Neomenesc, sentimente

Ce-o fi în sufletul pădurii când pierde toamna atâtea frunze
Şi marea oare ce-o simţi când nu mai poate atinge trupuri?
Oraşul cum de nu se plânge, când în vacanţe-i pleacă grupuri?...
La cinema câte amoruri deplâng albitele de pânze?

Şi parcurile n-or fi triste când recele copiii alungă,
Iar râurile de-aia îngheaţă, că susur nimeni nu le-ascultă?
Cum strada tace necălcată, se strânge în sine, plumb de mută?...
Doar cimitirul suflet n-are; nimeni nu-i pleacă... stă să plângă!

Rămân, să-mi iau asupra tot, ce-mi lasă pe inimă... o dungă...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (17 noiembrie 2013)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Plângând

Mi-am pus în gând de astăzi singur să mă plâng
Şi să-l adun de azi picuri de-o mare în amintiri,
Că nimeni n-o va face apoi când trup mă frâng
Şi un alt recensământ n-oi fi între omeniri.

Şi am plânset aşa mult, ce-am adunat să-l vărs
Că l-am acumulat din părinţi moşteniri
Ce nimeni nu mai plânge, îs doar putregaiul stors...
Şi atât de mult au dus cu ei, dor şi iubiri.

Să mă spăl singur eu păcate în lacrimi, milă
Să mi-o port eu povara, că pe alţii n-o să-i am
Prinşi doar de treaba lor, ce lasă în urmă în silă
Ce-o am; o ştiu e-un pic, mi-e scrisă în os din neam.

Se stoarce suflet apă, de-un dor de ce nu ştiu
De ce-am uitat; prieteni, dascăli, iubiri, neştiuţi
Ce i-am avut, atins, văd chipuri 'ntr-un târziu;
Înceţoşat se uită de-s încă, ori sunt pierduţi.

E mult mai bine aşa, timp nu-mi las datorie
Şi-mi liniştesc şi suflet, parcă-s mai pur, curat
Şi obrajii, ochii-mi şterg, ce-s becul de-o făclie
Cu multe raze, stele-n lacrimi cu gust sărat!

Mă prăbuşesc mă înlăcrăm pe foaia de hârtie
Că nu mai pot de răul ce-mi pare că mă trec
Pe nesimţite, sperând că mie n-o să-mi vie
O zi când nodul, ce-am în gât, îmi va fi de înec...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (30 ianuarie 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când

Când mi se face-n suflet dor
De cum erai şi nu mi-e bine,
Să ştii că-s vânt ce-ţi suflă nor
Să nu te picuri în suspine.

Când voi simţi singurătate,
Aşa cum mi-e de zi cu zi,
Să ştii că-s marea-n val de ape
Să-ţi scalde chip, să ştii, să ştii.

Când nu voi mai avea nici noapte,
Nici somn, că numai tu mi-eşti vis,
Să ştii susur îţi voi fi, şoapte
De-un înger, păzitor trimis.

Când n-or mai vrea să mă cunoască
Nici ultimii amici ce-aveam,
O lume-s eu; floarea din glastră
Din nou, parfum ce te-ndulceam.

Când mi-o fi rece-n plină vară
De atât pustiu, tropic nocturn,
Îţi voi sclipi-n inel, brăţară,
Diamant pur, din taciturn.

Când nu voi mai simţi văpaie,
Că-n minte nu-ţi voi fi făclie,
Să ştii că mă-mpletesc din paie
Să mă porţi bor de pălărie.

Când tot ce am îmi va fi lipsă,
C-oricum doar tu îmi eşti tot ce-aveam,
Voi fi iar soarele-n eclipsă
Ce ascuns te vream, te dogoream.

Când mă voi pierde-nspre azur
Sleit de dragul tău, când nu-i,
Să ştii că-s tot ce-i împrejur
Să poţi să calci, capul să-ţi pui.

