Duminică dimineaţă - VIII

Ea aude, deasupra acelor ape tăcute,
O voce care strigă: "Cripta din Palestina
Nu-i terasa unde lâncezesc spiritele.
Este mormântul Domnului, al lui Isus."
Noi trăim în epoca veche, în haosul soarelui,
Încă dependenţi de zi şi de nopte –
Sau pe insula singurătăţii, orfani şi anarhici,
De cealaltă parte a a apelor mari, fără putinţă de scăpare.
Căprioarele ne cutreieră munţii, iar pitpalacii
Înalţă fluierături spontane împrejuru-ne;
Mure dulci se coc în pustietăţi;
Şi, în solitudinea cerului,
Seara, stoluri de porumbei plonjează
În acrobaţii aeriene, lansându-se
În penumbră cu aripile larg deschise.

poezie de Wallace Stevens, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Duminică dimineaţă

I

Satisfacţiile oferite de moliciunea capotului, şi cafeaua băută
Mai târzior, şi portocalele savurate pe scaunul însorit,
Şi cacaduul verde de pe covoraş, şi libertatea –
Amestecate pentru a risipi
Sfânta linişte a străvechiului sacrificiu.
În reveria ei simte asediul
Întunecat al acelei vechi catastrofe,
În vreme ce acalmia se-adânceşte printre luminile apelor.
Portocalele aromate şi aripile verzi, strălucitoare,
Par lucruri dintr-o procesiune a morţilor,
Şerpuind deasupra apei întinse, fără sunet.
Ziua-i asemeni apei întinse, fără sunet,
Calmă-n aşteptarea trecerii paşilor ei visători
Peste mări, spre tăcuta Palestină,
Dominionul sângelui şi-al mormântului.

II

De ce ar trebui să fie reverenţioasă în faţa morţii?
Ce fel de divinitate este-aceea care se dezvăluie
Doar în umbre mute sau în vis?
N-ar trebui să se bucure de mângâierea soarelui,
De aroma fructelor, de strălucitoarele aripi verzi ale păsărilor
Sau de balsamurile şi de frumuseţea pământului,
Lucruri care au cel puţin acelaşi fermec ca visele despre paradis?
Divinitatea trebuie să trăiască în interiorul ei însăşi:
Vehemenţa ploii, atitudinile ninsorii;
Suferinţa singurătăţii sau descătuşarea bucuriei
Când pădurile dau în floare; sentimentele
Răvăşite pe drumuri ude în nopţi de toamnă;
Toate bucuriile şi toate durerile, amintirea
Unei ramuri verzi – vara – şi golaşă – iarna.
Acestea sunt măsurile rânduite pentru sufletul.

III

Inumana naştere-a lui Jupiter s-a petrecut în nori.
Fără o mamă care să-i dea sân, fără dulceaţa unui pământ
Care să ofere emoţii afectuoase minţii lui mitice.
El umbla printre noi, un rege bombănitor,
Măreţ – printre ciutele sale,
Până când sângele nostru virginal, atins de miresmele
Paradisului, s-a primenit cu o răscumpărare a impulsurilor,
Prevestită ciutelor de o stea.
Ar putea da greş sângele nostru? Sau va deveni
Sângele paradisului? Pământul va deveni
Rotundul nostru paradis – pe care noi îl vom cunoaşte?
Cerul va fi mai prietenos atunci decât este acum,
O parte a trudei şi-o parte a durerii,
Iar apoi... gloria iubirii nepieritoare,
Nu acest albastru părtinitor şi indiferent.

IV

Ea spune, "sunt împăcată când păsările-abia trezite din somn,
Înainte de-a-şi lua zborul, testează realitatea
Câmpurilor înnegurate, prin întrebările lor gingaşe;
Dar când pasările-au plecat, iar căldura câmpurilor
A dispărut, unde-i, atunci, paradisul?"
Nu există adierea niciunei profeţii,
Nici himera străvechiului mormânt,
Nici peştera aurită, nici insula
Melodică, unde spiritele-şi au sălaşul lor,
Nici sudul vizionar, nici palmierul îndepărtat dintre norii
De pe raiul dealului care-a suferit
Aşa cum suferă verdele-n aprilie; sau va suferi
Ca păsările,-n amintirea ei, care se trezesc din somn
Sau ca dorul ei de luna iunie şi de venirea serii, atins
De ultimele bătăi de aripi ale rândunicii.

