Pădurea nemuriri

E bizară pădurea care-mi
înconjoară plutirea.
Se apleacă şi se înalţă,
se rupe şi se frânge,
se sfarmă.

Vântul, din când în când,
mai ridică inimi vegetale moarte,
le topeşte în pământul negru:
şi el ca un simbol al renaşterii
le înalţă şi cad în lac.
Putrezite în puterea apei,
nasc licheni şi muşchi şi pânze,
bolnave caută vindecare şn cer.
Plutesc în derivă,
suflate parcă de respiraţia
lui Dumnezeu.

poezie de Daniel Lăcătuş
Adăugat de Daniel Lăcătuş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Felinare aprinse pe râu

Plutesc felinare pe râu
cuminţi călăuze spre moarte
corăbii de ambră şi grâu
topite în ceţuri, departe

Le facem cu mâna, blajini
de nu ni s-ar pierde solia
vecernia tremură-n crini
acum se-nfiripă magia

E ora când cei ce-au rămas
înalţă oraţii de jale
precum un Orfeu fară glas
orbit de făclii vegetale

Plutesc felinare-n armuri
de gânduri ce nu se destramă
spre câinele cel cu trei guri
ce rupe sigiliul la vamă

Un fel de şerpaşi eteraţi
prin munţii aducerii-aminte
ducând la părinţi şi la fraţi
merindele inimii, sfinte

Se pierd licărind tot mai rar
spre ţărmuri din altă plămadă
le prinde un înger-pescar
cu ancore mici de zăpadă

Lămpaşe fragile de fragi
pe apa ce nu se mai curmă
ofrandă la fiinţele dragi
ca semn că le-ajungem din urmă

poezie celebră de Corneliu Vadim Tudor
Adăugat de Auditus
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mă nasc în altă parte

Acopăr cu palma un cer subteran,
ştiu că există undeva în dedesubtul conştiinţei
pe linia frântă a nefiinţei,
ascuns de taina timpului în ochiul său
uit să-mi trăiesc clipele ultime
şi mă nasc în altă parte a universului.

Dragostea ta e o comoară de foc,
îmi arde tălpile oriunde m-aş afla,
lumina o port cu mine-n gânduri
ca pe un simbol al trecerii nestingherite
fără să mai existe moarte
doar câte o întrupare a spiritului
care se înalţă pe sine,
deasupra de tot ce înseamnă iubire
Dumnezeu vede totul
şi mă lasă liber de trup.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Imensitatea punctului

În zadar freamată pădurea
vântul va trece iar

pasărea se înalţă

pe pământ
umbra ei se târăşte

că
nu va zbura mai repede
ca vântul
cel dus de vânt.

poezie de Valeriu Butulescu din Creşterea nefiinţei (1994)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aripi

Se deschid,
Cum se deschide cerul
Când plouă;
Se deschid
Larg, mai larg,
Cum se deschide vulcanul
În erupţie.
Se leagănă,
Cum se leagănă norii pe cer
Când nu plouă;
Se leagănă,
Repede, mai repede
Cum se leagănă pământul
Când nu erup vulcanii.
Se fâlfâie,
De jos în sus,
De sus în jos,
Gustă din aer,
Se nasc pentru zbor,
Se înalţă
Din jos spre sus
Plutesc pe aer
Coboară pe pământ
Din sus spre jos.
Se unesc de cer
Şi îşi astâmpără setea
Cu picurii din ploaie
Şi îşi astâmpără foamea
Cu lava din vulcani.

Se deschid.
Se leagănă.
Se fâlfâie.
Se închid.

poezie de Claudiu Ovidiu Tofeni din Paşi pe nisip (20 octombrie 2010)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Coarda cu suspine

Da şi nu, şi nu, şi da –
Bate vântu-n crengi o stea,
O înalţă, o coboară
Pe o coardă de vioară.

Cântă mugurul ei crud,
Eu în linişte ascult, –
Munţii gri pornesc din loc,
Inima se face foc.

Stea frumoasă descreţită
Mi-ai pus dorul în ispită,
Bate vântul, îl ascult:
Tu eşti visul de demult.

Ai lumini din raze scurte
Înfipte la mine-n curte
Şi în suflet unde vântul
Bate-năduşind pământul

Şi înalţă fruntea grea:
Da şi nu, şi nu, şi da –
Stea ce-ai coborât în mine
Cânţi pe coarda cu suspine!

poezie de Marin Moscu
Adăugat de Marin Moscu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mama

Când cu blândeţe mă priveşte,
Din ochi parcă îmi vorbeşte.
Când glasul dulce mi-l ascultă,
Îmi dă fericire multă.

Când m-alintă-mi dă speranţă,
Când m-atinge mă înalţă.
Îmi dă aripi ca să zbor
Puternic, cutezător.

poezie de Dumitru Delcă (10 decembrie 2012)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iedera

Iedera care se-ntinde
Pe pământ, rămâne slabă,
Toţi o sfarmă cu piciorul,
Şi ea veştejeşte în grabă,
Dar, când iedera se-nalţă,
Tot mai sus şi mai umbroasă,
Cine-o vede, o iubeşte,
Lăudând-o, că-i frumoasă.