Când va pica o stea pe cer,
Uşoară, doar cât să te-atingă,
Să ştii că-s eu, doar mesager
Ce-ar vrea... iubirea să nu-ţi stingă...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (4 mai 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Uitat de sine

Te beau cu fiecare picătură a zilelor vărsate,
Ce-o lume a adunat în calendar de oceane,
Din tot, ce lacrimi bucuriile au spălat idile de arcane
Încătuşând iubirile, jurate-n veşnicii de moarte.

Mă spăl cu timpu-ţi pur din pielea-ţi de fiori,
Ce-o atingi de mine, de al tău tremur sufăr,
Cum 'n liniştea sublimă a lacului tresaltă nufăr...
Când unda îngeri sparg, să te culeagă în flori.

Sunt tot un vis în nopţile ce-mi port osândă,
Când numai gând te simte gânduri, îs o nălucă
Ce nu-şi mai vrea trezire chiar de zorii apucă
Şi mă sfârşesc de dor, cu sufletul la pândă.

Îmi bate în voalul de timpan chip, ce-ai cum pulsul,
Ce loc şi-a luat în vinele ce-mi strâng întregul sunt;
Căci gol de inima, ce n-o mai am, e-n pas mărunt...
E-n umbra ta un buchet de roze... îţi aşteptând ajunsul.

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (9 noiembrie 2013)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doar floarea

Când floarea îşi pierde petale şi moare,
Nu piere, de sine se înfructă.
Îşi dă timp sămânţă, îşi dedase şi miere
Şi atâta parfum... frumuseţea ce-a suptă.

Se adulmecă singură floarea, pe ierburi se culcă,
Se închide în sine-şi, îşi dăruie seva şi carne.
Din ram se coboară, odată cu frunze ce cad, nu mai urcă...
Se împrăştie toată la lume... vrea vis de-a renaşte să toarne.

Alungă tristeţea de moarte, aminteşte de naştere într-una,
Se rupe pe sine, să încânte în buchet cu candoarea
Cui se dă-n sacrificiu. Nu-i ea ţel, chiar de vază-i, nu-i zâna,
Stăpâna... E dorul în fond; c-a renaşte din scrum, doar ea ştie, ea floarea!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (15 noiembrie 2013)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când...

Când voi muri 'mi vei întâlni priviri
rămase-n umbre pe lumina zilei
întinsă-n ultime cotloane...
ne vom atinge pe mobilier, coloane,
pe ziduri, pe versetul filei,
pe irişi... De ne-om nimeri.

Când voi muri mă vei avea-n auz
din rezonanţa vântului ce-adie,
ce mi-a atins în treacăt por
şi-l vei găsi freamăt, fior,
nebun de dor să te mângâie
timid, înfiorat, ocult... Obtuz.

Când voi muri vei avea iz de flori
de la parfumuri de narcise
din luminişuri, păpădii-n mirişte,
din roze, lăcrămioare triste
ce le-am cules cu braţe ninse,
de la petale... Îndrăgostit de atâtea ori.

Când voi muri mă vei atinge
pe-amprentele ce nu se şterg
de timp, ce se vor încrusta-n mătăsuri,
în fald ascuns spunându-şi păsuri
neostoite-n drum ce-l merg
de-atunci... De când, "nu-i" se prelige.

Când voi muri EU, voi fi golul
rămas pe veci cât o scânteie
de-o stea murindă-n hău de negru
de neatins, tânjind tenebru...
vei fi doar tu o epopee
cât simţuri îţi voi fi... Eu, dorul.

Când voi muri voi plânge amarnic
căci mă voi pierde, gând, de mine;
mă uit, mă văd, mă-ncânt că-s încă,
mă gust, ştiu timp că mă mănâncă...
doar poze mă vor întreţine;
cred că ce sunt, nu sunt zadarnic!

Când voi muri, dispare crunt,
doar dragoste va fi, nestinsă,
va fi doar bucurie, bine
şi valuri rele vor fi line
şi munţi, câmpie va fi-ntinsă...
Căci nu mai ştiu... De nu mai sunt!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (14 iulie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Privată fantasmagorie

Cât de necaz mi-e, că de-o să dispar
Voi lua cu mine în unicat lumii imagini
Şi sunete nu vor mai fi din corul planetar,
Ce le-am doar eu în timpanu-mi fără margini.

