrezător,
Străin pribeag şi călător...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un ultim romantic

Tu suflet care tremuri... în taina nopţii albastre,
De n-ai fi fost tu... nici eu nu existam.
Te-am căutat o viaţă... acolo printre astre,
Numai cu tine noaptea, plângeam când te visam.

Străbat întreg pământul cuprins de al tău dor
Străjer î-mi este vântul... în spate simt fior.
La fel şi îmbrăţişarea, să -ţi simt întregul trup
Nu mai ştiu în ce parte, aş mai putea să fug?

Esenţa vieţii însăşi... împerechează lumea,
Destinul cel pierdut acum ni s-a unit.
Şi dacă te voi pierde... acum e oare vina...?
Când după tine... o viaţă mereu am chinuit.

Am amintiri plăcute... sunt... cred un... visător,
Sunt ultimul romantic ce... mai visează încă.
Eu ştiu că -n viaţa asta totul e trecător,
Dar voi rămâne... acelaşi romantic călător.

Tu... ia-mă iar în braţe, dă -mi un sărut fierbinte,
Să î-mi străpungă noaptea, întregul corp aş vrea.
Sunt prea departe încă, dar tu... exişti în minte,
Şi fără tine viaţa, î-mi este foarte grea.

Dă -mi mâna... şi... vin-o să străbatem infinitul
Să rămânem undeva... pierduţi... de negăsit.
Adormi pe bratul meu, azi... nu vine sfârşitul
Şi îmbrăţişează... un ultim romantic fericit.

poezie de Ioan Cojocariu din Orhideea albastră
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Numai respiraţie

Nici Creştin şi nici Mozaic, nici Muslim şi nici Hindus,
Budhist, Sufist sau Zen. Nu, oricărei religii
sau sistem cultural. Eu nu sunt din Est
sau din Vest, nici din ocean şi nici din pământ,
nici din eter şi nici dintr-o oarecare formă naturală,
nici nu-s compus din elemente întâmplătoare. Eu nu exist
ca entitate a acestei lumi sau a celei care va urma,
nu descind din Adam şi Eva sau din oricare alt
mit fondator. Locul meu este nelocul, urma
fără urme. Nici trup şi nici suflet.

Aparţin Lui, Celui pe care-L iubesc, am văzut cele două
lumi ca pe una singura, cea pe care o ştiu şi care mă cheamă,
prima, ultima, cea din afara mea şi din mine,
singura care respiră cu respiraţia unei fiinţe omeneşti.

poezie clasică de Rumi, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Decât un vis

Sunt singură ca vântul care bate
Ca frunza care nu-şi găseşte ram,
Că sunt numai puţin din cum eram
N-o ştie nici o piatră din cetate.

Că m-ar izbi de nu m-ar crede stâncă
Şi m-ar strivi ca pe un ou de cuc
La nici o întâlnire nu mă duc
Temându-mă că nu venit-ai încă.

Sunt pasăre, dar îmi lipseşte zborul
Şi piatră sunt, dar n-am nici o tărie
M-am pitulat în suflet. Nu mă ştie
Decât un vis ce mi-a furat amorul.

poezie de Marius Robu din Carte de bucăţi (2009)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

S-a mai stins o stea (Lui Grigore Vieru)

Motto:

Sculaţi-vă, sculaţi-vă, sculaţi-vă
Din somnul cel de moarte!
Salvaţi-vă, salvaţi-vă, salvaţi-vă
Prin limbă si prin carte!

(Grigore Vieru)

Cum vine omul, numai, numai zâmbet!
Cum pleacă omul, numai, numai plânset!
Mai bună, lumea, cu un gram o lasă.
Tribut plăteste pentru el, o viaţă!

Cum vine omul, numai, numai soare,
Şi-i noapte grea a lui plecare.
Un nume bun, un nume drag ne lasă
Şi-o întristare pentru-o-ntreagă viaţă!

Cum vine omul, numai, numai miere
Cum pleacă omul, inimă-n durere:
Câte-o fărâmă pentru fiecare,
Cât are omul, inima, de mare!

poezie de Ioana Voicilă Dobre din Între verde şi albastru
Adăugat de Ioana Voicilă Dobre
Comentează! | Votează! | Copiază!

Devenire

În ger stă raza lunii tot fierbinte. furtuna
cosmică nici azi n-o surpa, trecând
prin mâna mea făcută lupă, tăcut pe lucruri
cade şi le-aprinde.

O sevă nouă spre lumină urcă, din sinea
veche viul se desprinde, un pas clintesc
agale înainte şi-adâncu-n lut izvoarele-şi
destupă.

Cunoşti o devenire mai uşoară, ţărână
grea mai fără de povară. tu, timp înalt, cu
gândul înfrăţit?

Mai vast ne vei urca spre primăvară, lin
ancorând pământul într-o seară cu primul
pom pe câmpuri înflorit!

sonet de Grigore Hagiu
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vine primăvara

Mi se spune, vine primăvara,
în fiecare dimineaţă privesc peste dealuri
şi nici un semn sau poate unul foarte mic,
nişte flori grăbite au început să-şi scoată colţul
chiar la mine-n grădină.

Şi iarba parcă ar da semne,
numai ghioceii aplecaţi zâmbesc
ca după un somn lung şi odihnitor,
noaptea-mi trimite frig şi îngheţ
şi cuvinte bolovănoase la şlefuit.
Primăvara asta are caii împiedicaţi
şi dimineţile cu genele stufoase pe ochi.

