Feminitate pierdută

Mi-am pierdut, oh, iubitele închipuite, în foc,
S-au mistuit de atâta, atâta frumuseţe,
Desfigurate, de durerea ce nu ştie blândeţe,
În tragedia întâmplării, nedesminţită... joc.

Le aud ţipetele disperării să nu piară,
Nişte copile, multe, înnegrite în scrum.
Retina-mi... şi ea neagră, mi se întreabă cum
De soarta îşi alege relele doar... fiară.

Îngereşti chipuri văd, parcă premonitorii,
Zâmbind larg sticla de laptop, ce e deschisă
Şi-o pângăresc cu-o lacrimă în colţ, atât de-abisă,
Ce din profund iţeşte... mă răscolesc fiorii.

Le resimt frăgezimea de carne, visătoare
Şi, mă îngrozeşte ţipăt până la răget, urlet.
Este Pământ mai singur, mai părăsit de umblet
De paşi suavi pe glezne subţiri... încântătoare.

N-am îndeajuns de braţe să fi putut salva
Fuioare fremătânde de-o sfântă armonie,
Topită pân' la moarte, în cor, o elegie
Şi sufletu-mi se plânge rănit... s-ar mutila.

Am şi un dor nebun de femininul copt
Ce pân' la ars şi el şi-a pus sfârşit la zile
Într-un lugubru alai, de femei, cu copile...
Fără de vrut, arcan, de sorţi... al morţii sort.

Am mintea de azi vasală la zâmbete de poze
Cu plete-n vânt, de gânduri, nedefinit menite
Cu nume dulci, de fete de acuma părăsite
De timp, ce el s-a scurs... se veştejind de roze.

Rămân de-acum stingher, perdant de-apoteoze...
Mi s-au pierdut femei, îs mai sărac... în mimoze.

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (1 noiembrie 2015)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pom

Sunt ca un pom încercuit de ani
Şi nu pot să mă mişc de rădăcini,
Apăsător, de multele tulpini
Ce le-aş fi vrut un bulevard, castani.

M-am întins ramuri să fiu multe cuiburi
Şi-am pierdut tot ce-am adunat în frunze
Şi găurit mi-am vindecat din scorburi
Cu triluri... Timp mi-am încântat cu muze...

Şi florile m-au părăsit în fructe;
S-au dus seminţe, nemaiştiind de carne
Şi am rămas nins, golaş pe creste abrupte,
Tot nemişcat, nici vânt să nu răstoarne.

Am plâns cu sevă după putregaiuri,
De râs nu ştiu, că n-am fost mângâiat
Decât în vaiete de-un Pan, rapsod de naiuri...
Iar cer să zbor, adesea am implorat.

Mi-am făcut umbră singur şi-am şi dat
Şi nume-n coajă mi s-au scrijelit...
Poate-am iubit, ca şişul încrustat
Când s-a înfipt... şi drag mi-am altoit.

Câtă pădure-s mame, taţi căzuţi,
Fără o vorbă, doar mă legănând
Întrebător de pomu-are virtuţi...
Şi nu ştiu; vântul n-are niciun gând!...

Mă privesc singur oglindit în picuri
Din ploile ce m-au spălat, m-au făcut mare
Şi n-am alt dor decât să mor hârtie-n plicuri,
Împrăştiat scrisori din Lună, până-n Soare...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (24 iulie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Neveşnic viril

E timp când şi floare îşi pierde pistil,
Când floarea, de jună, se arde de soare
Şi fruct nu va fi, văduvit de viril...
Pământ va fi tern şi curaj va dispare.

Pământul meu simbol e parcă sărac,
Rămas fără vlaga flăcăilor dârji
O noapte, ce zi şi-a pierdut de colac...
Cum iepe de soi n-apucând să dea mânji.

A strâns într-un laţ pe băieţi efemerul,
Să-i ardă de vii la concertul pieirii...
Noiembre 'nceput, când parcă şi cerul
Cu foc s-a surpat, îi înfăşcând nemuririi.

În clubul de sunet dorit, adulat,
S-au dus cu mâini goale să înfrunte destin
Bărbaţii, cu suflet vibrând, pe înnoptat...
La corzi de chitară şi tobele-n plin.

