
Cântul XXIII
Pe când priveam așa-n frunzișul verde,
cu ochi țintiți, așa cum stă și cată
și-acel ce după paseri vremea-și pierde,
îmi zise cel mai mult decât un tată:
"Să vii, o, fătul meu, c-avem altcum
mai bine-a face uz de vremea dată."
Întoarsei fața și-ai mei pași acum
grăbit după-nțelepții ce pe cale
vorbeau, așa c-a drag făcui ăst drum.
Când iată c-auzii plângând prin vale
"Labia mea", dulce-o melodie,
că și plăcere-avui de el și jale.
"Ce-aud eu, dulce tată, ce să fie?"
am zis. Iar el: "Sunt spirite, gândesc,
cari merg umplând a vinei datorie."
Hagiii-ngândurați, când întâlnesc
în drum persoane lor necunoscute,
să-ntorc a le privi, dar nu s-opresc;
așa,-ntorcându-se spre noi, tăcute
și-adânc smerite, duhuri într-un stol
în treacăt ne priveau, mergând mai iute,
cu ochii-afunzi sub negrul rotogol,
și supte-ale lor fețe,-așa de trase
că pielea se-nforma pe osul gol.
Erisihton nu cred că se uscase
așa până-n zvântarea secii piei,
când numai ea pe oase-i mai rămase.
Ziceam, gândind în mine: "Iat-acei
ce-au dat Ierusalimu-n vremi cumplite,
când puse dinți Maria-n fiul ei."
Inele făr' de-opal par în orbite
și câți au de-OMO-n fața de-om credința
puteau pe M să-l vadă-n linii-albite.
Ah, cine-ar crede, neavând știința,
că poate-un măr și-o apă să-i aducă
așa-ntr-un hal, hrănindu-le dorința!
Steteam mirat ce foame-aci-i uscă,
și nu vedeam nici cauze manifeste
uscatei piei și feței de nălucă.
Dar iat-un duh; din fundul negrei țeste
țintindu-și ochii fix privi la mine
și tare apoi: "Ce grații-mi sunt aceste?"
N-aș fi putut să-l recunosc, vezi-bine,
nicicând din chip, ci-n vocea sa avui
ce fața sa diform-ascunse-n sine,
și-ntreaga cunoștiință feții lui
schinteaua asta-ntreagă mi-o aprinse
și chipul lui Forese-l cunoscui.
"Ah, nu privi ce scoarță râia prinse,
așa plângea, și nici zbârcita piele,
și nu-mi privi nici lipsa cărnii stinse,
ci spune-mi drept, de tine și de ele,
ce duhuri sunt cari drumul ți-l arată?
Să nu-nchizi gura ta rugării mele!"
"Ah, fața ta, ce-o plânsei moart-odată,
stârnește-n mine tot așa durere
și-acum, c-o văd atât de diformată!
Dar ce, pe cer!, v-aduce-așa-n scădere?
Nu-mi cere să-ți vorbesc când stau mirat,
căci rău vorbesc cei plini de-o altă vrere."
Iar el: "Și apei, printr-un vecinic sfat,
i-a dat puterea care-astfel mă zvântă
pomului ce-n urmă l-ați lăsat.
Iar gloata-ntreagă ce cu bocet cântă,
fiindcă gurii prea-i urmase-orbește,
se face-aici, prin post și sete, sfântă.
Dorința de-a mânca și-a bea ne-o crește
mirosul scris din pom să se ridice
și-acel pârâu de sus ce-l răcorește.
Dar nu odat-ocolul pe cornice
ne dă acestui chin o-mprospătare,
zic chin și-ar trebui plăcere-a-i zice,
ci-mpinși suntem spre pom de dorul care
să strige Crist voios Eli-l făcu,
pe când murea spre-a da răscumpărare."
Iar eu: "Fores, de când schimbaseși tu
pe-o lume bună, lumea cea săracă,
cinci ani nici nu trecură pân-acu;
putința d-a greși, topită dacă
ți-a fost mai înainte de-acea bună
durere ce cu cerul sfânt ne-mpacă,
tu cum sosiși pe-așa de sus cunună?
Credeam la cei de jos a te vedea,
cari vremea lor prin vreme și-o răzbună."
Iar el: "M-aduse-așa curând a bea
pelinul dulce-al caznei dureroase
prin plânsul ei ce-l dăruie Nella mea.
Cu mari suspine și cu rugi pioase
m-a smuls din râpa unde-astepți adică,
și liber de-alte râpi aici mă scoase.
Pe-atât mai scumpă e și mai amică
iubita-mi văduvioară, Nella,-n rai,
pe cât și-n fapte bune-i mai unică,
căci tu, Barbagia din Sardinia, ai
femei și tu la suflet mai curate
decât Barbagia-n care mi-o lăsai.
Dar ce mai vrei să zic, o, dulce frate?
Eu văd un timp, la ce ți-am spus dovadă,
și-acele zile nu sunt depărtate,
când de pe-amvon opri-veți să se vadă
impudicele doamne florentine
umblând cu sânul dezvălit pe stradă.
Spre-a se-mbrăca onest, ce saracine,
ce barbare-așteptară-nvățătura
bisericii sau alte discipline?
De-ar ști acele-obraznice măsura
ce lor în cer de-acum li se gătește,
și-ar pune de pe-acum pe urlet gura.
Prevăzul îns-aici de n-amăgește,
boci-se-vor nainte-a da mustață
pe-obrajii cui cu nani-azi s-ogoiește.
Ah, frate,-acum n-ascunde, ci ne-nvață;
nu singur eu, cum vezi, ci-ntreaga ginte
privim cum faci luminii umbră-n față."
Și-am zis așa: "Dacă-ți aduci aminte
ce-am fost cu tine eu, cu mine tu,
amar ne-o fi a ne-aminti-n prezinte.
Din viaț-aceea, ăst ce-i duce-acu
al meu m-a scos de-alaltăieri pe mine,
când sora ăstuia rotundă fu,
spre soare-am arătat m-a dus cu sine
în carnea vie-a mea, care-l urmează
prin trista noapte-a morții făr' de fine.
De-aci-mi ținu în sus puterea trează
să urc și s-ocolesc pe dealu-acel
ce tot ce-n voi e strâmb acu-ndreptează.
Mă va-nsoți, mi-a zis, până la țel
acolo unde fi-va Beatrice,
de-aici apoi voi merge făr' de el.
Virgil e cel ce-acestea mi le zice,
iar altu-i umbra pentru care-n toate
cutremur mai nainte fu-n cornice
pe-ntregul munte ce dintr-însu-l scoate."
cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaș

Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre timp
- poezii despre sfinți
- poezii despre sfințenie
- poezii despre negru
- poezii despre muzică
- poezii despre gură
- poezii despre durere
- poezii despre zile
- poezii despre văi
Citate similare

Cântul XXI
Dar setea naturală-n noi, aceea
ce nu ți-o curmi decât cu apa care
la puț ceru-o lui Hristos femeia,
m-ardea, făcând, pe-așa de grea cărare,
trudită după domn să-mi pară duca,
și mil-aveam de justa răzbunare.
Și-atunci, pecum de Crist ne scrie Luca,
cum el, de-abia ce din mormânt ieși,
la doi pe cale-și arătă năluca,
în urma noastr-un suflet se ivi,
privind la gloata care-ntinsă zace,
și-abia-l văzurăm numai când rosti,
zicând: "O, frați, s-aveți din ceruri pace!"
Grăbiți noi ne-am întors și-un semn Virgiliu
făcu precum așa se cade-a-l face
și-a zis apoi: "Fericelui conciliu
te-adune-n pace-atotjudecătorul
ce-osândă-mi dete-n vecinicul exiliu!"
"Cum", zise el iar noi mergeam cu zorul,
"voi umbre de sunteți de cer răspinse,
atât de sus voi cum făcurăți zborul?"
Iar doctorul: "De-observi ce semne stinse,
de-un înger scrise, poartă fruntea lui,
tu vezi de-o fi-ntre neamul care-nvinse.
Nu-i toarse însă acea, ce-a toarce nu-i
trudită-n veci, întreaga cantitate
ce-o-nfașă Cloto și-o ursește-oricui;
deci sufletu-i, și-al tău și-al meu un frate,
nu poate singur ști ce drum s-apuce,
neavând vederi cum nouă ne sunt date;
din iad, din larga gur-a lui, ca duce
fui scos acestui viu și-a noastră școală
cât poate și de-acum îl va conduce.
Dar, dacă știi, de ce păru-n răscoală
tot dealul, de curând, și-un chiu întins
de ce-au scos toți din culme până-n poală?"
Așa-ntrebând, în țintă mi-a atins
dorința mea, și,-așa sperând, nu toată,
dar mare parte-a setei mele-a stins.
Răspunse el: "Nimic nu-i ce să poată
divina coastă-n rânduiala ei
s-o tulbure și nici din uz s-o scoată.
Nu știe-ăst loc schimbarea vremii ce-i.
Când cerul vrea pe-ai săi în cer să-i vadă,
se-ntâmpl-atunci, dar nu dintr-alt temei.
De-aceea ploi, și rouă, și zăpadă,
mai sus de-urcușul cu trei scări, nici brume,
nici grindină nu pot nicicând să cadă;
nici nori nu ies, ori negri,-ori numai spume,
nici fulger nu, nici a lui Taumas fiică,
ea, care-și schimb-adese locu-n lume;
nici abur sec mai sus nu se ridică
decât acele scări ce-am spus, pe care
vicarul lui Sân-Pietru șade-adică.
El tremură mai jos, puțin, ori tare,
dar vântul cel ce-n scorburi s-ar ascunde,
știu și eu cum, mai sus putere n-are.
Se zbate-ăst deal când simte-se oriunde
curat vrun duh să zboare-n sus spre sfere
sau tinde-a vrea, iar chiotu-i răspunde.
Dovadă că-i curat e simpla-i vrere ce,
liber-absolut să mearg-airea,
cuprinde-un duh și-i dă spre-a vrea plăcere.
Dintâi el vrea, dar nu-i dă păs dorirea
pe care cerul contrapunct i-o pune
spre-a vrea dureri cum vru păcătuirea.
Iar eu, ce-avui căznirii-a mă supune
cinci sute și mai mult de ani, fui vrând
să intru-n pacea unei stări mai bune.
De-aceea fu cutremur și cântând,
pe-ntregul deal, măriri aceste cete
la cel etern spre-a le sui-n curând."
A zis și, cum, pe cât mai mult ți-e sete,
pe-atât îți place și mai mult a bea,
nu pot să spui destulul saț ce-mi dete.
"Acum văd mreaja ce vă prinde-n ea",
vorbi Virgil, "și cum scăpați văd bine,
și-al vostru chiu și trămurul ce vrea;
dar fă-ne-acum să știm și despre tine
ce om ai fost și pentru ce-ai zăcut
acei cinci sute de-ani aci-n suspine."
"Când bunul Titus, cu-ajutorul vrut
de cer, a răzbunat acele răni din care
s-a scurs prin Iudă sângele vândut,
cu-acel un nume ce și-onoru-l are
și traiul cel mai lung, a prins să spună,
trăii, faimos, dar nu-n creștină stare.
Fu dulce-atât a lirei mele strună,
că din Toluza-n Roma fui adus
și mirtu-mi fu pe merit dat cunună.
Am nume Stațiu la cei vii de sus.
Tebani cântai și-am prins de-Ahil-a scrie,
ci-n drum povar-a doua m-a răpus.
Al flăcării divine foc și mie
sămânță-mi fuse-ardorii ce-arătam
ca și-altora de-apoi, mai mulți de-o mie.
De Aeneis vorbesc, căci mam-o am
în versul meu și doică totodată
și fără ea n-aș trage nici un dram.
De-aș fi putut trăi și eu deodată
cu-acest Virgil, cu drag aș rămânea
și-un an mai mult în cazna ce-mi fu dată."
Privi, la vorba asta,-n fața mea
Virgil, tăcând, și: "Taci!" zicea-n privire.
Nu poate îns-o vrere tot ce vrea,
căci plâns și râs urmeaz-a lor pornire
așa de mult, că mai puțin el zace
sub vrere-n cei cu cea mai bună fire.
Zâmbii ca unul ce cu ochiul face,
iar duhul a tăcut privind la mine
și-n ochi, că-n ei ni-e gândul mai verace.
"Să-ți duci pe culme truda ta cu bine,
îmi zise el, dar spune-mi ce fusese
ăst fulger de surâs pe-obraji la tine?"
Fui strâns acum din două părți: spusese
Virgil să tac, iar Stațiu mă conjură
să spui; și-atunci oftai și mă-nțelese
Virgil și-a zis: "Nu sta-n încurcătură
să-i spui, ci spune-i tot, să-i fie-n știre
ce-ți cere, vrând cu-așa de mare arsură".
"Tu, poate,-am zis, te miri de-a mea zâmbire,
antice duh, și cauți cauza ei,
dar și mai mult voiesc să mi te mire:
El, cel ce-n sus conduce ochii mei,
e chiar acel Virgil ce-n tine puse
puterea de-a cânta viteji și zei.
De crezi că alt motiv la râs m-aduse
să-l lași ca fals și-atribuie-l, cum fu,
acelor despre el de tine spuse."
S-a și plecat să-mbrățișeze-acu
genunchii lui Virgil. Dar el: "Nu, frate,
căci umbră sunt și eu, și umbră tu!"
Sculându-se de jos: "Ce cantitate
de-afect îți port o vezi acum tu bine,
că eu, uitând a noastră golătate,
mă port c-un mort ca și cu trupuri pline."
cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaș

Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre vorbire
- poezii despre tăcere
- poezii despre pace
- poezii despre nuntă
- poezii despre creștinism
- poezii despre îngeri
- poezii despre știri
- poezii despre școală
- poezii despre zăpadă

Cântul XXII
Spre doamna mea, ca și-un copil ce cată
spre cea la care mai vegheat se ține,
așa mă-ntoarsei tulburat deodată,
iar ea, ca mama ce grăbită vine
la fiu-i palid și mai mort, cu-acel
un glas ce poate-a pururi să-l aline:
"Nu știi că ești în cer?" mi-a zis. "Că el
întreg e sfânt? Că orișice lucrare
se face-aici pornind din bunul zel?
Ce mult te-ar fi schimbat a lor cântare,
ce mult și eu zâmbind, tu poți vedea,
când glasul lor te-a-nvins așa de tare.
De-ai fi-nțeles ce rug-au pus în ea,
ai ști ce răzbunare se ridică,
pe care tu, trăind, o vei vedea.
Divina spadă nici târziu nu pică,
nici prea de timp, cum pare, poate, cui
așteaptă, ori sperând, ori prins de frică.
Și-acum tu mintea spre-altele să-ți pui;
ilustre duhuri ai să vezi în cale,
de-ntorci tu ochii-așa precum îți spui."
Privind atunci pe placul vrerii sale,
văzui vro sută de mărunte sfere
ce-n stol s-ornau cu raze mutuale.
Și-am stat precum când singur în tăcere
sugrumi dorința-n tine ne-ndrăznind
să ceri, de teamă că-i prea mult ce-ai cere.
Dar cea mai mare și mai mult lucind
dintr-aste perle-un pas făcu năinte,
spre-a face-ntinsul arc să mi-l destind.
"Dac-ai putea și tu" vorbi cuvinte,
"să vezi ca noi amoru-ne profund,
ți-ai da pe față tot ce-ascunzi în minte.
Dar, gândurilor tale ce s-ascund,
eu totuși vreau, din dorul de-a nu-ți face
spre naltul țel zăbavă, să răspund.
Pe-un deal, sub coasta cui Cassinul zace,
venea, spre-a se ruga, pe culme sus,
popor sedus și nepornit spre pace.
Eu sunt acel ce-ntâi pe deal am dus
sfințitul nume-al cui în lume-aduse
dreptatea ce-azi mă nalț-așa de sus.
Și-atâta dar divin asupra-mi fuse
c-am scos din preajma tutor aste locuri
impiul cult ce lumea ne-o seduse.
Iar toate-acestea alte sfinte focuri
au fost bărbați cuprinși de-acea căldură
ce flori și fructe sfinte naște-alocuri.
Romoldo și Macarie-aceștia fură,
iar altii-s frați de-ai mei ce,-n mănăstire,
cu inimi tari, înfipți pe loc statură."
"Vorbind cu mine-acum, și-a ta iubire
ce-arăți, am zis, ca și bunăvoința
ce-o simt și-o văd în toat-a voastr-oștire
de foc de-aici, așa-mi lărgesc credința
precum o roză-n soare răsfirată
deschide-atât cât este-n ea putința.
Te rog de-aceea să m-asiguri, tată,
că am și-atâta har în Dumnezeu
ca fața ta s-o văd ne-nvestmântată."
"Plinire-afla-ți-va dorul, frate-al meu,
în cel din urmă cer, căci el plini-va
oricare dor, și-al orișicui și-al meu.
Deplin și-ntreg e-n și-aflând potriva
oricare dor, căci numa-n el oricare
un punct a fost de-a pururi unde fi-va
el nu-i niciunde-n spațiu, poli el n-are,
și-a noastră scară-i până-n el urcată,
de-aceea culmea-i nevăzută-li pare.
Dar Iacov, patriarhul nostru,-odată
privi cândva și-a culmei ei mândrie
pe când de îngeri o văzu-ncărcată.
Ci-azi nu-și desparte-al său picior de glie
vrun om spre-a o sui, iar norma mea
rămase jos spre-a răsipi hârtie.
Iar zidul cel ce-odată schit făcea
speluncă-i azi, de hoți, și-a lor calpace
burdufuri pline de făină rea.
Nici cea mai grea usură nu-i displace
eternului atât ca fructu-amar
ce inima-n monahi să zburde-o face;
stăpâni oricărui bun păstrat de-altar
îi sunt acei ce pe la uși colindă,
dar nu cumetrii,-ori alt orice tâlhar.
Ci-așa-i de lesne-n om ce-i rău să prindă,
încât nici n-are trai o bună vrere
nici cât din mic stejar până la ghindă.
Vezi, Petru a-nceput lipsit de-avere
și făr' de-arginți, iar eu cu rugi și post,
Francisc al său convent umblând a cere.
Când stai să vezi ce la-nceput a fost
oricare lucru și-i privești urmarea,
ce-ncepe bine vezi că-ncheie prost.
Iordanul s-a re-ntors, ce-i drept, iar marea
păreți avu, când domnul vru să-i pună,
ci-ar fi mai de mirat, aci-ndreptarea."
Sfârșind așa, văzui cum el s-adună
la stolul său, iar stolul său se strânse
și-ntreg s-a ridicat ca o furtună.
Iar dulcea doamnă-n sus acum mă-mpinse
c-un singur semn, pe scară-n urma lor;
puterea ei așa de mult mă-nvinse.
Nimic din câte suie,-ori se scobor
la noi în mod firesc nu-și are-aieptul
să poți a-l compara cu-al nostru zbor.
Precum, creștine,-o să mă-ntorc la dreptul
triumf și plâng, în așteptarea lui,
adese-al meu păcat și-mi sânger pieptul,
tu nu tragi mâna când pe foc o pui
în graba cum văzui eu semnul care
urmează pe Vițel și-n el și fui.
Slăvită stea, tu ce-ai cu-nbelșugare
puteri adânci din cari, anume știu,
îmi vine-al meu talent, ori mic, ori mare,
căci sfântul Tat-a tot ce-n lume-i viu,
cu voi era spre-a răsări și-apune
când eu în Tosc-am început să fiu;
iar, când voit-a harul a dispune
să intru-n sfera ce vă poartă-n ea,
sortită-mi fuse-a voastră regiune.
Suspină-n sus spre voi inima mea
smerit, ca să-mi adun din voi putere
spre locul unde-s tras pe-o cale grea.
"Ți-e-aproape-atât suprema mângâiere,
vorbi Beatrice-atunci, că se cuvine
s-asculți și s-agerești a ta vedere.
Deci, pân-a nu ți-o fi-nsânit în tine,
privește-n jos spre-atâtea lumi, spre toate
pe câte-acum le ai sub tălpi prin mine,
ca inima-ți să-ți stea, pe cât se poate,
voioasă-n rând cu cei voioși ce cură
pe-un drum ceresc în glorioase gloate."
Prin șapte sfere-a mea căutătură
se-ntoarse-n jos; văzui și-acest pământ,
așa c-am râs de-umila lui făptură;
eu țin mai just acel judecământ
ce-l ia-n dispreț; mai sus cari se ridică
îi poți numi-nțelepți, fiindcă sunt.
Văzui aprinsă pe-a Latonei fiică,
dar făr' de umbra ce-mi făcea bătaia
de cap, cu-a ei desime mare-ori mică.
Putui și soarelui să-i rabd văpaia
din fața lui, văzui cum își fac jocul
vecin și-n jurul lui Dio și Maia;
văzui pe Jupiter cum temperează focul,
și-al fiului și-al tatei lui, și clară
văzui rotirea ce le schimbă locul.
Și toate șapte clar îmi arătară
cât sunt de mari, ce grabă pun pe căi
și ce distanțe-n spațiu le separă.
Iar punctul ce ne' face-atât de răi,
pe când roteam așa-n eternii Gemeni,
întreg îmi apăru din munți în văi.
și-ntoarsei ochii-n ochii făr' de-asemeni.
cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaș

Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi poezii despre zbor, poezii despre tată, poezii despre seducție, poezii despre schimbare, poezii despre inimă, poezii despre frică, poezii despre foc, poezii despre Soare sau Ne poți propune o poezie de dragoste?

Cântul XXIII
Tăcuți și singuri, fără soți, acum
mergeam, urmând din urmă pe părinte
cum merg și frații minoriți pe drum.
Dar cearta ce-o văzui mi-aduse-aminte
de-un șoarece și-o broască despre care
Esop ne dă-ntr-o snoavă-nvățăminte.
N-au "nu" cu "ba" mai mult asemănare
decât au astea două, dacă bine
privești și-alături și-nceput și fine.
Și-așa cum dintr-un gând alt gând îți vine,
alt gând din primu-așa mi se născu
sporindu-mi spaima cea dintâi din mine.
Și-așa gândeam: motivu-n noi le fu
și-a poznei cei de râs și-a suferinții
și negreșit că li-e necaz acu.
Mânie dac-adaog rea-voinții,
goni-ne-vor cum n-a gonit copoi
pe-un iepure ce-l ia de gât cu dinții.
Simțeam de groază păru-n cap vâlvoi,
și-am zis, atent în urm-având privirea:
"De nu ne-ascundem repede-amândoi,
din Gheare-Rele, maistre, mi-e pierirea.
Îi simt cum vin pe urmă-ne-alergând,
așa de vii îi văd cu-nchipuirea."
Iar el: "De-aș fi și-oglindă, mai curând
n-aș prinde-a ta icoană, cea de-afară,
precum ți-am prins pe cea ce-o ai în gând.
Spre-a mele-a tale gânduri se-ndreptară,
egal cuprins având și-același zbor,
și-așa-ntr-un singur sfat mi se-nchegară.
De-o fi pieziș la dreapta,-ncât ușor
să facă malul drum într-altă vale,
scăpăm de-nchipuita goan-a lor."
Dar n-a-ncheiat și restul vorbei sale,
când și văzui pe draci cu-aripi întinse
aproape-a ne-nhăța sosind pe cale.
Virgil în brațe-atunci grăbit mă prinse,
precum de zgomot deșteptata mamă,
când vede-n casă lucrurile-aprinse,
apucă fiul spre-a fugi, și-n samă
luând numai la el, ea nici pe sine
nu-și dă răgaz s-arunce vro năframă;
așa pe spate s-a lăsat cu mine
din vârf, pe coasta repede ce-astupă
din sus prăpastia văii cei vecine.
Nicicând nu cred pe-al morii scoc s-o rupă
deodată apa-n vale mai cu zorul
când este-aproape să s-azvârle-n cupă,
precum pe-acel perete-a curs cu zborul
Virgil, și mă ținea la pieptul lui
părând că fiu îi sunt, nu-nsoțitorul.
Abia ce-am fost ajunși în fund, văzui
pe draci din zbor pe culme cum se lasă
drept unde-am fost, dar nu mă mai temui,
căci Pronia ce voi-ntr-a cincea plasă
să-i facă servi, de ei spre-a fi păzită,
le-a stins orice puteri din ea să iasă.
Aflarăm jos o ginte-aici, smolită,
umblând prin cerc cu mers nespus de lin,
plângând pe-o față jalnic de trudită.
Și cape-aveau cu glugi lăsate plin
și-adânc pe ochi, și-n felul cum le taie
la rasa lor monahii de la Rin.
De aur faț-aveau, părând văpaie,
dar grele-atât prin plumbul blănii lor,
că Frideric pe-a lui le-avea de paie.
Ah, trist veșmânt, în veci obositor!
Și-n rând cu ei, întorși la stânga iarăși,
mergeam atenți cum plânge-acest popor.
Dar, strâns de drumul strâmt și de povară-și
așa de-ncet venea, că-n rând cu mine,
aveam tot noi cu orice pas tovarăși;
deci zisei: "Tată, caută pe-oarecine
cu nume",-am zis, "și fapte cunoscute
și-așa mergând, tu vezi pe lângă tine."
Și-un duh din dos, fiindu-i cunoscute
cuvintele toscane: "O, stați, voi cei
ce-n neagra noapte-așa fugiți de iute,
că poate pot să-ți dau și eu ce vrei!"
S-a-ntors atunci Virgil privind prin vale,
și: "Așteapt",a zis, "și mergi încet ca ei."
Și stând văzui pe doi zorind pe cale
cu mare dor de-a fi cu noi în rând,
ci-opriți erau de plumb și-ngusta cale.
Sosind, ei m-au privit mult timp tăcând
și-n sus țineau chiorâș căutătura;
se-ntoarseră-ntre ei apoi, zicând:
"Acesta parcă-i viu că-și mișcă gura.
Iar de nu-s vii, cum n-au aceste blane,
ce drept al lor le iartă-ncărcătura?"
Și-apoi: "Tu, oaspe-al turmei cei sărmane
de triști fățarnici, te rugăm să spui,
și nu ne-ascunde, cine ești, toscane?"
"Născut am fost", răspunsei, "și crescui
la mândrul Arno-n marea lui cetate,
și-am trupu-acel ce-apururi îl avui.
Dar cine voi, a căror distilate
dureri prin ochi sunt chin vederii mele?
Ce chin e-n voi ce-atât de-amar v-abate?"
Răspunse-un ins: "Aceste haine grele
în cari suntem cu plumb aci-mbrăcați,
cântaru-l fac să geam-astfel sub ele.
Noi din Bologn-am fost, doi veseli frați,
Lodringo el, eu Catalan, și-odată
de-a ta cetate ambii-am fost chemați,
cum și-alte dăți chemă, spre-a fi păstrată
odihna ei, dar noi i-am fost atari
precum Gardingul și-astăzi mai arată."
Eu vrui atunci să zic: "Voi răii, cari...",
dar n-am mai zis, căci văzul mi se duse
pe unul răstignit și-nfipt cu pari.
Văzând că-l văd, întreg el se distruse,
suflând în barbă-și cu-ndelung oftat;
iar popa Catalan, care-l văzuse:
"Acest înfipt ce-l vezi", a zis, "da sfat
iudeilor că, spre-a-mpăca poporul,
un om căznirii trebuie-a fi dat.
Stă gol cum vezi și-nchide-n drum ponorul,
și trebuie să simtă cât de grei
sunt toți cari trec și pun pe el piciorul.
Și socrul său e-n bolgie-aici, și-acei
ce-au fost cu el părtași în sfatul care
a fost sămânța rea pentru iudei."
Văzui și pe Virgil cum sta-n mirare
de-acest întins în cruce-astfel precum
etern va sta-ntr-atât de tristă stare.
Se-ntoarse-apoi spre Catalan: "Și-acum,
să-mi spui, de ești stăpân al vrerii tale,
nu este-aici la dreapta-ne vrun drum
pe care să ieșim dintr-astă vale
spre-a nu constrânge iarăși îngeri răi
cu noi să vie-a ne-arăta vro cale?"
"Aproape-aici, s-o vezi cu ochii tăi",
răspunse el, "din marea râpă pleacă
un arc ce trece toate-aceste văi,
ci-i rupt aici și nu e drum să treacă,
dar lesne-o să suiți și pe ruine,
că zac în fund spre coasta ce se pleacă."
Puțin Virgil a stat retras în sine
și-apoi: "Acel ce-nțeapă răii-n lacul
de smoal-a lui, ce rău și-a râs de mine!"
"Eu și-n Bologn-am auzit că dracul
e sac de vicii și mințind mereu,
că-i tată al minciunii",-a zis monacul.
Cu pașii mari porni maestrul meu,
având puțin pe-obraji a furiei floare,
și-așa, lăsându-i pe-ncărcați, și eu
pornii pe urma dragilor picioare.
cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaș

Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi și poezii despre tristețe, poezii despre sfaturi, poezii despre plumb, poezii despre picioare, poezii despre gânduri, poezii despre draci sau poezii despre Israel

Cântul XXVI
Pe când de văzul stins steteam acu
speriat, din focul care-l stinse-n mine
ieși un glas și-atent el mă făcu,
și-a zis: "Cât timp va fi până-ți revine
vederea-n ochi prin mine consumată,
e just să-l compensez vorbind cu tine.
Începe deci de suflet, și-mi arată
spre ce-l țintești? și fii convins, de-orbia
din ochi, că nu-i de veci, ci deocamdată;
căci doamna, ce te-aduce pe câmpia
cea sfânt-aici, în ochii ei cuprinde
atari puteri ca-n mână-i Anania."
"Cum vrea, târziu ori mai devreme,-or prinde
un leac și ochii cari mi-au fost zăvorul
prin care-a-ntrat c-un foc ce-n veci mă-ncinde.
Al curții-aceștia-atotașezătorul
mi-e singur A și O scripturii sfinte
pe care, mult-puțin, mi-o scrie-amorul."
Și-același glas, ce-mi stinse mai nainte
al spaimei ger de-orbia-nchipuită,
mi-a dat curajul să rostesc cuvinte.
"Tu trebuie prin mult mai deasă sită
să cerni", mi-a zis. "De cine-i deci mereu
săgeata ta spre-asemeni țel țintită?"
"Dovezi și-ale științei", zisei eu,
"ca și porunca ce de-aici ne vine
imprimă-n mine-acest amor al meu.
Căci binele,-ntrucât îl știm că-i bine,
aprinde-n noi amor pe-atât mai mare,
pe cât aprinde-un spor al său în sine.
Deci spre esența lui, ce este-atare
că orice bun ce n-ar fi-n sânul ei
abia-i din focul său o slabă zare,
mai mult decât spre-orice-s atrași acei
cari pot acel un adevăr discerne
pe care-această probă ia temei.
Iar lucru-acesta minții mi-l așterne
și-acea ce de iubire-mi spuse mie
că-i cea dintâi ca rang între eterne.
Și sfânta voce cea de-a pururi vie,
ce-a zis lui Moise, despre ea spunând:
Eu vreau să vezi întreaga mea tărie,
chiar însuți mi-o arăți, când, începând
înalta veste-a tainei celei sfinte
de-aici, întreci orice nălțimi de gând."
Și-un glas vorbi: "Și prin umana minte
și prin cuvânt, ce tot ca ea vorbește,
suprem amor păstrează-i tu nainte.
Dar spune-mi și-asta tu: nu simți, firește,
c-ai fi spre-amor atras și de-alte strune?
Ce țepi mai sunt prin care te-mboldește?"
Nu-mi fu ascuns ce-avu-n intențiune
vulturul lui Hristos; văzui și-ascunsul
spre care vru să-nping ce-aveam a spune.
Deci: "Toate-acele țepi", îmi fu răspunsul,
"ce pot împinge-un om spre Dumnezeu
în inimă-mi concurg și cu de-ajunsul;
căci eul lumii-ntregi și eul meu,
și moarte a ce-o muri spre-a-mi da ființă,
ce sper-orice fidel cum sper și eu,
cum și rostita-mi vie conștiință
m-au smuls din malul dragostei deșarte
și-n mal m-au pus, al celei cu priință.
Iar frunzele grădinii-n care-mparte
podoabe-eternul domn iubite-mi sunt
cât este-a lor de el donata parte."
Iar când tăcui, atât de dulce-un cânt
trecu prin cer și,-ntrând în melodie,
cânta și doamna mea-ntreitul sfânt.
Precum trezit de-o fulgură prea vie,
prin simțul văzului ce,-mpins de-acute
lucori, aleargă dintr-o ie-n ie,
și-atâta ești, de-acea trezire iute,
confuz încât ți-e groază de-a vedea
cât timp nu vine mintea să te-ajute,
așa, cu ochi ce-aveau străfulgerare
la mii de leghe-acum, din ochii-mi moi
goni Beatrice-a mea orice-nnorare.
Văzui, decât vedeam, mai clar apoi
și, ca năuc, am și-ntrebat deodată
de-a patra faclă ce-o vedeam cu noi.
"În sânu-acestor raze se desfată
acel ce-a fost, răspunse ea vioaie,
creat ca suflet prim de-al lumii tată.
Precum, când trece-un vânt, dentâi se-ndoaie
cu vârfu-n jos și-apoi de sineși ea
se nalță iar, prin propriu-i act, o foaie,
așa și-uimit, în vremea ce-mi vorbea,
făcui și eu și-mi dete bărbăție
cumplitul dor de vorbă ce m-ardea.
"Tu, fruct, cui scris îți fu, și singur ție
copt gata să te naști, tu,-ntâi născute,
cui nor-, ori fiică-ți este-orice soție,
smerit, atât cât poate-a mea virtute,
te rog de-o vorb-a ta! Tu-mi vezi ardoarea
și mut eu tac spre-a te-auzi mai iute.
Se zbate-un animal sub pânz-aoarea,
că psihicele-i stări sunt manifeste
prin ce mișcări îi face-nvălitoarea;
așa-mi dădea și primul om de veste,
prin haina ce-mbrăcat în foc îl ține,
spre-a-mi face placul cât de gata este
și-a zis: "Mai bine știu ce dor e-n tine
mai bine-l știu, deși-al tău glas îl tace,
decât știi tu ce crezi că știi mai bine;
căci eu câtesc oglinda cea verace
ce-și face-oricare lucru-o copie-a lui,
ci-o copie-a sa niciunul nu se face.
Tu vrei să știi cât timp e de când fui
de domnul pus în mândrul rai, în care,
pe-așa de lungă scară-adus, tu sui,
cât timp mi-a fost vederii-o desfătare;
vreai cauza dreapt-a marelui dezdemn,
ce limb-avui și, de-am creat-o, care?
O, fătul meu, nu c-am gustat din lemn
fu-n sineși cauza lungului exiliu,
ci numai c-am trecut și peste semn.
Acolo, de-unde fu chemat Virgiliu,
cu patru mii trei sute doi de sori
am stat dorind acest divin conciliu;
prin zodii-apoi, cu ochii muritori
văzutu-l-am făcând întreaga roată
de nouă sute și treizeci de ori.
Iar limba ce-o vorbii fu stinsă toată
pe când Nimrod cu-ai săi n-avea nici gând
să facă cea ce-n veci n-avea să-l poată;
căci orice fapt-a minții,-n timp urmând
plăcerii voastre-umane și rotirii
acestor roți, n-au trainic trai nicicând.
Că oamenii vorbesc e fapt-a firii;
iar firii-apoi nimic nu-i pasă, dacă
voi dați așa sau altfel curs vorbirii.
Și, pân-a nu veni-ntr-acea cloacă,
numit-a lume El supremul bine,
din care-mi vine-odihna ce mă-mbracă,
Eli apoi; și-așa veni de sine
căci astfel e ce oamenii uzează,
ca frunza-n pom, că piere și-alta vine.
Pe dealul cel ce mai spre cer cutează,
am stat, cu viața-onestă și pierdută,
din ceasul prim și până-n cel ce-urmează
pe-al șaselea, când Sol cadrantu-și mută."
cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaș

Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre naștere, poezii despre cuvinte, poezii despre știință sau poezii despre zoologie