De pier eu, sigur piere o întreagă omenire,
Cum n-a văzut-o nimeni altul, al meu tablou,
Pictat cu acetatul de colină de-a mea fire;
O prismă ce întoarce vieţile-mi apuse, ecou.

Am un carrefour de trecători pereni prin minte,
Cu holograme plină; apar şi redispar blajin,
Cu glas cu tot, mişcări cu ochi lucind, cuminte...
Când câte unul, câte doi, zâmbesc şi pleacă, vin...

Sunt seva mea lucindă, serul meu sangvin,
Ce curge, îmi spală ce-am memorie eternă,
Cât îmi va fi, a mea, cât încă-i sunt cămin...
Că mi-o descopăr eu, în negru, c-o lanternă.

Ce multe-mi vor pieri de-al meu eter palpabil
Ce numai eu ating, e propriu', al meu feeric...
De mai găsesc, arar în noianul execrabil,
Un suflet ascultând necazul meu... vreun cleric...

... Din sputa mea de gel, ce-o ţin pe gât... Din sferic...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (30 iulie 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fără oprire...!

Când sufletul îţi plânge, bag de seamă,
Că nimeni şi nimic nu-ţi este bun...
Trăieşti anxietate şi în teamă
Şi pe alocuri te crezi chiar şi nebun...!

Când zâmbetul nu se mai naşte pe-a ta faţă...
În inimă ai cioburi şi eşti frânt!
Iar viaţa ta, subţire ca o aţă,
Simţi că este ca o frunză-n vânt...

Şi în final, totul e despre iubire...
Nu te numeşti om de nu iubeşti!
Rămâi praf, nisip şi amintire
De nu ai depăşit ceea ce eşti!

Şi sunt îndrăgostită şi mă doare...
Când dragostea ce-o am nu îmi răspunde,
Când eu o strig, dar a mea chemare
În a sa inimă nu îi pătrunde...

Aş vrea să fiu iubită cât iubesc...!
Aşa eu definesc o fericire,
Pe care tot visez s-o întâlnesc...
Şi doar aşa e viaţă cu împlinire!...

Şi sunt evoluată întru toate...!
Şi mult crescută în toleranţă şi iubire,
Aş vrea să vezi şi tu asta, poate...
Şi-atunci mă vei iubi fără oprire...!

poezie de Adina-Cristinela Ghinescu din Şoptit de Dumnezeu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cursă mortală

Nu înţeleg de unde atâta grabă, de ce se-aleargă ca nebun,
Că toţi ajungem, toţi deodată, în aceeaşi zi la sfânt Crăciun
Şi graba însăşi, ea în sine, ne este sigur defavoare,
Că-n fond ce trece, an, zi, oră, e mai aproape de "se moare".

Dar straniu însă şi inert de stai şi, timpul îl laşi să treacă,
Este tot una, sau mai rău, nu vezi că ce-a venit doar pleacă
Fără vreun rost şi-o să regreţi -ce-ai început deja să faci-
Orice pierdut de tac sau tic când o să-l strigi, n-o să poţi... taci.

E masochistic firul vieţii, ce ţi-o petreci te pedepsind
Să te speteşti să înveţi ceva ca s-o duci bine... tot muncind,
Să faci copii, la fel ca tine, să-i creşti să nu te recunoască...
"C-ai fost dator", i-ai luat pe credit, nu ştii că o să-i doară-n... bască.

... Ce-o vor purta şi ei la rând, neştiind că-i sunt doar purtători
Şi aşa se trece o omenire 'n neştiutori de atâtea ori,
De atâtea ori, de atâtea ori, de atâtea ori, de atâtea ori...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (14 iulie 2014)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Suflet

E adevăr că suflet este şi pleacă doar când viaţa trece
După ce-a stat în hibernare, ieşind arar din al său fald?
Şi de la ce se-ntâmplă tot şi-n urmă lasă corpul rece?
Atunci, de ce o fi la toţi; doar că sunt vii? De ce-au trup cald?!