Scânteia rebelă, cu trai de-o secundă,
A pus în dezastru un dram de plăcere
-Cu fulger de foc peste sunet în unde-
Făclii din bărbaţi, îşi aneantind înviere...

... Cu nume precise, acum scrise-n memorii,
Ce numai o cruce purta-vor de-acum
Pe oase fierbinţi, fără vini, crematorii
La capăt mai lung, sau mai scurt... de un drum.

E ziua funestă, de vieţi... acum scrum!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (1 noiembrie 2015)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doar o feminitate

De ce-ai înlănţuit tot, zile
Pe întreg Pământ, luându-i odihnă
Pierdut să te privească în tihnă
La nesfârşit, Evă, Dalile...

De ce te îmbraci mereu în floare
Făcând Pământ şip de parfumuri,
Urnind mulţimi alai pe drumuri,
De te-or găsi izvor, licoare.

De ce nici mintea nu secretă
Din tot Pământul alte forme
Să unduie visări enorme
De suavu-ţi gât fin, de egretă.

De ce nu-i oare în Univers
Un alt Pământ cu atât frumos,
Să înveţe scribi ce-i "drăgăstos"...
Neant, nu ştie liric, vers?

De ce idilele fac mame
Şi întreg Pământul e-o idilă
Din fete, fiecare o filă
De dragoste... cu suflet rame?

De ce doar tu aşterni alee
Pământ, de noi, să o parcurgă...
De ce doar tu eşti demiurgă
De-un basm, de-o lume... tu, femeie?!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (14 iunie 2014)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Feminitate

De ce-ai înlănţuit, tot zile,
Pe întreg Pământ, luându-i odihnă,
Pierdut să te privească în tihnă
La nesfârşit, Evă, Dalile...

De ce te îmbraci mereu în floare,
Făcând Pământ şip de parfumuri,
Urnind mulţimi, alai pe drumuri,
De te-or găsi izvor, licoare.

De ce nici mintea nu secretă
Din tot Pământul alte forme,
Să unduie visări enorme
De suavu-ţi gât, fin, de egretă.

De ce nu-i oare în Univers
Un alt Pământ cu atât frumos,
Să înveţe scribi ce-i "drăgăstos"...
Neant, nu ştie liric, vers?

De ce idilele fac mame
Şi întreg Pământul e-o idilă
Din fete, fiecare o filă
De dragoste, cu suflet rame?

De ce doar tu aşterni alee
Pământ de noi, să o parcurgă...
De ce doar tu eşti demiurgă
De-un basm, de-o lume... tu, femeie?!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (14 iulie 2014)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De m-aş regăsi

Nu mă mai regăsesc icoană;
E spartă sticla, nu mai e ramă.
Nu mă mai regăsesc în femeie,
Nu mai am mamă, mi-am pierdut cheie...

Nu mă mai regăsesc conştiinţă
Să întreb, nu mai am nicio cunoştinţă,
Nu mai am nicio idee...
Nu ştiu cum tot o să se-ncheie.

Nu mai există adevăr, dreptate,
Mi-am pierdut orice identitate,
Nu mă mai regăsesc simplicitate...
N-ascultă nimeni, n-am pe cine bate.

Nu mai există dreptul la cuvânt...
Mă doare imens sufletul, ce-am frânt.
Nu mai am nicio libertate;
Nu pot să-mi mai aleg prieten, frate.

Nu mă mai regăsesc istorie;
În jur tot se vinde fără nicio glorie.
A dispărut orice urmă de carte, psălmi...
Că fila-i de... lemn, fără trecere-n... vămi!

Nu mă mai regăsesc poezie,
Nu mai e niciun subiect, n-o să fie!
Nu mai există suav, tandreţe...
N-am îndeajuns tupeu, frumuseţe.

Mi-am pierdut tot ce-aveam,
C-am plecat, nu mai sunt prahovean...
Mi-am pierdut tinereţe,
Nu mă mai regăsesc puritate, blândeţe.

Sunt depăşit de orice, sunt a parte;
S-a-nmulţit lume, nu mai e sanctitate.
Nu mai am niciun noroc,
Nu mai există joc...

