
Rugă fără adresă
îngenunchez sub icoana răstignită
pe albul scorojit de vreme
cu teama zilei de mâine
mă întreb ce va fi
în anotimpul în care
sunt prizonier în
propriile mele gânduri
nu mai am nimic de făcut
îmi rod neputințele din
urma genunchilor
și aștept
nu sunt pregătit pentru asta
cobor în mine ca într-un oraș
pregătit de război cu
vitrinele agresate
de păianjeni
pendulez între două liniști
și respir
din trupul meu se hrănește o durere
știu asta
însă
am senzația că-n prea târziul din mine
se derulează o altă poveste
îmi lipesc obrajii de palme
și-mi imaginez o haltă în care
niciun tren n-a oprit niciodată
zădarnic mă uit înspre cer
ruga mea e fără adresă
poezie de Teodor Dume (30 martie 2014)
Adăugat de Teodor Dume

Comentează! | Votează! | Copiază!
Citate similare

Răscruce între singurătate și ultima haltă
îmi pun capul pe palme și aștept
ca și cum nimeni nu m-ar fi dorit
sângele îmi aleargă prin vene
îl aud dar
nu spun nimic
sunt un anonim uitat într-o casă
cu bagaje de mână
dintr-o haltă prin care
n-a mai trecut niciun tren de multă vreme
din când în când deschid ochii și-mi
rostogolesc privirea de la un colț la altul
e mult întuneric și nicio speranță
de care
să-mi atârn ultima clipă
nici nu știu dacă e vară sau toamnă
tăcerea se instalează în mine ca
într-un fotoliu scorojit
și mușcă necondiționat
umblă prin măruntaie
ca o durere
coincidență sau nu
între cele două spații
văd un alb nesfârșit
nu sunt disperat ci doar
am o senzație ciudată
știu că mi-am depășit maturitatea și că
mă voi dizolva în verdele din iarbă
sau într-o floare de mușețel
însă știu
că fluturii care îmi vor sta pe coapsă și
ceața care va tăia respirația numelui
lăsat în loc de poartă
vor aminti de mine
poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume

Comentează! | Votează! | Copiază!

Semne de la mama
în închipuirea mea trăiește o mamă
sigur e mama
face parte din mine
dimineața
la amiază și seara
când vorbesc cu Dumnezeu
își pune capul între palme și
mă privește tăcut
din ochii deschiși parcă
într-o altă lume
ies lacrimi
trăiesc între realitate și vis
ferit de ochii lui Dumnezeu
îmi întorc capul și plâng
am senzația unui sentiment straniu
cum parcă m-aș hrăni cu propriul
meu sânge
sub stăpânirea gustului acela
mult prea dulceag
tremur într-un ritm agonic
aș face orice ca să-mi pot curăța
oasele de frică
aș întoarce lumea înspre marginile cerului
și soarele către chipul mamei
locuit în mine
deși știu că nu-i decât o cruce
de lemn putrezit
pe care o port ca Iisus coroana de spini
de la o vreme mă pipăi și
mă întreb mirat
sunt eu sau nu mai sunt eu
cel care am fost
închid ochii și sub mângâierile
imaginare o strig pe mama
o întreb
de ce s-a dus fără o vorbă
de rămas bun
știu că dincolo de tăcerea ei și
de ceea ce a fost
e multă suferință și iubire
nimic nu e întâmplător
zic
cu ochii ațintiți la lumina
de la capătul nopții
mă răstesc la Dumnezeu
spune-mi Doamne
eu
eu când o voi putea urma?
am obosit să mai cred în tine
Doamne!
sufletul nu mi l-ai citit de mult
mă simt ca un tren oprit
într-o haltă fără călători
cineva trece tăcut și mă privește
din mers
știu că nu poți fi tu
Doamne
și mai știu că
nu îmi vei răspunde
nu-mi rămâne decât să aștept
sau să fac ceva ce știu cel mai bine
până una-alta
o să cobor în mine și
câte puțin în fiecare zi
voi roti soarele după umbra mamei
și în cele din urmă o voi ruga
să-mi lase un semn la orele 12 fix
ca să am puterea să privesc pe fereastra
altui cer
poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume

Comentează! | Votează! | Copiază!