V

Ea spune, "Dar, pentru o deplină mulţumire, simt că e încă
Nevoie de acele binecuvântări nepieritoare."
Moartea este mama frumuseţii; de aceea de la ea –
Şi numai de la ea – va veni împlinirea viselor
Şi a dorinţelor noastre. Deşi împrăştie frunzele
Profundei dezintegrări pe drumurile bătute de noi,
Drumul pe care-l ia tristeţea bolnavă, mulţimea drumurilor
Unde-i răsună triumfului frazele de-alamă, unde iubirea
A şoptit puţin, dintr-un surplus de tandreţe,
Face salcia să freamăte în soare
Pentru domnişoare care nu-s acolo ca să privească
Iarba, abandonata la picioarele lor.
Ea-i face pe puştani să adune prune şi pere
Pe un taler uzat. Domnişoarele gustă
Şi se răspândesc nerăbdătoare printre frunzele uscate.

VI

Nu există substitut pentru moarte în paradis?
Acolo fructele coapte nu cad niciodată? Acolo întotdeauna
Ramurile atârnă grele de rod sub un cer perfect, neschimbate?
Dar nu toate sunt aidoma celor de pe pământul nostru pieritor,
Râuri ca ale noastre, căutănd mări pe care nu le vor găsi niciodată,
Aceleaşi ţărmuri aşteptând apele mareei înalte
Pe care în elanul lor şovăitor nu le pot ajunge?
De ce să plantăm peri şi meri pe bancurile nisipoase ale râurilor
Sau să parfumăm falezele cu arome de prune?
Nu-i păcat să ne transferăm acolo culorile,
Ţesătura de mătase a după-amiezilor
Şi sunetele lăutelor noastre modeste!?
În magia ei, moartea este izvorul frumuseţei:
În flăcări, la pieptul ei ne concepem
Mamele pământeşti, mamele noastre-n aşteptare neadormită.

VII

Suplu şi turbulent, o horă de bărbaţi
Va dezvălui cântând orgiastic într-o dimineaţă de vară
Impetuoasa lor devoţiune pentru soare,
Nu pentru zeu, ci pentru zeul care-ar fi putut să fie,
Gol printre ei, un izvor sălbatic.
Cântecul lor va fi un cântec al paradisului,
Ţâşnind din sângele lor, întorcându-se înapoi în cer;
Şi vor intra fi acolo, în cântec, voce cu voce:
Lacul bătut de vânturi întru plăcerile domnului lor,
Arborii, ca nişte serafimi, dealurile străbătute de ecouri;
Iar mult, mult mai târziu va sosi acel cor înălţat de ei.
Vor cunoaşte deplin împărtăşirea cerească
A oamenilor atât de repede muritori şi a dimineţii de vară.
Iar de unde-au venit şi unde se vor duce
Le va mărturisi roua de pe tăplile lor.

VIII

Ea aude, deasupra acelor ape tăcute,
O voce care strigă: " Cripta din Palestina
Nu-i terasa unde lâncezesc spiritele.
Este mormântul Domnului, al lui Isus. "
Noi trăim în epoca veche, în haosul soarelui,
Încă dependenţi de zi şi de nopte –
Sau pe insula singurătăţii, orfani şi anarhici,
De cealaltă parte a apelor mari, fără putinţă de scăpare.
Căprioarele ne cutreieră munţii, iar pitpalacii
Înalţă fluierături spontane împrejuru-ne;
Mure dulci se coc în pustietăţi;
Şi, în solitudinea cerului,
Seara, stoluri de porumbei plonjează
În acrobaţii aeriene, lansându-se
În penumbră cu aripile larg deschise.

poezie de Wallace Stevens, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lebădă cu aripile larg deschise

În ochii tai
scaunul meu cu rotile
e ca o lebădă cu aripile larg deschise
pe care plutesc

şi parcă ar curge raiul
prin tălpile mele-
aşa mă priveşti...

O duminică şchioptând
prin lanul cu lavandă
îmi e fila de viaţă;
iubindu-te, poemele
mi se fac streşini în sânge.

