Cântul XV

Ne duce-acum un ţărm al ăstui scoc,
iar fumul din pârâu deasupra-i zace
scutind şi maluri şi-apa jos de foc.

Precum de teama undelor fugace
spre ei, între Cassand şi Brugg flamanii
fac stavilă ce mării-oprire-i face,

sau cum de-a lungul Brentei paduanii
le fac ferind şi vile şi castele,
când intră-n martie-omătul Chiarentanii,

astfel erau făcute-aici şi-acele,
dar nici înalte-atât, nici groase nu,
oricine-a fost cel ce-a clădit la ele.

Era departe-n urmă crângu-acu,
încât de m-aş fi-ntors, dorindu-l iară,
eu n-aş mai văzut nici unde fu,

când duhuri multe-n stol s-apropiară
şi toţi, părând c-ar fi cu văz sărac,
priveau la noi, trecând, cum într-o seară

cu luna nouă-n mers drumeţii fac,
sau cum bătrânul croitor când pune
în ac un fir, ţintit priveşte-n ac.

Privit de-atare bandă prin genune,
un duh mă cunoscu, iar el mă prinse
de haină şi-a strigat: – "Ei, ce minune!"

Iar eu, văzând că stă cu braţe-ntinse,
privii adânc în faţa-i coaptă care
n-avea pe chip conture-atât de stinse

spre-a-mi fi-n a-l recunoaşte-o-mpiedecare,
şi-atunci, plecat, privii la el mai bine;
– "Oh, ser Brunet, eşti dumneata, îmi pare!"

– "Să nu te superi, fiul meu, pe mine",
mi-a zis apoi, "că-şi lasă puţintel
pe soţi, Latini spre-a vorbi cu tine."

– "Te rog s-o faci", răspunsei eu cu zel,
"de vrei, voi sta şi-n loc, dacă, fireşte,
mă las-acesta, căci eu merg cu el."

– "O", zise,-"oricine din ăst stol s-opreşte
o clipă-n loc, stă-n loc apoi o stană
o sută de-ani în ploaia ce-l izbeşte.

Deci mergi, şi-ncet voi merge sub pulpană
şi-n goan-apoi umplea-voi ăst popas,
s-ajung pe cei ce-şi plâng eterna rană."

Eu nu-ndrăzneam al văii mal să-l las,
să merg la el, dar fruntea-mi sta plecată
cu-acel respect ce-umilu-l are-n pas.

– "Dar ce-ntâmplare",-a zis, "ce soartă dată
te-aduce-aici cât timp mai ai lumină?
Şi cine-i cel ce drumul ţi-l arată?"

– "Acolo sus în viaţa cea senină
pierdutu-m-am", răspunsei, "într-o vale,
pe când n-aveam etatea încă plină.

De ieri din zori străin luminii sale,
pe când eu mă-ntorceam, ăst duh venit-a
şi-acas-acum mă-ntorc pe-această cale."

Iar el atunci: – "De-ţi vei urma ursita,
în dulcea viaţă clar de-am desluşit,
nu poţi greşi al gloriei port", vorbit-a,

"şi-aşa-n curând de n-aş fi fost murit
văzând eu ceru-n cât favor te are
la munca ta cu mult te-aş fi-ntărit.

Dar neamul cel ingrat şi rău şi care
descins din Fiesole-ab antiquo ţine
şi-acum tot firea ce din munţi o are,

cu rău îţi va plăti făcutul bine.
Dar drept va fi: prin spini cu boab-amară
ce caut-un pom cu dulcile-i smochine?

Porecla «orbi» din vechi străvechi le-o dară
că-i neam semeţ şi-avar şi plin de ură;
de-a lor năravuri vezi de te dezbară!

Tu glorie-avea-vei într-aşa măsură,
căci toţi te vor vâna flămânzi cu zor,
dar iarba asta n-o s-o aibă-n gură!

Să-şi fac-aceşti mişei nutreţ cât vor
din înşişi ei, dar cruţe planta vie,
de creşte vruna prin gunoiul lor,

a cui sămânţă sfânt-o să re-nvie
pe foştii-aici de-origină romană,
când cuib ajunse-a orice mişelie!"

– "Să nu-mi fi fost dorinţa-n totul vană
tu n-ai fi fost respins", răspunsei eu,
"aşa-n curând din firea cea umană.

Căci stă şi-acum adânc în gândul meu
şi trist mă face plinul de iubire
şi scumpu-ţi chip patern, când tu mereu,

tu mă-ndrumai să tind spre nemurire,
şi cât îţi datorez nu voi tăcea,
cât timp voi fi, s-o spui cu mulţămire.

Păstrez şi scriu ce-mi spui de soarta mea,
spre-a-mi tâlcui ce-alt text în sine-mbracă
o Doamnă-n cer, de-o fi s-ajung la ea.

Ci-atâta vreau să ştii curat, că, dacă
cu propria-mi conştiinţă voi fi una,
răbda-voi sorţii tot ce-ar vrea să-mi facă.

Şi poţi să ştii că nu mi-e nouă-arvuna;
deci de-orice-ar fi nimic nu-mi va păsa
şi poarte-şi roata-n placul ei Fortuna."

Virgil atunci s-a-ntors spre dreapta sa,
privindu-mă şi: – "Bine ştiu s-asculte",
îmi zise rar, "acei ce ştiu păstra."

Dar eu mergeam, dorind să ştiu mai multe,
cu ser Brunetto, şi-ntrebai ce soţi
mai are-aici, distinse minţi şi culte.

– "E bine pe-unii să-i cunoşti, dar poţi
să laşi pe mulţi uitării să-i consume,
şi-ar fi şi timpul scurt să-i spui pe toţi.