Se va trezi un anotimp sublim,
îl voi simţi cum urcă prin mine
şi voi aştepta tăcut,
prin somn mă străbat încă iernile
şi lupii flămânzi
care-mi urlă-n urechi
dragostea rămasă departe.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mărţişor fără destinatar

Sunt un mărţişor fără destinatar
Şi sunt aruncată-n braţele tuturor,
Dar nu am loc nici în buzunar, nici la pieptul răvăşit
Sunt tot mai singură mereu...
Culorile nu mă mai cheamă
Le cânt, le strig, le-ndemn şi plec subit
Sunt tot mai singură şi vremea m-a liniştit de mult
Fulgii de nea din spatele ferestrei
Sunt singurii prieteni fără glas
Eu am crezut că pot schimba ceva,
Iubirea e mai mult decât o stea
Şi am sperat în fiecare zi...
Să fiu mai mult decât un mărţişor prea trist al inimii tale
Am tot crezut că lumea e frumoasă,
Dar în fiecare zi m-a pus la zid
Recunoaşterea n-o poate da nici cel mai mic intrus
Lumea vorbeşte, eu merg mai departe
Mă autodepăşesc şi sper că visul meu să mă alinte iară
Prin visul meu eu pot zbura mereu
Gândul mi-e tot mai departe... departe de zorii dimineţii
Stau ca o buburuză-n pieptul tău, iubită mamă...
Dar am plecat de mult, de prea mult timp...

poezie de Ileana Nana Filip
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nevastă vrăjitoare

Ea nu-i nici palidă, dar nici îmbujorată,
Ea niciodată nu va fi numai a mea; ca un vin
Alintă mâina ei, desprinsă din poveşti de altădată,
Iar gura sărută ca-n ziua de Sfântul Valentin.

Are părul mai bogat decât o salcie pletoasă;
Sub raza soarelui e prea de tot strălucitoare!
Iar vocea ei salbă de mărgele e, melodioasă,
Sau treptele pe care intri fermecat în mare.

Ea mă iubeşte mult, mult, poate chiar exagerat,
La steaua mea se-înclină a ei stea;
Dar n-a a fost făcută numai pentru un bărbat,
De-aceea niciodată nu va fi numai a mea.

poezie de Edna St. Vincent Millay, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Calea viselor

E-o umbră ce se leagănă de parcă
ar vrea, hipnotizat, să plec departe,
iar sufletul să nu se mai întoarcă
din lumi ce nu-s nici vii, nu sunt nici moarte.

Ascult imboldul inimii ce saltă
domol, în ritmul unei vechi pendule,
în intervale-n care nu tresaltă
când sângele încearcă noi formule.

Pornesc din întuneric spre lumina
ce-mi strigă o chemare dinspre Lună
prin raze ce descoperă cortina
ce două lumi încearcă să opună:

O lume-n care totul se măsoară
în timpul care trece iluzoriu,
şi alta,-n care-am fost de prima oară,
eternă, infinită, purgatoriu.

Aleg un drum ce pare o cărare
spre poarta ce-mi apare larg deschisă
spre lumea veche, calea salvatoare
pe care doar iubirea e admisă.

Şi merg... şi merg... un suflet ce se pierde
în raza de lumină care vine
cu zorii ce-ndrăznesc să îmi dezmierde
un vis neterminat, întors în mine.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Oare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe malul Oltului

Pornind din Lotru spre Cornet,
Şoseaua urcă-ncet... încet...
Ţinându-se parcă de mână
Cu linia ferată,
O vecină,
Ce-i pare totuşi o străină,
Fiindcă nu seamănă cu ea,
O biată bătrână şosea
Banală -
Dar naţională!...

Şoseaua urcă-ncet, ca de-obicei,
Proptindu-se doar în copacii ei...
Urcă tăcută
Şi timidă
Ca o omidă...
În timp ce linia ferată
Urcă ţipând,
Parcă-ar fi beată,
Ca şi locomotiva "Malaxa",
A unui tren de marfă,
Care -
Pornit din Piatra-Olt
Spre Turnu-Roşu -
Când dă cu ochii, pe şosea,
De câte-o ţărăncuţă
Cam prostuţă,
Crezând că-şi poate bate joc de ea
Ţipă sulemenindu-şi coşul
Cu fumul negrilor cărbuni,
Ca o cocoană din elită
Cu ochii plini de dinamită
Scăpată dintr-o casă de nebuni.

Doar Oltul - apă blestemată -
Nu vrea să urce niciodată,
Nici cu şoseaua demodată,
Nici cu moderna linie ferată...
El singur, săltăreţ, coboară
Spre Dunăre -
Dunărea noastră
Cu apă multă
Şi albastră...
Şi coborând -
Iarnă sau vară -
Surâde fredonând la fel
Ca orice egoist rebel,
Acelaşi veşnic menuet
Discret,
Pe care nu-l dansează decât el!...

La fel şi-n viaţă...
Uneori -
Dacă te urci
Sau te cobori -
Cu-aceeaşi ură te privesc ai tăi,
C-aşa suntem cu toţii -
Oameni răi!...
Şi-oricare-ar fi cel care urcă -
Duşmani
Sau prieteni -
Toţi îl spurcă...
Iar când, întâmplător, coboară,
Toţi îl omoară!...

poezie celebră de Ion Minulescu din Nu sunt ce par a fi (1936)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!