Nu îmi mai scârţie poarta din suflet:
am plâns văzând cum intri pe ea
cu Dumnezeu de mână!

poezie de Magdalena Dorina Suciu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Duminică dimineaţă - II

De ce ar trebui să fie reverenţioasă în faţa morţii?
Ce fel de divinitate este aceea care se dezvăluie
Doar în umbre mute sau în vis?
N-ar trebui să se bucure de mângâierea soarelui,
De aroma fructelor, de aripile strălucitoare ale păsărilor
Sau de balsamuri şi de frumuseţea pământului,
Lucruri care au cel puţin acelaşi fermec ca visele despre paradis?
Divinitatea trebuie să trăiască în interiorul ei însăşi:
Vehemenţele ploii, atitudinile ninsorii;
Suferinţa singurătăţii sau entuziasmul de neînvins
Când pădurile dau în floare; sentimentele
Răvăşite pe drumuri ude în nopţile de toamnă;
Toate bucuriile şi toate durerile, amintirea
Unei ramuri verzi – vara şi a unei crengi în iarnă.
Acestea sunt măsurile destinate sufletului ei.

poezie de Wallace Stevens, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

În noaptea asta pescăruşii dorm

I

În ceaţa estului cerul parcă-i de mătase;
Sfioasă, lumina se iveşte de dincolo de mare;
Bolta-nmănunchează fire de argint lucioase,
Tribut plătit de soarele care răsare.

Iată! Stolul, un fulger pe cer cu aripi uşoare,
Se înalţă din locul unde valurile lungi se sparg
În dimineaţa asta, proaspătă ca o mirare –
Pentru că pescăruşii s-au trezit şi ies în larg.

II

E-o pace somnoroasă pe maluri şi pe unde-acum
Când mareea-şi schimbă cursul pe tăcute;
Nu se aude zgomot de pistoane şi nu se vede fum,
Barca se leagănă domesticită, valurile-s mute!

Dincolo de deşertul turcoaz al mării, undeva departe,
Acolo unde vânturile mari îşi au spaţiul lor de joacă,
În miezul zilei păsările se bucură de libertate –
Pentru că pescăruşii-s prinţi pe-a oceanului toloacă.

III

La asfinţit, deasupra orizontului se lasă
Amurgul peste ape-n pulberi aurii şi violete.
Hoinarii mării se întorc, stol după stol, acasă
Dosind în aripile neobosite nişte regrete.

Se-ntorc în zbor planat unul după altul
Sufletele desfătate pe-ntinsul oceanului enorm,
Aterizând pe stâncile care mărginesc uscatul –
Pentru că în noaptea asta pescăruşii dorm.

poezie de Lucy Maud Montgomery, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pasărea din Colivie

Pasărea liberă saltă
pe aripi de vânt trăind momentul
şi pluteşte în aval
până se termina curentul
îşi înmoaie aripile
în razele portocalii ale soarelui
şi îndrăzneşte să revendice cerul.
Dar o pasăre care pândeşte
din colivia ei îngustă
rareori poate vedea prin
zăbrelele furiei ce o gustă
aripile îi sunt tăiate şi
picioarele legate
îi rămâne doar vocea să cânte.
Pasărea din colivie cântă
cu un tril înspăimântător
despre lucruri necunoscute încă
cuprinsă de dor
iar melodia i se aude
pe dealul îndepărtat în ecou
pentru că pasărea închisă
cântă despre libertate.
Pasărea liberă se gândeşte la o altă adiere de vânt
la vânturi uşoare, favorabile, printre copacii suspinând
şi la viermi graşi aşteptând-o pe iarba zorilor luminoşi
şi numeşte al ei tot cerul frumos.
Dar o pasăre în colivie stă pe mormântul viselor
umbra ei strigă într-un ţipăt de coşmar mistuitor
aripile îi sunt tăiate şi picioarele legate
îi rămâne doar vocea să cânte.
Pasărea din colivie cântă
cu un tril înspăimântător
despre lucruri necunoscute încă
cuprinsă de dor
iar melodia i se aude
pe dealul îndepărtat în ecou
pentru că pasărea închisă
cântă despre libertate.

poezie clasică de Maya Angelou, traducere de Marius Alexandru
Adăugat de Marius Alexandru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Floarea Soarelui

Mândră-i floarea soarelui
Când îşi mişcă pălăria
Spre înaltul cerului
Aurind toată câmpia.