... Nicio loterie,
Mi s-a luat tot, feerie
Ce părinţii mi-au dat.
Nu mă mai plâng! Nu mai e niciun Sfat!...

... Audienţele de mult mi s-au terminat
Mie, rămas un anacronic; demodat
-Mi s-a spus de la noua Primărie-...
"Este plecat primu-edil, în filozofie..."...

Nu mă mai regăsesc Dumnezeu,
Nici sinagogă nu mai e, de evreu.
Mi s-a luat orice biserică,
Am rămas doar cu una himerică.

Mi s-a luat preotul, spovedanie
Transformat în Satană, canalie;
Dacă nu plătesc, mort sau viu,
Nu mă mai regăsesc... "Ducă-mă pe pustiu"...

Nu mai am vreun rost să exist sau să fiu
Eu... Şi n-am niciun drept la evlavie!?!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (23 mai 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Afizic

Zile-am de sensibilitate
Când tânguiesc de frumuseţe
Pierdut în impoderabilitate,
Uşor, doar fum, delicateţe.

Nici fulg nu sunt, doar şir de lacrimi
Cu gust sărat de val de mări
În unduiri pe-obraji de patimi
Ce spală tot cu timp, uitări.

Sunt doar o gheară de suspine
Ce-mi ţine pieptul în "suspens";
N-am niciun sens, de în jur de mine...
Îs plecat fără prezent, un mers!...

... Fără de paşi, tot o plutire,
Ce-o ţin, m-agăţ de ea, n-o las
Şi-o pierd, că timp n-am... Amăgire
Sunt tot... Produsul de-un impas!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (18 mai 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Răscoliri

Primele, pe care le-am uitat de-atâtea dragoste,
Au fost litere, ce nu se mai adună în nume
Şi, au rămas imaginile, toate de neşters, ce pacoste...
Doar ele şi cu pipăit, căldură, zâmbete de glume.

Îndeajuns e doar privirea, fără noimă, în gol
Şi un dans de personaje se îmbulzeşte într-un prim plan
Fragil, pierzându-se în rânduirea fiecărui rol
De-un puzzle franjurat de chipuri, trup... privirile de alean.

E tot cu aceeaşi vârstă în frumosul static
Ce n-a întinat de-o clipă sublimele amintiri,
Rămase, cum tăişul, într-o scoarţă de-un fanatic
Rănindu-şi singur minte şi suflet... din trăiri.

E atâta nostalgie plecată în valuri, unde,
Cum picurul ce sparge oglinda apei, sticlă,
Ce poate atinge mal... frumoasa de niciunde
Ce-şi scaldă gândul dus pe-un abajur de-o aplică...

Şi ochi d-eter se ating, de-un picur timp... ce pică.

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (12 aprilie 2014)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şuviţe blonde

Apare iar pasul în leagăn mlădiu
Din blond filiform, în exod trecător,
Cu aerul proaspăt şi zâmbetul viu
Ascuns sub obrazul lucind doritor.

E parcă parfumul din mii de femei
Topite în suavul rămas un mister
Ce curge pe strada ce fără temei
E zilnic aceeaşi şi-n arşiţă, în ger.

Se simte tic-tacul de inimă-n dor
Ce lasă în urmă un cânt melancolic,
Ce parcă ar vrea să-şi ascundă un zbor
De aripă, în rană, ameţită bucolic.

Presimte un iz ca de drog a visare
Pitindu-şi din timp, ce va curge, pierdut
Şi doar o timidă ocheadă, de floare,
Revarsă căpruiul de-un vrut neştiut.

E atâta sublim câteodată în tăcere
Şi atât diafan în timida candoare,
Ce mişc-ades flutur cu vise aptere
Să strângă pe trupul candid, până a-l doare...

E poate speranţa, că-n dor nu se moare.

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (23 mai 2014)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Alegeri neînţelese

Oi fi iubind cu atâta nostalgie marea,
că sunt atât de mult făcut din apă
şi-oi fi dorind atât de albastrul cerul, zarea,
că nici nu-s corp, doar gânduri pe undeva, pe-o mapă?

Oi fi redus în ambiţii, n-am, trăiesc trecut,
că nu mă simt în noi veniţi, mă caut ieri?
Doar vreau s-alerg, să fug în timp, nu vreau avut
şi minte n-am... de trec aiurea ierni şi veri!?

