Iubirea, supremația a tot ceea ce sunt
când m-am trezit Dumnezeu
dormea cu mine în pat
pe jumătatea lui
din rădăcini de lumină
creștea ca un Făt Frumos
o dimineață ce se hrănea cu
ultimele respirații ale nopții
încercam să evadez din mine și
prin fiecare rază să devin fereastra
pentru zborul de mâine
să aud pași îndreptându-se fără grabă
înspre o altă zi în care oamenii
coboară unul într-altul
dizolvându-se în iubire
deși nu cred că există iubire fără atingeri
ci doar înțelesuri nerostite
respir din același interior și mă gândesc
la o altă realitate în care viața își caută urma
nu știu dacă e bine sau rău dar tac și clipesc des
în cameră e cald miroase a busuioc proaspăt
tăcerea crește ca un aluat
îmi unesc palmele și-mi cer iertare
pentru cei care n-au iubit niciodată și
pentru oamenii desprinși de Dumnezeu
aș putea să dispar pur și simplu
dar las gândurile să pulseze în
lumina interioară a suferinței
și asta pentru că
supremația
a tot ceea ce sunt este iubirea
poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Votează! | Copiază!
Textul original este scris în limba română.
1 dory58 [din public] a spus pe 30 mai 2015: |
| Multumesc! Felicitari! |