Astfel omul, când rămâne
Numai pe pământ cu gândul,
Toţi îl ocolesc, cu mâna
De departe arătându-l.
Dar când omul îşi înalţă
Gândul către Cer mereu,
Îl iubeşte toată lumea
Şi-i ajută Dumnezeu!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

La restaurant

M-a luat cu dureri stomacul
Când văzui bucătăria,
Parcă îl simţeam pe dracul
Mângâindu-mi pancreasul.

epigramă de Daniel Lăcătuş
Adăugat de Daniel Lăcătuş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rugăciunea înfocată
Se înalţă când durerea
E la cotă mai înaltă
Decât banii şi puterea.

catren de Ioan Hapca din Sfaturi simple împletite simplu-n rime potrivite...
Adăugat de Lavinia
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scăpat din lanţul slăbiciunii

De când românu-a dat de greu
Înalţă rugă, zi de zi,
Să-nduplece pe Dumnezeu,
Iar Dumnezeu F. M. I.

epigramă de Vasile Bârzu din arhiva personală a lui Gheorghe Culicovschi (2005)
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unele inimi, când prind aripi, înalţă omul până în al nouălea cer în triluri încântătoare. Altele imită doar comportamentul vampirilor.

aforism de Ionuţ Caragea (2017)
Adăugat de Ionuţ Caragea
Comentează! | Votează! | Copiază!

FAGUL MONUMENTAL

Trăieşti pe malul apei line
Când timpul liniştit domneşte
Şi totul în natură se odihneşte,
Iar zările-s curate şi senine.

Te clatini În faţa vântului puternic,
Iar fruntea-ţi înfrântă parcă plânge,
Dar niciodată trupul nu-ţi va frânge,
Vântul ăsta cât e de nemernic.

Alături de tine sălbatice stânci
Te înconjură atât de magistral
Între ele tu eşti mai colosal
Trufaş coroana spre cer ţi-o ridici.

Priviri spre tine au cătat cu drag
De secole ai stăpânit veşnic pădurea,
Spre tine nu s-a îndreptat securea
Rămânând mereu acelaşi tânăr fag

22 octombrie 1964
Baia de Arieş – Muncel

poezie de Mihai Leonte
Adăugat de Mihai Leonte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Magică euforie

sufletul meu parcă este fântână
izvorăşte din magia freaticei pânze
pe luciul apei se văd sclipiri de lună
în mine se adapă căprioare lehuze.

mintea mi-e deschisă pentru fantezie
lumini stelare cern în mine candori
noaptea ţişncesc febrile stoluri de poezie
se înalţă la cerul fermecat de splendori.

descopăr comori într-o iubire infinită
astăzi mă simt mai bogată ca ieri
îmi recunosc menirea bine definită
vorbesc cu steaua mea şi rup tăceri.

trăiesc o magică euforie nesfârşită
viaţa se modelează cu-a scrisului plăceri.

sonet de Floare Petrov
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toate se sting

Toate se sting, se decolorează, amestecate iau forme noi,
Vântul cără nisip, îl aşază peste oraşe, croieşte
Estuare şi dune. Straturi moarte, straturi vii,
Femelele nasc pui, turme; masculii
Se însângerează unii pe alţii. Din sămânţa mirositoare
Se înalţă vietăţi, împânzesc câmpul,
Oceanul şi cerul. Carne şi pene, oase şi ochi,
Care devorează lumina, care pipăie prada,
O lume organică plutind pe apă, lipindu-se de pământ,
Înfigându-şi gheara în stâncă. Clipa arde,
Îşi lasă cenuşa ei orbitoare, se primeneşte,
Din putreziciune creşte lotusul uriaş, forţa lui
Se simte o mie de leghe. Cu coapsele ei
Lupoaica întâmpină dimineaţa, lingând puiul,
Pământul scoate aburi, gâlgâie de ape freatice,
De rădăcini, de metale. Inima bate abia auzită,
Împinge sângele, ţine moartea la depărtare,
Apoi se opreşte; cade în gol, în abisul
Negru şi rece.

poezie de Mircea Florin Şandru din Caut un loc curat (2016)
Adăugat de Carmen2015
Comentează! | Votează! | Copiază!

Frunza veşniciei

Frunze parfumate cu miros de fum
Cad înfiorate la margine de drum,
Trec maşini, căruţe, vântul le ridică,
Le zburleşte forma şi forma le strică.

O fată se apleacă să ia o petală,
Devine de-odată prea sentimentală,
Culoare şi mirosuri chiar de-s trecătoare
Sunt de crizanteme, din grădina-i mare.

Ce păcat? Îşi spune, iarna vine-acuş,
Frunzele de urcă, sus, pe derdeluş,
Nici o săniuţă nu le duce-n spate,
Joaca lor de viaţă, e joaca de moarte!