Oi fi greşit alegeri multe, cin' le-a vrut;
Iubita, alta, a fost de mamă şi alţi copii?...
Şi în loc de-o ţară, cu alta-n schimb m-am renăscut?
Poate născând, mai multe dăţi... pururi voi fi???

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (9 noiembrie 2013)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Naştere... de propriu

... surprinzător, un necunoscut din mine a apărut, azi, pe întinsu' timp o plajă,
topită pe-un celuloid de rolă ce începe într-un obscur, cert negativ,
ce îşi aşteaptă impresionare, un developat dintre revelatoarele de-o unicată vrajă,
în poze multidimensionale, întinse o filmotecă, ce încep s-o simt pe undeva, din mine obiectiv...

... m-am trezit brusc, înspre ora şapte, aproape în ţipete, fără de dinţi, mic şi golaş,
fără de păr, ce nici nu mai contează, s-a văzut că pică, grav însă, fără de nicio minte,
într-un fel de cald, de înconjur de palme mângâind, mă pipăind bucăţi, pe ruşinos panaş,
ce-mi pare a fi, că ştiu acum că-i sex, dar şi ades pe frunte, mi se tot spunând un neînţeles să fiu cuminte...

... sunt, culmea, obosit de viaţă, ce se pare că-i a mea şi doar începe, îs multe, multe ore
şi-o dorm, o sorb din sâni ce-mi vor fi mamă, ce-o cunosc acum, jumatea ce mă doare, doare,
rămasă într-o sticluţă o lacrimă uscată ca o pată, mată, alburie, de-ochi pierduţi pe mine să m-asculte,
parcă aş fi ştiut ceva să zic... mă îmbie şi bărbatul zâmbind larg, ce ne-a adus la amândoi o floare...

... este, se pare, prima zi, când lume multă-i adunată, nici nu ştiu de ce doar pentru mine... dăinui-va oare, oare?

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (14 februarie 2014)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fior de Ionuţ sau bileţel de adio nescris

Mă exprim greu că-s doar un început de om
Şi încerc să mă prezint, că-s neştiut de-o lume,
De voi ce nu m-aţi vrut să cresc cum creşteţi pom;
Măcar atât, nu doar un epitaf şi-un nume.

Sunt mic şi blond, bălai cum soarele de-o vară
-Ce n-am avut mai multe, mi s-au oprit la patru-
Şi n-am ştiut, neşcolit, că dulce zi e amară,
Iar rău e pretutindeni, nu doar la film, la teatru.

Oricum nu pot vorbi, că nu mai am nici cap
Şi-s plin doar suflet pur, căci carne-s doar tocată
Pe oase scrijelite de dinţi, că-n guri nu-ncap
La haita ce-nfruntam, eu singur şi ea roată.

De lacrimi nici atât nu mai îmi aduc aminte,
Doar când sugeam, se pare -şi chiar nu-i mult de-atunci-
Căci m-au crescut de mic, neştiind că lumea minte,
Spunându-mi doar să râd, cu lacrimi de-alea dulci.

Mă uit în jos la voi din sufletul meu mic
Cum sunteţi imaturi şi vă deplâng pe toţi
Căci păcălind cu parcuri, oraşe, vis un pic,
Mi-aţi lăsat trupu-n junglă şi-un viitor de hoţi.

Mi s-au spus sus aici ce nu ştiam să spun,
De către cineva ce-şi zice că-i arhanghel...
Cuvinte dificile de pronunţat; că-s bun
Şi că-s primit pe-o cruce, eu, Ionuţ Cosmin Anghel!

