A câta primăvară...
Înseamnă, amore, că Soarele-i un afrodiziac,
căci de ce tot m-apropii, cu planeta întreagă,
parcă uit tot ce-i proză, ce rutini mă leagă
și mă deznod să zbor, iubind orice-ul... minte irațională, maniac.
Îmi place, rău, până și pământ moale, lipicios,
mă încânt de un fir de iarbă, sunt un clopoțel
cu trei petale, îmi umezind inima îs un ghiocel,
mă dăruind fir, plin de curaj... un prim jertfit și-atât de grațios.
Sofisticatul corb, tot sobru, cu limbaj cifrat,
se schimbă-n triluri mici, zvăpăind puf, idile,
pe țambre însulițând un cer de albastre, puerile
crude... sub palma mângâindă-n trecere de-un galben arzător, curat.
Un fum se înalță sub priviri, dinspre răzoare, în sus,
un abur, plecat ud să stingă cald, ce-i prea devreme, ar arde
și fire între pari înalți se îndoaie din întinse coarde,
ciupite de adieri... c-un zumzet electronic alergând, s-aprindă apus.
Despoaie heliul fiert veștminte, îmbrăcând boboci
și umeri lasă goi și cupe-n sâni ițesc, înțepând gând
spre amor, sfredelind piept, respirul îl sacadând,
când tot se pierde în urmă... risc de aventură-ți dă imbold, viața să-ți joci.
Dezlănțuie un imperfect de cerc, rotirea, în dragoste născând,
crezând, pentru a câta oară, că nu pierzi nimic, neștiind că primăveri nu întorci!
poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (9 martie 2013)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Citate similare
A câta oară?
A câta oară viața lui Cristos
așterne iarăși flori în ramuri vechi
și cântă rândunelele perechi?
Iar tu rămâi tot mort, tot neguros.
A câta oară slava lui Isus
aduce iar zambile și cicori,
un rai ce-mparte veșnic iar fiori?
Iar tu rămâi tot crunt, tot nesupus.
A câta oară spunem: A-nviat!
Și Cel ce-i viu, în zbor de ciocârlii,
te-așteaptă iar între ai Lui să vii?
Iar tu, tot sub povara de păcat.
A câta oară, în lumini de gând,
El vine iar, ca vântul printre brazi?
Și tu nu strigi: Rabuni! și nu cazi
ca să-I cuprinzi picioarele plângând.
A câta oară, seara spre amurg,
tu vezi către Emaus un străin,
un om ciudat, cu chip de lacrimi plin.
Și tu știi pentru cine I se scurg.
A câta oară în cămara ta,
prin ușa ferecată cu zăvor,
străbate iar divinul Salvator?
Și tu măcar nici nu-L întrebi ce vrea?
A câta oară, ca să-ți dea dovezi,
te-ndeamnă iarăși: Nu fi ne-nțelept,
ci puneți mâna-n rana Mea în piept!...
Iar tu ți-astupi și ochii să nu vezi.
A câta oară El te-așteaptă blând,
cu pâini și pești ca pe un ucenic?
Iar tu iei hrana și nu spui nimic.
Cât vrei să te mai rabde? Până când?
A câta oară, ziua, spre Damasc,
se-arată o lumină-n jurul tău?
Iar tu alergi mai crâncen și mai rău
să-i strângi ciorchinii și să-i storci în teasc.
Nu înțelegi că, totuși, într-o zi,
Îl vei vedea... când va zbura spre Cer?
Și noi vom fi cu El... iar tu stingher.
O, vino astăzi, nu mai zăbovi.
poezie clasică de Costache Ioanid
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!