Cântul XXVI
Pe când toți trei în șir mergeam astfel
pe mal, maestru-mi tot spunea aoare:
"Ascultă-mi sfatul, să te-ajuți cu el!"
Pe-obrazul drept eram lovit de soare,
ce, jos, spre-apus, tot cerul inundându-l,
schimbase-n alb albastra lui coloare.
Iar roșul foc cu umbra mea făcându-l
să pară și mai roș, pe mulți văzui
c-aveau, mergând, numai spre-aceasta gândul.
Prin semnu-acesta drept motiv le fui
de vorbă, deci și-așa și cuvântară:
"Nu pare-a fi nălucă trupul lui."
Pe cât puteau, apoi, înaintară
spre-a ști-ntr-adins, dar grijă-având
tot insul de-a nu ieși de unde n-ar fi-n pară.
"Tu, cel ce nu de leneș, ci-ntr-adinsul
mergi cel din urmă, ca mai mic fiind,
te rog, de foc și sete cu aprinsul,
de-al tău răspuns nu-s singur eu dorind,
ci toți aceștia simt mai mare sete
ca de-apă rece-un etiop, ori ind,
să-mi spui cum faci cu trupul tău părete
luminii-așa că, parcă, încă lui,
aripi să zboare-al morții sol nu-i dete."
Așa-mi vorbi un duh și-am vrut să-i spui,
și-aș fi și spus, de n-aș fi fost deodată
atras spre-alt lucru nou care-l văzui,
O altă gloată nainta-nșirată,
mijlocul cărării-acei de foc
pre-aceasta ce m-opri-ntrebând mirată.
Văzui cum se salută reciproc
vesele de-un scurt festin, cum toate
sărut își dau, dar făr' a sta pe loc.
Așa,-n deavalma negricioasei gloate,
furnica-n bot atinge pe-o furnică,
de drum spre-a se-ntreba, de scopuri, poate.
Sfârșind grăbit urarea lor amică,
pe când plecau, din gură tot poporul
vedeam că pe-ntrecute glas ridică:
cei nou-sosiți: "Sodomul și Gomorul!"
cei vechi: "S-ascunse-n vacă Pasifea
ca taurul s-alerge-ai stinge dorul."
Și-apoi, cum gruii-o parte spre Ripea,
și-o parte fug spre țări de soare pline,
de ger aceștia-mpinși, de-arșițe-aceia,
așa se duce-un stol, iar altul vine,
și toți se-ntorc la vaiul lor plângând
și primul plâns ce le ședea mai bine.
Și toți aceiași, ce de-ntâiul rând
m-au fost rugat, veniră să-și împace,
atenți și gata de-ascultat părând.
Iar eu, văzând din nou acum că-mi face
rugare-am zis: "Tu, sigure popor,
s-ajungi, oricând va fi, să guști și pace!
Nici verzi nu mi-am lăsat la cei ce mor,
nici coapte membrele, ci clar vă fie
că-n oase-aici le am și-n carnea lor.
Și urc pe-aici spre-a nu mai fi-n orbie:
Din cer o doamnă-mi dete-acest favor
să trec prin lumea voastr-o haină vie.
Dar, fie-vă-n curând supremul dor
sătul și ceru-acela să v-adune
ce-i cel mai larg și cel mai plin de-amor,
să-mi spuneți voi, spre-a ști și eu ce spune,
ce stol sunteți, și voi și pătimașul
popor ce-acum în dosul vostru-apune?"
Nu stă năuc altminteri ciobănașul
din munți, privind în muta sa mirare
când, prost și pădureț, el vede-orașul,
cum sta-ntre umbre-acoalea fiecare.
Dar, când s-a alinat în ei uimitul,
sârg s-alină-n orice suflet mare,
așa-nceput-a-ntâi spre noi venitul:
"Ferice tu, că dintr-a noastr-ocină
știință-ncarci, spre-a-ți fi mai bun sfârșitul!
Acei ce-ncolo merg au marea vină
pe care-ai săi, lui Cesar, triumfând,
în fața i-o-mputau, strigând: "Regină!"
De-aceea se despart: "Sodom!" strigând,
precum ai și-nțeles din auzite,
arsurii lor rușine-adăogând.
A noastre vicii-au fost ermafrodite;
umana lege-aceștia n-o urmară,
ci pofta și-o-mplineau ca niște vite.
Deci, când ne despărțim, spre-a noastr-ocară
strigăm de fapta lacomei femei
ce fiară deveni-n cioplita fiară.
Acum ne știi și vezi și cauza ce-i.
Pe nume poate-ai vrea să știi și cine,
dar n-am nici timp, nici nu știu cine-s ei.
Dar vreau să-ți stâmpăr dorul dinspre mine:
Sunt Guido Guinicell' și-aci-n spălare
fiindcă m-am căit spre-a vieții fine."
Cum veseli fiii-au fost, în jalea mare
ce-avu Licurg, când mama fu aflată,
așa fui eu, dar neg pe-așa de tare,
când însuși se numi el și-al meu tată
și-al altora mai buni cari-au cântat,
cari rime dulci de-amor au scris vrodată;
și multă vreme-am mers și-ngândurat
și ca și surd, privindu-l cu durere,
dar, pentru foc, eu tot departe-am stat.
Când fui apoi sătul de-a lui vedere,
cu-acel cuvânt ce-orice-ndoieli îți ia
i-am spus că-i fac cu drag orice mi-ar cere.
Iar el: "Prin câte-aud, tu-n mintea mea
atare-o clară urmă lași, că Lete
s-o-ntunece-ori s-o stingă n-o putea;
dar, dacă-i drept ce mi-ai jurat, poete,
motiv iubirii, ce de mine-o ai
și-n toate mi-o arăți, ce fapt îi dete?"
"A tale versuri dulci", îi replicai,
"ce-or face scump condeiul ce le scrise,
cât timp va dăinui modernul grai."
"O, frate,-acest ce ți-l arăt", îmi zise,
și-un duh mi-a arătat în fața lor,
"în grai matern cu mult mă biruise.
În proză de roman și-n vers de-amor
i-a-nvins pe toți și las' pe proști să-mpartă
verdict c-ar fi Gerald superior.
Nu-n fond văd ei, ci-n larma cea deșartă,
talent, și-astfel închid păreri ce-avură,
nainte-a ce-asculta, de minte-ori artă.
Așa și lui Guitton', din gură-n gură,
mulți vechi i-au dat întâiul rang și-onorul,
și mulți apoi prin artă-l întrecură.
Și-acum, atât de larg de-ți e favorul,
încât tu poți și-n claustru-a te sui,
în care-i Crist mai mare-a tot soborul,
un Tatăl nostru pentru mine-i zi,
c-atât ne-ajunge-n lumea asta-n care
ni-e stins-orice putință de-a greși."
Spre-a face loc și altui duh, îmi pare,
ce-aproape sta, perit-a-n foc deodată
cum piere-afund și-un pește-n apa mare.
Iar eu, mergând spre umbra arătată,
i-am spus c-ar vrea și lui a mea dorință
să-i facă loc și-onoarea meritată.
El liber a-nceput a sa vorbire:
"Atât de mult mi-e dulcea-ți rugă-n gând,
că nici nu vreau, nici n-am de ce-ți ascunde.
Eu sunt Arnold ce plâng și merg cântând,
dar sper, văzând trecuta mea prostie,
voios de-o zi ferice de-oarecând.
Și-acum te rog, pe-acea valoare vie
ce până-n culme fi-ți-va-ndrumător,
la timp, aminte-amarul meu să-ți fie."
A zis, perind în foc curățitor.
cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaș

Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre poezie, poezii despre prostie, poezii despre versuri, poezii despre plâns, poezii despre mamă, poezii despre țări sau poezii despre vinovăție

Cântul I
Lăsând în urm-o mare-așa grozavă,
de-acum, spre-a trece ape mult mai bune,
vântrele-ntinde-a duhului meu navă
și-ncep de-al doilea regn acum a spune,
în care, spre-a fi demn de cerul sfânt,
umanul spirit scoarța și-o depune.
O, muze sfinte, căci al vostru sunt,
aci-mi renașteți moarta mea cântare
și-aici puțin ridice-mi al meu cânt
Calliope-ajutând cu glasu-i care
izbi-n Pieride-așa ca să nu poată
etern spera, sărmanele-o iertare.
Coloarea dulce de safir, ce toată
senina zare-a cerului curat
umplea văzduhul până-n prima roată,
un farmec dulce-n ochi mi-a răvărsat,
când fui ieșit la larg din moarta boare
ce și-al meu suflet și-ochii mi-a-ntristat.
Iar mândra stea spre-amor îndemnătoare
făcea tot ostu-n zâmbet să s-alinte
slăbind a Mrenei, ce-o-nsoțea, lucoare.
Spre dreapta-ntors apoi, luând aminte
alt pol, văzui un grup de patru stele,
cel nevăzut decât de-ntâia ginte.
Părea și ceru-nveselit de ele;
sărac e nordu-n văduvia lui,
că-n veci nu vede-asemeni flăcărele!
Sătul de-a lor privire-apoi când fui
și-un pic spre-alt pol privii, spre partea-n care
perise Caru-acum, un moș văzui,
stând singur lângă mine, și de-atare
respect prin toate-i demn, cum unui tată
nicicând nu-i datorește-un fiu mai mare.
Avea o barbă lungă și-nspicată
cu alb, asemeni pletelor, și-avea
pe piept o dublă viț-a lor scăpată,
iar fața-i de lumină i-o umplea
din patru stele sfinte-a lor lucoare,
părând că soarele stă-n fața mea.
"Voi ce sunteți? Din vecinica-nchisoare
de ce fugiți pe negrul râu în sus?"
a zis mișcând a feții-onestă floare.
"Ce facl-avurăți? Cine v-a condus
ieșind din hăul nopții-ntunecate
ce-n veci pe-a morții văi osând-a pus?
Astfel sunt legile din iad călcate,
ori pus-au nouă lege-n cer că-s demne
să-mi intre-n peșteri duhuri condamnate?"
Virgil acu-nceput-a să mă-ndemne
smerit și-n față și-n genunchi să fiu
și-mi da prin ochi, prin mâni și vorbe semne.
Răspunse-apoi: "Eu nu de sine-mi viu.
Din cer o doamn-a scoborât să-mi facă
rugarea ca-nsoțind, s-ajut pe-un viu.
Aceasta este starea-ne. Dar, dacă
voința-ți e să știi mai multe tu,
nimic nu poate-a mea, negând, să-ți tacă.
El ultima sa noapte n-o văzu,
ci-atât de-aproape-i fu, prin el, nebunul,
încât s-o vadă foarte-aproape-i fu.
Deci fui, și numai adevărul spunu-l,
trimis să-l scap, ca nu de tot să cază,
și-alt drum n-avui decât acesta unul.
Făcui pe-ntregul neam pierdut să-l vază
și vreau să vadă și poporul pus,
ce-aici se curăță sub sfânta-ți pază.
Ar fi prea lung să-ți spui cum l-am condus
de-a te vedea și-a te-auzi pe tine;
puterea asta dată-mi e de sus.
Să-ți placă deci a te-nvoi că vine.
El caută libertatea, scumpul dar,
cum cel ce-i moare ei o știe bine
și-o știi, căci pentru ea nu-ți fuse-amar
murind s-arunci în Utica vestmântul
ce-n marea zi luci-va-n multu-i har.
Acesta-i viu, n-a rupt deci legământul
etern, nici eu, căci nu sunt în căznire,
ci-n limbul sunt din care-ți roagă sfântul
tău spirit Marcia, plină de-umilire
în ochii-onești și-acum de-a ta s-o ții;
te-ndură deci de noi, pe-a ei iubire,
să-ți trec a tale șapte-mpărății,
și am să-i duc a ta recunoștință,
de crezi că-i demn prin iad numit să fii."
"Fu Marcia, cât timp avui ființă,
vederii mele drag-așa, firește,
încât îi împlineam orice dorință.
Ci-acum, că peste râul rău trăiește,
nu pot s-o mai ascult, căci mi s-a scris,
când scos eu fui, o lege ce m-oprește.
Dar, dac-o doamnă sfântă te-a trimis,
cum zici, n-aștept ochi dulci să mă convingă,
destul îmi e să spui că ea mi-a zis.
Deci mergi și fă-l pe-acesta să se-ncingă
cu neted janc și spală-i fața bine
ca orice pat-a ei de-acum s-o stingă,
căci nici c-un fel de nor nu se cuvine,
în ochii săi, să-ntâmpine pe solul
ce-i primul serv al cetelor divine.
Acestui munte-un șes îi face-ocolul,
pe jos, pe unde marea-l înălbește,
și mult trestiș produce-n el nămolul.
Căci nici o plant-acolo nu trăiește
din câte-au trunchi lemnos sau poartă foi,
căci nu se-ndoaie-n valul ce-o lovește.
Dar nu-mi veniți din nou pe-aici, apoi.
Iar soarele ce iese-o să vă-nspire
ce drum pe deal mai lesne-ar îi de voi."
Și-apoi peri. Eu, gata de pornire,
nimic zicând, lângă poet mersei
și-n ochii lui fixai a mea privire.
Iar el: "Urmează, fiule, pașii mei!
De-aici ne-ntoarcem, căci de-aici declină
câmpia-n jos spre marginile ei."
Amurgu-nvins de-a zorilor lumină
părea fugind, așa că-n depărtare
vedeam și marea cea de tremur plină.
Pe-un câmp pustiu mergeam ca omul care,
cătând pierdutu-i drum, până ce nu-i
ajuns la el, degeaba drumu-i pare.
Când fúrăm și-ntr-un loc, în umbra cui
cu soarele se luptă multa rouă,
căci prea puțin o scade-arșița lui,
ușor își puse palmele-amândouă
Virgil pe iarba fragedă; eu, însă
știind ce vrea lucrarea lui cea nouă,
spre dânsu-ntinsei fața mea cea plânsă
și-atunci îmi apăru coloarea vie
ce-n iad îmi fuse-atâta vreme stânsă.
Venim apoi la marea cea pustie,
ce-n veci plutind pe ape-i nu văzu
vrun om ce-apoi și-ntoarcerea s-o știe.
Mă-ncinse-aici cum altuia-i plăcu,
și, ce minune!,-ndată ce-și culese
umila plantă, ea din nou crescu
deodată-n locul de-unde mi-o rupsese.
cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaș

Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre moarte, poezii despre legi, poezii despre curățenie, poezii despre zâmbet, poezii despre văduvie sau poezii despre viață

Cântul XVIII
Așa-ncheind apoi a sa vorbire,
profundul doctor mă privea mereu,
atent, în ochi de-arăt vro mulțămire.
Dar, cum ardeam de-o nouă sete, eu,
deși tăcând din grai, ziceam în minte:
"Prea mult să-ntreb, îi cade poate greu."
Ci,-nțelegând veracele părinte
timida-mi vrere ce n-o dam pe față,
vorbind, mi-a dat curaj să-ncerc cuvinte.
"Lumina ta-mi revars-atâta viață
în minte,-ncât ea clar putu s-adune
ce-al tău cuvânt explică și mă-nvață.
Te rog deci, dulce tată drag, și-mi spune
de-acel amor ce zici că-i temelie
oricăror fapte, rele fie,-ori bune."
"Aprinde-a minții ageră făclie
și-eroarea", zise, "limpede-ți va fi,
a orbilor cari duci voiesc să fie.
Creat fiind un suflet spre-a iubi,
el tinde spre-orice lucru care-i place
pe loc ce placu-l mișc-a făptui.
Sensoriul vostru ia din ce-i verace
direcția sa și-n voi așa o-ncheagă,
că sufletul din ea obiect își face.
Și, dacă,-ntors spre ea, o prinde-ntreagă,
înclinu-i este-amor care, firește,
că prin plăcere-n voi din nou se bagă.
Apoi, cum focu-n sus se năzuiește
prin forma-i dată de-a căta ființă,
unde-n materia sa mai lung trăiește,
așa un suflet prins intră-n dorință,
ce-i psihic act, și, până nu posede
obiectul vrut, se zbate-n nepriință.
De-acolea și-adevărul clar se vede
ce-ascuns e el acelui ce pe-oricare
amor c-ar fi-n de sineși bun îl crede.
De-aceea poate, căci obiectu-i pare
de-a pururi bun, dar nu-i tot chipul bun,
deși e bună ceara lui ce-l are."
"Cuvântul tău și mintea mea mi-o spun
curat ce este-amorul și de unde,
dar mult mai mare dubiu-n mine pun,
căci, dacă el de-afară-n noi pătrunde
și sufletul e numai rob dorinții,
de merge strâmb, ori drept, el nu răspunde."
Iar el: "Cât pot să vadă ochii minții
ți-am spus; de-aici Beatricei tale-i cere
dovezi apoi, că-i chestie-a credinții.
Orice substanț-o vei avea-n vedere,
distinctă de materie,-ori și legată
de ea, conține-o proprie-a sa putere
ce-i numai prin lucrări manifestată
și n-o arat-altce decât efectul,
precum că-i viu un pom prin verde-arată.
De-aceea noi nu știm nici intelectul
întâielor noțiuni de unde vine,
nici primele porniri ce-aduc afectul,
căci sunt în voi ca zelul în albine
de-a face miere; deci întâiul drag
nu este-n sineși el nici rău, nici bine.
Acum, spre-a fi din el și toate-un cheag,
e-n voi născut-a minții sfătuire
ce strict păzește-al consimțirii prag.
Aci-i izvorul de-unde ia pornire
ce-i merit și ce nu-i, precum alege
și-nlătură o bună,-ori rea iubire.
Câți până-n fund putur-așa-nțelege
văzur-aceast-a firii libertate
și etic-o făcură astfel lege.
Deci, chiar zicând că din necesitate
s-ar naște-oricare-amor ce-n voi rodește,
există-n voi putința de-a-l abate.
Virtutea asta nobil-o numește
Beatrice-arbitriul liber și-o să-ți spună
de ea mai mult, și-atunci îți amintește!"
Spre-al nopții miez târziu sosita lună,
asemeni c-un ceaun de foc, acum,
făcând în juru-i stelele s-apună,
trecea-mpotriva cerului pe-un drum
ce-l arde Feb când el din Roma pare
c-apune-ntre Sardin' și Cors'; și cum
acea gentilă umbră, pentru care
respect Pietolei Mantua cedează,
și-a fost depus împusa-nsărcinare;
de-aceea eu, ce la-ntrebări și trează
și simplă dezlegare-acum avui,
stam ca și-un om ce plin de somn visează.
Ci smuls din starea de-ațipire fui
deodată de-un popor venind cu zorul
din dosul nostru,-urmând cărarea lui.
Precum, spre-a cere Tebele-ajutorul
lui Bah, vedeai prin nopți, pe lâng-Asop
și-Ismen, curgând cu vuiet mult poporul,
așa-ntețeau prin cerc al lor galop,
precum vedeam, și-aceste vieți zbătute
de-o bună vrere și de justul scop.
Curând au fost deasupră-ne, căci iute
venea fugind ăst stol și-n clipă gata,
și-n frunte doi plângeau mai cu virtute:
"Pe munte-a mers cu grabă Preacurata;
Cezar, voind Herda s-o supuie,
lovi-n marsili și-n Spania-și duse armata.
Curând, curând, că timp de-a-l pierde nu e
prin dor scăzut", strigau din urmă toate,
"ca bunul zel în grație să ne suie!"
"Oh, neam din care-o vie-ardoare scoate
zăbava cea ce,-n dorul ce v-a tras
spre bine,-a pus prea slabă râvnă, poate,
acest ce-i viu și nu-nșelați vă las
să urce-ar vrea când soare-o să răsară,
deci spuneți pe-unde-i mai pe-aproape-un pas?"
Aceste vorbe lor li s-adresară.
Iar unul din mulțime: "Vino-n sus
pe urmă-ne și-i da-n curând de-o scară.
Atâta dor de-a merge-n noi e pus,
că nu putem sta-n loc. Să fim iertate,
de-ți pare brusc ce nouă ni-e impus.
La Sân Zeno-n Verona fui abate
subt Barbarossa, bunu-mperator,
din cauza cui și-acum Milanul pate.
Și-atare-i unu-n groapă c-un picior,
ce trist va fi de-această mănăstire
și plânge-va-n curând, că-i fu prior,
că-n locul unui demn de păstorire
a pus pe fiul său cel rău născut,
diform la trup și mai diform la fire."
Nu știu de-a spus mai multe,-ori a tăcut,
atât era-ntre noi de mult declinul,
ci-acestea le-auzii și mi-au plăcut.
Ci-acel ce-n orice-amar îmi fu sprijinul:
"Te-ntoarce",-a zis, "acum și ia aminte
la doi ce vin și lenii-i cânt-aminul."
Strigau în urm-a toți: "Mai înainte
de-a-i trece prin Iordan moștenitorii,
muri ieșita din Egipet ginte.
Și,-urmând pe-Anchis, a fi-ntre răbdătorii
cei până la sfârșituri câți nu vrură,
și-au dat ei singuri viață făr' de glorii."
Iar, când de noi departe-atâta fură
că nici nu mai puteau a fi zărite,
nou gând mi-a dat prin cap și se născură
dintr-însul multe-apoi și felurite;
și-atât dintr-unu-ntr-altul fui trimis,
că ochii-mi s-au închis pe nesimțite
și gândul meu s-a prefăcut în vis.
cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaș

Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre suflet, poezii despre noapte, poezii despre lumină, poezii despre iubire sau poezii despre apicultură

Cântul XXVII
Cum stă, când primu-i foc vibrează-n locul
stropit cu sânge dintr-al său părinte,
și stă pe Ebro cumpăna, și-n focul
de-amiazi în Gange apa e fierbinte,
așa sta soarele, că-n seară da,
când sfântul înger ne ieși nainte.
Pe mal, dincoa' de flăcări stând, cânta:
"Beati mundo corde!", însă glasul
mai viu decât cel viu din noi era.
Și-apoi: "De-aici în sus închis la deal vi-e pasul
cât timp n-ați ars în foc. Intrați și-un cânt,
din foc venind, vă va conduce pasul."
Așa ne-a zis de-aproape solul sfânt,
de-aceea fui, la cele ce ne spuse,
ca omul dus de viu a-ntra-n mormânt.
Frângându-mi mânile spre cer aduse,
priveam în foc, imaginându-mi foarte
văzute trupuri de-om de foc distruse.
Întorși spre mine,-ursiții să mă poarte
priveau. Și-apoi Virgil: "O, fătul meu,
aici pot fi căzniri, dar nu și moarte.
și-adu-ți aminte,-adu-ți, că, dacă eu
te-am scos întreg când tu pluteai pe fiară,
ce pot aici, vecin cu Dumnezeu?
Și sigur crede că-ntr-această pară
a focului chiar mii de ani de-i sta
nici fir de păr din creștet n-o să-ți piară.
De crezi că, poate, vreau a te-nșela,
tu mergi la foc și ia temei credinții
cu poala hainei, tu, cu mâna ta,
și las-, o, las-oricare fric-a minții!
Hai, fă-te-ncoa', vegheat venind cu mine!"
Dar eu tot ferm și-n contra conștiinții.
Văzând că stau tot ferm și-nchis în mine,
atât mi-a zis, puțin, cu vorbe crude:
"E zid de-aci-ntre Bice-a ta și tine."
Precum, murind, de Tisbe când aude,
Piram deschide ochii și-o privește,
când dudu-ncepe roșii-a face dude,
astfel, simțind că gheața-mi se topește,
privii spre el, când numele-l rosti,
ce mintea mea de-a pururi mi-o-ncălzește.
Și-atunci mi-a zis și fruntea și-o-năspri:
"Să stăm acum dincoa'?" și-apoi surâse
cum faci c-un prunc, când foamea-l birui.
Și-n foc intră naintea mea și-i zise
să-mi vie-n urmă Stațiu, acela care
un drum atât de lung ne despărțise.
Când fui în flăcări, aș fi fost în stare
să sar spre-a-mi da răcoare-n fier topit,
atât era văpaia lor de mare.
Spre-a mă-ntări deci, tatăl meu iubit:
"Eu parcă-i văd și ochii",-a prins să spuie
și tot numai de Bice mi-a vorbit.
Cântând, ne conducea pe-o cărăruie
un glas din foc, iar noi, spre el țintiți,
ieșirăm iar la malul care suie.
"Voi, cei aleși de tatăl meu, veniți!"
suna-ntr-un foc cu-atari lucori senine,
că-ntoarse-n lături ochii-mi biruiți.
"Stă soarele-n apus și-amurgul vine,
grăbiți-v-, a mai zis, nu-umblați agale
cât timp apusul nu-i subt umbre pline."
Suia prin stâncă drept a noastră cale
spre-un punct așa, că rupt de mine fuse
în fața-mi soarele de-adânc din vale.
Puține trepte-acel urcuș ne duse
când și știam, din umbra-mi ce s-a stins,
și eu și ei, că-n spate-acum ne-apuse.
Și, pân-a prinde-n tot al ei cuprins
aceeași față a zării
și-a fi și-al nopții văl egal întins,
toți trei făcurăm pat vro treapt-a scării,
căci frânse-aici a muntelui natură
putința-n noi, nu farmecul urcării.
Cum fac, când stau și rumegă din gură
și caprele, ce iuți,
umblau pe culmi, cât timp flămânde fură,
și-al lor cioban, cât timp tăcute stau
în mult umbriș pe-aprinsul miez de vară,
proptit stă-n bâtă și de pază-l au,
sau cum păstorul, care doarme-afară,
petrece noaptea-ntins pe lângă vite,
păzind să nu le-mprăștie vro fiară,
toți trei așa-n târzii acum clipite,
eu ca și-o capră, ca păstorii ei,
scutiți în scocul stâncii-acei scobite.
Puțin puteam să văd pe-afară ce-i,
dar și prin strâmtul loc văzut-am stele,
mai limpezi și mai mari ca de-obicei.
Gândind așa și-așa privind la ele,
mă prinse-un somn, un somn de-acel ce are
viziuni de stări cari n-au să te înșele.
În ceasul, cred, când prima-i scăpărare
pe munte-n est frumoasa Citeree,
ce-n foc de-amor aprinsă-n veci ne pare,
păru frumoas-o tânără femeie,
c-o văd în vis, cum cântă-n mers și-adună
pe-o luncă flori, cununi ca să le-ncheie.
"Să știe-oricine-ar vrea să i să spună
că Lia-mi sunt, și-acesta-i placul meu:
s-alerg să-mi fac cu mândre mâni cunună.
Să-mi plac gătit-așa-n oglindă vreu;
dar soră-mea, Rahira, nu-și mai lasă
oglindă ei și șade-așa mereu.
Să-și vadă mândrii ochi, de-atât îi pasă,
ca mie-a mă găti cu mâna mea;
spre văz e ea, iar eu spre fapte-atrasă."
Acele-albori ce-n zori să văd de-abia,
pe-atât mai dragi căror se-ntorc în țară,
pe cât ei mân tot mai vecini cu ea,
goneau tutindeni noaptea cea fugară
și somnul meu cu ea. Deci m-am sculat,
căci și-ai mei mari maeștri se sculară.
"Acel fruct dulce-așa de mult cătat
pe-atâtea crengi, de grijele mortale,
azi foamei tale-n pace-ți va fi dat."
Virgil, întors spre mine, acestea-a sale
cuvinte-a zis, și-n lume daruri nu-s
ce-ar fi-n plăcere-acestora egale.
Și-atâta dor pe-avutul dor mi-a pus,
încât simțeam cu orice pas că zborul
își crește-avântul său spre culme-n sus.
Și, când pe-al scării vârf am pus piciorul,
pe cea din urmă treapt-a ei, în fine,
privind la mine,-a zis conducătorul:
"Și-eternul foc și-al vremii mai puține
văzutu-l-ai și-ajuns-ai, fiul meu,
de-unde nimic eu nu mai văd prin mine.
Prin minte și-arte-aici te-adusei eu.
De-acum plăcerea ta s-o iai ca duce;
ești scos din orice drum și strâmt și greu.
Vezi soarele ce-n fața ta străluce,
vezi iarba-n câmp și flori și arborei
ce-acest pământ de sineși le produce.
Pân-or să vie mândrii ochi acei,
acei ce-n plâns cereau scăparea ta,
tu poți ședea, poți merge unde vrei.
Nici glas nici semn tu nu-mi mai aștepta,
e liber, drept și tare-al tău arbitriu
și-ar fi greșal-a nu ți-l asculta;
deci domn pe tine te-ncunun și-nmitriu."
cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaș

Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre vecini sau poezii despre mândrie

Cântul XXV
De-ar fi ursit poemului meu sacru,
cui și pământ și cer sprijin îi dară
și-atâția ani făcu din mine-un macru,
să-nvingă ura ce n-alungă-afară
din mândrul țarc unde-am durmit ca miel,
dușman cu lupii cari război îi dară,
cu altă voce-atunci, c-un păr altfel
întoarce-m-aș poet să iau cunună
unde-am primit botezul, căci prin el
intrai eu în credința care-adună
pe drepți în cer și pentru ea și fui
de Petru-ncins cu-așa urare bună.
Atunci, venind spre noi alt foc văzui
din stolul de-unde binevru să vie
cel pus de Crist ca prim vicar al lui;
iar doamna mea, lucind de bucurie,
mi-a zis: "O, vezi, o, vezi pe-acel odor
ce dă Galiției cauză de mândrie!"
Precum când un porumb, lăsat din zbor
la alt porumb, rotind ei își arată,
și dulce gurluind, iubirea lor,
așa și-acești cu viața luminată
doi principi mari voioși se-ntâmpinară,
slăvindu-și hrana care-aici li-e dată.
Iar când salutul lor și-l terminară,
s-opriră-n față-mi ambii, făr' de-a zice
nimic, și-aprinși că fața mi-o-nclinară.
Zâmbind atunci, vorbit-a Beatrice:
"Mărite spirit, cel ce ne-ai expus
cât face pe-om credința de ferice,
vorbește de speranța-ntr-acest sus;
o știi, c-o spui de-oricâte ori divine
puteri vădit-a celor trei Isus."
"Sus capu,-ncredințat că tot ce vine
din lumea muritoare,-aici urcat,
în focul nostru matur el devine."
Al doilea foc așa m-a-mbărbătat,
deci ochii-mi ridicai spre munții care
dintâi cu-a lor poveri mi i-au plecat.
"Prin milă-i vrând al nostru rege mare
să vezi tu ochi-în-ochi pe prinții-acei
ce-n curtea sa cea mai secretă-i are,
încât, văzând tu adevărul ei,
și-n tine să-ntărești și-ntr-alți ca tine
speranța care-a tot sprijin o iei;
să-mi spui tu deci, ea ce-i, și de-unde-ți vine
în suflet ea, și cum ți-l înflorește?"
Așa vorbi al doilea foc spre mine.
Ea, care-aici, pe-atât de nalte creste,
îmi da puteri aripelor să zboare,
răspunsul meu mi l-a-ntrodus cu-aceste:
"N-avu a noastră Maică luptătoare
un fiu care-ar spera mai mult, cum scrie
în cel ce-oștirii-ntregi de-aici ni-e soare,
și din Egipt iertat îi fu să vie
să vad-acest Ierusalim din rai
cât timp încă-i dator oștean să fie,
dar alte două întrebări ce-i dai
nu spre-a le ști, ci spre-a vădi prin ele
virtutea asta cât de drag-o ai,
le las pe el, căci nu-i vor fi nici grele,
nici loc de-a limbuți. Răspundă-n pace,
și harul sfânt să-i dea la zbor vântrele."
Precum școlarul cu-al său dascăl face,
voios și iute-n ce-are el doctrină
spre-a da dovadă cât e de dibace,
am zis: "Speranța-i așteptarea plină
a gloriei ce va fi și ne-o produce
un merit dat și grația divină.
Din multe stele-această faclă-mi luce,
ci-ntâi mi-o-nfipse-n suflet cel ce-avea
suprema liră-a vecinicului duce.
Sperează-n tine, psalmul său zicea,
toți cei ce știu de marele tău nume;
iar câți nu-l știu au ei credința mea?
Apoi mi-o rourează mai anume
scrisoarea ta, de care-s plin, și-mi place
s-adăp cu ploaia ta și pe-alții-n lume."
Pe când vorbeam, în sânul cel vivace
al sfintei flăcări scăpară și-n pripă
și des așa cum fulgerul o face.
Și-a zis: "Iubirea care mă-ntr-aripă
cu-acea virtute, care-mi fu soție
până-n martiriu și-ultima mea clipă,
mă face să-ți vorbesc de-o bogăție
ce-așa de dragă-ți e, de-aceea vreu
să-mi spui: speranța ce-ți promite ție?"
"Scripturile-amândouă, zisei eu,
spun scopul ei." Iar el: "Să-l dai pe față."
"Din cei făcuți amici lui Dumnezeu,
tot insu-n țara sa, Isai învață,
în dubla haină fi-ne-va-nvestit,
iar țara sa e dulcea astă viață.
Dar frate-tău e mult mai lămurit
când el vorbește de-albele vestminte
și-ăst fapt ni-l spune clar descoperit."
Și-abia ce-am spus cerutele cuvinte,
"Sperent in te" deasupra-mi s-auzi
și-a dat ecou prin corurile sfinte.
Și-așa lucoarea-n ele se trezi,
că, Racu-n cer așa cristal să fie,
o lun-a iernii-ar fi răstimp de-o zi.
Precum se scoală și mergând să-mbie
cu drag fecioara-n dans spre-a face-onoare
miresei lor, dar nu din vro mândrie,
așa văzui venind acea lucoare
spre-aceștia doi ce se-nvârteau cântând,
precum se și cădea-ntr-a lor ardoare.
Intra și-n cânt și-n dans cu ele-n rând
și le privea Beatrice, nemișcată
și fără glas, ca și-o mireasă stând.
"Pe-acesta-l odihni la sân odată
al nostru pelican și-i fu-n iubire
înalta slujbă, de pe cruce, dată."
Beatrice-așa, dar fixa ei privire
n-o-ntoarse de la ei, ci-atenție dete
și când vorbea, ca și după vorbire.
Și, cum privește-un om și parcă vede
privind în soare o pată-n fața lui,
văzând însă prea mult nimic nu vede,
așa cu focu-acest din urmă fui,
până mi-a zis: "De ce te-orbește gândul
să vezi ceva ce-aici în ceruri nu-i?
Pământ mi-e trupul în pământ, în rândul
atâtor toți, până ce-un număr sfânt
decretul vecinic nu va fi umplându-l.
În sfântul claustru,-n dublul lor vestmânt
sunt numai sorii, doi, ce se urcară;
deci du cu tine-n lume-acest cuvânt."
La vorba lui și-ntregul cerc de pară
și și-al suflării-aceleia-ntreite
chitare dulce-n clipă încetară,
cum, vrând ori trude,-ori riscuri să evite,
lopețile ce-al apei luciu-l bat,
când sun-un semn, stau toate liniștite.
Vai, cât am fost de-adânc înspăimântat
când eu, întors să văd pe Beatrice,
nimic nu mai văzui, deși am stat
alături ei și-n lumea cea ferice!
cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaș

Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe Ai o scrisoare de dragoste frumoasă?