Şi n-are, suflet, greutate? Cum poate singur, el, să zboare?
Şi de-i aşa uşor, cum poate să stea cu trupul la un loc?
O fi mister, doar lângă viu, fără materie; o mişcare
Ce-ar vrea inertul, în cutremur să-l facă din gheţar un foc?!

Oricum şi fum de-ar fi, nu poate să iasă dincolo de ceruri,
Ca să privim noi neştiutul, crezând că el pe noi ne ştie
C-avem trimişi, fuioare multe ce ne privesc calde, din geruri
Şi-i doar o mistică plăcere, de-avea ce noi vrem cum să fie!

Deci dac-ar fi minunea dragă, aşa cum credem, numai bun,
De ce nu mai răspunde-n veci, chiar de chemată-i, de-i în aştrii
Şi lasă răul în neştire de cap să-şi facă, căpcăun,
Pe noi, pierduţi corpul de suflet, de vii... Sărmanii de sihaştrii?

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (15 februarie 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cine poate descrie rănile din interiorul sufletului tău? Nimeni. Şi nimeni nu poate simţi asta pentru el decât tu cel care îl înveleşti.
Când corpul nostru este lovit de o boală, chemăm doctorul, cheltuim o mulţime de bani pentru medicamentele necesare. Dar când sufletul ne este chinuit, plânge. Când este în deznădejde, ce poate să -l vindece altceva dacă nu iubirea? Dacă sufletul tău plânge, nu înseamnă că eşti slab, înseamnă că el e atât de rănit, încât lumina din interiorul lui e difuză cu efect de întunecare.

Camelia Opriţa în Fără dragoste, e singurătate; un timp spre nicăieri...
Adăugat de Camelia Opriţa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dedicaţie

De m-ai uitat, e că ţi-ai pierde mintea
Ce-am sechestrat-o-ntr-un seif de gânduri
Ce-l ţin în palme şi ascult când murmuri
La altul, tot ce te-nvăţasem... Rugămintea.

Să nu mă uiţi că ce-i mai rău e-a pierde
Când ţi-a luat timp să mă ai fără pretenţii
În lumea asta unde numai delicvenţii
Pot să te-ncânte mimetind... Dezmierde.

Şă ştii că sunt lipit de mine, te păzind
Şi nu-mi rămâne liber mult, doar o fărâmă
Ce-o ţin în aşteptare, o exersând... iubind,
Să-ţi fie cum un ruj, ce-l pui de vrei... Pe gură.

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (13 august 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Femeia

Carne din stele căzătoare
fără convenţii, adesea fără perdea
muza secolelor, soţia mărilor, târfa nopţilor
spaima ei hraneşte laşul cu bravură
lacrima ei sfârşeste poveşti şi începe tragedii.
Poartă nume de flori, de zeiţe, de stranii cuvinte
cu sensuri pe care nimeni nu le-ar cunoaşte
dacă nu ar cunoaşte o femeie.
Sub irisul său stă doliul
sub sânii săi stau nopţile albe.
Luptă cu vorbe pe care nu le-ar spune de două ori
se plimbă cu acelaşi pas
prin cimitire vechi, alei reci sau plaje arse
hainele-i cad mai încet decât frunzele de toamnă
pe care le strânge de pe jos deşi nu va avea niciodată
nevoie de ele. Nimeni nu are nevoie de frunze.
Anotimpurile se schimbă mai rar decât ea
Plânge când se naşte, când moare, când vine
când pleacă sau când ţipă vreun om oarecare
când plouă când ştie sau nu ştie vreun cuvânt oarecare
când sangerează când minte când norii se strâng
când nu e iubită când e... prea femeie.

poezie de Diana Dancu (14 decembrie 2009)
Adăugat de Diana Dancu
Comentează! | Votează! | Copiază!