Viața, un tren fără călători
noapte de noapte mă uit
spre fereastra
unui tren
ce n-a oprit de multă vreme
în gara în care aștept
e un tren fără călători
viața mea depinde de el
și de ultima sa oprire
din ziua în care mama
m-a învățat
să respir și să consum
puțin câte puțin din timpul meu
(e singurul lucru
pe care-l știu despre mama)
mi-am pregătit valiza
pentru un drum lung
mi-am luat ustensilele de ras
fotografia de familie de pe noptieră
câte ceva de-ale gurii
costumul cel nou păstrat de la
botezul fiicei mele
am tras
jaluzelele am stins lumina și
gazul
cheia am lăsat-o sub preș
știu că trenul va opri
o singură dată în gara
din care
n-a mai plecat
nimeni niciodată
mi-e frică
șuierul prelung al trenului
se aude până târziu în mine
apoi
tăcere...
poezie de Teodor Dume din Lacrimi de pe altarul trupului
Adăugat de Teodor Dume

Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumea din mine o durere fără moarte
nu datorez nimănui nimic și
nici nu știu dacă
ziua de la capătul săptămânii
e duminică sau luni și că
ar fi existat fără Dumnezeu
știu însă că-n fiecare zi
prin mine
trec Dumnezeii altor lumi
în care
moartea este doar una și
se hrănește din sfârcuri de curcubeie
și câteodată cu resturi de durere
în tot acest timp
mă eliberez de puținul din mine
și alerg pe călcâiele goale înspre
biserica văruită în alb...
mi-e frică de-atâta liniște
în speranța că o voi revedea pe mama
și pentru că nu mai am timp
mă voi muta în dangătul din clopot
să nu vă îngrijorați
din mine va porni o altă zi
poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume

Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubirea, supremația a tot ceea ce sunt
când m-am trezit Dumnezeu
dormea cu mine în pat
pe jumătatea lui
din rădăcini de lumină
creștea ca un Făt Frumos
o dimineață ce se hrănea cu
ultimele respirații ale nopții
încercam să evadez din mine și
prin fiecare rază să devin fereastra
pentru zborul de mâine
să aud pași îndreptându-se fără grabă
înspre o altă zi în care oamenii
coboară unul într-altul
dizolvându-se în iubire
deși nu cred că există iubire fără atingeri
ci doar înțelesuri nerostite
respir din același interior și mă gândesc
la o altă realitate în care viața își caută urma
nu știu dacă e bine sau rău dar tac și clipesc des
în cameră e cald miroase a busuioc proaspăt
tăcerea crește ca un aluat
îmi unesc palmele și-mi cer iertare
pentru cei care n-au iubit niciodată și
pentru oamenii desprinși de Dumnezeu
aș putea să dispar pur și simplu
dar las gândurile să pulseze în
lumina interioară a suferinței
și asta pentru că
supremația
a tot ceea ce sunt este iubirea
poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume

Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *
zădarnic mă uit înspre cer
ruga mea e fără adresă
poezie de Teodor Dume din Durerea din spatele cărnii (ianuarie 2017)
Adăugat de Teodor Dume

Comentează! | Votează! | Copiază!

Singurătatea travestita în iubire
Se mută dintr-o noapte într-alta ca
durerea dintr-un os într-altul
curge veninos prin vene
înspre târziul din mine
gângăvesc ceva dar
nu spun nimic
renunț la tot și-mi fac socotelile...
nu datorez nimănui nimic
poate lui Dumnezeu cu o întrebare
și atât
de aia nu sunt trist deși
mi-aș fi dorit să știu
cât de mult am fost iubit
am renunțat să mai știu de mine
de fapt nici nu știu cât mai sunt de uman
am corpul fleșcăit de întrebări
și nu contest nimic
e șase dimineața și restul din mine
încearcă un zâmbet
poate mint sau poate nu am curajul
să mă reîntorc înspre ceea ce am fost
pe noptieră lângă veioza aprinsă
am o fotografie un bilețel și
o întrebare
nimic mai mult
la distanță de-o lacrimă sunt doar eu și Ea
uneori mă întreb dacă e bine să aleg
nici nu știu dacă
m-ar ajuta la ceva
știu însă că
la marginea timpului meu sunt două umbre...
poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume

Comentează! | Votează! | Copiază!