În bătaia vântului
Îşi arată bucuria,
Mândră-i floarea soarelui
Când îşi mişcă pălăria.

Se înalţă ciocârlia
Pe deasupra lanului,
O admiră păpădia
De pe malul lacului,
Mândră-i floarea soarelui.

rondel de Nicolae Matei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

de pe creste vulturul
cu aripile deschise
plonjează în aerul vopsit cu cretă,
melancolii difuze
în colivia comună

gogyohka de Ovidiu Cristian Dinică
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Despre a fi, pur şi simplu

Palmierul de la marginea minţii,
Dincolo de ultimul gând, se înalţă
În depărtarea de bronz.

O pasăre cu pene de aur
Cântă în palmier, fără nici un înţeles omenesc,
Fără nici un sentiment uman, un cântec străin.

Tu ştii că nu acesta este motivul
Care ne face fericiţi sau nefericiţi.
Pasărea cântă. Penele ei strălucesc.

Palmierul stă la marginea spaţiului.
Vântul se strecoară domol printre ramuri.
Penajul de foc al păsării se închide rotund.

poezie de Wallace Stevens, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă am încerca să definim, sub aspect ştiinţific, tehnic şi spiritual, epoca în care trăim, am ajunge la o concluzie pesimistă: este epoca marilor cuceriri ştiinţifice, tehnice şi utilitare, dar, în acelaşi timp, trăim într-o epocă a "pietrei necioplite" a evoluţiei spirituale.

Ovidiu Bojor în Pledoarie pentru viaţă lungă
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

În noaptea dinspre tine
cuvintele sunt chei
iar corpul tău
un adorat spaţiu al revelaţiilor

Curând voi pleca-n neant
unde suspinele
şi paşii periculoşi nu mai vin

Faţa ta
tăinuită-n întuneric
-piatră preţioasă
sărut care arde
silabe ce nu se unesc

Scriu poeme
pentru că am nevoie
de un loc
unde va fi ceea ce nu este
în cealaltă parte
unde iubirea-i posibilă
între dulci substanţe
care mor în fiecare zi
în amintirea ta...

poezie de Lucian Domşa din Black metal
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Revoluţionarii iau pauză pentr-o oranjadă

Capitán profundo, capitán geloso,
Nu ne mai cere să cântăm în arşiţa soarelui,
Cu antene-n spate, cocoşaţi de arme,
Cu rucsacuri mari şi curele late.

Muzica n-are niciun chichirez
Şi sună fals.

Bellissimo, pomposo,
Cântă cântecul şarpelui,
Grumazuri printre mii de frunze,
Limbi în jurul fructului.
Cântă-n cizmele măscăriciului
Cu şireturi şi catarame strălucitoare.

Poartă taşca măştii de gaze,
Haina jumătate evazată, jumătate cu ceaprazuri;
Poartă casca fără nicio socoteală,
Împopoţonat, aplecat, strâmb, contorsionat.
Lălăie un cântec c-o voce
Grosolană ca piatra abrazivă.

Atârnă-ţi de ochi un fulg străjer;
Aprobă şi ia-ţi o mutriţă de pişicher,
Supapă pentru compătimiri şi-al lor cârcel,
Mai efectivă decât cel mai sincer cântecel
Al realităţii, care-i mereu trează,
Al urgenţei, care te crispează.

poezie de Wallace Stevens, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bacoviană

Şiroaie de ploaie se scurg pe străzi
Lacrimi din cer pe geam poţi să vezi
O seară de toamnă în negru pictat
Felinarul din stradă e galben voalat

Umbre de oameni ce par a mai fi
Iubito, eu încă aştept să îmi vii
Am hainele ude şi ploaia nu trece
Melancolie, e trist, mi-e sufletul rece

Mă uit afară cum vântul tot bate
Copacii ce plâng la frunzele moarte
Un câine în zdrenţe ce latră a pustiu
Unde mă aflu, ce fac, chiar nu ştiu

Se aud sirene, mai trece o ambulanţă
Un drum poate fără de speranţă
Un biet suflet ce a trecut prin viaţă
Ca seara asta cu ploaie şi ceaţă
 
