Toate se sting

Toate se sting, se decolorează, amestecate iau forme noi,
Vântul cără nisip, îl aşază peste oraşe, croieşte
Estuare şi dune. Straturi moarte, straturi vii,
Femelele nasc pui, turme; masculii
Se însângerează unii pe alţii. Din sămânţa mirositoare
Se înalţă vietăţi, împânzesc câmpul,
Oceanul şi cerul. Carne şi pene, oase şi ochi,
Care devorează lumina, care pipăie prada,
O lume organică plutind pe apă, lipindu-se de pământ,
Înfigându-şi gheara în stâncă. Clipa arde,
Îşi lasă cenuşa ei orbitoare, se primeneşte,
Din putreziciune creşte lotusul uriaş, forţa lui
Se simte o mie de leghe. Cu coapsele ei
Lupoaica întâmpină dimineaţa, lingând puiul,
Pământul scoate aburi, gâlgâie de ape freatice,
De rădăcini, de metale. Inima bate abia auzită,
Împinge sângele, ţine moartea la depărtare,
Apoi se opreşte; cade în gol, în abisul
Negru şi rece.

poezie de Mircea Florin Şandru din Caut un loc curat (2016)
Adăugat de Carmen2015
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cât o sanda, umbra

straturi peste straturi creşte umbra
ia forme tot mai ciudate
între pasăre şi umbrelă aleg umbrela
om sunt şi locul în care mă pot ascunde
mă atrage
sub paranteza uriaşă încap
sau rămâne un călcâi vizitat sub piatra cenuşă
de încercări
ridică piatra, prietene
şi arunc-o departe
undeva, cândva, mă vei cunoaşte

straturi peste straturi
prietenia râde cu roua cu oul şi existenţa mea
de mine cu mine prin mine
cenuşă devenind

cât o sanda, umbra

poezie de Anne Marie Bejliu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumina soarelui

Lumina soarelui creşte pe pământ
ia înfăţişarea zilei
şi împinge prin pământ în sus
tulpinile
şi acele oase care de asemenea şi-au
scuturat ţărâna de pe sinele lor
privind mai întâi
cu orbitele ochilor goale încă
cerul de deasupra capului
apoi în jurul lor
la imensitatea florei
şi-apoi grăbit
fiecare se îndreptă unde-l cheamă
dorinţa...

lumina soarelui creşte pe pământ
lumina soarelui –
şi printre razele ei gloate
de oameni abia evadaţi din beznă

poezie de Mang Ke, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Câmpii la lăsarea serii

Câmpii la lăsarea serii, peste care trenuri aleargă,
Şosele spălate de ploaie pe care aleargă automobile cenuşii,
Poduri peste ape tulburi, conducte de ţiţei şi de gaz metan,
Linii electrice peste lanuri de cartofi, peste hectare de grâne,
Internetul prin care vocea ta vine de la mare distanţă,
Prin sateliţi, prin stratosferă, prin ceaţă.
Te-aş ţine în căuşul palmei, iar cu cealaltă te-aş mângâia,
Într-un leagăn de ierburi mirositoare te-aş ţine toată ziua
Şi ţi-aş cânta să adormi. Un cort de raze aş înălţa pentru tine
Lângă lacul de munte. Dacă te-aş pierde, aş merge mii de leghe,
Aş întreba din om în om şi până la urmă te-aş găsi.
Căci eu am fost născut să te întâlnesc,
Eu am fost făcut să strig numele tău în toate zările,
Să îl afle mulţimile. Pentru că tu eşti floarea de tamarin,
Tu eşti vânticelul de aprilie care adie dimineaţa,
Tu eşti soarele de amiază care mângâie şirul de chiparoşi,
Tu eşti marea în crepuscul, când toate ţărmurile se auresc,
Tu eşti aburul nopţii care îmbracă lucrurile. Tu eşti minunea,
Tu eşti flacăra, tu eşti dogoarea, tu eşti sângele,
Aleluia, tu eşti cea mai frumoasă!

poezie de Mircea Florin Şandru din Ca silabele unui mare pian (2011)
Adăugat de Carmen2015
Comentează! | Votează! | Copiază!

Negru e totul

Negru e totul,
O licărire se întrevede,
Lumina rece îmi arde sufletul,
A mea lume în neant se pierde,
Totul neînţeles, negru totul.

În abisul îngheţat,
Privesc adânc,
Prea infim sunt eu, ca pe el să îl fi descifrat
Totul e ruină,
Singur speranţa îmi mănânc
Negru e totul.