PS
Pentru Ionuţ, muşcat până la moarte de nepăsare pe 2 septembrie 2013!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (4 septembrie 2013)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ion

Orfan, nici el nu ştie de-a avut vreun tată,
că nu-i trecut pe niciun buletin, o carte de identitate.
Nici maică-sa nu ştie, crede, cine-a fost odată,
că l-a uitat şi ea, l-a părăsit; i-a spus-o cu sinceritate!
Nu ştie nici precis traseul; parcă, ar fi fost adoptat
un timp, dar s-au debarasat, din nou, predat la şcoală specială...
şi culmea nu crede defel; n-ar fi nicicum alienat, handicapat,
că-i bine plin de el, ştie de toate, -doar mintea-i deseori o goală,
a meşterit ceva intuitiv- nu vrea decât să supravieţuiască
şi din cotloane scoate ce lui îi poate fi, sieşi, un avantaj,
chiar dacă minte, păcăleşte... trage mult, din greu, ca să trăiască
şi nu-i fidel; să lase baltă poate fură, câte-un pic, e-un "homo aliaj"!
E stors de mulţi, de vlagă, bun la toate; pe tractor, pe câmpuri,
slugă hainului de preot... un bun pentru orice, răsplătit, hm, arar,
cu mâinile tot înnegrite, groase, tăvălit prin gloduri, smârcuri...
şi dinţii şi-a pierdut de nespălaţi... poate genetic nici nu i-a avut pe inventar!?
Un răzvrătit -probabil în el rău, sau mistuit încet de soartă-
mai ieri un june, fără a şti cum trece timp, se scurge;
este-n doi poli acum şi tot, tot, aruncat din poartă-n poartă,
chiar dacă lumea e acum nouă! E tot Ion şi nu se plânge...

Cum iaz, ce nu va şti nicicând că urneşte piatra grea a morii... doar se curge, curge, curge, curge!...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (11 februarie 2013)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doar gând

Mă-ntorc cu rănile deschise
în scrijeliri pe trup, de zile,
de nopţi, de neîmpliniri promise
înscrise-mi în sângerânde file.

Îmi oblojesc gânduri răzleţe
ce-adun de p-unde-or fi, de ieri
când nu ştiam că-i bătrâneţe;
credeam doar veşnic primăveri.

Plutesc într-un eter mirific
de-opiaceu de endorfină
ce mi-o fac singur; mă certific
propriu călău, singur de vină.

Îmi port tatoo-uri de stigmat
pe carnea ce-am de împrumut
şi-o pierd într-un sfârşit... Păcat;
nepregătit, că n-am ştiut!

Îmi fac din văi circumvoluţii
şi-mi sap amintiri de visare
să-mi spăl trecutul în soluţii
de retrăit, eu, la-ntâmplare.

Nu pot să-mi stăpânesc alunec,
mă prăvălesc în avalanşă
pierzând respir în dulce întunec...
Axfisiat, m-adorm în transă.

Nu mă mai simt, nu mai sunt fizic,
căci nici nu vreau să fiu acum;
doar să rămân etern amnezic...
Pierdut pe drum, pe drum, pe drum...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (18 mai 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să plângem...

Să plângem azi copiii ce şi-au pierdut chipul pe vecie
Şi copţi bărbaţi, femei, ce vor avea trup mutilat.
Să plângem pe bunici ce şi-au pierdut nepot deodat'
Şi îndrăgostiţi eterni, rămaşi fără perechea, mai deunăzi vie.

Să plângem câte vise au pierit definitiv, fără să zboare
Şi cât de atroce, multă, a fost durerea dinainte.
Să plângem ultima atingere, ultim sărut fierbinte
Pe buze, sau pe frunte, de atâţi ştiuţi, mai ieri doar oarecare.

Să plângem vinovaţii ce se îmbuibă în cârca noastră, indiferenţi,
Interesaţi doar s-aibă cât mai mult, vampiri de neam, hiene...
Să plângem, c-or muri de atâtea burţi, de atâta nesfârşită lene
Şi rugi să îndreptăm în sus, să fie morţii cât mai competenţi!

Să plângem o popie ordinară azi, impostor ortodoxă,
Ce ştie doar să fure prea sărac, în fum să-l tămâiască...
Să plângem că tot ne vând gropi, de morţi, ei, tagma mişelească,
Că stă ascunsă, pronând ce-i lumina doar de Paşte... clerul nostru noxă.

Să plângem hoardele în convoaie oficiale tot mai nesfârşite,
Ce vor sfârşi în minciună răstigniţi de atâtea, atâtea răuri.
Să plângem perfidia şi hoţiile adânci, adânci până la hăuri,
Ce-au împânzit o ţară şi se cer, ordurile ce sunt... nepedepsite.