Un bătrân se-ntreabă de-i frunză în vânt,
Răspunsul îi vine din guri de pământ,
Eşti frunză aleasă sub soare, pe câmpie,
Când timpu-şi rupe coasta intri-n veşnicie!

poezie de Marin Moscu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Faţa blândă, brăzdată de riduri fine, păstrează un zâmbet aflat acolo, în colţul gurii, parcă dintotdeauna. Bătrânica stă pe o bancă de fier rece şi ruginit, bancă obosită ca şi ea, şi-şi înalţă din când în când privirile spre cerul toamnei încărcat de nori cenuşii. Vântul adie şi o frunză se strecoară printre ramuri, căzând alene pe pământul umed. Deodată, în ochii ei încă luminoşi şi poznaşi îşi face loc o lacrimă ce coboară încet peste obrazul pste care au trecut deja, oh, Doamne, optzeci de toamne. Lacrima e îmbrăţişată şi ea de pământul pe care a căzut frunza ruginie şi acolo devine oglindă... Şi ca în multe alte dăţi, memoria ei afectivă aduce în oglinda de lacrimă clipe şi chipuri ce nu pot fi uitate, readuce viaţa, viaţa aşa cum a fost ea...

Ana Vida în La limita normalului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zorii se înalţă, amari, direct din cafea: zaţul înconjoară soarele!

aforism de Costel Zăgan din Inventeme (aprilie 2008)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Miroase-a gust...

Miroase-a gust...

Miroase-a gustul de iubire, miroase-a patimă în noi

Miroase-a gust de fericire, miroase-a fân şi caprifoi!

Miroase-a zâmbete furate, miroase-a sărutări fierbinţi,

Miroase-a binecuvântare din Univers şi de la Sfinţi!

Miroase-a inimi împletite în contopirea unui trup

Şi are gustul bucuriei când din amor nebun mă-nfrupt!

Miroase-a gust de primăvară când înfloresc salcâmii-n mai,

Miroase-a florile grădinii, a nopţilor urcate-n rai!

Miroase a sălbăticie, când trupurile cad înfrânte

La firul ierbii din poiană şi a bujorilor de munte!

Miroase-a cer senin şi soare, a alge şi amor nebun

Când înspumaţi ieşim din mare, sub ocrotirea lui Neptun!

Miroase-a gust sărat de lacrimi când fericirea te înalţă

Şi-atâta bucurie-n suflet, prelinge lacrima pe faţă!

Miroase a copilărie, a gust de joacă şi hârjoană

Şi are gust de mângâiere şi a miros de sân de mamă!

Miroase-a tot ce am uitat şi are gust de te înalţă

Miroase a trăirea ta şi are gust nebun de viaţă!

poezie de Florentina Mitrică (1 noiembrie 2014)
Adăugat de Florentina Mitrică
Comentează! | Votează! | Copiază!

Naufragiatul

Plutesc în derivă spre Nord, pe Atlantic
Cătând orizontul limanului Scandic
Căci doar o părere, departe-i pământul
Şi nu mă-nsoţesc decât noaptea şi vântul.

Pe neagra oglindă de ape mă duce
Un rest de catarg, înfipt ca o cruce
Pe-un lemn ce odată corabie-a fost...
Sau poate-o nălucă, plutind fără rost.

Cu secera Lunii aş vrea să retez
Oceanul de smoală şi-al nopţilor miez
Dar sus e Selena, iar mâna mi-e grea
Abea de mai ţin lemnul vâslei cu ea.

Spre Nord, către ţărmul visat, călăuză
Mi-a Steaua Polară, pe-a cerului spuză
Doar norii -ah, norii- să-i spulbere vântul
Căci negru de-i cerul, pierdut e pământul.

Dar vai, norii aprigi se-adună pe cer
În haite flămânde cu suflet de fier
Şi stelele pier, rând pe rând, câte una...
Cum şuieră vântul! Cum tremură Luna!

Ce ploaie grozavă pe suflet m-apasă
Mi-alunecă vâsla, dar nici că-mi mai pasă!
Departe, spre Nord, o himeră-i pământul
Şi nu mă-nsoţesc decât ploaia şi vântul.

poezie de Mihail Mataringa (9 mai 2007)
Adăugat de Mihail Mataringa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Murmur în aripi de vânt

Se-nveleşte ceru-n mantie albastră
Fluturând pe-alocuri tril de ciocârlii
Înspre câmpul verde ca iubirea noastră
Gata să-nflorească-n fiecare zi.

Norii albi alintă razele timide
Şi le cern lumina-n picuri tremurând
Peste muguri care-şi pregătesc hlamide
Roşii, strălucinde, sub un Soare blând.

Parcă într-o joacă, Vântul îşi aşează
Tâmpla obosită lângă un izvor:
"Cine-ţi stă în unde, cine îţi veghează
Susurul ce-mi umple inima cu dor?"

Vorbele-i sunt şuier, ochii-i sunt mirare
Când îşi vede chipul, veşnic neştiut,
Pe-ale apei unde, într-o nemişcare
Ca eternitatea-n clipa de-nceput.

Din adânc, un murmur sufletu-i pătrunde
Şi-i înalţă aripi gata de avânt:
"Sunt aici, cu tine, şi îţi sunt oriunde
Zările te cheamă, preaiubite Vânt".

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!