A fost scris un comentariu până acum.Încântătoare aversă
Mă surprind cu cât de des se întâmplă,
Din ce misterios trecut mă încânt când plouă;
Îmi dă instantaneu senzația de bine, gând mi-mplântă
De ce se cheamă simbolul, ce-i muza, ca o rouă
De miros ud de proaspăt, spălând caste dimineți,
La fel, dar însutit, mai sugestiv ascultând ropot
Cu priviri duse pe-o perdea de fire suspendate, picurii erecți,
Ce din pământ se înalță înspre gri topit de-un clopot
Și-mi taie gând felii subțiri de timp, în multe nostalgii,
Ca din burete mă făcând să curg, la fel broboane,
Dintr-o colină ce-mi lipesc sinapse de prezent, de fost, de-oi fi
Cu picurii ce simt în piept, ce tremură scoțându-mi stări, baloane
Pline de-un har, ce altfel n-am de-s pe uscat, arid,
Numai sub soare ce-mi topește parcă cuget și-aș pleca,
Departe în lene... nu, nicidecum; ploaia îmi dă un gust avid
De spus de mine... Poate-s ocean la bază, de-un meteor, vreo stea...
poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (22 martie 2013)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Cerc imperfect
m-am împerecheat cu degetul, din palmă,
pe care tu m-ai pus, un cerc,
să știi că te strâng eu, mereu sclipind,
cum malurile rup din valuri marea, îmblânzind-o calmă
și mă atingi din când în când, să vezi dacă încerc
să fug, să mă perind...
mă întreb de mă ascunzi vreodată,
sau mă arunci pe-o noptieră
din vreo noapte, când ieșit, eu somnambul, din vis,
m-abandonezi... torid amorezată,
mă înșelând că dragostea-i o efemeră,
ca și trădarea, un compromis...
am rămas scurs de plin,
inelul gol,
c-un nume încrustat, ștanțat pe tâmplă,
ca frica de-a gusta din nou venin
din palma cu întinsul bol,
neștiind, naiv, că încă imperfectu-i cerc, ce se întâmplă...
poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (14 aprilie 2013)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Zori de Mărțișor
E ziua când exultă amor
Răsfrânt în raze noi de soare
De-un ghiocel, sărut în floare
La piept de inimi... Mărțișor!
E întâi, din nou nebunul dor
Când lumea iar perechi se împarte
Să-și jure că nimic desparte
Gând pus pe-un vis... De Mărțișor!
E martie, el, sfredelitor
Trezit din gheț, sol revenirii
La caldul pârg, dând rod iubirii
Prinsă-ntr-un fir... De Mărțișor!
E, în aer parcă doar fior
Ce zboară între bărbați, femei.
Cu precădere e ziua Ei
Căci lumea... Ei, e-un mărțișor!
E-un simbol EA... Ce toți o vor,
E EA, renașterea la mor,
E-un feminin, răscolitor...
Și eu, m-anin pe-un piept... O ador!
EA, ne-a dat lumea... Mărțișor!!!
poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (1 martie 2017)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Întâie vară
Mi-au crescut iar frunzele peste petale,
Ce erau prea albe de la zăpada ce le pătase
Și parcă mă 'nalț sevă din pământ de angoase,
Până mai ieri înghețat... Îmi simt iar suflet moale.
Mă cotropesc triluri de florii, mă paște iar Paștele,
Mi se descrețește fruntea în palmele brăzdate,
Iar în piept simt ceva ce uitasem, inima-mi bate...
Aș orăcăi ca un nou născut, ca-n heleșteu broaștele.
Mă ung din nou de soare, de pus tot pe piele, raze
Și, mi se evaporă, necontrolat, ce-aveam minte
Ca într-o explozie de bucurie, anapoda fierbinte,
Iar vorbele-mi prind un tupeu nebun de propoziții, fraze.
E încă o dată vară, de început, ea prima,
Râvnită pe-un meleag ce s-a obișnuit cu ea,
Ce-o mângâie și ghiocel, cais, pui de-o cățea
Și, pe care-o iubesc iar ș-iar, mi-e partenera, rima...
poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (11 aprilie 2014)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
O altă primăvară
S-a copleșit pământul
De-un reavăn de parfum,
E-o adiere vântul,
Sunt zâmbete pe drum.
E-un tril nestăpânit
De gingași zburători,
E-un zumzet de mierit
Prin alb omăt de flori.
E-o atingere suavă
De-un cald de pluș, de aer...
Un clopot bate-n slavă
Umplând inimii baier.
E corpul ca o sită
De pori deschiși extazic
Iar dragoste-s ispită
Și gându-i iar afazic.
Se umple piept de zbor,
Se reînviu speranțe,
E rutul iar fior...
