Roşiorii de Vede

E-o viaţă, mai vânătă, mai stinsă
În burgul vechi de care îmi legai
Adolescenţa mea trudită şi învinsă –
Năvod de stele, vis şi putregai.

Îmi pare toamna mai fără conture
Cu miros de răşini şi de inert
Decât altdată barca ei uşure
Ce reteza nădejdile pe sfert.

Alţi oameni defilează pe 'nserare
Ca să-şi înghită porţia de timp.
Burghezi mărunţi, ei nu duc în spinare
Nici besne mari, nici ţăndări din Olimp.

Încătuşat pe-o rână în restrişte
A amuţit şi parcul ca un gând.
Pe bănci nu 'ncearcă nimeni să mai rişte
Să-i gâtuie tristeţile, râzând.

Şi totuşi câtă pulbere subţire
Nu se cernea din soare pe aici.
O! burgul meu frumos din amintire
Azi parcă din cavouri te ridici!

poezie clasică de Ion Pena din revista "Universul literar", an I, nr. 25 (20 iunie 1942)
Adăugat de Marin Scarlat
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rechizitoriu

Burgul e rânced de păcate,
Orbit de noapte şi de scame.
Gigantice clădiri durate
Încep fiinţa să-i destrame.

Ziua e şchiopă ca o targă.
Ograda văduvă de spice.
Nerăzbunata sete largă
Ţipă în creştete şi bice.

Molii se coc în rădăcină
Pe lângă seci mărgăritare.
Gingaşe stele nu mai pot să vină
Ca să ne dea un coif la fiecare.

Isus a rebegit în pieţe
Uitat, lovit, cu faţă mută.
Între borfaşi, naivi şi precupeţe
Nimeni durerea nu-i sărută.

Vrednic în sparta lui ogivă
Ca să primească trei sodoame,
Burgul e putred deopotrivă
De bogăţie şi de foame.

poezie celebră de Ion Pena din revista "Universul literar", an I, nr. 17 (25 aprilie 1942)
Adăugat de Marin Scarlat
Comentează! | Votează! | Copiază!

om (vezi şi fiinţă umană)

Omul e un univers închis cu legile-i proprii care-i comandă viaţa efemeră, tot atât de departe de ceilalţi oameni ca şi un astru de ceilalţi aştrii, fără nici un mijloc de comunicare reală cu nimeni. Iluzia cumunităţii cu alţi semeni te înşeală numai până în momentul unei mari zdruncinări sufleteşti, când, deodată, îţi dai seama că nici părinţii, nici fraţii, nici prietenii, nimeni nu te poate nici ajuta, nici măcar înţelege...

definiţie celebră de Liviu Rebreanu în Jar
Adăugat de Alexandra Mihai
Comentează! | Votează! | Copiază!

De pe-o "bună-dimineaţă"

De pe-o "bună dimineaţă"
Cu tulpină de cârcel,
A sărit un gândăcel
Cu mustăţile de aţă.

Alţi gândaci mărunţi şi roşii,
Care-şi poartă fiecare
Ochelarii pe spinare,
Dorm la soare, somnoroşii!

Iar pe-un fir de păpădie
Ce se-nalţă, drept, din iarbă,
Suie-un cărăbuş cu barbă,
În hăinuţa aurie.

Suie, mândru şi grăbit,
Să vestească-n lumea mare:
– Prea cinstită adunare,
Primăvara a sosit!

poezie celebră de Otilia Cazimir
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Flori de măr şi gust de gutuie

se amestecă cu mustul şi miezul de nucă
iar un fum subţire şi alb se ridică spre cer
parcă nu dintr-un coş zidit ci direct din pământ
ca şi cum pe undeva aproape iarna mă strigă
dar totuşi e atât de mult verde toamna asta
încât şi tristeţile mi par crude
lipsite de experienţă
precum un ghiocel ieşit în mijloc de decembrie

ascult frunzele cum se roagă vântului
caut prin trifoi urme de căprior
şi aştept să-mi cadă stele pe gânduri
pe când o bufniţă zboară precum o nălucă
iar max nu ştie să latre frumos nici la lună

ridic o nucă să nu prindă rădăcini
o sfărâm cu blândeţe de malac
şi-mi astâmpăr setea cu un strop de rouă
ca şi cum m-am născut bătrân
spre a muri copil

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Levitaţie

ce-am păţit, doar adormisem
-e-adevărat, epuizat de o durere atroce,
apoi înconjurat de-atâta bine-
dar mă privesc, fără de ochi, ce-i închisesem
şi totuşi văd atâta negru peste tot şi, nici n-am voce
să strig că parcă-s din cărbune şi n-am vine...

