O posibilă trecere

spre mijloc rotindu-se
ca un val răstignit
între albii
singurătatea
absoarbe
din nimic
trupul meu
parte din moarte
purifică tăcerea crestată
pe crucea care începe
să crape
înspre vârf
miroase a lemn putrezit
încă respir
o tăcere anonimă
mă caută în zi
mă gândesc
să mă ascund
înăuntru
dar nu pot
trag jaluzelele şi încerc
să mă redimensionez
poate nu trebuie
sau poate trebuie să mai aştept

de mâine toate dimineţile
vor fi la fel de reci

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Colecţionarul de răni

poate că teama pe care o invoc
nici nu există
nici oamenii întorşi de la muncă
cu haina purtată pe umeri ca un semn
de ultimă suflare a trudei
nu există
decât
o moarte prin care văd înăuntru

nu ştiu dacă e bine sau rău
toate acestea îmi inflamează iubirea
şi tot ce-am avut...
până la urmă aş putea spune că
nu există nicio amintire
cu un copil în pantalon scurt
ci doar un bătrân colecţionar de răni
pe care şi Dumnezeu l-a uitat

nu mai ştiu niciun cuvânt care începe cu mine
ştiu însă un loc pe unde nu mai trece nimeni
singurătatea cotrobăie prin umbră şi
muşcă
puţin câte puţin
îmi fac loc în propria-mi rană şi aştept...

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sub teiul unui anonim

sunt un anonim uitat pe o bancă de lemn
sub teiul de la marginea drumului
îmi număr clipele
nimănui nu-i pasă

teiul a înflorit de 56 de ori
în liniştea lui se ascunde o zbatere
una singură dintr-un anotimp în care
mama îmi citea din Tatăl nostru iar
Dumnezeu se juca cu mine

nu mai ştiu unde e mama
a plecat într-o dimineaţă de primăvară
şi nu s-a mai întors
poate a rătăcit drumul sau poate
nu ştie că un băieţel o mai aşteaptă
în locul în care
timpul a topit mirosul de tei
ca pe o lumânare...

liniştea începe să urce pe mine ca iedera şi
creşte şi creşte răsucită înspre apus
îmi adâncesc faţa între palme
şi aştept...

poate la celălalt capăt al lumii e primăvară

poezie de Teodor Dume (2014)
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Singurătatea sfredeleşte lacom, nu doare dar mă sting

poate că e prima oară când
mă gândesc la moarte
o văd frumoasă
ca o înălţare
ca un zbor
fără lumină
dinspre primăvară către toamnă
şi invers...

strâng în braţe copilăria
în labirintul dintre ani
mama brodează linişti
tata
plecat şi el
caută înţelesurile cerului
în jurul meu strănepoţii
construiesc drumuri şi castele de nisip
doar iedera urcată peste horn
sufocă păianjenul crescut din fântână

cum cerul acoperă zarea
sufletul mi se umple de oameni

dar ce folos...

(nimic nu se termină
fără un alt început
însă la capăt e o pârtie
care duce înspre alt timp)

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sub teiul unui anonim...

sunt un anonim uitat pe o bancă de lemn
sub teiul de la marginea drumului
îmi număr clipele
nimănui nu-i pasă

teiul a înflorit de 66 de ori
în liniştea lui se ascunde o zbatere
una singură dintr-un anotimp în care
mama îmi citea din Tatăl nostru iar
Dumnezeu se juca mereu cu mine

nu mai ştiu unde e mama
a plecat într-o dimineaţă de primăvară
şi nu s-a mai întors
poate a rătăcit drumul sau poate
nu ştie că un băieţel o mai aşteaptă
în locul în care
timpul topise mirosul de tei
ca pe o lumânare...

liniştea începe să urce pe mine ca iedera şi
creşte şi creşte răsucită înspre apus
îmi adâncesc faţa între palme
şi aştept...

poate la celălalt capăt al lumii e primăvară

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să respir

Simt că am obosit alergând
printre cuvinte. Aştept o literă
întoarsă
poate "o"... poate "e"
să mă aşez pe ea
şi să respir
să respir
să respir
poate"a".. poate"i"
poate verbul "a fi"

poezie de Alin Ghiorghieş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doar crucea crestată în palmă îmi justifică existenţa.

aforism de Teodor Dume din Temniţa de sub rană (2017)
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rugă fără adresă

îngenunchez sub icoana răstignită
pe albul scorojit de vreme
cu teama zilei de mâine
mă întreb ce va fi
în anotimpul în care
sunt prizonier în
propriile mele gânduri

nu mai am nimic de făcut
îmi rod neputinţele din
urma genunchilor
şi aştept

nu sunt pregătit pentru asta

cobor în mine ca într-un oraş
pregătit de război cu
vitrinele agresate
de păianjeni
pendulez între două linişti
şi respir

din trupul meu se hrăneşte o durere
ştiu asta
însă
am senzaţia că-n prea târziul din mine
se derulează o altă poveste
îmi lipesc obrajii de palme
şi-mi imaginez o haltă în care
niciun tren n-a oprit niciodată

zădarnic mă uit înspre cer
ruga mea e fără adresă

poezie de Teodor Dume (30 martie 2014)
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Durerea atingerii