Mă trezesc, negru e totul
Dezamăgit, de lume încet devorat,
Aştept o licărire din abisul îndepărtat,
Dar în zadar. Negru e totul.

poezie de Ioan Nechifor (29 noiembrie 2011)
Adăugat de Ioan Nechifor
Comentează! | Votează! | Copiază!

Crinul negru

Crinul negru
Bate vântul, bate ploaia, bate inima de piatră
Lasă-mi sufletul si gândul, cânta-mi iarăşi la vioară
Bate drumul dă-mi cărarea dă-mi o lumânare albă
Dă-mi o muză dă-mi un gând dă-mi iubirea dragă doamnă.

Cântă mutule cântă şi dă-mi sunet că sunt surd
Cântă soare cântă stele cântă lună in amurg
Scoate sabia din rană scoate! rănile să mi le ung
Pleacă tu iubito pleacă lasă-mi visul muribund.

Lasă cimitire spaţiu pentru tine vin plângând
Viaţa este viza noastră pentru moartea din pământ
Laşi tu cimitire ciorile, laşi groparul hoinărind,
Lasă-mi ultima dorinţă, crinul negru pe pământ.

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de Tofan Marius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Anno Domini...

Anno Domini... am văzut cimitirele de maşini
Înverzite, răvăşite de vântul de primăvară,
Am văzut omul în câmpie semănând,
Sălbăticiunea tânără, umflată,
Fugind în pădure să nască.
Anno Domini... pun mâna streaşină la ochi
Şi până departe în zare pământul
Pulsează ca o venă deschisă,
Cu cereale verzi, cu câmpuri petrolifere, cu oraşe.
Anno Domini... a trecut iarna cu păstrăvi morţi şi crengi putrezite,
Plămânii noştri, ca nişte păsări, ciugulesc aerul, se umflă,
Aleargă şi plutesc încet, sângerând.
Anno Domini... am văzut bicicliştii coborând
Colina vânătă, cu cămaşa deschisă, cu sacul de merinde,
Am văzut turmele şi călăreţii îndemnându-le către munte,
Am văzut egretele venind.
Anno Domini... o lumină blândă se aprinde în cer şi coboară,
Pământul îşi întoarce iarba deasupra,
Peste oasele cailor, peste şosele, peste maşinării, peste căi ferate, peste conducte.
Anno Domini... anul acesta nu seamănă cu celălalt
Sângele ne coboară în tălpi şi aruncă lavă fierbinte,
Umerii bărbatului se pârjolesc de vânt,
Se colorează, se întăresc,
Copiii cresc, aleargă prin iarbă, prind păsări,
Primesc primăvara în faţă şi ameţesc
Femeia stă în faţa oglinzii, ca şarpele care priveşte prada ucisă...

poezie de Mircea Florin Şandru din Ca silabele unui mare pian (2011)
Adăugat de Carmen2015
Comentează! | Votează! | Copiază!

Timid şi cumva despre singurătate

se aud din când în când
poate din carnea şi sângele meu
poate din sufletele rătăcite
ori răstignite-n în pântecul meu
paşii târşiţi ca pe nisip
ca pe plajele acelea pustii şi reci
bântuite de îngerii negri
chinuiţi de setea sângelui
cu aripile frânte
atârnând grele pe lângă trup
cu semnul copitei pe frunte
îngeri damnaţi
se mai aude cum bâjbâi eu
bezmetic
după un biet suflet
ştiţi care
acela ce-ar trebui să fie
mereu lângă noi
şi nu înţeleg neam de ce
nu pot să-l găsesc

îmi vine să ies în piaţa de piatră
şi să strig crucificaţi-mă
crucificaţi acest trup neputincios
trup de albastru plăpând
spune poetul din mine
uf

în adâncul meu de flutur năuc
de mă cauţi
vei vedea că sunt
încă mai sunt
vei vedea şi cum
vântul netezeşte spaţiile aspre
aşternute între noi
e târziu
de cele mai multe ori e şi frig
cu toate astea continuăm
cu sârg
să ne îndepărtăm unii de alţii
stă în firea noastră
aşa ne este de fapt scris
să fim singuri
şi să ne sinucidem
de fiecare dată când
dimineţile sunt însorite
ne aruncăm trişti din viaţă
să ne zdrobim violent
de caldarâm