Cântul I
Pe când e omu-n miezul vieții lui
m-aflam într-o pădure-ntunecată,
căci dreapta mea cărare mi-o pierdui.
Amar mi-e să vorbesc cât de-nfundată
pădure-a fost, încât de-a ei cumplire
gândind la ea mi-e mintea-ncrâncenată!
Un strop mai mult de-amar și m-ar răpune!
dar până să v-arăt a mea scăpare,
eu de-alte stări văzute-n ea voi spune.
Intrai în ea, și nu știu felu-n care,
atât de mult eram de somn pătruns,
pe când ieșeam din dreapta mea cărare.
Dar când sub o colină fui ajuns,
sub care se-nfunda și-această vale,
de-a cărei groază mă simții străpuns,
privind văzut-am creștetele sale
scăldate-n focu-acelei dragi planete
ce mână sigur pe-orișicare cale.
Și-atunci scăzu și spaima care-mi stete
o baltă-n suflet cât putu să-ncapă
prin noaptea care-atâtea spaime-mi dete.
Și ca și-acela ce din valuri scapă
și-abia răsuflă de la mal cătând,
se-ntoarce spre primejdioasa apă;
așa și sufletu-mi, și-acum fugând,
s-a-ntors spre-acel ponor, în ochi prinzându-l,
ce n-a lăsat om viu prin el nicicând.
Și-astfel, truditul trup mai întremându-l,
plecai din nou pe coasta neumblată,
dar ferm picior tot cel de jos avându-l.
Și-abia-ncepui să urc pe ea, și iată,
săltând o sprintenă panteră-n drum
și-având o blană mândru-mpestrițată
nu vrea să-mi lase cale nicidecum,
și-astfel de mult mă-mpiedeca-n suire,
că stetei să mă-ntorc acum-acum.
Era-ntr-a zilei cea dintâi ivire,
iar soarele ieșea cu-aceleași stele
ce-au fost cu el, când veșnica iubire
a pus mișcarea primă-n el și-n ele;
și-astfel făceau să sper de multe ori
la blana fiarei cu pestriță piele
și dulcele-anotimp și-ai zilei zori.
Nu îns-atât ca frică să nu-mi fie
de-un leu care-apărând îmi da fiori.
Părea că el asupra-mi vrea să vie
cu botu-n vânt, și-n foamea lui cea mare
părea și zării-o spaimă ca și mie.
Și iată și-o lupoaic-apoi că pare,
cu mii de pofte-n slabu-i trup răpus,
căci multei lumi îi face zile-amare,
prin multă piedică ce-n drum mi-a pus
cu groaza ce-o stârnea a ei vedere
pierdui speranța de-a mai merge-n sus.
Și ca și-acel ce vesel strânge-avere,
când vine-un timp care și-a pierde-l face,
e-n toate trist și-și plânge-a lui durere;
așa-mi făcu și bestia făr' de pace,
ce-ncet-încet venindu-mi mă-mpingea
acolo unde-orice lumină tace.
Pe când mă ruinam în noaptea grea,
deodată-mi apăruse unul, care,
de lung ce-a fost tăcut, ca mut părea.
Văzându-l deci aci-n pustiul mare:
"Oricine-ai fi, ori umbr-adevărată,
ori om", am zis, "te rog, ai îndurare."
"Nu-s om", a zis, "ci-atare fui odată.
Strămoși", răspunse el, "lombarzi avui:
din Mantua și mam-avui și tată.
Deși târziu, subt Iuliu mă născui,
și Roma subt August, pe când domnise
mințiții zei ce mint, eu o văzui.
Poet fiind, cântai pe-a lui Anhise
cucernic fiu care cu-ai Troiei fii
când Ileon fu ars, la noi venise.
Dar tu-ntr-acest amar de ce revii?
De ce nu sui pe dealul desfătării,
că-i scop și cauz-oricărei bucurii?"
"Virgil ești tu? Fântâna ești, al cării
torent", îi zisei cu rușine-acum,
"bogat pornit-a fluviul cuvântării?
Tu marea faclă-n veci pe-al artei drum!
deci fie-mi de-ajutor iubirea vie
și studiul lung în dulcele-ți volum.
Părinte-mi ești, maestru-mi ești tu mie,
tu singur ești acel ce-a dat o viață
frumosului meu stil ce-mi e mândrie.
Vezi, fiara m-a întors și-mi șade-n față,
ajută-mă-nțeleptule vestit,
căci inima de spaimă-n mine-ngheață."
"Pe-alt drum ți se cădea să fi pornit",
mi-a zis, "văzând ce plânset mă doboară,
de vreai să scapi de locul ăst cumplit.
Căci bestia care-asupra ta scoboară
nu lasă-n drum pe nime făr' de-osândă,
ci-i stă de cap astfel, până-l omoară.
E rea din fire și mereu la pândă
și-n veci fără de saț cumplita-i vrere,
căci după ce-a mâncat, e mai flămândă.
Sunt multe fiare cari și-o fac muiere
și și mai multe-or fi pân-o să vie
să-i dea copoiul moarte-ntru durere.
El nu averi căta-va, nu moșie,
ci mintea și virtuțile și mila
și țara sa-ntre Feltre o să-i fie.
Prin el vom mântui de-amar umila
Italie, de-al cărei drag, tu, Nise,
muriși, și Turn și-Evrial și Camilla.
Gonindu-ne-o de prin cetăți închise
din loc în loc, va-mpinge-o-n Iad de veci,
de unde-ntâi invidia ne-o trimise.
Spre-a ta scăpare cred și judec deci
să-ți fiu conducător, și te voi scoate
de-aici, făcând prin loc etern să treci,
s-auzi cum urlă desperate gloate,
să vezi și-antice duhuri osândite,
ce-a doua moarte-a lor și-o strigă toate.
Și-apoi să vezi și duhuri mulțămite
în foc, căci speră să ajung-așa,
oricând va fi, la neamuri fericite;
la cari de-ai vrea și tu a te urca,
mai bun ca mine-un suflet e ce vine
și lui am să te las când voi pleca.
Acel Stăpân ce-acel imperiu-l ține,
fiindcă fui rebel la sfânta-i lege,
nu vrea să-i intri-n țara Sa prin mine.
Tutindeni este domn, ci-aici e rege,
aici cetatea Sa și tronu-l are,
ferice-acei pe care-aci-i alege!"
Iar eu: "Oh, fă, pe Dumnezeul care
tu nu-l știuși, poete,-n lume sus
să fug și de-acest rău și-alt rău mai mare;
și du-mă ca să văd, unde mi-ai spus,
și poarta lui Sân-Pietru, ca și plânsul
celor ce zici că-n veci e neam răpus".
Porni atunci, și-urmând, eu după dânsul.
cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaș

Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre spaimă sau poezii despre groază

Cântul XXX
Când Ursa deci din cea dintâi lumină
ce-n veci de-apus și nici de zori nu știe,
nici de-alt vrun nor, decât de-ntâia vină,
și care face-atent spre datorie
pe-oricare-aici, precum al nostru face
corabia-n port cu bun sfârșit să vie
a stat pe loc, mulțimea cea verace,
venită-ntre vultur și-al ei popor,
s-a-ntors spre car ca și spre-a dânsei pace;
și, ca și-un sol din cer, un duh de-al lor,
"Mireasa din Liban" cântând deodată,
strigă-ntreit, și toți strigară-n cor.
Precum cei drepți, la marea judecată,
grăbit ieșind din groapă-i fiecine,
cântând din guri cu voce re-mbrăcată,
așa deasupra ăstor roți divine
ieșir-o sută-ad vocem tanti senis
și soli și servi ai vieții făr' de fine.
Și toți strigau: "Benedictus qui venis!",
zvârlind pe mândru-i car și-n juru-i flori,
"Manibus, oh, date lilia plenis!"
Văzui adese-n fapt de zi, spre zori,
întregul cer cu față-mpurpurită,
iar restu-n dulcile-i de-azur colori,
și fața soarelui născând umbrită
așa că, potolind o ceață rară,
de ochi putea-ndelung fi suferită;
așa-ntr-un nor de flori, ce-l ridicară
divine mâni, și-n ploaie-apoi prelinsă,
cădea-ndărăt și-n car și-n jur pe-afară,
pe vălu-i alb, cu foi de-oliv încinsă
văzui o doamnă, verde-având manta
și-a ei hlamidă ca de foc aprinsă.
Și iată, duhul meu, ce ferm era
de-atâta timp, spre-a nu simți scădere
și-a sta zbătut în fața-i când va sta,
cumplit a resimțit, nu prin vedere,
ci prin puteri venind din ea pe-ascuns,
iubirea veche-n toat-a ei putere.
Dar, când virtutea, cea ce m-a străpuns
pe când fui încă-ntr-a prunciei stare,
în ochii mei vizibil-a ajuns,
privii la stânga cu respectul care
îl are pruncul ce la mamă vine,
când ori mâhnire,-ori teamă dânsul are,
spre-a zice lui Virgil: "Nu este-n mine
nici strop de sânge-acum netulburat
și-al vechei flăcări semn îl văd eu bine."
Dar, vai, Virgil de el m-a și lăsat
orfan, Virgil, preadulcele meu tată,
Virgil, cui mă-ncrezui spre-a fi salvat!
Tot ce-a pierdut antica mam-odată
nu-mi fu zăgaz să nu-mi adune iar
nou plânset fața cea de plâns scăpată.
"Că-i dus Virgil, nu plânge-aci-n zadar,
nu plânge încă, Dante! îndura-vei,
spre-a plânge tu, cu mult mai mare-amar."
Cum trece-un admirai la pupa navei,
la pror-apoi, să vad-oștenii lui
de pe-alte năvi, îndemnuri dând ispravei,
la car, în partea stâng-așa văzui
întors spre ea, când numele mi-l spuse,
pe care-aici silit de stări, îl spui
pe dulcea doamnă, cea ce-mi apăruse
sub noru-acel de flori, cum peste vale
fixați pe mine-adâncii ochi și-i puse.
Și-astfel, deși sub vălul feții sale,
ce-ncins cu-ale Minervei foi cădea,
eu nu puteam s-o văd, ea, cu regale
mișcări în gest și mânioasă, ea
vorbi, precum și-un om ce multe zice
păstrează-n urmă vorba cea mai grea:
"Sunt eu. Privește-aici, sunt eu, Beatrice.
Cum te-njosiși să urci tu sfânta scară;
ori nu știai că-n rai devii ferice?"
Plecai, la asta, ochii-n apa clară,
ci-n ea când mă văzui, pe când privii,
de-așa rușine-obrajii-mi se-ncărcară.
Cum aspră pare-o mamă pentru fii,
așa și mie ea, ci-s aspritură
simțeam balsamul nobilei mânii.
Apoi tăcu. Iar îngerii-ncepură:
"In te speravi, Domine", dar ei
mai sus de "pedes meos" nu trecură.
Precum într-un brădet, pe munții-acei
ce fac Italiei dos, s-adună troaie
și-ngheață neaua-n vântul dinspre Schei,
și-apoi, muiată-ncepe-n ea să ploaie,
când suflă țara unde umbra piere,
părând că-i ceară ce la foc se moaie,
așa fui făr' de plâns și de durere
la cântul lor ce-l cânt-aici senine
și-n veci de-acord cu vecinicele sfere.
Dar, când simții că milă-n cânt de mine
mai multă pun decât de-ar fi vorbit:
"De ce-i smulgi, doamn-așa de lungi suspine?"
Fu vânt și apă geru-ntroienit
în peptul meu și cu durere mare
prin ochi și gură-ntreg mi-a năvălit.
Ci-n car, la dreapta, tot în nemișcare
văzui că stă și-aceste vorbe-i curg
spre-acei eterni ce plânser-a mea stare:
"Da, voi vegheați în ziua făr' de-amurg,
încât nici somn, nici noapte nu vă fură,
vrun pas măcar din timpii ce se scurg,
dar vorbele ce-am spus alt țel avură:
spre-a ști acest mâhnit că o durere
se cade-a fi cu vina pe-o măsură.
Nu singur prin efectu-acelor sfere,
ce duc pe-orice născut spre-anume fine
precum combină-n zodii-a lor putere,
ci și prin mila grației divine,
ce dintr-așa de nalt un nor ne plouă,
că n-avem noi vederi de-a-i fi vecine;
virtuți avu acesta-n viața nouă
atari, că de-orice fapte mari dibace,
minuni de probe ne-ar fi dat, el nouă.
Pe-atât însă mai rău și sterp se face
prin rea sămânț-un loc necultivat,
pe cât mai multă vlagă-ntr-însul zace.
A mea privire-un timp l-a răzimat
și tinerii mei ochi i-au fost toiagul
ce-l duse drept pe-un drum adevărat.
Ci-ndată ce-mi schimbai, sosind pe pragul
etății-a doua, viața mea,-ncepui
să nu-i mai plac și de-altele-a prins dragul.
Când eu m-urcai din carne-n duh și fui
sporită și-n frumseți ca și-n virtute,
eu tot mai făr' de preț și rea-i părui;
și pașii-atunci i-a-ntors pe căi pierdute,
urmând imagini false cătr-un țel
ce minte-n veci promisiile făcute.
Nimic nu fu că-n visuri ori altfel
cerșii de sus inspirațiuni prin care
cătam să-l chem, nimic n-a prins de el.
Căzu-ntr-atât, că, făr' de vindecare
găsind orice mijloc cu el, probai
să-l fac să vad-a răilor pierzare.
Deci însămi eu pe-a morții poartă-ntrai
și rai-am trimis și ruga și suspinul
spre-acel ce-l scoase pân-aici în rai.
S-ar rupe pentru el atunci divinul
decret, de-ar bea din Lete,-ori prânzul gata
de-aici gusta-l-ar, făr-a-și da tainul
căinței lui ce-n lacrimi face plata."
cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaș

Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre vânt, poezii despre ploaie sau poezii despre copilărie

Cântul XVIII
De-al său cuvânt avea plăcere mare
alesul duh, iar eu gustam, firește,
pe-al meu, amestecând și dulci și-amare.
Dar doamna ce spre ceruri mă-mboldește:
"Gândește-altce, gândește, aproape sunt
de cel ce-orice nedrept îl potolește!"
Mă-ntoarsei deci la dulcele-i cuvânt
spre-a mea-ntărire și renunț a spune
ce-amor văzui în chipul ei cel sfânt,
și nu numai căci graiul s-ar opune,
dar duhu-i slab, și ce-i deasupra lui
nu poate-obști, când altul nu-l dispune.
Atât e de-asta tot ce pot să spui,
că,-n vreme ce-o priveam, ca niciodată
fui liber de-orice-alt dor cât timp avui
plăcerea cea de veci, ce reflectată
era-n Beatrice, cu zâmbiri divine
din mândru-i chip cu-al doile-aspect redată.
C-un fulger de surâs m-a-nvins în fine
și: "'Ntoarce-te și ascultă, zise ea,
căci nu e raiul numa-n ochi la mine!"
Precum la noi adese poți vedea
dorința-n ochi când fierbe-așa ferbinte
că-ntregul suflet ni-e pătruns de ea,
așa din focu-acelei flăcări sfinte
văzui, când m-am întors spre dânsul iară,
c-ar vrea puțin a-mi mai vorbi nainte.
Și-așa-ncepu: "Pe-aceast-a cincea scară
a pomului, prin creștet trăitorul,
ce-n veci dă rod și-n veci e-n primăvară,
sunt duhuri ce, nainte-a-ncepe zborul
spre cer, au fost atât de cunoscute
c-ar face-oricărei muze-un rău izvorul.
Spre-al crucii braț cu ochii deci tu du-te
și cel strigat va face-acum mișcarea
ce-o face-n nori și focul lor cel iute."
Văzui pe cruce-un foc cum taie zarea,
și "Iosu'"-auzii, văzând când fui,
căci nu-l văzui cât timp nu fu chemarea.
La naltul nume "Macabeu" văzui
alt foc apoi, căzând, cum se rotește,
și-i da sfârlezii bici plăcerea lui.
Urmai pe Carol Magnu cum sclipește
pe-Orland apoi și ambii-n zbor cum ard,
cum ochiu-n zbor pe-un șoim îl urmărește.
Îmi fu apoi Wilhelm, și Renoard,
și dulcele Gottfrid privirii-o țântă
pe cruce-n jos, și-apoi Robert Guiscard.
Intrând apoi de-a valma-n gloata sfântă
și-acel care-mi vorbi, dovezi mi-a dat
ce-artist este-ntre-acei ce-n ceruri cântă.
Spre dreapta m-am întors atunci să cat
În ochii doamnei, ori prin semn povețe,
ori din cuvânt, să știu ce-am de lucrat;
și-așa-i văzui de dulci, și-ai dulcii-i fețe
atâția nuri, că ea-ntrecea pe-oricare
din cei de-aici, chiar și-ultima-i frumsețe.
Precum, când simte-un om o tot mai mare
plăcere, zi cu zi, spre fapte bune,
își vede sporul ce-n virtute-l are,
așa simți urcarea mea cum pune
mai mare arc, prin cer rotind cu mine,
văzând cu mult mai mândră-acea minune.
Și-n scurtă vreme-apoi, precum revine
albeața-n chipul palidei femei,
când trece-a ei roșață de rușine,
așa, când m-am întors, în ochii mei,
a șasea stea cu-alboarea-i temperată
făcu să văd că sunt în sânul ei.
Văzui acum iubirea-nflăcărată,
ce-aici lucește-n focul jovial,
în ochii mei că-n litere s-arată.
Precum când se ridică de pe mal
cu vesel glas sătule păsărele,
formeaz-ori șiruri lungi, ori stol oval,
așa și-aici mulțimi de flăcărele
zburau cântând în sfânta lor lumină
ori D, ori I, ori L făcând din ele.
Pluteau dintâi pe-un tact de horă lină,
apoi, formînd o liter-a scrisorii,
stăteau puțin, tăcere-având deplină.
O, muzo, tu, ce-nvecinești cu glorii
poeții tăi și-i faci eterni să fie,
și-orașele prin ei, și-mperatorii,
o, dă-mi lumina ta să pot descrie
aceste chipuri cum le-avui în vis
și-n scurtu-mi vers tu vars-a ta tărie!
Vocale ei și consonante-au scris
de cinci ori șapte și-am ținut aminte
ce părți aveau, pe rând, cum s-au închis.
Diligite justitiam, mai nainte
fu verb și nume-n scrisul lor; și-urmară
qui judicatis terram, trei cuvinte.
Cu M din vorba ultimă ei stară
fixați așa, că Joe a rămas
ca și de-argint cui de-aur tiv îi dară.
Veniți de mai de sus apoi, popas
în vârfu-acestui M făcură unii,
cântând, cred, bunul ce spre el i-a tras.
Apoi, precum loviți când ard, tăciunii
răsfiră-n jur nenumăr de scântei
din cari se-ncred a proroci nebunii,
așa săltau mai mult de-o mie-acei
de-aici, mai jos, mai sus făcându-și jocul,
precum li-e dat de-acel ce arde-n ei.
Când toate-au stat pe loc, găsindu-și locul,
văzui un cap de vultur cum formează
și-apoi un gât, distinct, din sineși focul.
Acel ce scrie-aici nu imitează,
ci singur și-e izvor, din care cură
virtutea-n veci ce cuiburi formulează.
Iar ceialalți aleși, ce-ntâi părură
c-ar sta pe loc, pe M ca să-l încrine,
mișcați încet s-adaoseră-n figură.
O, câte perle-aci-mi vădiră bine
că jos dreptatea este,-o, dulce stea,
efect al cerului ornat de tine!
De-aceea rog eu mintea, de-unde-și ia
puterea ta-nceput și curs, să vadă
de unde-i fumul ce te-orbește-așa;
și-urgia ei cumplit din nou să cadă
pe-acei ce cumpără și vând în templu
clădit pe semne și-omorâți de spadă.
Oștire sfântă, tu, ce te contemplu,
te roagă pentru toți cei făr' de minte,
ce pier în lume-urmând un rău exemplu.
Purtau război cu spada mai nainte,
iar azi negând și-aici și-aici o pâne
ce nimănui n-o neag-un bun părinte.
Tu, cel ce-azi scrii numai spre-a șterge mâne,
socoți c-acei doi principi, ce-au murit
în via ce-o despoi, sunt vii, stăpâne.
Ei, da, tu zici: "Mi-e doru-așa-ntărit
spre-acel ce vru să n-aibă nici un staul
și-al cui martiriu-un dans i l-a gătit;
ce-am eu să-mpart cu Petru și cu Paul?"
cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaș

Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre plăcere sau poezii despre vulturi

Cântul X
Urmam acum îngustei cărărui
ce e-ntre zid și focul făr' de fine,
maestrul meu și eu, în urma lui.
"O, nalte geniu ce mă porți cu tine
prin văile impii, cum ție-ți place,
vorbește,-am zis, și-alină doru-n mine.
Putem vedea pe-acel popor ce zace
aci-n sicrie? Căci păzite nu-s
și toate-și au deschise-a lor capace."
"Închide-se-vor toate", el mi-a spus,
"din Iosafat când s-or întoarce iară
tot insu-n trupul ce-l avuse sus.
De-această parte-un cimitir separă
pe toți, cu Epicur pe-ai săi ciraci
cari sufletul prin trup îl fac să piară.
Iar altor întrebări ce mi le faci
răspuns avea-vei chiar aci-n genune,
ca și dorinții-acelei ce mi-o taci."
"Nimic n-ascund, ci vreau, părinte bune,
cum însuți tu ai vrut să mă dispui,
și nu demult, puține vorbe-a spune."
"Tu cel ce-așa-de-oneste vorbe spui
și treci văzând cetatea-nflăcărată,
te rog, toscane,-oprire-n pas să pui,
căci ești născut, cum graiul tău te-arată,
din nobila cetate, cărui eu
prea grea povară poate-i fui odată."
La glasul ăsta fără ca să vreu,
când el ieși dintr-un sicriu, cu frică
m-am strâns puțin mai mult de domnul meu.
Dar el: "Întoarce-te!", ncepu să-mi zică.
"Ce faci? Nu vezi pe Farinata care
din brâu în sus din groapă se ridică?"
Fixai deci ochii-n ochii-acestui mare.
El sta semeț cu capul și cu pieptul
părând că Iadu-ntru nimic îl are.
M-a-mpins atunci spre groapa lui de-a dreptul
Virgil cu mâna sa ca inimoșii,
zicându-mi scurt: "Vorbește ca-nțeleptul."
Când fui sub poala groapei sale roșii,
în treacăt m-a privit, părând cu crunte
priviri, puțin: "Ce neam ți-au fost strămoșii?"
Eu vrând să-i spun de toate-n amănunte,
nimic nu i-am ascuns și i-am vorbit.
Și-atunci el a-ncrețit puțin din frunte.
Și-a zis: "Cu mine-ai tăi părinți cumplit
ca și cu-ai mei cu toții se purtară,
de-aceea-n două dăți i-am și gonit!"
"Deși goniți, cu toții se-nturnară",
răspunsei eu, "și-ntâiul și-al doilea rând,
dar arta ast-ai tăi nu ți-o-nvățară."
Văzui până-n bărbie-atunci scoțând
o umbră capu-n groapa cea aprinsă
și cred că ea-n genunchi era șezând,
și-n jurul meu privi părând cuprinsă
de-un gând c-ar fi și-altcineva cu mine,
dar când speranța-ntreagă-n ea fu stinsă,
plângând mi-a zis: "Ingeniul tău de vine
de sine-adus prin neagra-ne-nchisoare,
de ce nu e și Guid-al meu cu tine?"
Răspunsei eu: "Nu vin cu-a mea valoare.
M-aduce-acest ce-așteapt-aici, și cui
al vostru Guido nu prea-i dete-onoare."
Și-al său cuvânt și felul caznei lui
mi-au spus de-ajuns pe cine-l am în față
de-aceea-n vorbe-așa de plin eu fui.
Atunci sărind în sus: "El nu-i în viață?
«Nu-i dete»-ai zis; deci Guido mi-a murit
și-n dulce soare nu se mai răsfață?"
Iar când apoi văzu că m-am oprit
și-un preget scurt amân-a mea vorbire,
căzu-ndărăt și nu s-a mai ivit.
Dar celălalt măreț, el care-oprire
mi-a pus în mers, nici coastă n-a mișcat,
nici cap el nu, nimic nici în privire.
"Că ei", vorbi-ntregind de-unde-a-ncetat,
"nu-nvaț-al vostru chip de-ntors acasă,
mai mare-amar îmi e decât ăst pat.
Dar Doamna cea de-aici nici n-o să iasă
de cinci ori zece dăți din cuibul ei,
și-i ști ce greu această art-apasă!
Ci-așa cum iară-n lume sus te vrei,
să-mi spui de ce-i cumplit ne-ndurătorul
popor în orice lege-a sa cu-ai mei?"
"Măcelul face"-am zis atunci", și-omorul
ce roș făcu al Arbiei râu, prin tine,
s-aducă-n temple-asemeni legi poporul!"
Iar el, clătindu-și capul, cu suspine:
"Nu singur fui, și cu-alții de m-am dus
nu făr-o cauz-am mers cu ei, vezi bine!
Dar singur eu, când ceilalți au propus
că trebuie Florența dărâmată,
fui cel ce-o apărai cu fruntea sus!"
"Găseasc-a ta sămânță pace-odată",
răspunsei eu, și rogu-te, din minte
să-mi rupi un nor ce-o ține-ntunecată.
Voi parc-ați prevedea de mai nainte
ce timpu-n viitor cu sine-aduce,
dar altfel parc-ar fi cu ce-i prezinte?"
"Vedem cât poate și-un miop s-apuce,
vedem ce vouă-n viitor vă pare,
atât ne-a mai lăsat supremul Duce.
Dar când s-apropie-ori sunt, ni-e oarb-oricare
știință-ncât străini de nu ne-ar spune,
n-am ști nimic de-umana voastră stare.
Deci poți vedea că-ntreg ne va apune
și daru-acesta-n clipa când zăvor
pe poarta vieții secolii vor pune."
Atunci, ca și străpuns de-al culpei zor:
"Celui căzut să-i spui acum, fă bine,
că fiul lui e viu la cei ce mor.
Și preget la răspuns de-avui în mine
să-i spui c-am fost gândind cu dubiu-acel
de-a cui eroare-s alb acum, prin tine."
Maestrul m-a chemat atunci la el.
Grăbit deci mai cerui să-mi spuie mie
ce soț mai are-arzând în acest fel.
"Cu mine-acolea zac mai mulți de-o mie,
aici e și-Ubaldin, și Frideric
al doilea", zise, și de-ajuns să-ți fie."
S-ascunse-apoi, iar eu spre-al meu antic
poet mă-ntoarsei, frământând în minte
cuvântul lui, părându-mi inimic.
Porni Virgil și-n mers așa nainte
mi-a zis: "Ce ai c-așa te-abate gândul?"
Iar când i-am spus acele tari cuvinte:
"Păstrează-n minte tot ce-auzi de-a rândul
în contra ta, și-ascult-acum aci,
mi-a zis Virgil, un deget ridicându-l:
În fața dulcei raze când vei fi
ai cărei ochi văd tot, al vieții tale
întregul drum prin ea tu ți-l vei ști."
Spre stânga-ntoarse iar a noastră cale,
lăsând în urmă zidul, și ne-am dus
spre centru-apoi pe-un drum ce da-ntr-o vale
ce pân-aci-și zvârlea putoarea-n sus.
cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaș

Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre viitor sau poezii despre valoare

Cântul XV
Ne duce-acum un țărm al ăstui scoc,
iar fumul din pârâu deasupra-i zace
scutind și maluri și-apa jos de foc.
Precum de teama undelor fugace
spre ei, între Cassand și Brugg flamanii
fac stavilă ce mării-oprire-i face,
sau cum de-a lungul Brentei paduanii
le fac ferind și vile și castele,
când intră-n martie-omătul Chiarentanii,
astfel erau făcute-aici și-acele,
dar nici înalte-atât, nici groase nu,
oricine-a fost cel ce-a clădit la ele.
Era departe-n urmă crângu-acu,
încât de m-aș fi-ntors, dorindu-l iară,
eu n-aș mai văzut nici unde fu,
când duhuri multe-n stol s-apropiară
și toți, părând c-ar fi cu văz sărac,
priveau la noi, trecând, cum într-o seară
cu luna nouă-n mers drumeții fac,
sau cum bătrânul croitor când pune
în ac un fir, țintit privește-n ac.
Privit de-atare bandă prin genune,
un duh mă cunoscu, iar el mă prinse
de haină și-a strigat: "Ei, ce minune!"
Iar eu, văzând că stă cu brațe-ntinse,
privii adânc în fața-i coaptă care
n-avea pe chip conture-atât de stinse
spre-a-mi fi-n a-l recunoaște-o-mpiedecare,
și-atunci, plecat, privii la el mai bine;
"Oh, ser Brunet, ești dumneata, îmi pare!"
"Să nu te superi, fiul meu, pe mine",
mi-a zis apoi, "că-și lasă puțintel
pe soți, Latini spre-a vorbi cu tine."
"Te rog s-o faci", răspunsei eu cu zel,
"de vrei, voi sta și-n loc, dacă, firește,
mă las-acesta, căci eu merg cu el."
"O", zise,-"oricine din ăst stol s-oprește
o clipă-n loc, stă-n loc apoi o stană
o sută de-ani în ploaia ce-l izbește.
Deci mergi, și-ncet voi merge sub pulpană
și-n goan-apoi umplea-voi ăst popas,
s-ajung pe cei ce-și plâng eterna rană."
Eu nu-ndrăzneam al văii mal să-l las,
să merg la el, dar fruntea-mi sta plecată
cu-acel respect ce-umilu-l are-n pas.
"Dar ce-ntâmplare",-a zis, "ce soartă dată
te-aduce-aici cât timp mai ai lumină?
Și cine-i cel ce drumul ți-l arată?"
"Acolo sus în viața cea senină
pierdutu-m-am", răspunsei, "într-o vale,
pe când n-aveam etatea încă plină.
De ieri din zori străin luminii sale,
pe când eu mă-ntorceam, ăst duh venit-a
și-acas-acum mă-ntorc pe-această cale."
Iar el atunci: "De-ți vei urma ursita,
în dulcea viață clar de-am deslușit,
nu poți greși al gloriei port", vorbit-a,
"și-așa-n curând de n-aș fi fost murit
văzând eu ceru-n cât favor te are
la munca ta cu mult te-aș fi-ntărit.
Dar neamul cel ingrat și rău și care
descins din Fiesole-ab antiquo ține
și-acum tot firea ce din munți o are,
cu rău îți va plăti făcutul bine.
Dar drept va fi: prin spini cu boab-amară
ce caut-un pom cu dulcile-i smochine?
Porecla «orbi» din vechi străvechi le-o dară
că-i neam semeț și-avar și plin de ură;
de-a lor năravuri vezi de te dezbară!
Tu glorie-avea-vei într-așa măsură,
căci toți te vor vâna flămânzi cu zor,
dar iarba asta n-o s-o aibă-n gură!
Să-și fac-acești mișei nutreț cât vor
din înșiși ei, dar cruțe planta vie,
de crește vruna prin gunoiul lor,
a cui sămânță sfânt-o să re-nvie
pe foștii-aici de-origină romană,
când cuib ajunse-a orice mișelie!"
"Să nu-mi fi fost dorința-n totul vană
tu n-ai fi fost respins", răspunsei eu,
"așa-n curând din firea cea umană.
Căci stă și-acum adânc în gândul meu
și trist mă face plinul de iubire
și scumpu-ți chip patern, când tu mereu,
tu mă-ndrumai să tind spre nemurire,
și cât îți datorez nu voi tăcea,
cât timp voi fi, s-o spui cu mulțămire.
Păstrez și scriu ce-mi spui de soarta mea,
spre-a-mi tâlcui ce-alt text în sine-mbracă
o Doamnă-n cer, de-o fi s-ajung la ea.
Ci-atâta vreau să știi curat, că, dacă
cu propria-mi conștiință voi fi una,
răbda-voi sorții tot ce-ar vrea să-mi facă.
Și poți să știi că nu mi-e nouă-arvuna;
deci de-orice-ar fi nimic nu-mi va păsa
și poarte-și roata-n placul ei Fortuna."
Virgil atunci s-a-ntors spre dreapta sa,
privindu-mă și: "Bine știu s-asculte",
îmi zise rar, "acei ce știu păstra."
Dar eu mergeam, dorind să știu mai multe,
cu ser Brunetto, și-ntrebai ce soți
mai are-aici, distinse minți și culte.
"E bine pe-unii să-i cunoști, dar poți
să lași pe mulți uitării să-i consume,
și-ar fi și timpul scurt să-i spui pe toți.
Pe scurt, au fost toți clerici cu renume
și oameni mari din lumea literată
și toți murdari de-același viciu-n lume.
Priscian e-n rând cu tabăra-ntristată
și-Acursius e, și-aici și pestilența
puteai s-o vezi, vrun dor de-aveai vrodată
s-o vezi, pe cea ce scoasă din Florența
de primul serv și-a dus să-i aibă scrumul
din rău întinșii nervi ai săi Vicența.
Mai multe-aș spune, dar de-aici nici drumul,
nici vorba s-o lungesc eu n-am putință,
căci văd pe prund suind de colo fumul:
vin cei la cari eu n-am îngăduință.
Tresoro meu la inimă ți-l pui
că-n el trăiesc, și n-am altă dorință."
Se-ntoarse-apoi părând în fuga lui
de-acei ce-aleargă spre postavul verde
pe câmpul veronez, și-așa-l văzui
cum fuge-acel ce-a-nvins, nu cel ce pierde.
cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaș

Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre drumeție, poezii despre vânătoare, poezii despre vestimentație sau poezii despre verde

Cântul XXXIII
"Deus, venerunt gentes", alternând
ori trei, ori patru dulce-o psalmodie
cântar-acele doamne,-acum plângând,
și le-asculta și-ofta-n cucernicie
stăpâna mea, și-așa schimbată cum
nu mult mai mult sub cruce-ai fost, Mărie.
Iar, când fecioarele-i făcură drum
și ei ca să vorbească, ea,-n picioare
stând dreaptă-n sus, răspuns-a lor acum
și-n faț-avea a focului coloare.
"Puțin și nu mă veți vedea", vorbi,
"și iar mă veți vedea, dragi surioare!"
Pe toate șapte-n față-i le pofti,
și-n urma ei, prin semn numai, m-aduse,
pe doamna și pe Stațiu, ce s-opri.
Și-a mers așa și nu cred că făcuse
nici zece pași de-ai ei pe-acel pământ,
când ochii dulci în ochii mei și-i puse.
"Să vii", a zis cu liniștit cuvânt,
"aproape-așa că, de-aș vorbi cu tine,
să poți s-auzi de-aproape-al meu cuvânt."
Când fui, cum trebuia, mai lângă sine:
"De ce", mi-a zis, "n-ai, frate, tu-ndrăzneală
să-ntrebi acum, când mergi așa cu mine?"
Precum acei, ce foarte-având sfială
de-ai lor mai mari, de inimă scăzută
nu pot da vocea-ntreagă la iveală,
așa fui eu și-așa cu gura mută
de-abia-ngânai: "Madono, ce-mi lipsește
tu bine știi și știi și ce-mi ajută."
"Sfiala ta sau teama ce te-orbește
de-acum eu vreau privirea să-ți destupe
spre-a nu mai fi ca cel ce buiguiește.
Să știi, de car, că monstrul dacă-l rupe,
a fost și nu-i; dar culpa să nu creadă
că domnu-n cer răzbună după supe.
Nu-n veci făr' de crede-o să ne șeadă
acel ce-n car lăsat-a fulgii lui,
făcându-l monstru-ntâi și-apoi o pradă,
căci sigur văd, de-aceea ți-o și spui,
aproape-o zodie ce-n curând urmează,
și-oprit în drum de nici o stâncă nu-i,
când un cinci sute zece cinci cutează,
trimis de cer, pe curv-a o ucide
ca și pe-acel cu care-adulterează.
Dar vorba-mi, poate,-obscură ca Temide
și Sfinxu-ți e și nu-ți albește-n gând,
căci ca și ele-a minții cale-o-nchide.
Dar faptele Naiade-or fi-n curând,
tăind enigma cea obscură foarte,
nici holde-n câmp, nici turme dăunând.
Deci scrie-ți tot și mintea ta să poarte
ce-ți spui, să duci cu tine celor vii
ai vieții cei ce-o goană e spre moarte.
și-aminte-ți fie,-atunci când o să scrii,
de plantă tu s-arăți cum fu, și frântă
cu crengi lăsate-n două dăți pustii.
Oricine-i rupe crengi și-o dezvestmântă
prin fapt de hulă-njură primul bine,
ce numai spre-al său uz o face sfântă.
Pentru mușcarea-n ea dori-n suspine
și chin cinci mii de ani întâiul tată
pe-acel ce culpa-i i-o spăși prin sine.
Și-ți doarme mintea, dacă nu-ți arată
că planta e, dintr-anumit temei,
înalt-atât și-n vârf așa de lată.
De nu ți-ar sta deșartele-ți idei
ca apa Elsa-n jurul minții tale,
și-un biet Piram la dud plăcerea ei,
din multe-aceste-mprejurări fatale
cunoaștere-ai că pomu-i moralminte
oprit de cer, conform dreptății sale.
Dar, dacă ți-e-mpietrită biata minte
și neagră,-ncât nu-i clar pe ea nimic,
c-atât te-orbi ce-ți spusei mai nainte
vreau, cel puțin, de n-o să scrii ce-ți zic,
umbrite să le duci cu scopu-n care
s-aduc stâlpări încinse cu finic."
Iar eu: "Cum ceara fără de schimbare
păstrează-ntr-însa semnul ce-l primește,
mi-e-n creier semnul pus de voi atare.
Ci-al tău dorit cuvânt de ce țintește
mai sus de mintea mea, atât de sus,
că-l pierde-atât pe cât îl urmărește?"
"Ca să cunoști și tu cum te-ai condus",
răspunse ea, "să vezi a ta doctrină
cum poate-urma cuvintelor ce-am spus;
c-a voastră cale stă de cea divină
departe-atâta, pe cât stă pământul
de cea mai iute-a sferelor lumină."
"Eu nu-mi aduc aminte",-mi fu cuvântul,
"că n-aș fi mers mereu pe-al vostru drum,
și clar îmi spune-așa și simțământul."
"De nu-ți poți aminti tu nicidecum",
răspunse ea zâmbind, "aminte-ți adă
cum tu beuși din Lete chiar acum.
Dar, cum dă fumul pentru foc dovadă,
uitarea ta-i a vinei mărturie
din sufletu-ți ce-ntr-altele-avu nadă.
Dar gol de-acum cuvântu-mi o să-ți fie,
atât pe cât socot că ai mijlocul
să-l vad-a ta firească miopie."
Cu pas mai lin și-aprins acum ca focul
sta soarele-ntr-a miezu-zilei cruce,
ce-și schimbă punctu-așa cum schimbi și locul,
când doamnele cum cel care conduce
o ceată stă și-oprește și pe-ai săi,
când dă de-un lucru nou pe unde-i duce
s-opriră-n poala unei umbre lăi,
precum sub brazi cu crengi întunecate
dau Alpii-adese-n umedele văi.
Păru că-n față-mi văd pe Eufrate
și Tigru-aici ieșind dintr-o fântână
și-ncet plecând ca fratele de frate.
"O, glorie-a ginții-umane,-o, tu stăpân
ce ape-acestea sunt și ce-i că ele
izvorul lor în două părți și-l mână?"
"Spre-a ști ce sunt", răspunse rugii mele
"tu roagă pe Matilda." Și-a răspuns,
cum face-acel ce-o culpă vrea să-și spele.
Frumoasa doamnă: "Eu i-am spus de-ajuns
și-aceasta și-altele; iar Lete, bându-l,
eu bine știu că nu i le-a ascuns."
Beatrice-atunci: "Mai mare poate-avându-l
alt dor, ce-ades memoria ne-o-nvălește,
i-a pus pe minte-un văl, întunecându-l.
Ci iat-Evnóe, ce de-aici pornește:
să-l duci la el și,-așa cum ești dedată,
virtutea lui cea veșted-o-ntărește!"
Cum scuze-un om gentil nicicând nu cată,
ci-și face-o vrere-a sa din vrerea cui
prin semn văzut dorința și-o arată,
așa, pe loc ce lângă dânsa fui,
plecă frumoasa fată, iar lui Stațiu
sfios i-a zis: "Să vii pe urma lui!"
Să am creștine-acum mai larg un spațiu
de scris, eu ți-aș cânta măcar în parte
de dulcea apă-n veci fără de sațiu,
dar, plin-având acum întreaga carte
urzită pentr-acest al doilea cânt,
m-oprește art-a merge mai departe.
Mă-ntoarsei deci de la pârâul sfânt
ca nou, asemeni plantei tinerele
când nouă crește-n noul său vestmânt,
curat și gata să mă urc la stele.
cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaș

Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre plante sau poezii despre botanică

Cântul XXXIV
"Stindardul regelui din Iad e-n drum
spre noi"; așa-ncepu Virgil cuvântul,
"privește, deci, de poți să-l vezi de-acum."
Cum pare seara, când e sur pământul,
sau când o ceață dă să se răsfire,
departe-o moară ce-o-nvârtește vântul,
așa-mi păru că văd ceva clădire.
Și-atunci după Virgil eu mă dădui,
neavând de vânt alt loc de-adăpostire.
Eram și unde, și cu groaz-o spui,
stau umbre-n gheaț-adânc acoperite
și-așa se văd ca-n geam un nod al lui,
o seamă drepte și-altele trântite,
și multe-n creștet, sau cu chipul feței
la tălpi adus, ca arcu-ncolăcite.
Sosind și unde-adânc pe câmpul gheții
Virgil crezu că-i vreme-a-mi arăta
pe cel ce-a fost o culme-a frumuseții,
m-aduse-n fața lui, și-n față-mi sta,
și: "Iată Dis! Și iată punctu-n care
cu mult curaj tu cat-a te 'narma!"
De-a mea și mută și-nghețată stare
să nu mă-ntrebi acum, și nici n-o scriu,
căci nu-i cuvânt să poată spune-atare.
Eu n-am murit, dar n-am rămas nici viu;
socoți, de ai vrun strop de duh în tine,
ce-am fost când fui cum n-aș mai vrea să fiu.
Stăpânul groazei ce-i fără de fine
ieșea până-n buric din gheața lui,
iar eu c-un uriaș conviu mai bine
decât un uriaș c-un braț de-al lui;
acum socoți tu-ntreaga lui făptură
când totului asemeni părți îi pui!
De-a fost frumos cât azi e stârpitură
de când privi dușman pe-al său părinte,
din el se scurge-a lumii-ntregi ordură.
Ce-uimire-mi năvăli deodată-n minte
văzând la el trei fețe-avându-i țeasta!
Părea de sânge cea de dinainte,
iar alte două ce s-uneau cu-aceasta
pe umeri drept la mijloc le-a avut,
și acolo se-ntâlneau unde-ar fi creasta.
Între-alb și galben dreapta mi-a părut,
iar cea din stânga-n felul cum o are
un om de pe-unde Nilul ia-nceput.
Și-un rând de-aripi avea sub fiecare
cum n-am văzut pe mări mai mari vintrele,
și nici ca Dis corabie-așa de mare.
Nu pene-având, ci lucie-atare piele
cum vezi la liliac, și vânt stârnea
în trei direcții când bătea cu ele,
și-ntreg Cocitu-n gheață-l prefăcea.
Din șase ochi, cu labe-nsângerate
din guri, pe trei bărbii el plâns scurgea.
Cum rupe in o meliță ce-l bate,
așa-n trei guri rupea și el pe trei,
și-i măcina pentru-ale lor păcate.
La ăst dincoa-i părea mușcarea ei
nimic, în rând cu-acea zgârietură
ce gol lăsa-l pe spete de-orice piei.
"Acest cu-a muncii cea mai iute-arsură",
mi-a spus Virgil, "e Iuda Scariotul,
picioare-afar-având și capu-n gură.
Din doi ce stau cu capu-n jos, din botul
cel negru-al lui, atârn-afară Brut,
și vezi-l cum se zbate mut cu totul.
Iar cel ce pare-așa de 'nalt crescut
e Casius, dar noaptea suie",-mi zise,
"și-i timp de mers, căci toate le-am văzut."
L-am prins de după gât cum el voise,
și loc pândind și clipă priincioasă
când largi au fost aripile deschise,
Virgil s-a prins de coasta cea păroasă,
și-apoi din păr în păr mai cu folos,
descinse printre peri și gheața groasă.
Iar când era și unde-al coapsei os
din grosul șold începe-a face șale,
trudit Virgil întoarse capu-n jos,
cu mare greu, în locul tălpii sale,
și prins de peri ca omul ce-ar sui
credeam de el că iar mă-ntoarce-n vale.
Și greu suflând, ca-n lipsă de puteri:
"Te ține strâns, căci n-avem altă scară
ieșind din lumea veșnicei dureri!"
Ieșind prin gura unei stânci afară,
m-a pus să șed pe-un mal apoi, și-n fine
pe fix pământ și-a sale tălpi călcară.
Privii în sus, crezând să văd, vezi bine,
pe Dis cum l-am lăsat, dar îl văzui
cu tălpi în sus întinse, stând sub mine.
Cel gros de cap va crede-acum că fui
năuc de-uimit, că-n el putință nu e
de-a ști ce punct fu pe-unde eu trecui.
"Ridică-te",-ncepu Virgil să-mi spuie,
"e drumul rău, și lung-a noastră cale,
iar soarele spre-al terței miez se suie."
N-am fost aici în vrun palat cu sale,
ci-ntr-un amurg și pe-un pământ eram
cum e prin munți în peșteri naturale.
"Maestre",-am zis, "pe când mă ridicam,
'nainte ce să ies din Iad, mă-nvață
și fă să pierd eroarea care-o am:
cum șade-acesta-nfipt, făr-a fi-n gheață,
cu capu-n jos, și cerul cum ajunse
așa-n curând din seară-n dimineață?"
"Te crezi și-acum dincolo", el răspunse,
"de centrul unde perii-i prinsei eu
ai viermelui ce lumea ne-o străpunse.
Cât timp mă scoboram, erai mereu;
când m-am întors, treceam prin punctul care
din orice parte-atrage tot ce-i greu.
Și-acum tu ești sub ceru-a cărui zare
ne-acoper-acel mare loc uscat,
pe-o culme-a cui muri cel cu născare
și cu viața de om făr' de păcat.
Deci stai pe-opusa sfer-a-ngustei mese,
pe care tu-n Giudeca jos ai stat.
Când noaptea moare-aici, dincolo iese,
iar cel ai cărui peri ne-au fost urcării
drept scări, stă-nfipt așa precum fusese.
Din cer căzu pe-această parte-a zării,
și-acel pământ, ce fu pe-aici, și-a pus
de spaima lui zăbranic apa mării,
și-a curs spre-al nostru emisfer opus
și poate, spre-a fugi lăsă și-aceste
deșerte locuri și-a zbucnit în sus.
Departe de Satan cam cât îi este
mormântu-ntreg, e jos aici un loc
dar nu văzut, ci dându-ți de el veste
un mic pârâu ce scoborând pe-un scoc,
de dânsul ros prin stânci crăpate-avându-l,
se pleacă lin în cotitoru-i joc."
Pe-ascunsu-i drum intrarăm deci și-urmându-l
pornirăm să ieșim iar la lumină
și făr-a ne mai sta spre-odihnă gândul,
urcarăm din adânca vizuină,
și-ndată s-arătă privirii mele,
ca printr-un ochi, a cerului grădină
și-aici ieșirăm spre-a vedea iar stele.
cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaș

Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre gheață, poezii despre frumusețe sau poezii despre viermi

Cântul XVIII
Un loc e-n Iad, Văi-Rele se numește
de piatră-ntreg cu față ruginie,
cum e și naltul mal ce-l cercuiește.
În centru-acelui blăstăm de câmpie
căscat se vede-un puț și larg și-afund
al cărui chip la timp îl voi descrie.
Iar spațiul cât rămâne-i loc rotund
cât e-ntre puț și râpa asta mare
și-n zece văi se-mparte-ntregu-i fund.
Precum e locul unde spre-apărare
a zidului se văd pe sub castele
un șanț urmând pe-alt șanț în număr mare,
așa erau făcute-aici și ele.
Și-așa cum vezi și punți care să treacă
pe-alt mal, din pragul ăstor citadele
asemeni punți din poala stâncii pleacă
și peste gropi și valuri necurmat
merg până-n puț ce rupte-n el le 'neacă.
În locu-acesta ne găsirăm când
ne-a scos Gerion de pe el; și-n cale
porni Virgil spre stânga, eu urmând.
Văzui la dreapta alte stări de jale,
și cazne nouă și călăi de-alt soi
ce-umpleau această cea dintâie vale.
Mișeii-n fund veneau, cu toții goi,
spre noi din centru' văii-un stol; de-afară
alt stol, dar mai grăbit, în rând cu noi.
Precum pentru-mbulzeală mult aflară
romanii-un mod de-a circula pe punte,
în anul jubilar și-așa așezară
să aibă toți, pe-o lature,-a lor frunte
spre Sanct-Angelo câți spre dom mergeau,
iar pe-altă parte-acei ce merg spre munte.
Și draci cu coarne bice lungi aveau,
în multe părți pe negrele colnice,
și-amar din dos cu bicele-i băteau.
Vai, cum săreau de iuți să se ridice
la-ntâiul bici, și n-așteptau să-i bată
al doilea rând și-al treilea rând de bice!
Pe când mergeam îmi fu întâmpinată
de-un ins privirea, și-am strigat grăbit:
"Nu-l văd pe-acesta azi de-ntâiași dată."
M-oprii deci să-l privesc și s-a oprit
Virgil și se-nvoi pe plac să-mi facă,
puțin să mă și-ntorc cu cel lovit.
Iar el credea că mi s-ascunde dacă
va sta cu capu-n jos, ci-i fu-n zadar,
căci zisei eu: "Tu, cel ce ochii-și pleacă,
de nu ești dintre-acei ce-ades îți par,
tu ești Caccianemic, ești el, firește,
dar ce te-a-mpins aci-ntr-atât amar?"
Iar el: "Nu-ți spui cu drag. Dar mă silește
cuvântu-ți clar ce-așa de dulce-mi sună
și prima viaț-a noastră-mi amintește.
Marchizului, oricum ar fi să spună
vrun zvon scornit, fui eu care i-am dus
să-i facă voia sora mea cea jună.
Nu-s singur bolognez sub bice pus,
ci-i plin ăst loc de ei, de-atâta ginte,
încât din Reno la Savena nu-s
deprinși atâția sipa să cuvinte.
De vrei dovezi și-un fapt ca să-ți explici:
cumplita-ne zgârcenie-ți fie-aminte."
Pe când vorbea astfel îi dete-un bici,
strigând, un drac: "Hai, votrule, odată,
că nu-s femei să poți să vinzi și-aici."
Plecai apoi și-ajunsei pe-al meu tată,
și-n scurtă vreme-acolo ne găsirăm
pe unde-o stâncă e din mal plecată,
și-ntorși la dreapta lesne-o și suirăm
și-așa plecând pe-a dânsei crestătură
din Iadul de deasupra noi ieșirăm.
Iar când am fost și unde-i o spărtură
spre-a face celor biciuiți un drum prin ea,
"Să stai", mi-a zis, "și ia-n căutătură
și pe-alte duhuri cu pornire rea,
a căror față căci veneau mânate
cu noi în rând tu n-o putuși vedea."
Și stând pe pod vedeam nenumărate
cirezi venind spre noi din punct opus
gonite-amar cu biciul de la spate.
Și, fără să-l întreb, Virgil mi-a spus:
"Privește-acum pe-acel semeț, pe care
durerea sa de-aici nu l-a răpus,
păstrând și-n chin regească-nfățișare!
Stăpân ajunse-al lânii aurei
în Colchis el, prin sil-ori înșelare.
Trecând prin Lemno-n urma vremii-acei
când și-au ucis lipsitele de minte
pe-ai lor bărbați impiile femei,
și-aici prin daruri și prin dulci cuvinte
seduse pe Hipsifela, pe-aceea
ce pe-alte toate le minți nainte
și, grea cu el, lăsă apoi femeea.
Această culpă-i dă acest flagel
și-și ia pedeapsă și pentru Medeea.
Cu el merg răii ce-au sedus la fel,
destul îți fie-acum vederii tale
și-acest ponor și cei ce plâng în el."
Eram acum pe unde-ngusta cale
trecea pe-al doilea val ce e picior
al punții ce-i din cealaltă vale.
De-aici noi auzeam într-alt ponor
cum gem mișeii și pufnesc pe gură
și-și bat cu palma scăfârlia lor.
Pe râpi era depus un strat de zgură
de-un abur puturos ce-adâncu-l scoate,
și-i ochilor un chin și-n nas tortură,
iar fundu-atât de-adânc că nu se poate
vedea, decât urcând al punții dos
de unde-i steiul culme-a bolgii toate.
Ajunși și-aici văzui în bolgie jos
popor scufuns într-un noroi în felul
acelui sterc ce din privăți e scos.
Pe când priveam și-un duh îmi fuse țelul,
cu-atâta glod pe cap că n-avui fel
să știu de-i preot ori mirean mișelul.
"De ce te-nholbi mai mult", îmi zise el,
"decât la alți îmbălegați, la mine?"
"Mai mult, căci te-am văzut de nu mă-nșel
cândva cu păr uscat", i-am zis, "știu bine,
și ești Interminei din Lucca tu,
de-aceea mă și uit mai mult la tine."
Cu palmele-atunci tigva și-o bătu:
"Mă-nfund-aici ce-am lingușit cu gura
că-ntr-asta, limba făr' de trudă-mi fu."
Maestrul meu apoi: "Căutătura
ți-o fă puțin mai cătr-adânc țintită
să poți vedea cu ochii-acum făptura
murdarei slujnici, cea ce despletită,
se scarpină cu unghii-mbălegate
acum stând dreaptă-n sus, acum stârcită.
E Tais, cutra, celei ce-ntrebate
de-amant: «Am grații mari că ți-am făcut
ăst dar?» i-a fost răspunsul: «Minunate!»
Și-ntr-ăst ponor destul e ce-am văzut."
cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaș

Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre stânci, poezii despre religie sau poezii despre tinerețe