Necazuri iau vacanțe.
Imașu-i plin de miei,
Se umple văz de verde
Și moșii-s tinerei...
O lume-ntreagă fierbe!
E-o singură dorință
În lume... Să nu piară
În veci amor, credință...
... Căci primăvară-i iară...
poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (19 aprilie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Până la...
Se ascute dor, săgetător, de fiecare lipsă, cât de rară,
Tăind felii în orice rațiune
Ce-și pierde firu' a nu știu câta oară
Până la, până la boală, afecțiune.
Își uită gândul, singur, corp de el,
Sau nici nu vrea, n-ar vrea să-ți știe
Plecat... pleacă și el ca să te caute fidel
Până la, până la să te aibă, o veșnicie.
Se dă până și timpul, totul, pe-o secundă,
Se pierde, să se piardă învață
De nu-ți simte tic-tacul puls, s-ascundă
Până la, până la a nu mai exista... doar ție dat, pe viață.
poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (13 decembrie 2013)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
A revela ție
Ce revelație trăiesc în plin lugubru
Deodată păcălit de propriul ego
Încrezător imaginii non stop, placebo
De zi cu zi, visând mizeria-n picaj salubru?
Sunt de-un ceva timp însumi eu cu mine
Atât de strâns că nu remarc schimbare
De suflet nevăzut, simțit, de fizic un atare,
Crezând că zboru-i infinit și tot ce-i roșu sunt rubine!
Nu, timp nu trece de nu-i ceas sau nu e limbă
Să miște sau să-ți strige, sau șoptească
Pe-ascuns, să-ți dezgolească falsa mască
Ce-o porți, o măsluind că nu se schimbă!?
Așa-i o zi când brusc nu ști ce ești
Și răul ți se-nfige-n minte-n cărnuri
Definitiv ș-imunul piere, visu-i fum pe hornuri
Mânjind din negru-n gri spre alb!... Întinerești?
Cum, oare toți au fost la fel deodat' pârâți
De-o fără vină în trecere de timp, neștiind
Și nu dintr-un 'năuntru?... Nu-i "îmbătrânind";
E "în jurul" doar ce-ți fluieră pe margine... Niște amărâți!
poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (11 decembrie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Amor e...
Atot ce-i și de nu-i, nimic în veci n-ar fi,
Mai mult și decât sânge, de părinți și de tine.
O oază de sublim, de dar peste ce-i bine...
Raza din negrul nopții și sorii toți, din zi.
E tot; dorit, trăire, vis, dar, dor... e amor
poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (26 septembrie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Fecioară
Din tija de sevă se înalță sfioasă
'n mirosul de crud, cu obrajii de roză,
Cu dulcele buze ce sparg fildeș-tenul...
Mlădie, ținută în ghiveciul din casă,
E-n rochia de bal, la liceu, pentru poză
Și auz ce-l rostește în șoapte, îi dezvăluie genul.
Se învăluie în cald, într-un umed fuior
Ce-i mângâie brațe cu degete fine
Și pașii-i plutesc pe sub rochia de zână...
E toată un colibri, ce vrea numai zbor
Să-și ia înspre etern, din nectarul din vine
Să umple pământ, cu visări stând de mână...
E cum zi se naște de-a fi prima oară,
Din noaptea de-un ieri, doar o dată... Fecioară.
poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (11 noiembrie 2013)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Simțindă
Te-oi mai gândi la mine, cu ochii duși în pâclă
Din pleoapele adunate un pic, să nu mă pierzi,
Ascunsă, c-un creion ce dinții-l țin să rupă,
Palpitând piept de-atins, de sâni... Te-oi mai dezmierde?
Te întinzi sub soare cald pe-așternut de felină,
Un iar, de dimineață, plăpând, retrasând visuri
Pe oglinda în cristalin, ce-o poză îți anină,
Încolăcită nod, în zbor... planând abisuri?
Tresari o clipă, scurt, crezând că vezi aievea,
Pierdută regăsești arome în suveniruri,
Când s-a oprit și timp și epileptic vrerea...
În spasm de aer, stând, în tâmple... simți deliruri?
Te-ai vrea să întinzi mâna și să atingi trecuturi,
S-auzi șoapte pe piele, simți dinte înfipt în buze?