în fiecare dintre noi
se află în straturi straturi
meticulos aranjate
un om
apoi un flutur
şi iar un om
de o renunţare şi un copil
şi peste toate ca un blestem
pustiul cel pustiu

poezie de Petre Ioan Creţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De zece ani

De zece ani n-am mai auzit privighetoarea,
Eram cu o femeie pe marginea unui râu, în munţi,
Şi roua se aşeza, ca un dar din cer, pe faţa noastră, pe iarbă.
De atunci n-am mai auzit privighetoarea,
Trilul acela care tăia noaptea
Ca un pumnal mătăsos şi-mi dădea
O copleşitoare suferinţă. Las deschisă fereastra,
Aştept sub copacii marelui bulevard
Sau în parc, ca şi cum cineva mi-ar fi dat
O misterioasă întâlnire.
Oraşul respiră ca un plămân uriaş
Şi zgomote felurite vin de la depărtare,
Apoi se sting, ca apa care se scurge printre pietre,
Dar nu aud, nu aud privighetoarea,
De zece ani n-am mai auzit-o şi sunt trist,
Presimt că nici în noaptea asta nu va veni,
Poate niciodată...

poezie de Mircea Florin Şandru din Ca silabele unui mare pian (2011)
Adăugat de Carmen2015
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atacul iernii

În terenul ei de luptă se dă bătălie mare,
Iarna loveşte năpraznic cu viscol şi cu ninsoare,
Schije-împrăştiate-n aer prinse-n dansuri fioroase
Pe pământul îngheţat se aştern în straturi groase.

Gerul sabia îşi scoate, vântul suflă dintr-o goarnă,
Norii gem de-încărcătură, saci de pulbere răstoarnă,
Adunată în troiene, neaua spulberă-n cărare,
Crivăţul turbat pufneşte, scutură perdele-n zare.

Fum e şi prăpăd pe-afară, nu se vede-n depărtare,
S-a dezlănţuit stihia, cerul fierbe în vâltoare
Iar zăpada viscolită în vârtejuri se tot duce,
Se aşează în noiane peste vârfuri de uluce.

poezie de Nicolae Matei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce am mai sfânt pe lume

Ce am mai sfânt pe lume,
Mama care mi-a dat un nume,
Inima care în piept îmi bate,
Şi sufletul care de dor îmi arde.

Ce am mai sfânt pe lume,
Pământul pe care las urme,
Cerul plin de stele
Şi luna care călătoreşte prin ele.

Mai am doi fraţi care sunt în departare.
Doi bunici ce aşteaptă
De la copii sau nepoţi
Măcar câte o scrisoare.

Mai am şi un nume,
El Moldova se numeşte.
Când aud acest nume,
Sufletul în mine creşte.

Deci totuşi ce are omul
Mai sfânt pe lume:
Mama, patria şi al său nume.

poezie de Vladimir Potlog (12 mai 2014)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atacul iernii

În terenul ei de luptă se dă bătălie mare,
Iarna loveşte năpraznic cu viscol şi cu ninsoare,
Schije-mprăştiate-n aer prinse-n dansuri fioroase
Pe pământul îngheţat se aştern în straturi groase,

Gerul sabia îşi scoate, vântul suflă dintr-o goarnă,
Norii gem de-ncărcătură, saci de pulbere răstoarnă,
Adunată în troiene, neaua spulberă-n cărare,
Crivăţul turbat pufneşte, scutură perdele-n zare.

Fum e şi prăpăd pe-afară, nu se vede-n depărtare,
S-a dezlănţuit stihia, cerul fierbe în vâltoare
Iar zăpada viscolită în vârtejuri se tot duce,
Se aşează prin noianuri peste vârfuri de uluce.

poezie de Nicolae Matei din Călător prin anotimpuri
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toamnă târzie

Triste, păsările pleacă,
Respectând istoria,
Soarele îşi trage-n teacă
Razele şi gloria.

Dintr-odată, din păcate,
S-au chircit pădurile,
La oraşe şi la sate,
Sfinte-s murăturile.

Este linişte-n cămară,
Vântu-şi bate tobele,
Plouă-n suflet ca afară
Şi se-afirmă sobele.

Bruma-n straturi îşi aşterne,
Peste câmpuri, gresia,
Cade frunza, cad guverne,
Îngroşând depresia.

Vântul tot mai iute-şi plimbă,
Peste plaiuri, secera,
Toate câte-au fost, se schimbă,
Devenind et caetera...