Între mine și cer e o umbră
nici nu știu dacă numele meu e teodor dume
și dacă stăpânul celui însemnat de Dumnezeu e
moartea într-un capăt și viața în celălalt
uneori prins între cele două liniști
îmi lipesc urechea de marginea pământului
și vorbesc cu tata în prezența căruia
am învățat să iubesc să sufăr
și să aprind prima lumânare
țin minte cum am sărutat-o pe mama
și m-am rugat lui Dumnezeu
să se joace cu mine
eram devorat de frică și de
întunericul decupat
din veșmintele lui tata
prins în acest sentiment ciudat
am ucis o lacrimă
am strigat și
moartea s-a zgâit la mine
ca la o pradă
nici nu știu dacă sunt fericit sau trist
știu doar că nu-mi aparțin
am privirile amputate și oscilez
între cer și o umbră leneșă
aș putea să mă prefac într-un băiat care iubea
sau într-o altă prezență în care numele
nici că ar conta
numai că
între mine și cer există o legătură
care definește viața și moartea
și totul sfârșește cu un alt anotimp
poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume

Comentează! | Votează! | Copiază!

Poate ultimul dar...
știu că
nu voi mai fi niciodată
ceea ce am fost dar
azi
sunt mult mai aproape de mine
și-mi permit să vorbesc cu Dumnezeu
o să-l rog să-mi împrumute
clipele dintre două respirații
doar atât
cât să-l strig pe tata
să o mângâi pe mama și
să-mi sărut copilul
nepotului să-i pot lăsa
urmele pașilor și ceasul îmbătrânit
de sub grindă...
doar atât...
întind mâna înspre tine
Doamne
dă-mi ceea ce așteaptă sufletul meu
la urma urmei lasă-mă să fiu
pâinea ce hrănește trupurile celor mulți
și asta pentru o altă zi
poezie de Teodor Dume din Durerea din spatele cărnii (2017)
Adăugat de Teodor Dume

Comentează! | Votează! | Copiază!

Poate ultimul dar...
știu că
nu voi mai fi niciodată
ceea ce am fost dar
azi
sunt mult mai aproape de mine
și-mi permit să vorbesc cu Dumnezeu
o să-l rog să-mi împrumute
clipele dintre două respirații
doar atât
cât să-l strig pe tata
să o mângâi pe mama și
să-mi sărut copilul
nepotului să-i pot lăsa
urmele pașilor și ceasul îmbătrânit
de sub grindă...
doar atât...
întind mâna înspre tine
Doamne
dă-mi ceea ce așteaptă sufletul meu
la urma urmei lasă-mă să fiu
pâinea ce hrănește trupurile celor mulți
și asta pentru o altă zi
poezie de Teodor Dume (2016)
Adăugat de Teodor Dume

Comentează! | Votează! | Copiază!

Singurătatea travestită în iubire
se mută dintr-o noapte într-alta ca
durerea dintr-un os într-altul
curge veninos prin vene
înspre târziul din mine
gângăvesc ceva dar
nu spun nimic
renunț la tot și-mi fac socotelile
nu datorez nimănui nimic
poate lui Dumnezeu cu o întrebare
și atât
de aia nu sunt trist deși
mi-aș fi dorit să știu
cât de mult am fost iubit
am renunțat să mai știu de mine
de fapt nici nu știu cât mai sunt de uman
am corpul fleșcăit de întrebări
și nu contest nimic
e șase dimieața și restul din mine
încearcă un zâmbet
poate mint sau poate nu am curajul
să mă reîntorc înspre ceea ce am fost
pe noptieră lângă veioza aprinsă
am o fotografie un bilețel și
o întrebare
nimic mai mult
distanță de-o lacrimă sunt doar eu și Ea
uneori mă întreb dacă e bine să aleg
nici nu știu dacă m-ar ajuta la ceva
știu însă că la marginea timpului meu sunt doi gemeni
poezie de Teodor Dume (2015)
Adăugat de Teodor Dume

Comentează! | Votează! | Copiază!