Să plângem pe-un pungaş primar, ce-şi vrea doar lui mumia prin spitale,
Pe banii mei şi ai tăi, ca el să-i ţină... şi i-a pus deoparte.
Să plângem că-i o viaţă atât de scurtă, un blestem cu totu' aparte,
Ca tot cei neavuţi să fie mai curând lui Dumnezeu, să-i stea în poale.

Să plângem noi, viii de acum, pe morţii noştri, de-acum noi
De-o noapte de coşmar, sacrificaţi pe altarul lăcomiei.
Să plângem ce-am avut şi şi-au plătit soborul cast, al nevinovăţiei...
Dar să nu stăm apatici, că suntem încă mulţi... şi sunt şi eu cu voi!

Să plângem pân' om seca lacrimi, de nu ne-om cere ţara înapoi,
Să nu stăm doar la poarta "Colectivului"... Să fim cu toţii... NOI!!!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (1 noiembrie 2015)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vinovat

S-a întâlnit -în cale cu destinul
Ce prin hazard, eşec l-a desemnat-
O victimă, la alţii; trist-festinul...
Se înfrunptând din el, cel vinovat.

Fără putinţa răului, din gene
Pururi timid, ades neacceptat,
Singur ţinut răspunzător de drame, fără scene;
E veşnicul cu degetu-arătat, drept vinovat.

Rămas fără de casă şi soţie
Nenorocitul, paria, un ratat
Sălăşuind tenebre, nici nu ştie
Că chiar nefiind povară, e vinovat.

E fericitul ce are şi-un copil
-Odor crescut, ce-n multe şcoli a dat-
Plecat demult... E-n robă de edil
Cu vilă scumpă... fără loc, de vinovat.

În greutăţi, curajul şi-a pierdut
Să ceară drept de-o pensie, la Stat
Şi viaţa tot muncind şi-a petrecut,
La sonde, hămălind, eternul vinovat.

Avea o boare de avut de-o viaţă
-Până-ntr-o zi când totul i-au furat
Şi-i ştie, i-au spus mulţi, ce-au fost de faţă-
Dar judecata a hotărât, că-i vinovat.

Târâş îşi duce sufletul, cu greu;
Nu plânge, e cu soarta resemnat
Printre injurii... Închină rugi la Dumnezeu...
L-a părăsit şi el, pe-al lumii vinovat?!?

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (1 decembrie 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mesaj de-o sticlă

Mă derulez citindu-mă eu singur un mesaj
Pus într-o sticlă în val de timp, pelerinaj
Şi nici nu-i sticlă ce s-ar sparge din tangaj,
Este mai nou din plastic, ce lasă lung siaj...

... Vreo opt sute de ani, minim tot mai rezist,
Nu mă mai descompun, rămân deşeu, sursist
Chiar fără nuanţele de cioburi de-ametist...
Propriu eroin 'mi asigur, neştiutul artist.

Când sul de os foiţe vor derula vreodată
Din mine epopeea eseu, nevinovată,
Necunoscută oricum, deci nicidecum uitată
Din acte pe capitol; când plânsă, când jucată....

... E ca un maraton de împlinit ambiţii
Cu bucurii deşarte de-a face noi ediţii
Ce ştiu acum de-s treceri, sfârşit de coaliţii
De-abia-ncropite, rupte... Se pierd în dispariţii!

Ce mult elan, efort e-n scopul terminării
Pe rând, la alte scale dând important valorii,
Când recitesc şi ştiu că şi cântul viorii
Odată scurs tăcere-i; finalu-nfiorării!

Visări finalizate lasă morman de poze
Pe-un şir de-album gălbit şi spini rămân din roze
Ce-nţeapă amintiri, distrug apoteoze
Nimic recunoscând din zeci metamorfoze.

Mesajul sul nu este covorul roşu-ntins
Şi-aş vrea să-l afle spaţiul ce timpul mi-a prelins
În râs; vicisitudini de ideal pretins
Pe-un opt sute de ani cu suflet neatins.

Parcă mă văd plutind cometic mă arzând
C-o dâră albă-n negrul ce strălucesc tăcând
Fără escală, rută precisă ne-o având
Până ce dop deschis mă va lăsa căzând...