Ai șoldul moale, pântec și pubis în săruturi...
Și într-un târziu răspunzi, la soț... minciuni confuze?...
poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (5 aprilie 2013)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Soral
Se îndepărtează iar, încet, amorul Soare,
Făcând mângâieri calde doar amintiri, regrete
Ca din covorul verde culori maron discrete
Și-apoi câmpii, păduri, golașe precum mare.
Ca pe-un elastic stă de sprijin colos, punct
Ce gâdilă nesigurul cu riscul său eliptic
De-al pierde o zi pe veci, rămas sublimul scriptic
În axioma legii de-un negru calv... cărunt.
A îndrăgostit o lume, ce-l pierde în venerații
I se trezind să-l vadă mereu, în dimineți
Să-i dea obor de suflet, de muncă, scurte vieți...
Se dăruind golașă s-o îmbrune-n irizații.
Mă simt un pic nostalgic la orice dus de vară
Ca după un tur de pistă când nu mai e putere
Îndeajuns pentru un nou start numai o vrere-
Iar finișul e aproape, neștiind.... a câta oară.
poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (14 august 2014)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Pierdere de propriu
Cât n-ai pierdut părinți, bunici,
Ești răsfățat încă de soartă;
Singurătăți nu-ți bat la poartă...
Întreg ești încă tot, pe aici...
Nu știi ce-i încă suferință,
Când plaga, altora o credeai...
Ți-e episod; când nu mai ai
Un lucru, poate nici credință...
... Ce-i caldul așteptat acasă
-O mână în păr, un strâns la piept,
Un împrejur, bine- îs defect;
E-o lipsă în scaune la masă!
Când pierzi alăturea de sânge,
Îți pierzi procent din tine, trup,
Gânduri; nu mai ai tot și grup,
Mai puțin e... El, ce te-ar plânge!
Stai tot mai des îngândurat,
Te condamnând de bucurii
Ce-ai tăi, în țarina fără vii,
Nu le mai au și-l simți... păcat!
Rămâi încet tot mai stingher,
Te cauți parte-n noi copii...
Dar altfel sunt; în zbor, zglobii,
Până ce-i lași... La rând, toți pier!
poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (23 martie 2013)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Halucinație
Simt iar că mai îmi pierd din mine, ca într-o ablație
de proprietate,
mă las indus în pierderea de-a mea intimitate,
până la moarte aproape, de se cere, înamorat pân' la halucinație.
Nici nu mai știu de-mi mai păstrez conștiința, îs ca o epilepsie,
un spasm de gânduri, minte,
parcă curg iar înspre gol de noi pupile, în adânc fierbinte
și moale mă revărs, tot stors, mă încânt de cea mai gravă maladie...
O fi posibil, cum se zice, dragoste să fie?...
poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (4 noiembrie 2013)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Inimă... sau... Suflet
O minge de oinist purtăm,
De roșu vânăt, striuri albe.
Cu ea decidem, de cântăm...
Și facem bile negre... albe.
Se umflă și se lasă moale,
Ca s-o simțim, că o avem.
Pornește singură și moare;
Cheie nu-i dăm, căci nu putem.
Ea, îți face rozul din obraji,
Culori de iris, le pictează...
Ne frânge-n dragoste, spre dragi;
Făr' să se vaite... nu oftează.
Aleargă, zile, ani, cu tine,
Să nu te lase, fără sânge.
Câștigă... cupe! Pierzi... revine!
Chiar de-ai pierdut, ea, nu se plânge.
Ne dă semnal de neputință,
Când ai uitat s-o iei în seamă.
Ține la tine... Și ea-i ființă!
Ți-e partener, până... la dramă.
Cu ea, ne alegem ce ne place,
Frumosul, bunul, sau destinul.
Împunsături de simț ne face;
Căci, ea decide, ce-i sublimul.
Se lasă greu... La neplăcut
Se strânge! Dacă îi e frică
Se-avântă în ropot de bătut;
Doar sfat îți dă, nimic nu strică.
Nici mari pretenții nu invocă;
Să ții la ea, așa cum ține.
Căci e din suflet, nu e rocă;
De tu-i vrei rău, ea îți vrea bine.