Visele se duc de-a dura,
Rare-s bucuriile,
Tremură, de frig, natura,
Prevestind piftiile.

Sus, în cer, cu fum din coşuri,
S-a-ntrunit COMISIA,
Potopită de reproşuri,
Toamna-şi dă... demisia!

poezie de Janet Nică
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Învaţă-mă din nou jocurile dragostei

Însingurat, hirsut, ascuns în propria-mi carapace
Nu mai ştiu dulceaţa trupului de femeie,
Lasă-mă să te ţin în braţe, lasă-mă să simt
Mirosul tău îmbătător, să te mângâi pe creştet,
Lasă-mi simţul tactil să-ţi descopere încet
Pielea gâtului şi a coapsei. O, tu eşti
Cea mai frumoasă de pe Pământ,
Tu luminezi cale de o mie de leghe,
Precum penajul de aur al unei păsări de munte,
Precum chiparosul în iarba spelbă, când se lasă înserarea,
Precum globul de cristal plutind pe apă,
Trupul tău e harfa pe care au cântat zeii.
O, Adonai, Adonai, pe femeia aceasta ai făcut-o pentru mine,
Ea e perechea mea şi ai trimis-o într-un târziu
Să mă trezească din somn, să mă scoată din moarte,
Să-mi spele ochii. Bine ai venit femeie, îţi spun,
Învaţă-mă din nou jocurile dragostei, căci le-am uitat.

poezie de Mircea Florin Şandru din Caut un loc curat (2016)
Adăugat de Carmen2015
Comentează! | Votează! | Copiază!

E primăvară

E primăvară, Doamnă, şi e zi cu soare,
în vii pe dealuri, a dat colţul ierbii;
se primeneşte zarea, pomii au dat în floare
prin codrii Vlăsiei boncăluiesc cerbii.

E primăvară Doamnă, şi cerul e senin,
ciocârlia bate spaţii năucite-n cânt;
jos pe baltă, acelaşi susur cristalin
şi-adastă vânătorii să împuşte vânt

E primăvară Doamnă, şi inima vibrează,
timpu-i înspumare, clipa nepieritoare
cel care adesea sunt, acum oftează,
peste lume saltă aceeaşi privighetoare.

E primăvară Doamnă, şi e zi cu soare,
ciocârlia bate spaţii năucite-n cânt;
se primeneşte natura, pomii au dat în floare,
iubirea şi speranţa mă sângeră pe vânt.

poezie de George Pena
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pui de pom şi pui de om

Un sâmbure de pom
Prinde viaţă din pământ.
Din pântece, pui de om
Către viaţă-şi ia avânt
Când puiul de pom prinde rădăcini,
Puiul de om se joacă prin vecini.
Când puiul de pom, drept se înalţă,
Puiul de om se-alintă şi se răsfaţă.
Când puiul de pom prinde să rodească,
Puiul de om începe să iubească.
Când puiul de pom rodeşte din plin,
Puiul de om îşi făureşte destin.
Când puiul de pom nu mai este pui,
Puiul de om îşi construieşte rostul lui.
Când fostul pui de pom nu mai rodeşte,
Atunci, puiul de om, îmbătrâneşte.
Când timpul pentru fiecare a trecut,
Pomul este vreascuri, iar omul... a tăcut.

poezie de Dumitru Delcă (22 noiembrie 2011)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

A fi

se scurge lin
prin izvoare mărunte
din lacuri fără început
în oceane fără sfârşit...

nu poate fi văzut,
dar se simte ca o durere în ochi,
în toate câte le bântuie:
în scâncetul de nou-născut,
în zornăit de frunze, în pădure,
în topirea zăpezi,
în cenuşa din vatră,
în nopţile senine,
în zilele calde,
în bruma fructelor de mure,
în mustul acru din butoi,
în iarbă verde şi în fân cosit,
în zumzetul de bărzăuni
peste-un cadavru ruginit,
dar rădăcina vieţii n-o atinge!

undeva, acolo, cade o ploaie,
în altă parte,
de prea multă linişte,
se stinge o lumânare.
într-o odaie, o lacrimă pică,
pe-o scrisoare, o alta se usucă
in nuanţe albastre de cerneală răvăşită...
în dealul criptelor,
mii de alte lacrimi zac pierdute...

mai trece o zi,
apoi un clopot în biserică răsună,
din nou e sărbătoare.