Între două singurătăți
mă plimb între două singurătăți
nici nu știu pe care să o aleg
una dintre ele îmi biciuie obrajii
negreșit voi continua să mă plimb
și să sorb din trupul meu ca
dintr-o ceașcă
cu iluzii
prin ochiul de sticlă al timpului
imaginile trec una câte una
nu mă recunosc
știu însă că Ea
va veni
dinspre partea cealaltă a răsăritului
și-mi va spune că
viața are gust de pământ
voi trece și prin gândul acesta
așa cum de la o vreme
am trecut pe lângă mine însumi
... și nu m-am recunoscut
poezie de Teodor Dume din Timpul, devoratorul de umbre
Adăugat de Teodor Dume

Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu voi pleca la tata...
astăzi am mers mai mult
decât în toate zilele
venele sufocate de umbre
și de multe alte lucruri
s-au încins
între timp mă gândesc
să scriu o scrisoare dar
nu știu cum să încep
ideile se detașează
și nu pot să inventez
nicio scuză
buzele îmi vibrează ca
aripa unui fluture prins în lumină
sunt multe lucruri pe care
vreau să le scriu
între două gânduri
cuvintele se transformă în toamnă
și se rânduiesc adânc în mine
închid ochii și respir
din plămâni ies aripi
nimic din ce-am văzut
nu există
nici tata și totuși
vreau să-i scriu
cerul și-a rupt din margini
poteca e tot mai strâmtă
în orașul din mine
nu mai suflă nici vântul
aerul trece dintr-o tăcere în alta
dar aștept până se termină toamna
e destul de lungă
tac și mă uit
timpul mușcă din marginile trupului
ca dintr-o halcă sfâșiată
oricum nu mai contează
e târziu
sfârtec un gând și
despic senzații
neputința de a scrie
mă face să las un mesaj
pentru singura parte care
lipsește
nimic mai trist decât timpul oprit
între mâinile mele de copil
cuprind cerul
și supus
pentru o clipă
tac
ca într-un joc
să nu-l trezesc pe tata
știu că mă simte
în urmă vin liniștile șoptind umbrei
doar în pieptul toamnei
respiră un greier
se aude
nu-mi pot opri teama
e prea mult pentru o zi în care
am uitat suferința
în mine
mă opresc pentru o clipă
și privesc o icoană
emoția intră adânc
mă chircesc și țip
până se sparge umbra
eu voi pleca la tata
*
(text din volumul: moartea, un fluture alb. Autor: Teodor Dume)
poezie de Teodor Dume (februarie 2022)
Adăugat de Teodor Dume

Comentează! | Votează! | Copiază!

Joc în filme de când aveam 5 ani. Chiar nu știu ce m-aș face fără actorie, așa că-mi închipui că asta vreau să fac! Pur și simplu să merg înainte pe acest drum cât de multă vreme voi putea. Însă știu că este o afacere în care nu există garanții, așa că sunt pregătit pentru asta.
citat din Matthew Lewis
Adăugat de Veronica Șerbănoiu

Comentează! | Votează! | Copiază!

Un ultim gest...
începe să plouă fără vânt și
fără nicio legătură cu Dumnezeu
(deși înțeleg că și Dumnezeu a fost trădat)
stropii mi se lipesc de piele
ca o durere
de parcă
toată rostogolirea asta
ar începe din mine
din slăbiciuni îmi fac ziduri
printre care mă plimb
apoi o să mă furișez
înspre un loc
unde să- mi pot curăța
rănile pline de așchii
din singurătăți
o să-mi construiesc biserici
la altarul cărora o să vină
toate femeile pe care le-am iubit
nici nu știu cum să-mi definesc întâmplarea
mai las un pic să-mi ard neliniștea
și clipa în care-am mărturisit
că am iubit și am fost
tot ceea ce nu mai pot fi...
e târziu și-n deșertul din mine
nu se mai întâmplă nimic
mă închid în întunericul din umbră
și aștept...
poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume

Comentează! | Votează! | Copiază!

Între două posibilități
există întotdeauna o altă posibilitate
cea a luminii împletită în jurul trupului
sau cea a umbrei suprapuse perfect
pe ceea ce sunt în momentul
în care
singurătatea din interior
se dislocă și oscilează
între propriile limite
totul este parte din mine
pe care
nu o pot reconstitui
însă
dincolo de muchia malului
este o altă zi
poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume

Comentează! | Votează! | Copiază!