Cântul XXXII
De-a sa plăcere-aprins acel părinte,
cu drag să-mi fie-aici maestru vru;
așa-ncepu cu-aceste vorbe sfinte:
"Ce ran-a-nchis și-a uns Maria fu
străpunsă de frumoasa doamnă, care
o vezi șezându-i la picioare-acu.
Apoi, din josul ei, după gradare
în rândul cel de-al treilea, stă Rahila,
și-n rând cu ea Beatrice scaun are.
Rebeca, Sara, Iudita și umila
strămoaș-a celui ce-n căința lui
strigat-a-n vers: Spre mine-ntoarce-ți mila!
Le poți vedea din tron în tron, cum sui
mergând în jos, cum merge trandafirul,
pe nume-o foaie după foaie-o spui.
Femei ovreici sunt toate-aici din șirul
al șaptelea, și-n jos și-n ceea parte,
și-n părul florii-n două fac răsfirul;
căci, după cum fixară ca pe-o carte
privirea lor pe Crist divină,
sunt zid ce-aceste sfinte scări le-mparte.
Pe partea-n care vezi că-i floarea plină
în toate-ale ei foi, aceia stau
ce-n Crist crezură,-n cel ce-avea să vină;
ci,-n partea unde-aceste rânduri au
și tronuri goale,-s cei ce din creștinul
popor pe Crist venit se răzimau.
Și,-așa precum aici de slavă plinul
al doamnei scaun și-apoi tron de tron
din josul lui formează deschilinul,
așa dincoace-al marelui Ion
ce-a pururi sfânt rabdă și moarte-amară
și loc pustiu și-n iad doi ani canon;
și toți subt el sunt duhuri ce separă,
Francisc, și Benedetto, și-Augustin,
și alții până jos din scară-n scară.
Admir-acum prevăzul cel divin,
că ambe-aspectele-n credința vie
vor face parcu-n părți egale plin.
Să știi că-n jos de treapta mijlocie
ce-mparte-n două curtea noastră-ntreagă,
n-ajunge-un duh prin propria vrednicie,
ci-a altuia, pe-anume stări ce-l leagă;
căci toate-au fost în lume mai nainte
de-a fi-n putință libere s-aleagă,
cum poți vedea din fețele lor sfinte
ca și din a lor voci copilărești,
de-asculți și de te uiți luând aminte.
Acum tu taci și taci că te-ndoiești,
deci strânsul nod vreau clar să ți s-arete,
căci tu-n idei subtile-aci te-oprești.
În tot întins regatul ăstor cete
nu poate-avea-ntâmplarea loc defel,
precum ar fi mâhnire,-ori foame,-ori sete,
căci tot ce vezi e stabilit de el
prin legi de veci, și cauza-i cu favorul
de-acord cum este-un deget c-un inel.
Deci nu fără de cauză stă poporul
de-aici în rang mai jos și rang mai sus,
la viaț-adevărat-adus cu zorul,
căci prințul cel ce-atât amor a pus
în regnul odihnit de-adânca pace,
încât nu-i nimeni să-ndrăzneasc-un plus.
Sub ochii-i veseli când el duhuri face
se dă din grație-atâta cât se-ndură
în mod divers; și-aceasta să te-mpace.
Vi-o spune-adins și limpede-n Scriptură
aceasta-n frații cei născuți deodată
ce chiar din mam-au fost trăind în ură.
Deci, când și numai după păr s-arată
al grației grad, pe-aceste culmi sublime
coroana grației caut-a fi gradată.
Deci nu dup-a lor proprie vrednicime
au ele-aici gradată diferință,
ci-n gradul singur al favoarei prime.
În primii secoli fu, spre mântuință,
de-ajuns acelor suflete curate
să aibă dreapt-a taților credință.
Dar, când trecu acea dintâi etate,
nevoie fu să taie-n jur bărbații,
dând spor zburării lor nevinovate.
Venind apoi și timpul naltei grații,
făr-un botez desăvârșit în Crist
s-opresc în limb chiar și nevinovații.
Privește-acum în fața ce-i lui Crist
mai mult la fel, căci singura-i lucoare
te poate face apt să vezi pe Crist."
Deasupra ei atâta sărbătoare
văzui plouând-o sfântul neam a cui
menire-a fost pe-asemeni culmi să zboare,
încât, de-oricâte pân-acum văzui,
uimire-atâta nu mă mai cuprinse,
nici nu-mi păru mai mult asemeni lui;
și-acel amor, ce-ntâi din toți descinse
cântând "Mario, plină tu de har..."
în față-i stând, aripile-și întinse.
Și-ntreaga curte-n tot al ei hotar
răspunse-n cor cântării-acei divine
și toți acum luceau cu mult mai clar.
"O, sfinte tată, tu, ce pentru mine
scobori aici, lăsând iubitu-ți loc
ursit de soarte-a pururi pentru tine,
ce înger este-acest ce-n vesel joc
privește-n ochi pe doamna frumuseții
și-așa-i de-namorat că pare foc?"
Așa-l rugai pe cel ce-n timpul vieții
prin tine-a fost împodobit, Marie,
cum e de soare steaua dimineții.
Iar el a zis: "Și har și veselie,
pe cât acestea-n îngeri pot fi puse,
le are-ntregi și-așa și vrem să fie,
căci el e cel ce buna veste-o duse
Mariei jos, când a fi încărcat
divinul fiu cu-a noastre sarcini vruse.
Cu ochii-acum să vii, cum merg gradat
și eu vorbind, ca marii-nvingători
să-i vezi ai ăstui drept și sfânt regat.
Cei doi din culme, cei mai zâmbitori,
căci mai aproape stau de cea augustă,
sunt ca și rădăcini acestei flori.
Acel ce-n stânga ei vecin îi custă
strămoșul e, de-a cui gustare-odată
umana specie-atâte-amaruri gustă.
La dreapta-i vezi pe-acel cucernic tată
al sfintei legi, cui cheia ce descuie
ăst sfânt locaș de Crist îi fuse dată.
Și-acel ce încă viu văzu cum suie
amarul timp miresei, ce cu zel
ne-o dete cel străpuns de spini și cuie
stă lângă el, iar lâng-Adam stă cel
ce duce-a fost, pe când trăia cu mana
ingratul cerbicos popor rebel.
Cu Petru-n față vezi șezând pe Ana;
fiind ferice-atât să-și vadă fiia,
nu-ntoarce ochii spre-a cânta osana;
și,-n fața primului strămoș, Lucia,
cui doamna ta-i trimise-a ei rugare,
pe când te ruina-n prăpastie-orbia.
Și-acum, că-ți trece timpul de visare,
să stăm aici, ca bunul croitor
ce taie-o haină-n cât postav îl are,
să-ntoarcem ochii spre-acel prim amor
ca,-n ochii lui privind cât ai putere,
să fii pătruns de strălucoarea lor.
Ca nu cumva s-aluneci spre cădere,
din aripi dând, crezând a-năinta,
de-aceea ni se cade har a cere,
har celei ce te poate ajuta.
Iar tu acum urmează-mi cu iubire,
cu glasul meu unind inima ta."
Și-aș-nceput-a sfânta lui vorbire:
cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaș

Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre monarhie, poezii despre flori sau poezii despre Maria

Cântul VIII
Urmând vă spun că mult mai înainte
de-a fi subt poala turnului, pe cale
priveam țintit la vârful lui fierbinte
cum două flăcărui scoteau signale,
și-alt foc, de unde ochiu-abia mai poate
zări-n adânc, îi da răspuns din vale.
Mă-ntoarsei deci spre-acel ce știe toate:
"Ce zice-acest de-aici? Și ce-i răspunde
al treilea foc", am zis, "și cine-l scoate?"
Iar el: "Mai sus pe mucedele unde
pe cel chemat vedea-l-vei cum scoboară,
al bălții fum de nu ni-l va ascunde."
Săgeata de pe arc nicicând nu zboară
mai repede prin vânt, decât bătrână
de ani văzui acum o luntrișoară
venind spre noi pe lac, și cum o mână
cu strigăt mare-un singur lopătar:
"Spurcate duh, ei, iată-mi-te-n mână!"
"O, Flegias, Flegias, zbieri acu-n zadar",
vorbi Virgil, "al tău el n-o să fie
mai mult decât trecând ăst lac murdar."
Cum cel ce vede-o rea-nșelătorie
făcută lui, stă trist, așa deodată
și Flegias fu-n ascunsa lui mânie.
Descinse-n luntre-apoi iubitul tată
făcând să urc și eu, și-abia când fui
și eu în ea, simții că e-ncărcată.
Când furăm deci în luntre-apoi, văzui
porni bătrânul vas, brăzdând mai tare
decât făcea de-alt rând cu morții lui.
Pe când pluteam pe-a morții baltă mare,
ieși murdar-o umbră-n fața mea:
"Tu cine ești de vii având suflare?"
"Eu vin", am zis, "dar nu voi rămânea.
Dar tu, cel plin de glod astfel, tu cine?"
"Mă vezi că-s duh ce plâng", răspunse ea.
"Rămâi atunci la plâns și la suspine,
spurcate duh, căci orișicât noroi
ți-e prins pe-obraz, cunoscu-mi-te bine!"
El mâinile le-a-ntins spre luntre-apoi;
pățitul duce-al meu însă-l împinse
și-a zis: "La câini, în baltă-vă napoi!"
Cu brațele-apoi gâtul mi-l cuprinse,
pe-obraji m-a sărutat, și: "Suflet bune,
ferice-acea ce-n sânul ei te-ncinse!
Nimic frumos de-acesta nu poți spune,
căci fu pe lume aprig și ușor:
de aceea-l prind și-aici mânii nebune.
Câți nu se cred regi mari, iar dacă mor
ca porcii aci-n putoare-o să se-nfunde,
cumplit dispreț lăsând în urma lor!"
"O, cât de mult aș vrea să se scufunde
acesta-n lac", am zis, "să-l văd scufuns
cât timp suntem plutind pe-aceste unde!"
"Tu n-ai să fii la mal", el mi-a răspuns,
"vedea-vei ce-au să-i facă lui fârtații
și-ăst dor al tău va fi-mplinit de-ajuns."
Și-am și văzut curgând înnoroiații
cum vin și cum îl rup bucăți, astfel
că dau și-azi Proniei laude și grații.
Și toți strigau: "Pe-Argenti, acum!" și-acel
toscan înfumurat, ca scos din minte,
cu proprii dinți fâșii rupea din el.
Aci-l lăsai, și nu mai pierd cuvinte.
Ci-un țipăt mare de m-umplu fiorul
mi-a-mpins atent privirile nainte.
"S-apropie-acum", mi-a zis conducătorul,
"s-apropie-acum cetatea zisă Dite,
cui mult îi e și rău bătut poporul."
Iar eu: "Acum încep mai lămurite
moscheele din ea să le discern
și roșii parc-ar fi din foc ieșite."
Iar el: "Sunt roșii-așa de foc etern
ce-n ele-arzând le-ncinge-atât de tare
cum vezi aci-ntr-atât de jos Infern."
Intrarăm și pe-adânca groapă care
e brâu cetății-acei nemângâiete
al cărei zid, de fier a fi se pare.
Nu făr-un mare ocol apoi ce-l dete,
sosi luntrașul și-unde cu mânie:
"Sunteți la porți, ieșiți!", a zis, și stete.
Văzui pe porți mai mulți decât de-o mie
de cei plouați din cer, strigând de sus:
"Cum poate-acesta, viu fiind, să vie
prin lumea morții pân-aici adus?"
Dar bunul meu Virgil un semn le dete
că are-un lucru tăinuit de spus.
Mai blând-atunci turbata bandă stete.
"Să vii tu singur! Viul dintre voi
ce-avu-ndrăzneală viu să ni s-arete,
el singur facă-și drumul înapoi.
Să-ncerce deci! Iar tu, cel ce l-aduse
prin loc așa de-adânc, vei sta la noi."
Gândiți acum pe ce cărbuni mă puse,
căci eu de-aici să ies n-am mai crezut
când groaznicul atari cuvinte-mi spuse!
"O, dulce duce-al meu, ce sigur scut
de șapte ori mi-ai dat, și mai nainte
m-ai scos din moartea grea-n care-am căzut,
să nu mă lași ca mort, să-ți fie-aminte!
De-avem de-aici oprit-orice cărare,
s-o rupem grabnic înapoi, părinte!"
Ci-mi zise-astfel, el, dulcea mea-ndrumare:
"Să nu te temi, căci nime-al nostru pas
nu-l poate-opri, cât timp ni-e dat de-Atare.
Așteapt-aici, hrănind, cât ești rămas,
scăzutu-ți suflet cu speranța-n bine
că-n lumea asta n-am eu să te las."
Așa s-a dus lăsându-mă-n suspine
iubitul tat-al meu și-am stat topit,
căci "da" și "nu" război purtau în mine.
Eu n-am putut s-aud ce le-a vorbit,
dar nici nu stete mult, și ei cu zorul
la porți, ca spre-apărare,-au năvălit
și-n fața lui au tras pe porți zăvorul.
Și-astfel afar-acum oprit rămase
și-ncet apoi s-a-ntors conducătorul.
Cu ochii-n jos și cu sprâncene trase
pe ochi zicea-n oftările durerii:
"Ce duh îmi neagă jalnicele case?"
Iar mie: "Că-s mâhnit, să nu te sperii!
Noi tot vom birui acest popor
oricât de mult se-ncrede el puterii.
Nu-i nou-această nebunie-a lor:
la mult mai largă poart-au mai făcut-o
și rupt de-atunci ea-și are-al ei zăvor!
Scrisoarea ei cea jalnic-ai văzut-o.
Dar iată-l, făr' de soli, prin lumea moartă
dincoa' de ea, pe calea ce-am bătut-o,
acel ce ne va-nfrânge-această poartă."
cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaș

Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre bătrânețe sau poezii despre sărut

Cântul XI
O, griji nebune-a lumii muritoare,
ce false-ți sunt acele silogisme
cari plumb pe-aripi îți pun ca să nu zboare!
Sucește-aceste legi, și cu sofisme
e cest de-aici, vreau alții-o preoție,
și-a fi stăpâni prin silă și-aforisme,
dincoa' negoț civil, și-aici hoție,
iar altu-n pofta cărnii-nămolit
se mistuie, sau zace-n trândăvie,
când eu, de toate-acestea mântuit,
eram cu Beatrice-n ceru-n care
cu-așa de mult-onoare fui primit.
Iar când se-ntoarse-n sferă fiecare
la locul său avut și mai nainte
și-a stat fixat ca-n lustru-o luminare,
simții, din sânu-acelei flăcări sfinte
care-mi vorbi dintâi, tot mai zâmbind
și tot mai clar făcându-se, cuvinte:
"Precum din lampa vecinică m-aprind,
și eu, privind în rază-i, am putința
și gândul tău și cauza-i s-o cuprind.
Eu văd că te-ndoiești și ai dorința
să-ți spui deschis și clar, ca, luminată
la poarta minții să-ți aduc sentința
ce-n "drum ce-ngrașă mult" îți fuse dată
și-n "n-a mai fost alt om" ce se-nsemnează
aici, deci a distinge clar ne cată.
Prevăzul cel ce lumea guvernează
prin sfatu-n care,-un ochi, până s-apuce
să-i vadă-n fund, învins se resignează,
spre-a da puteri miresei a se duce
spre sfântu-i mire-acel ce-o logodi
prin strigăt nalt cu sânge-al său pe cruce,
vegheată-n ea și mult mai drag spre-a-i fi,
doi principi rândui spre-a ei favoare
să-i fie de-ajutor și-aci și-aci.
Fu-ntreg serafic unul în ardoare,
și-atât al doilea de-nțelept, că el
reda prin ea cheruvica splendoare.
Voi spune de-unul deci; ce spui la fel
e de-ambii spus, din doi pe-oricare-aș prinde,
căci ambii-n fapte-avur-un singur țel.
Între Tupin și râul ce descinde
din dealu-ales de vrednicul Ubald,
mănoas-o coast-a ăstui deal se-ntinde,
ce zbuciumă Perugia-n frig și-n cald
prin Porta-Sol, și-n dosul cui bocește
sub greul jug și Nocera și Guald.
Sub deal aici, mai mult unde-mblânzește
urcușul său, un soare-a răsărit,
precum din Gange-al nostru-adesea crește.
Deci câți vorbesc de locul ăst vestit
nu-i zic-Ascesi, căci puțin ar spune,
ci totul spun zicându-i Răsărit.
N-a fost prea sus de-a nașterii regiune,
când și-ncepu acest de care spui
să-i pară lumii prin virtuți minune.
De tânăr el, pentr-o femeie, cui,
ca morții-n casă, nimeni nu-i dă cale
cu drag, intră-n război cu tata lui
și-n fața curții lui spirituale
și coram patre-și logodi iubita
cea zi cu zi mai dragă vrerii sale.
Obscură și-n dispreț, ca nepețita
de nimeni, văduvă de-ntâiul soț, rămase
o mie de-ani, până ce el venit-a;
și nu-i servi că vesel-o aflase
cu-Amicle, când pe nume fu chemată
de cel ce-ntreaga lume-o-nspăimântase,
nimic, c-a fost feroce de bărbată
încât, pe când rămase jos Maria,
ea vru pe cruce-a fi cu Crist urcată.
Spre-a nu-ți lungi spre-obscur alegoria,
acești amanți din spusele cuvinte
tu-i ia că sunt Francisc și Sărăcia.
Concordia lor și-amorul lor ferbinte,
seninul trai și veselul lor chip
la mulți le-a fost izvor de gânduri sfinte,
așa că-ntâi Bernard cel preamărit
s-a desculțat, urmând atare pace,
și-n fuga sa credea c-a zăbăvit.
O, neștiut-avere, bun verace!
Desculț fugi Egid, desculț Silvestru
urmând pe mire,-atât mireasa place.
Și-așa de-aici, părinte și maestru
cu doamna sa și soții se ducea,
uniți de-acum cu-a lor smerit capestru.
Că el ca tat-un Bernardone-avea,
de laș cu ochii-n jos nicicând nu stete
și nici că demn de-adânc dispreț părea,
ci-n chip regal lui Inocențiu-i dete
pe față asprul gând, și-a tagmei lor
a tagmei sale cea dintâi pecete.
Când mult a fost urmând smerit popor
pe-acel a cărui viață minunată
mai bine s-ar cânta-n cerescul cor,
prin duhul sfânt atunci de-a doua dată
de-Onoriu fost-a vrednica dorință
a marelui pastor încununată.
Având, apoi, de-a fi martir dorință,
în față stând sultanului trufaș,
vorbi de Crist și-urmașii-ntru credință.
Ci,-aflând pentru botez prea pătimaș
pe-acest popor, spre-a face ce-și propuse,
s-a-ntors s-adape-ausonicul imaș.
Aci-ntre Tibru și-Arno Crist îi puse,
pe-un aspru stei, sigilul său din fine
și-n carnea sa doi ani pe-acesta-l duse.
Când cel ce l-a ursit spre-atâta bine
a binevrut să-l suie-n cer la plata
ce-o dobândi-n și Tierenia lui de sine,
la frați, ca drepților erezi, lăsat-a
pe doamna cea iubit-atât, cerând
să fie de-al ei drag la toate gata.
Apoi din poala ei plecat-a, când
se-ntoarse-n cerul său ăst suflet mare,
și-un alt cosciug el trupului nevrând.
Gândește-acum deci cine-a fost el, care,
ca demn coleg, spre țelul drept ținu
corabia lui San Pietru-n larg pe mare;
iar el al nostru patriarh ne fu.
Deci poți vedea de-ncarcă mărfuri bune
acei ce-i sunt urmași cum el îi vru.
Ci-atât de-avidă de-alt fel de pășune
e turma-i de-azi, că nu se poate-apoi
să nu se-mprăștie și pe căi nebune.
Pe cât mai mult răzlețe-ale lui oi
se pierd de el, pe-atât și mai sărace
de lapte vin la staul înapoi.
Mai sunt și-atari ce-au team-astfel a face
și stau lângă păstor, dar, rari ce sunt,
puțin postav de-ajuns li-e să-i îmbrace.
De n-a fost deci obscur al meu cuvânt
și-atenția ta de-a stat tot ațintită,
și câte-am spus de nu le-am spus în vânt,
atunci dorința-n parte ți-e-mplinită,
căci vezi copacul de-unde rup eu, frate,
și vezi restricția care-mi fu rostită:
ce-ngrașă mult pe cel ce nu s-abate."
cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaș

Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre sărăcie, poezii despre dorințe sau poezii despre căsătorie