Se zbate singură în piept,
Lumină n-are, voce nu...
În dezvoltare e expert;
Dintr-un nimic, te-a făcut... tu.
Țintit ai fost? Ea, ți-a spus, da!
Căci doar ea știe ce se cade...
Ai luat-o gaj. Nu se putea
Să te înșeli... cu serenade.
Te lasă, dacă vrei s-o schimbi,
Cum o soție, ce-ai iubit.
În piept, pe alta poți să plimbi;
Tu-al ei rămâi, la nesfârșit.
Și e fragilă, și e dură.
Chiar de o pui, în bloc de gheață,
Te răsplătește cu căldură;
Ți-e singurul, bilet... de viață.
poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (31 mai 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Depresiv
Am suflet nor,
Sunt trist de plumb.
Gândesc să mor...
Mi-am pus în gând.
N-am meteor
Și ceru-i plin...
Sufoc în dor,
Mă sting în chin...
De singur... zac,
M-au lăsat toți;
Ca-necu-n lac
Când știi să-nnoți!
Mai am o șansă...
Dă-mi semnal
Să ies din transă,
Din letal...
Un colț de zâmbet,
O esență,
Tremuru-ți, zumzet
D-existență.
De mă refac
Să-ți fiu covor,
Poți să mă calci
Și să-ți fiu zbor.
Umbră să-ți fiu
Îmi e de-ajuns...
Talpa să-ți țiu,
De toc străpuns!...
Doar să mă ai
Să mor de tine
Să-ți faci alai...
Din mii... de mine!!!
poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (7 iulie 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Nostalgic clasicism
Privește în jos peste monoclu, cu palma la lavalieră,
Cadranul ceasului, cu lanț din buzunar de vestieră
Și se îndreaptă, dos arcat, semeț, stăpân pe auditoriu
Dintre amici, ce-i urmăresc un gest subtil, premonitoriu,
Apoi își drege glas un pic, din guturalul sacadat
Și-și spune clar, cu voce calmă, precis și fără răspicat,
Părerea sa despre onoare, din țara sa, ce-i afectată
De un început de mojicism proletarist și judecată
De-o pierdere de bunul simț, de manierele alese,
Ce tot încep să se strecoare printre jurnale noi, să pese
La Europa dinspre vest, ce-a fost odată loc de școală
De franțuzism, dans vienez și acum presimte, ca o boală,
Ce infectează dinspre ruși, c-o seceră și c-un ciocan
Și prinde, vezi, printre vecini, la sud Carpatico-Balcan...
E-un pic de tremur în vocale, ca de-un pierdut ireparabil,
Ce mintea sa, de gentleman, găsește sigur lamentabil
Și încearcă o previziune, ce ascunde în parte în conștiință,
Spunând doar că popor începe să-și piardă-ncet a sa credință!
Se uită cald la cei din jur și parcă îl trece un fior,
Că se va pierde o zi de toți, așa cum sunt, 'ntr-un viitor...
E-un ultim personaj de vis, ce-l am în minte, de la tata
Când era mic și-a fost odat' băiat, ce le dădea înghețată,
El care-a moștenit și ceas, onoarea, cultul de mândrie,
Statura dreaptă, spusul calm, atâtea-n mintea-mi încă vie
Și-un dor nebun, de ce s-au dus și-i caut, mai mondeni, cinstiți,
Dar nu-i găsesc și doare rău, că-s mulți acum din cei pestriți,
Cu răsărit, nu simbol gând, ce-mi lasă așteptări pierdute...
Și-s așa singur, să mă bat, să recâștig din nou redute!...
poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (11 mai 2013)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Cer
E cerul de-un albastru crud
Spălat de zile lungi cu ploi...
Doar păsări lasă dâră surd,
Plutind mirific peste noi.
Dormind sleită, fără valuri,
Și apa mării-i mai albastră,
Se sărutând molcom cu maluri
Topite-n ochi, dintr-o fereastră.
Se simte-un reavăn pur, algezic
Drogând, aneantind... mișcare;
Doar adieri de fulg, feeric
Printre tulei de păr în soare.