mai am un pic, scăpat dintr-o imensă amnezie
şi, simt o flacără din lumânarea, parcă a mamei...
şi nu, nu doar de la ea, e ca un val de oameni,
un fel de necredinţă în tot, o erezie,
că nu mai sunt cu ei... e-adevărat, nu mai am simţul foamei,
atâta de uşor rămas, fără dorinţi, un privitor de seameni...

sunt un desprins inert, un ferice etern,
dar am o urmă de regret că nu mai sunt ce-am fost,
unul ce nici nu mi-l mai ştiu, un gând,
ce-acum e parcă atât de tern,
că nu mai sunt ambiţii, nu mai sunt plăceri, nici post...
dar ce tot zic, mut... mă duc să-i prind pe alţii, să prind rând.

Se vede, un pic, pe cer o dâră –dacă vrei s-o vezi-, un şir zburând mergând...
Eu unu' îl văd. Sunt nişte umbre fumegând, arzând...
Plăpând, plăpând, plăpând, plăpând, plăpând, plăpând, plăpând...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (3 noiembrie 2015)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi totuşi

Se-aprinde spre neguri, amurgul,
Rebele scântei mă stârnesc,
Un cer enigmatic, e burgul
Şi totuşi... şi totuşi... iubesc.

Deschideri piezişe, m-aşteaptă,
Încinse de patimi şi dor,
Tăcerea -i oricum... înţeleaptă
Şi oglinda... nebunul izvor.

Nocturnul vacarm desenează,
Lumini colorate pe alei,
Iar paşii nebuni, decontează,
Misterul din frunza de tei.

Fântânile- s parcă... sfinţite
De timpul, mereu, Demiurg,
Când visele... abia încolţite
Îndeamnă în sânge să-ţi curg.

Privirea-i o mare de stele,
În suflete focu -i nestins,
Păcatele -mi par tot mai grele,
Iar gândul pervers... ne-a atins.

poezie de Constantin Triţă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doar toamna...

Din parcul cu castani şi tei
Doar amintirea a rămas
De când eram noi mititei
Şi am ajuns mari pas cu pas...

Şi-acum e-acelaşi parc, nu zic...
În plus cu câţiva copăcei,
Ba cu-n nepot, ba cu-n bunic
Ce se perindă pe alei!...

Doar toamna trece-al vieţii fus
Prin stropi de amintire?!
Doar toamna pare un apus,
Sezon de preasfinţire!...

poezie de Vasile Zamolxeanu (29 octombrie 2016)
Adăugat de Vasile Zamolxeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

A venit toamna

Cad frunze ruginii şi se aştern covor
Sub paşii mei foşnesc ca şoaptele de-amor
Pe cer, deasupra mea, pluteşte un cocor
Ce pare rătăcit de stolul călător.

E toamnă şi pustiu, şi parcul este trist
Pe strâmtele alei e doar un poliţist,
Iar eu mă plimb tăcut, de parcă-s un turist
Intrat într-un tablou în stil renascentist.

Un nor mare şi gros se-apropie grăbit
Şi ploaia va cădea din ceruri negreşit
Iar soarele s-a dus uşor spre asfinţit,
Căci ziua s-a scurtat, iar noaptea s-a lungit.

Pe-o creangă, în copac, un corb de abanos
Se uită cu nesaţ la un covrig de jos
În timp ce lacul mic, care zâmbea frumos
Acum îmi pare-a fi un pic morocănos.

Spre casă mă îndrept, că s-a întunecat
Şi parcă din senin răcoarea s-a lăsat
Un câine vagabond a pagubă-a urlat
Că toamna e aici, iar vara a plecat.

poezie de Octavian Cocoş (4 septembrie 2020)
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bucureştiul îmi place că nu te presează nimeni aici, poţi să treci şi pe roşu dacă vrei şi e ok. Şi apoi, e frumos că oamenii se salută pe stradă, în fine sunt mărunţişuri. Ştiu că în România mulţi oameni trăiesc în lipsuri, dar cu toate astea văd în parc cupluri tinere şi în vârstă, stând pe bancă şi îmbrăţişându-se, îndrăgostiţi, şi oameni de 20 de ani, şi de 60. N-am mai văzut asta în Europa. Să vezi aşa ceva în Germania? Sau în Anglia, în Scoţia, Suedia ori Austria? Nici vorbă! În aceste ţări totul este atât de organizat, atât de predictibil! Or, în România totul pare intim, aerisit, neaglomerat - oamenii, ritmul vieţii. Aici totul curge mai lent decât în alte ţări, oamenii parcă nu se grăbesc, iar asta mi se pare încântător!