Şi sticla, o coajă ruptă, va fi din nou Pământ!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (28 ianuarie 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trei lacrimi

Pe-o vreme tristă şi ploioasă
Furat de-un gând afar' priveam
Trei stropi s-au furişat în casă
Şi s-au prelins, încet, pe geam.

Păreau că-s lacrimi cristaline
Şi că s-au scurs din ochii mei
Purtând trei doruri cu suspine
Şi dragostea unei femei.

O lacrimă era curată
Prelinsă ca şi-un fir de tort
Sclipind ca piatra nestemată
Ca semn al dragostei ce-ţi port.

O lacrimă era amară
Ca despărţirea ce-am trăit-o!
De-atunci, de mult, din acea seară
Când tu m-ai părăsit, iubito.

O lacrimă tulburătoare
Părea atunci că poartă-n ea
O stare grea şi-apăsătoare,
Ca şi singurătatea mea.

Mi-adun un gând de-o noapte albă
În care n-am putut să scriu
Când am prins lacrimile-n salbă
Şi-apoi am adormit târziu.

poezie de Petre Gigea-Gorun din Căldura vieţii (1978)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amintiri de când eram piatră

Ca un răget luminos, în creierul meu
a explodat o celulă;
de străinătatea prea nouă
în care se afla
rătăcind de la începuturi.

Minţile mi s-au umplut de un miros
de stea moartă,
de animale gândite în vis,
de funingine bolborosind
roşcata înţepenire a pietrei.

Eram atât de rari –
(mi s-a părut că aud) –
atât de foarte rari încât
cu toţii la un loc
n-am fi putut să umplem unul.
Unul, era departe în viitor
pregătit de împietrirea noastră numai.

Aveam un nume,
fiecare alt nume aveam;
trebuia să fi murit îndelung
trebuia să fi pierit profund
ca numele vreunuia dintre noi
să devină cuvânt.

Nume lângă nume şi lângă nume
era strigarea.
Definitiva moarte numai
ne lega
ca un cuvânt.

Capul mi s-a umplut de un miros,
oasele, pe dinlăuntru
mi s-au umplut de un miros
de moarte
mai veche decât viaţa.

O neputinţă de a spune doi,
o neadunare cu nimeni,
o neadunare cu nimicul –
ca un răget luminos
mi-a explodat în creier.

poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

One way no way

E un şuvoi pe strada cu sens unic, toată borne,
numerotate începând cu zero, de la minus nouă
şi văd tot, mai de jos, se înălţând în pâlcuri largi şi uniforme
leaţi ce tot sting lumânări, suflându-le pe una întâi, pe două
şi tot aşa, în marş de peste trei sute de paşi 'ntre etaloane,
fără odihnă, parcă remontor e întors de-o forţă nevăzută...
se scurg schimbându-şi chip şi formele de timp, după jaloane
şi aruncă-n gropi, pe banda de serviciu, tot ce e căzut, căzută;
că paşi s-au terminat şi arcu-i rupt deci, ruta întreruptă,
iar gloata tot se înalţă, stau la toartă doi, se mai despart, desparte
şi aruncă, înapoi la punct de start, unul de-al lor, creaţia începută,
ce intră în şiru-i destinat, în alaiul naşterii, prelins spre moarte,
la capăt de-orizont fiind linia finală, fără un câştig, vreo cupă,
doar trec pe rând tot alţi neobosiţi, se poticnind 'n alt "finish"...
şi-un picur uriaş atinge sticla privitorului; cu-o lupă
îşi întorcând privirile 'nspre neant... cu semn de mână într-un cruciş!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (10 mai 2013)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Incendiar...

... nedefinit,
alb scânteiază
roşu asfinţit,
albastră rază
în grena condens
spre negru fum
de gri intens,
brumăriu scrum...
închis potent
în foc deschide
ardent, ardent
atins cuprinde
dintr-un nimic,
ajuns scânteie,
exultă-n pic
văpăi de fee,
ce-n abur mor
lăsând doar fum
de-un negru dor,
sfârşit în scrum...
nici n-ar fi fost
de nu-i o umbră,
probabil cost
de-o moarte sumbră!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (3 noiembrie 2015)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!