în fiecare dimineaţă,
acelaşi soare creşte din pământ
şi ca un zâmbet cald atinge cerul,
iar din văzduh coboară pace.
doar un fior rece aleargă oameni simpli...
înfometaţi de viaţă-s toţi,
ştiu sigur clipa prăpădirii
ce-o va aduce în taină
colosul ceas necruţător,
a fi este în toate,
toţi morţii îi sunt datori!

poezie de Florin Armangic
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O nouă rotire

o nouă rotire în timp,
într-o linişte de stejar
crucificată în sclipirea ochiului de fluture.

muza neinspirată sare peste dimineaţa verde,
adună pereţii, ascunde cerul,
coboară spirala pe care o visam
şi toate lucrurile mă întâmpină
lipindu-se de ochi, de braţe, de tălpi.

în centrul spaţiului eşti tu,
în orice punct aş fi,
într-un plural absent,
într-un cearcăn al unei stele,
în noaptea nedormită
şi uneori scriu pe distanţa îngheţată
fără a aştepta răspunsul lunii indiferente.

poezie de Oana Frenţescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Buzele mele au şoptit

Când mă aşteptam mai puţin, lumina a venit din haosul nopţii,
A început să curgă spre mine, foton cu foton,
Căutându-mi faţa. Eram livid şi gol,
Întunericul intrase în mine, moartea intrase în mine
Şi nimic din alcătuirea mea nu mai pâlpâia.
Stăteam întins pe spate şi priveam cerul,
Dar cerul dispăruse şi pământul dispăruse dedesubt,
Şi nici marea nu mai foşnea; totul era încremenire,
Eram piatră, eram pământ, eram mormânt,
Eram forma pietrificată a unui animal dispărut, eram siliciu.
Logosul pierise, mişcarea pierise şi nici praful stelar nu mai adia,
Un hău negru era împrejur,
Iar Dumnezeu plecase parcă într-o lume de demult.
Dar deodată lumina a venit din pântecul nopţii,
S-a prelins pe faţa mea, m-a cutremurat
Şi ochii mei au început să plângă, să râdă şi să plângă
Şi buzele mele au şoptit: De ce, Doamne,
Ţi-ai adus aminte de mine?
Eu, care am luat numele Tău în deşert,
Care mi-am înălţat chip cioplit,
Şi am fost sluga clipei trecătoare.
Ridică-te! mi-a spus, ridică-te! mi-a spus,
Aminteşte-ţi cuvintele tale şi umblă.

poezie de Mircea Florin Şandru din Caut un loc curat (2016)
Adăugat de Carmen2015
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rădăcini şi soare

Eram în vremea lui April
o ciocârlie ridicată peste viaţă şi moarte
o floare, un tril,
un imn
venit de departe,
un copil,
o frunză
ca un zmeu de pânză.

Ţineam cu o mână
păpuşa de lână
pe drum neumblat,
plângeam, mamă,
cât te-am căutat.

Mă muşca pământul
plin de mărăcini,
mă-ntâlneam cu vântul
venit din vecini.

Eram în vremea lui April,
voiam să fiu mare,
când eram copil...
Ce timpuri călătoare,
mamă, rădăcini
şi soare.

Săream într-un ochi de apă,
în ghete să-mi încapă
ploaia, cerul, norul, vântul
printre care şi pământul.
Erau timpuri călătoare
şi-aveam frunze-degetare,
mamă, rădăcini
şi soare.

poezie de Camelia Opriţa din revista Plumb nr. 169 – Aprilie 2021 - revista U.S.R. Bacău
Adăugat de Ileana Vasiliu -Odobescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

ecoul înfundat din… rădăcini! (de răstălmăcit)

mă-ntreb cât
mai suntem în noi daci
spiritul pământului acesta ţine în miezul lui
mister – azi mai mult vedeţi
paradoxuri, firi îmbolnăvite
mixturi orientale, mofturi apusene, creme
noi, mă întreb
prin care vene
care parte de os
în ce înveliş al sufletului mai am
dacul strămoş?!
…straturi, straturi de lut nou au adus
vânturile, vremurile însă înnobilare
este doar memoria ta şi a mea…
ecoul acelui mister pur carpatic
pur în seve adânci
nu de alta dar să fim şi noi
«întregi»
în hora naţiilor Europei pe care
tocmai am integrat-o
am readus-o-n albia aproape
completă
amintind pe alocuri
de imperiul roman…!

poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Mariana Fulger
Comentează! | Votează! | Copiază!