Eduard Kunz în Jurnalul Naţional (10 februarie 2013)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gustul potrivit

De pe scena verii, iată,
Pleacă luna lui Gustar.
Îmi ramâne-n gând regretul
Nici prea dulce, nici amar.

Din stele ultima ploaie
Cade, ca un vechi hotar
De la mine pân' la tine,
Nici prea dulce, nici amar.

Seva pomilor coboară
Plânsu-n rădăcină iar,
Lăsând peste ram frunzişul,
Nici prea dulce, nici amar.

Cu miros de crizanteme
Şi cu brumă-n mânecar
Un alt anotimp va cerne
Nici prea dulce, nici amar.

Şi-n spectacolul ei, viaţa
O s-aprindă-n inimi jar,
Încălzind în noi firescul
Nici prea dulce, nici amar.

Doar iubirea ta să fie
Veşnic rolul principal
Lăsându-mi pe buze gustul
Nici prea dulce, nici amar.

poezie de Dana Ene
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Paiaţele

Ca pe un animal rănit, urlând la soare
Cu lanţ de gât şi blana de murdării pătată,
Să-şi plimbe cine-o vrea inima-însângerată
Prin faţa ta, o, public lipsit de îndurare!

Pentru a cerşi râsul sau mila ta netoată,
Pentru-o sclipire-n ochiu-ţi, năucă şi puţină,
Să-şi sfâşie cine-o vrea cămaşa de lumină
Ce-ascunde şi pudoarea şi voluptatea toată.

De-ar fi să mă înghită pe-o neagră veşnicie
O groapă fără glorie şi muta-mi superbie,
Tribut nu ţi-aş plăti nici vis, nici jale-amară,

Vïaţa nu ţi-aş da-o distracţie să-ţi fie
Şi n-aş dansa nicicând pe scena ta vulgară.

poezie clasică de Leconte de Lisle, traducere de George Pruteanu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noaptea căprioarei

Pe Via sumbră întunecată
Din vechi Imperi' cu iz Roman,
Plecată neaoş din ţăran,
Era de cart frumoasă fată.

Fugise de noroi şi vise,
Crezuse în vorbe de ţigan,
Nici nu ştia unde venise,
Muncea şi nu avea un ban.

Nici nimeni nu ştia de dânsa
Căci numele-i fusese luat,
Nu prididea într-un păcat
Să-şi recâştige recompensa.

Se lumina din când în când
La far de noapte, fără seamă
Nici faţa nu conta, în gând
Doar timp să treacă, că e mamă.

Şi dor de casă şi bunici
O frământa fără alean,
Jura mereu dar tot în van,
Să nu mai fie pe aici.

Dar nu putea nimic să adune,
Căci mulţi avea de întreţinut
La şaişpe împliniţi niciunde,
Şi orice preţ ar fi cerut.

Şi ochii în lacrimi larg deschişi
Găsise carabinierul,
Şi un pic de bani, dar neatinşi
În pumnul strâns ca fierul.

Şi acasă nimeni nu ştia,
Nici pruncul lăsat singur,
Nici bunii săi ţărani sadea
De neam jumate ungur.

Şi altă... suplă reveni
Pe strada întunecată,
Credea la fel în bogăţii
Ca prea frumoasa fată

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (21 martie 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rondelul adulterului

Acestor nopţi care se scurg,
Nu pot nimic să le mai cer,
Căci nu mai am nici un reper,
-Însingurată le parcurg.-

Chem amintirile, cal murg,
La trap, prin burgul auster.
Acestor nopţi care se scurg,
Nu pot nimic să le mai cer.

Se stinge lampa în amurg,
Noaptea-l cuprinde-n adulter,
Şi se nasc stele ce decurg
Din întuneric şi mister,

Acestor nopţi care se scurg.

rondel de Mioara Anastasiu din Vise clandestine
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toată lumea pare să aibă o idee clară despre cum ar trebui alţi oameni să-şi trăiască vieţile, dar nimeni despre propria viaţă.

Paulo Coelho în Alchimistul
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toamnă violetă

Refrene din cântări de altădată
revin din nou în parcul regăsit,
decorul toamnei pare adormit
lângă o margine de timp uitată.

Fanfara se aude mai aproape,
m-aşez pe bancă şi ascult tăcut
un vals care ajunge din trecut
pe lacrima ivită între pleoape.

Privesc în zare dalba-ţi siluetă
plutind inert pe umbra unui vis,
venit cu valsul care-a fost rescris
pe-o pagină de toamnă violetă.