Departe se aude o voce ce strigă
Sunt doi beţivani ce trag de o sticlă
În urmă rămâne doar fum de ţigară
Sunt uzi până la piele, ce frig e afară

Pe-ntuneric păsări plutesc într-un zbor
Iubita mea în seara asta mi-e aşa de dor
La tine de aş mai putea s-ajung ca gândul
Prieten m-aş face chiar şi cu vântul

poezie de Dan Duţescu din Oraşul iubirii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acum când ora coboară în amurg

Acum când ora coboară-n amurg
Libere pe şesurile cerului, rând pe rând,
Către mare stoluri de păsări curg
Fluviu, umbra unei săgeţi înaintând.

Crepusculul e limpede, stepa tăcută,
Roşu, asfinţitul îşi arde la foc mic cărbunii...
Cerul e periat de stoluri în alunecare mută,
Delicate, aripile păsărilor pasc stelele păşunii.

Cât de departe zboară şi cât de sus!
Tu priveşti – albastrul devine tot mai intens,
Pe când hăul cerului de toamnă, de nepătruns,
Deasupra ta se evaporă dilatându-se imens.

Această distanţă îşi extinde-îmbrăţişarea –
Sufletul pe sine însuşi vrea să se dea-n dar,
El eliberează din lut o urmă, cum ar fi chemarea
Unei noi angoase iradiind lumina unui gând, a unui har.

poezie de Ivan Alexeievici Bunin, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

În cealaltă parte

realitatea din spatele ochilor e alta
lacrimile sunt prunci care
odihnesc în lichidul amniotic al cerului
sau poate numai o înverşunare
a stării de curgere

putem popula trecutul
putem resuscita amintiri
şi totuşi
în spatele ochilor eternul acum rulează
ca o îmbrăţişare repetată

zăvorăsc cerul într-o furtună închisă în ochi
şi arunc liniştea ca pe un cearşaf imaculat peste oglinzi

mă uit în cealaltă parte a lumii
şi încă te caut

poezie de Daniela Mărginean
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Adevărata Femeie, cea care vine din noaptea Timpului, Femeia care ne-a fost dată de divin, aparţine în întregime de un univers diferit de cel al bărbatului. Ea luminează cealaltă extremitate a Creaţiei. Ea cunoaşte secretul apelor, al pietrelor, al plantelor şi al animalelor. Ea se uită fix la soare şi vede clar în noapte. Ea posedă cheile sănătăţii, ale relaxării, ale armoniilor materiei. Ea este magiciana albă, feea cu aripile mari şi umede, cu ochii transparenţi, cea care aşteaptă bărbatul pentru a începe Paradisul terestru.

Louis Pauwels în Conferinţă imaginară: "Femeia este rară"
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Apoi

Întâi se aude cioara.
Apoi porumbelul sălbatec.
Apoi cineva spală preşuri,
le stoarce şi apa se-aude
curgând în lighean. Apoi
un sunet de roţi frânate.
Vântul pieziş. Apoi
şoaptele măturii. Marea
trage spre larg. Se aude
uşa de după amiază
a cerului, lin desfăcându-se.
Frunzele-ncep un drum
anevoios. Se aude
pasărea somnului. Poate
şi gestul pisicii cu puiul
în bot, străbătând panorama.
Din nou porumbelul. Apoi
apa-n ligheane. Apoi
marea în larg. Apoi toamna.

poezie de Nina Cassian
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă a primi este în centru, a da este sus, a refuza este jos. Mai rămân de o parte şi de cealaltă renunţarea care înalţă, toleranţa care îmbogăţeşte.