Sunt nopţi în care îl ignori pe Dumnezeu
frigul îţi taie răsuflarea
pari o statuie care imită o rugă
fără să ştii
rupi din cuvinte
ca dintr-o
halcă de carne crudă
nu te interesează nimic
în patul tău cineva
a făcut dragoste
îţi tremură mâinile
dar taci
priveşti dintr-o bătaie de inimă
durerea ţi se prelinge în suflet
ca un răstignit aştepţi dimineaţa
prin care încerci să evadezi

Dumnezeu a aţipit

dincolo de lumea ta
e linişte
eşti singur şi gol
între viaţă şi moarte
se derulează o altă poveste
în care
durerea atingerii poate fi
ură
iubire
sau trădare...

(Autor: Teodor Dume)

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trecutul e parte din noi fără de care nu poate să existe mâine.

aforism de Teodor Dume (2017)
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Voi fi bătrân

lucrul cel mai firesc

lumina din veioză
se va stinge încet
şi dincolo geamul
roua se va rupe
sub tălpi

cu fiecare piatră tocită
voi înainta înspre
capătul celălalt

insesizabil o să mă uit la ceas

nicio tresărire

înăuntrul meu aceleaşi întâmplări
aceleaşi atingeri

în urmă încă o piatră tocită

trag perdeaua şi încerc
să-mi amintesc dimineaţa
în care bunicul
îşi adunase sentimentele

cu gesturi împrumutate
cotrobăi prin timp
ca într-o arhivă

şi aştept

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubirea, supremaţia a tot ceea ce sunt

când m-am trezit Dumnezeu
dormea cu mine în pat
pe jumătatea lui
din rădăcini de lumină
creştea ca un Făt Frumos
o dimineaţă ce se hrănea cu
ultimele respiraţii ale nopţii
încercam să evadez din mine şi
prin fiecare rază să devin fereastra
pentru zborul de mâine
să aud paşi îndreptându-se fără grabă
înspre o altă zi în care oamenii
coboară unul într-altul
dizolvându-se în iubire
deşi nu cred că există iubire fără atingeri
ci doar înţelesuri nerostite
respir din acelaşi interior şi mă gândesc
la o altă realitate în care viaţa îşi caută urma

nu ştiu dacă e bine sau rău dar tac şi clipesc des

în cameră e cald miroase a busuioc proaspăt
tăcerea creşte ca un aluat
îmi unesc palmele şi-mi cer iertare
pentru cei care n-au iubit niciodată şi
pentru oamenii desprinşi de Dumnezeu

aş putea să dispar pur şi simplu
dar las gândurile să pulseze în
lumina interioară a suferinţei
şi asta pentru că
supremaţia
a tot ceea ce sunt este iubirea

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Apartamentul cu numărul 10

când rămân singur
afară plouă cu bulbuci
în apartamentul meu
doar umbra îşi face de lucru
se plimbă de ici- colo
şi nu zice nimic
nu răspunde nici la uşă
când moartea se uită pe vizor
nu- i bai zic
o să aştept până încetează ploaia
şi de teamă o să trag jaluzelele
apoi îi spun lui Dumnezeu
numărul apartamentului
în care locuiesc
deşi întotdeauna am locuit
în apartamentul cu numărul 10

poezie de Teodor Dume din Fântâna din care bea Dumnezeu (2 iunie 2024)
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Între mine şi realitate

încerc acum să reconstitui
între mine şi realitate
fereastra prin care
o să privesc depărtarea, -
ea însăşi o fereastră
a sunetelor spre nesfârşit.

ştiu,
poate că e doar o iluzie ce se termină aici
ca respiraţia în camera cu multe oglinzi...

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lăsaţi să mai vină şi mâine...

Şi-i trist, şi plânge Dumnezeu
Privind spre Pământ cu uimire
Cum oamenii îşi fac singuri rău
Orbiţi de furii, si lăcomii în neştire!

"Eu v-am creat cu iubire,
şi v-am suflat bunătate...
Voi, oameni cu ochii închişi
Vă duceţi grăbiţi către moarte!"

"Treziţi-vă cât încă se poate,
Cât încă miroase a pâine
Nu vă grăbiţi către moarte
Lăsaţi să mai vină şi "mâine"!

poezie de Elena Bulancea (2016)
Adăugat de AČ›unel
Comentează! | Votează! | Copiază!