Pădurea de alb
în lăuntrul meu e o pădure de mesteceni
o mare de alb pe care
nimeni nu o revendică
dimineața
aud răsăritul
spunând rugăciunea zilei
la amiază
soarele lăcrimează tăcut
e multă durere în ruga luminii
undeva între umbrele de mesteceni
sunt eu
un suflet
cu bilet doar dus
înspre seară
umbrele se subțiază subit și
mestecenii se culcă în beznă
atât de trist
îmi aduc aminte de cei care
nu mai sunt...
prăbușirea în moarte
e singurul sens al existenței
și mâine va fi o altă zi
. |
poezie de Teodor Dume din carte, Fsță în față cu mine
Adăugat de anonim

Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu voi pleca la tata
astăzi am mers mai mult
decât în toate zilele
venele sufocate de umbre
și de multe alte lucruri
s-au încins
între timp mă gândesc
să scriu o scrisoare dar
nu știu cum să încep
ideile se detașează
și nu pot să inventez
nicio scuză
buzele îmi vibrează ca
aripa unui fluture prins în lumină
sunt multe lucruri pe care
vreau să le scriu
între două gânduri
cuvintele se transformă în toamnă
și se rânduiesc adânc în mine
închid ochii și respir
din plămâni ies aripi
nimic din ce-am văzut
nu există
nici tata și totuși
vreau să-i scriu
cerul și-a rupt din margini
poteca e tot mai strâmtă
în orașul din mine
nu mai suflă nici vântul
aerul trece dintr-o tăcere în alta
dar aștept până se termină toamna
e destul de lungă
tac și mă uit
timpul mușcă din marginile trupului
ca dintr-o halcă sfâșiată
oricum nu mai contează
e târziu
sfârtec un gând și
despic senzații
neputința de a scrie
mă face să las un mesaj
pentru singura parte care
lipsește
nimic mai trist decât timpul oprit
între mâinile mele de copil
cuprind cerul
și supus
pentru o clipă
tac
ca într-un joc
să nu-l trezesc pe tata
știu că mă simte
în urmă vin liniștile șoptind umbrei
doar în pieptul toamnei
respiră un greier
se aude
nu-mi pot opri teama
e prea mult pentru o zi în care
am uitat suferința
în mine
mă opresc pentru o clipă
și privesc o icoană
emoția intră adânc
mă chircesc și țip
până se sparge umbra
eu voi pleca la tata
poezie de Teodor Dume din Moartea, un fluture alb (1 februarie 2022)
Adăugat de Teodor Dume

Comentează! | Votează! | Copiază!
Știu
Îmi cunosc trecutul,
știu motivul pentru alegerile mele,
știu ce am în interior.
Știu cât de mult am suferit,
știu cât de puternică sunt
știu cât de fragilă sunt
și nimeni altcineva nu știe asta.
Știu de ce am făcut un lucru în loc de altul,
dar cei care se uită la mine nu cred
în dreptul de a nu judeca propriile mele obțiuni.
Numai eu pot judeca.
poezie de Eugenia Calancea (21 martie 2019)
Adăugat de Eugenia Calancea

Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumânări stinse
tot ce ține de moarte există
în mine și în lucruri
doar numele
poate face diferența
întâmplările sunt aproape aceleași
și nimic nu mă leagă de ziua
care sfârșește în mine
oamenii au uitat să mai salute
ba chiar și mersul pe jos
copiii habar nu au să joace șotron
în locul cheii de la gât atârnă oboseala
e o zi ca oricare alta în care
nu se mai întâmplă nimic...
azi a murit mătușa din partea lui tata
de la o vreme vorbea în somn
ultima dată am văzut-o în curtea
spitalului municipal
nu m-a recunoscut
era atentă la fluturii albi care
zburau înspre cer...
din când în când râdea ironic
și îmi spunea să plec
atunci îmi era teamă simțeam
în ceafă un fel de fierbințeală
îmi distribuiam privirea în stânga și
în dreapta și mă gândeam cum să ajung acasă
stau cu tata în mijlocul camerei și
mă gândesc la toți oamenii care mor
sufăr
am prea multe morți în mine
și totuși
mătușa nu a mai venit acasă
nu îmi fac griji
dincolo e mult mai bine
așa s-a întâmplat și cu bunicul
l-am visat într-o noapte
era îmbrăcat în halatul alb de casă
și vorbea stâlcit
jucam un joc pe care îl știam doar noi
simțeam nevoia să mă bucur să strig...
nu nu îmi fac griji
îmi înmoi obrajii între palme și aștept
în seara asta o să mă culc mai devreme
poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume

Comentează! | Votează! | Copiază!