Jacques Salome în Curajul de a fi tu însuţi
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

a mai rămas o stâncă
în larg
unde pescăruşii se duc
să îşi facă siesta
pe singura piatră ce arde
eu nu iubesc pescăruşii
ţi-am spus de o mie de ori
cu guri închise în estuare
ţi-am zis
cu valul de foc în reflux
ţi-am spus că nu iubesc
pescăruşii
nici aerul dintre aripile lor insalubre
ce zboară pervers
deasupra cerului oglindit
în coama stâncii rămase

mă tot repet

poezie de Viorica Iliescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Evanghelia-i salvarea

Evanghelia-i lumina
nouă care ni s-a dat
să trăim întotdeauna
toţi cu sufletul curat

Evanghelia-i viaţa
care azi ni se oferă
luminată s-avem faţa
trăind astfel noua eră

nu-i lumină nicăieri
ca Ea azi să lumineze
să ne scape de plăceri
şi în rai să ne aşeze

Domnul doar este Cuvântul
El Isus Hristos Mesia
ce ne oferă Legământul
să intrăm în veşnicia

unde nu mai e hotar
şi nici timp şi noapte nu-i
ci al Domnului sfânt har
dăruit este oricui

celui care împlineşte
voia Tatălui Cel Sfânt
şi fiinţa-şi dăruieşte
Domnului azi prin Cuvânt

Evanghelia-i destinul
omului de pe pământ
prin Isus Hristos azi Domnul
şi credinţa în Cuvânt

Evanghelia iubirii
nouă ni s-a dăruit
ca pe drumul mântuirii
să mergem pân' la sfârşit

ni s-a dat lumina sfântă
prin Isus Hristos Mesia
să intrăm cu toţi la nuntă
moştenind dar veşnicia

cine dar azi se încrede
în Hristos are viaţă
moştenirea nu şi-o pierde
raiul sfânt doar îl înalţă

prin Isus doar ni s-a dat
şi iubirea şi credinţa
s-avem sufletul curat
Lui să-i dăm pe veci fiinţa

numai El ne izbăveşte
de păcatul cel amar
sufletul ni-l curăţeşte
prin sânge de pe Calvar

în Hristos doar ni s-a dat
tot ce-i bun şi e-n lumină
fie Domnul lăudat
căci suntem fără de vină

Isus ne-a răscumpărat
şi ne-a dat a Lui iertare
pe-a Lui braţe ne-a luat
să avem pe veci salvare

Evanghelia-i viaţa
care azi ni se oferă
pururea curată faţa
s-o avem în noua eră

nu-i nimic mai de valoare
ca Ea azi pe acest pământ
Ea e singura salvare
e-al vieţii vii Cuvânt

Adevărul e lumina
şi Ea-i Adevărul Sfânt
ce ne-nvaţă-ntodeauna
sfinţi să fim pe acest pământ

din lumină în lumină
ni se cere să păşim
înspre patria Divină
ochii să ni-i aţintim

prin Isus Hristos Mesia
să ieşim biruitori
s-avem raiul veşnicia
numai Lui să-i fim datori

prin Isus şi pentru El
să ne fie aici umblarea
harul Lui Emanuel
să-l trăim şi îndurarea

Evanghelia-i iubirea
oferită pentru noi
să trăim neprihănirea
de lumea acesta goi

goi de fire — goi de lume
însă plini azi de Hristos
de-a vieţii-nţelepciune
ce ne este de folos

Evanghelia-i salvarea
noastră azi a omenirii
harul sfânt şi îndurarea
de pe căile pieirii

prin Ea doar avem credinţa
oferită de Hristos
şi asemeni biruinţa
tot prin Mielul glorios

Evanghelia-i Cuvântul
ce ne leagă pe vecie
noi să moştenim pământul
Hristos Mire să ne fie

glorie dar Lui Mesia
slavă Celui Prea Înalt
ce-a creat şi veşnicia
şi-n noi sufletul curat

cinste slavă şi onoare
Tatălui cel veşnic Sfânt
ce ne oferă azi salvare
numai prin al Lui Cuvânt

numai prin Hristos Mesia
şi prin jertfa din Calvar
ce ne oferă veşnicia
viaţa veşnică în dar

poezie de Ioan Daniel Bălan (9 august 2018, Mănăştur)
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Intrarea într-o zonă

de turbulenţă îi aducea aminte
că nu mergea pe drum cu maşina
ci zboară la înălţime mare
deasupra unui continent plin
de foi tipărite cu poezii
pentru cei care trag iubirea în casă
şi-o aşează la loc de cinste

tremura odată cu avionul
era o vibraţie în tril de ciocârlie
şi bagajul plonjează de undeva
în braţele sale încleştate în cerşitul
milei izbăvitoare de deasupra cerului

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!