Efecte secundare

trupul meu e un adăpost pentru săraci
unde se mănâncă şi se bea puţin
uneori e mult întuneric şi se întâmplă
în dimineţile în care intuiesc
existenţa unor sentimente intermediare

deşi nici nu ştiu cât de mult contează

ambuteiajul produce zgomote
un fel de trepidaţii care decantează
sentimentele insalubre
doar atât
cât să pot respira

în toate acele ore
simt o arsură
pare nefiresc

de la o vreme
aerisesc de trei ori pe zi
dimineaţa
când cerul se dilată peste umerii mei
acoperindu-mi teama
la amiază
când soarele se holbează la mine
ca la o piersică coaptă
şi colo mai înspre seară când
mă privesc pe dinăuntru ca să văd
ce-a mai rămas pentru ziua de mâine

ştiu că e o aglomerare de lucruri acolo
printre care şi o suferinţă
ce respiră haotic

dar nu-mi pasă

cel ce ocoleşte suferinţa moare încet
pentru că nimeni şi nimic nu poate
înlocui atingerea

asta e tot...

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Te aştept, jegoasă moarte

Te aştept, jegoasă moarte,
Ca să-ţi trag un pumn în bot,
Cu tine să mă socot,
Căci te crezi, desigur, foarte.

Îmi produci scârbă în toate,
Dar să ştii... mă doare-n cot,
Te aştept jegoasă moarte
Ca să-ţi trag un pumn în bot.

Vreau să fac multă dreptate
Şi din viaţă să te scot,
Jur că te termin de tot
Nu oricum... ci ca la carte.

Te aştept, jegoasă moarte!

rondel de Vladimir Nichita (19 ianuarie 2018, Australia)
Adăugat de Vladimir Nichita
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poate mâine

Ea mă întreabă de ce o plac.
La fel de bine ar putea întreba
De ce respir.
Poate mâine nu voi mai respira
Sau ea n-o să-mi mai placă.
Poate mâine mareea nu va mai exista.
Poate ziua de mâine nu va mai aduce
Alte curcubeie.
Poate mâine ea va înceta
Să-mi pună întrebări fără rost.

poezie de Gail Carson Levine, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

O tăcere poate sluji în a elimina cuvinte sau în a le ţine la păstrare, spre a fi folosită într-o ocazie mai bună. Aşa cum un cuvânt spus acum poate evita o sută mâine sau poate duce la sporirea lor cu încă o mie.

Italo Calvino în Palomar
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu voi pleca la tata...

astăzi am mers mai mult
decât în toate zilele

venele sufocate de umbre
şi de multe alte lucruri
s-au încins
între timp mă gândesc
să scriu o scrisoare dar
nu ştiu cum să încep
ideile se detaşează
şi nu pot să inventez
nicio scuză
buzele îmi vibrează ca
aripa unui fluture prins în lumină

sunt multe lucruri pe care
vreau să le scriu
între două gânduri
cuvintele se transformă în toamnă
şi se rânduiesc adânc în mine

închid ochii şi respir
din plămâni ies aripi
nimic din ce-am văzut
nu există
nici tata şi totuşi
vreau să-i scriu
cerul şi-a rupt din margini
poteca e tot mai strâmtă
în oraşul din mine
nu mai suflă nici vântul
aerul trece dintr-o tăcere în alta
dar aştept până se termină toamna

e destul de lungă

tac şi mă uit
timpul muşcă din marginile trupului
ca dintr-o halcă sfâşiată
oricum nu mai contează
e târziu
sfârtec un gând şi
despic senzaţii
neputinţa de a scrie
mă face să las un mesaj
pentru singura parte care
lipseşte

nimic mai trist decât timpul oprit
între mâinile mele de copil

cuprind cerul
şi supus
pentru o clipă
tac
ca într-un joc
să nu-l trezesc pe tata
ştiu că mă simte

în urmă vin liniştile şoptind umbrei
doar în pieptul toamnei
respiră un greier

se aude

nu-mi pot opri teama
e prea mult pentru o zi în care
am uitat suferinţa
în mine
mă opresc pentru o clipă
şi privesc o icoană

emoţia intră adânc
mă chircesc şi ţip
până se sparge umbra

eu voi pleca la tata
*
(text din volumul: moartea, un fluture alb. Autor: Teodor Dume)

poezie de Teodor Dume (februarie 2022)
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aşa e lumea, iubito!

viaţa îmi curge spre moarte precum
depărtarea înspre capătul lumii
nu-i bai, zic
trupul e o fârâmă de pământ
în care Dumnezeu
a plantat
veşnicia
păcatul şi iubirea

aşa e lumea făcută, iubito
din iubirea ultimilor
trecători
prin păcat
Dumnezeu ştie asta şi
mai ştie că
oamenii cu o singură viaţă
îşi numără păcatele
duminica
e prea multă durere între noi
iubito
aşteptarea înmugureşte suferinţi

înfrigurat privesc
cum umbra trece strada
să nu plângi

orice cărare duce înspre Dumnezeu

poezie de Teodor Dume (18 aprilie 2017)
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!