"My way"

Îmi flutură petalele, ce-am rupt să fac parfumuri,
Pe lângă simţ, tuleie, ce-mi freamătă emoţii
Când paşii nu-i aud, păşind uitate drumuri
Ce tot percurg, copil, să duc sfârşitu-mi sorţii.

Îmi prind pupila-n larg s-adun imens lumină,
S-o sparg, când n-o mai fi, în cremene, scântei,
Ce până atunci le arunc din piatra-mi bizantină,
Rostogolind din ea nisipurile-mi "on my way".

Mă strâng, tot arcuit, din multele parcursuri
Ce-mi ard corpul de atins, de-nflăcărări-femei,
Jertfite pe-un altar de-amor, zorind apusuri
Ce încă-mi plutesc lacrimi, spălându-mă-n my way.

Privesc la mâini, ce întind spre chipu-mi din oglindă
Să-l reîntorc ca poza cu dată din album,
Din lumea de atunci zâmbind, azi suferindă,
Pe care-o port doar eu, de atunci într-un acum.

Sunt o scrisoare pusă, ce tot eu o citesc,
Căci a ajuns tardiv, cum timpul nu-i temei
Să-l am un alibiu, că sunt cel ce păşesc
Pe aleea în rătăciri, ce-o tot parcurg, my way...

... Ca întindere de bun, ce-o vreau s-am biografie,
Scrisă model de suflet la zmei, holteii-mi zei
Ce-mi populează mintea, o scorbură în hârtie
Ce-o umplu, un zeţar, c-un cenuşiu my way.

N-am nicio clipă gândul că nu voi fi o zi,
Pentru că nu am vină să ceară condamnare
La tot ce am fost, o parte, fără a se şti c-aş fi...
Că-s din cei cu pedeapsa ce nu mor fruct... cad floare.

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (12 ianuarie 2014)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Omul de lângă fântână

La o răscuce de poveste fără zmei
un om aşezat lângă o fântână
îşi răcoreşte sufletul.

Nu trece nimeni, doar o adiere de vânt
suflă peste o câmpie mirositoare,
de când aşteaptă a înflorit şi salcâmul,
se apropie seara şi o să pornească la drum,
nu poate să spună unde se duce
şi de ce se grăbeşte.

Poate trecutul îl împinge în faţă,
îl cheamă-n oraşul de lângă dealuri
unde are nevoie de identitate,
de spiritul care-l animă să urce
în propriul său trup.

Aproape că simte-n inimă fereastra
de la care-l priveşte lumea
şi doreşte să se regăsească
în mijlocul ei.

Pleacă din sine liber
spre alte zile şi nopţi
pe care le povesteşte nervos
şi nimeni nu-l ascultă,
de aceea scrie, scrie poeme de revoltă.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din inimă să-mi ieşi

Începând de azi mă doare
Fix în cot de dragoste,
Ea timp pentru mine n-are,
Şi-mi e numai pacoste.

Mă alungă, apoi mă cheamă,
Nici eu nu mai ştiu ce vrea,
De azi n-o mai iau în seamă,
O scot din inima mea.

Fă-ţi bagajul ş-apoi pleacă,
Ia cu tine ce-ai adus,
Inima de dor să-mi treacă,
Tu mai mult pe jar m-ai pus.

Îmi promiţi marea cu sarea
Nevăzută apoi te faci,
Şi mai mare-i îndignarea
Că vorbeşti când tre' să taci.

Te-arunc în temniţa adâncă
Din inimă să-mi ieşi, din cap,
Îţi sap o peşteră într-o stâncă,
De tine dragoste să scap.

poezie de Răzvan Isac (19 februarie 2015)
Adăugat de Răzvan Isac
Comentează! | Votează! | Copiază!

Incomozi

Ăştia care n-au ce face
Nu-nţeleg când avem treabă;
E câte unul de nu tace
Nici când nimeni nu-l întreabă!

epigramă de Leliana Rădulescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Celălalt

Se umple timp de tine, spaţiu-i vid
Dacă nu eşti, mi se opreşte totul;
Nici gând nu trece, sufletu-i arid,
Nu mai e ţel... cenuşă este focul.