E-un murmur, triluri în fundal,
Amestec cu un zgomot surd
De glasuri, vâjâit stradal
Și-un claxonat stingher, absurd.
În anestezica lentoare
Doar gâzele sunt în periplu
Pe pielea-n prurit în dogoare
Și gându-n dragoste, un ciclu.
Fuioare mici de alb prind viață,
Apar și se destramă iute;
N-au loc pe-azurul rece, gheață
De stea, topindu-se-n tăcute.
Își adunând tonuri de griuri
Pe albul franjurat născând,
De nicăieri apar noi pliuri
Se contopind purtate-n vânt..
... Și iar se rupe și dispare
Neputincios; vapori ce ning, ning
Spre departe, în timp de iernare...
Aud eter, îmi cântă "Feeling"...
Mă scald în marea-mi de broboane,
Sunt cald profund în minte, în vine...
Singur străbat prin canioane
Din mintea-mi... se topind de tine!...
poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (21 iunie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Spiriduș
De la fereastra luminată cum galbenul de ou lucios,
Plecat din buzele în freamăt de frăgeziri de roșii maci,
Se înalță cald fuior de vis în ruga gândului sfios
Cu timp ușor, de zbor... copila, doar ochi-i desfrunzind copaci.
Ar vrea, cu mâinile întinse din vârf de muguri, să atingă
Și ea din bolta toată stele, să-și simtă astrul fără nume
Acum, când încă n-o cunoaște, dar știe că de-ar fi să stingă,
Copila-i va fi o scânteie, o zi, sau noapte... lăsând lume.
Nu știe că-i așa firavă, numai speranțe, de va fi
O rază să-și îndrume licăr în umbra astrului pribeag
Și ar vrea în palmele-i să-l țină, în răsăriri de zi cu zi...
Să și-l culeagă din sclipiri pe-o ață în colier, șirag.
Întreabă licărul, copila, cine o așteaptă în prag femeie
Și cum va fi pășitul roșu de drag, din sânge de fecioară,
Iar dacă dor este etern, sau spulberări veșnicu' încheie
Și, lacrimile-s de extaz, ori stoarcere... de-ar fi să doară?
În palme își încălzește starul, cu răsuflarea întretăiată,
Plăpânda fată cu păr moale, tot o mătase sclipitoare
Și vrea în dar să dea la stea cosița-i, coadă ea să-și facă...
Cometa lui să poată fi, de vrea... lucinda călătoare.
Și astrul rece parcă înmoaie din albăstrimea de ghețar
Și parcă pâlpâie a ou, un galben cald de gălbenuș,
Ce se topește în sticla în ramă, ca bobul de-un mărgăritar,
Jurând să stea suflet ferestrei copilei, partener de urcuș...
Când vor pleca, o zi, o noapte, cu același nume... Spiriduș...
poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (4 februarie 2014)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
De n-aș fi
De ce nu sunt o floare
Să-nmiresmez puțin
Culoare, s-am candoare...
Perpetuu s-am destin?
De ce nu-s pom, n-am muza
Să dăruiesc inele,
Să mă însor cu frunza
În cânt de turturele?
De ce nu sunt ogor
Să-mi recoltez perenul,
Cu maci să mă-mbujor...
Timp să mi-l fac refrenul?
De ce nu sunt văzduh
Să fiu tot plin de triluri,
S-am zbor ușor de duh,
Să n-am vămi în exiluri?
De ce nu sunt un nor
Și de mă plâng arar,
Să mă reînalț fuior,
Cum gândul selenar?!
De ce nu-s curcubeu
Să m-arcuiesc spre cer;
Pictat culori de zmeu
Cu suflet giuvaier?!
De ce nu sunt un munte;
Suiș spre infinit?...
Chiar tâmple de-am cărunte,
Apus s-am răsărit!
De ce nu sunt un val
S-ating nud de sirene,
Să mă întind pe mal,
Să mă renasc alene?
De ce nu sunt pământ
Că mă hrănesc cu el?
De ce n-alerg ca vânt
Aiurea, să n-am țel?
De ce nu sunt destin;
Fir de-un buchet, o floare?...
Să-ți storc un fin suspin
În dar, l-aniversare...?!?
poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (29 mai 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!