Se lasă liniştea în parc deodată,
soldaţii gărzii urcă pe crenel,
rămasă-afară noaptea sub drapel
o amintire plânge-ngenunchiată.

poezie de Corneliu Neagu din Drum spre eternitate (2019)
Adăugat de Corneliu Neagu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Creaţie divină

Creat de Dumnezeu, omul, se pare,
Fu conceput cu-n scop precis şi clar,
Întâi să ducă-o "roabă" la altar
Şi-apoi să-şi care crucea în spinare!

epigramă de Vlad Cernea-Jerca din Printre epigramiştii olteni (2008)
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Luna... O presimt, din ce în ce mai mare. În lumina ei vânătă, oraşul pare ireal, părăsit. Nu e grăbită, ca mai înainte, să-şi facă apariţia pe cer, cât timp acesta mai este dominat de soare.

Gheorghe Dobrovolschi în Turnul
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zâmbiţi, vă rog

Ne stresează piramida
Care pare mai înaltă,
Şi obida ca omida
Sastisite stau în haltă

Unde este impiegatul
Să ne mişte de pe şine?
Când fac mâţele şpagatul,
Moare lumea de ruşine

Asta-i: nici o bucurie
Neplătită îndeajuns
Când mi-aduc aminte mie,
Nu mi-a stat bine nici tuns

Lăsaţi gluma la o parte
Domnilor, cât mai e timp
Cumpăraţi rapid o carte
De intrare în olimp!

Spuneţi-mi că nu se poate
Şi întorc lumea pe dos
Cine n-o să dea din coate,
O să dea din gură fără de folos

Ziua când îţi rupe graba
Lumea haina pe din dos
Mai bine să stai degeaba,
Decât să lucrezi fără folos

Priviţi la băiatul acela cuminte
Cum se uită la noi de sfios:
El l-a învăţat pe Arvinte,
Să-şi lege pantalonii mai jos

Şi la urma urmei, dacă
Am ajuns de tot povară
Numai vorbele de clacă,
Nu ne scot din baltă-afară

Cine otrăveşte mărul
Nici nu ştie, nici nu-i pare
Rău, dacă ne cade părul,
Ziua în amiaza mare

poezie de Ion Untaru din Autoportret fără oglindă (2005)
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

(Pseudo)imortalizând

ochii ei se deschideau
ca şi cum n-ar fi privit vreodată o floare
nici întoarcerea-n timp a corolei în cântec
ce straniu se făcea viaţă! ce straniu!

nici mâna lui aranjându-i tandru-estetic
tristeţile ample micile ingenuităţi... femeia
nu o zărise... nici un semn nu dădea că o va

şi păsările defilau în lipsa oricărei imaginaţii
nimic dincolo de datul acela mecanic din aripi
doar chipul deposedat neintrat în iubire

să fi fost ea?!

mai ales sternul cavernos/ cutia de rezonanţă
a trecerii inofensive a unui timp

ea nu ştie să aştepte:
habar nu are ea să se bucure!
ea nu ştie... nu poate să plângă
nici să înţeleagă căderea trupului dincolo de el
în zona incandescentă a ţipătului

aici
poza goală
matrioşkă fără de vocaţie
ce niciodată nu are să muşte
din pomul interzis

undeva
un pictor naiv
el însuşi cumva derutat
de propria creaţie

să fi fost el?!

şi floarea era cântec
şi cântecul se făcea floare

dar cine să fi ştiut?

să fi fost ei?!

! nimeni să-i pună faţă-în-faţă

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Riduri

toamna
soseşte penultima pantofii ascultă cu toată talpa vaietele
frunzelor desprinse de gol rătăcite o vreme printre
umbre contorsionate de soare
cu mâini desprinse de trup
căută un ungher sau un crâmpei din mine
în care a crescut o păpădie
care mi-a umplut degetele de lumină
pe când mă scruta curioasă

croitoreasa mi-a făcut răul cel mai mare
în timp ce probam această vaporoasă rochie galbenă
încreţită pe firul subţire al acului său
ştia nu-mi plăceau creţurile adăpostind grăunţi de singurătate
dar ea continua să încreţească voalul
într-o nebuloasă de nori cenuşii

înainte nici nu mă intrigau nici nu mă dureau stăruinţele
şi totuşi acum cât de neajutorată mă simt
când vine vorba să resping o părere mă rotesc
rochia aceasta mi se pare mai grea ca o toamnă
plină de căzături şi răni
ace şi aţe nu-s pentru a coase păpădiei rochie de voal
nici umbreluţă nu-i să-i apere trupul de ploi nepăsătoare
nu există niciun leac credeam că uitasem

poezie de Marilena Tiugan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!