Nu mai e sunet de-ţi dispare glas,
Cum nu-i auz de nu mai eşti un sunet
Şi nici speranţă nu-i când bun rămas
Nu-ţi laşi... nici fulger nu-i de nu eşti tunet.

Nici vânt n-adie de nu te atinge
Şi amprentă-şi caută-n elicea rozei
Ce arsurile le răcorind durere stinge...
Eşti poezia vieţii din neantul prozei.

Cum un cristal de gheaţă nu-i nea fără tine
Să stingi febra din suflet, lacrimi să-ndulceşti
Sorbind sarea şi amar din tot ce nu e bine
În cuvinte calde... eşti gesturi îngereşti.

Eşti nevoia-n sine de-a fi parte într-una
Ca într-un Univers fără de planete,
Existenţa însăşi cum lumea-i doar una
Ce-o ţi tu... în dulceag, sorbit pe-ndelete.

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (14 decembrie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ansamblu

Ce sunt în fond; cel ce gândeşte
Şi, când gând nu-i, suflet e doar
Ce plânge, râde, timp opreşte
Balanţa... în veşnic balansoar?!

Sau sunt un corp ce tot hrănesc
Din mult efort, cât am voinţa...
Un sclav, că-l ţin, nu prididesc
Convins c-aşa-mi câştig căinţa?!

Ori sunt pretenţia că sunt,
Un pictor ce dă sens culorii
Ce mi-o fac strai, când sunt veşmânt...
Un hazardat al întâmplării?!

Poate am şansa tot să fiu,
O raritate printre euri;
Un corp, cu suflet, gândul viu
Şi-un vis de noi... din vechi eseuri...?!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (16 august 2014)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iar a venit toamna

Toamna dă cu frunze-n noi;
Ne-mpresoară, ne-ameţeşte,
Ne-aminteşte de nevoi
Şi că totul se plăteşte!

Toamna dă în noi cu ploi,
C-a dat vara prea mult soare
Şi ne-mproaşcă cu noroi
Pe gânduri şi pe picioare...

Toamna dă cu brumă-n noi:
Feriţi inimi, vise, flăcări;
Iar ne lasă pomii goi
Şi de frunze şi de păsări!

Toamna-are pică pe noi
Că e singură şi tristă,
Nu ştie pasul în doi:
Plânge şi n-are batistă!

Toamna-şi răzbună pe noi;
Dar lecţia am învăţat:
Când şi-asmute vântu-n toi
Iubirea-mi pun la hibernat!

poezie de Leliana Rădulescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Înainte de gând, sau practici incomplete

Când gândul nu se înfiripează, e semn că sufletul şi-l pierde
îngrozitor, fatal parcurs, în fond dispare însufleţire,
la fel cum frunze din boboc se opresc a fi încă în verde
şi florile nu mai dau fruct, cad veştede, fără menire.

Se pare a fi un înţeles că tot real, fizic, prezenţă,
ele n-ar fi, cum nici copil n-ar fi, de nu ar fi un dezir măcar...
produs ce pipăi nu-i în sine, sau este, însă nu-n esenţă,
de nu e-n început imbold, în orice vrut; a şti, habar...

ce nume aş da la ce nu văd, când încă văz nu-l simt, un dar...

... când gândul sufletul şi-l pierde
e grav, dispare însufleţire,
cum frunzele ce mor în verde,
iar flori, ce cad, n-au fruct menire...

... e cum real, fizic, prezenţă,
copil nu-i nici dezir măcar;
nu-i sine, un pipăit, esenţă,
imboldul vrut de-al şti, habar...

... în fond nimic nu e în fapt
şi orice lucru ar fi steril
fără vreun spirit... ci artefact,
cum sexul vrut, fără viril...

... şi amoru' în fond e total vrut,
rămas dorit, sau vrut total,
asezonat în zilnic rut,
ori ani de zile, un ideal...

E-ndeajuns suflet... sau real?

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (2 ianuarie 2014)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!