Pe scurt, au fost toţi clerici cu renume
şi oameni mari din lumea literată
şi toţi murdari de-acelaşi viciu-n lume.

Priscian e-n rând cu tabăra-ntristată
şi-Acursius e, şi-aici şi pestilenţa
puteai s-o vezi, vrun dor de-aveai vrodată

s-o vezi, pe cea ce scoasă din Florenţa
de primul serv şi-a dus să-i aibă scrumul
din rău întinşii nervi ai săi Vicenţa.

Mai multe-aş spune, dar de-aici nici drumul,
nici vorba s-o lungesc eu n-am putinţă,
căci văd pe prund suind de colo fumul:

vin cei la cari eu n-am îngăduinţă.
Tresoro meu la inimă ţi-l pui
că-n el trăiesc, şi n-am altă dorinţă."

Se-ntoarse-apoi părând în fuga lui
de-acei ce-aleargă spre postavul verde
pe câmpul veronez, şi-aşa-l văzui

cum fuge-acel ce-a-nvins, nu cel ce pierde.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul X

Urmam acum îngustei cărărui
ce e-ntre zid şi focul făr' de fine,
maestrul meu şi eu, în urma lui.

– "O, nalte geniu ce mă porţi cu tine
prin văile impii, cum ţie-ţi place,
vorbeşte,-am zis, şi-alină doru-n mine.

Putem vedea pe-acel popor ce zace
aci-n sicrie? Căci păzite nu-s
şi toate-şi au deschise-a lor capace."

– "Închide-se-vor toate", el mi-a spus,
"din Iosafat când s-or întoarce iară
tot insu-n trupul ce-l avuse sus.

De-această parte-un cimitir separă
pe toţi, cu Epicur pe-ai săi ciraci
cari sufletul prin trup îl fac să piară.

Iar altor întrebări ce mi le faci
răspuns avea-vei chiar aci-n genune,
ca şi dorinţii-acelei ce mi-o taci."

– "Nimic n-ascund, ci vreau, părinte bune,
cum însuţi tu ai vrut să mă dispui,
şi nu demult, puţine vorbe-a spune."

– "Tu cel ce-aşa-de-oneste vorbe spui
şi treci văzând cetatea-nflăcărată,
te rog, toscane,-oprire-n pas să pui,

căci eşti născut, cum graiul tău te-arată,
din nobila cetate, cărui eu
prea grea povară poate-i fui odată."

La glasul ăsta fără ca să vreu,
când el ieşi dintr-un sicriu, cu frică
m-am strâns puţin mai mult de domnul meu.

Dar el: – "Întoarce-te!", ncepu să-mi zică.
"Ce faci? Nu vezi pe Farinata care
din brâu în sus din groapă se ridică?"

Fixai deci ochii-n ochii-acestui mare.
El sta semeţ cu capul şi cu pieptul
părând că Iadu-ntru nimic îl are.

M-a-mpins atunci spre groapa lui de-a dreptul
Virgil cu mâna sa ca inimoşii,
zicându-mi scurt: – "Vorbeşte ca-nţeleptul."

Când fui sub poala groapei sale roşii,
în treacăt m-a privit, părând cu crunte
priviri, puţin: – "Ce neam ţi-au fost strămoşii?"

Eu vrând să-i spun de toate-n amănunte,
nimic nu i-am ascuns şi i-am vorbit.
Şi-atunci el a-ncreţit puţin din frunte.

Şi-a zis: – "Cu mine-ai tăi părinţi cumplit
ca şi cu-ai mei cu toţii se purtară,
de-aceea-n două dăţi i-am şi gonit!"

– "Deşi goniţi, cu toţii se-nturnară",
răspunsei eu, "şi-ntâiul şi-al doilea rând,
dar arta ast-ai tăi nu ţi-o-nvăţară."

Văzui până-n bărbie-atunci scoţând
o umbră capu-n groapa cea aprinsă
şi cred că ea-n genunchi era şezând,

şi-n jurul meu privi părând cuprinsă
de-un gând c-ar fi şi-altcineva cu mine,
dar când speranţa-ntreagă-n ea fu stinsă,

plângând mi-a zis: – "Ingeniul tău de vine
de sine-adus prin neagra-ne-nchisoare,
de ce nu e şi Guid-al meu cu tine?"

Răspunsei eu: – "Nu vin cu-a mea valoare.
M-aduce-acest ce-aşteapt-aici, şi cui
al vostru Guido nu prea-i dete-onoare."

Şi-al său cuvânt şi felul caznei lui
mi-au spus de-ajuns pe cine-l am în faţă
de-aceea-n vorbe-aşa de plin eu fui.

Atunci sărind în sus: – "El nu-i în viaţă?
«Nu-i dete»-ai zis; deci Guido mi-a murit
şi-n dulce soare nu se mai răsfaţă?"

Iar când apoi văzu că m-am oprit
şi-un preget scurt amân-a mea vorbire,
căzu-ndărăt şi nu s-a mai ivit.

Dar celălalt măreţ, el care-oprire
mi-a pus în mers, nici coastă n-a mişcat,
nici cap el nu, nimic nici în privire.

– "Că ei", vorbi-ntregind de-unde-a-ncetat,
"nu-nvaţ-al vostru chip de-ntors acasă,
mai mare-amar îmi e decât ăst pat.

Dar Doamna cea de-aici nici n-o să iasă
de cinci ori zece dăţi din cuibul ei,
şi-i şti ce greu această art-apasă!

Ci-aşa cum iară-n lume sus te vrei,
să-mi spui de ce-i cumplit ne-ndurătorul
popor în orice lege-a sa cu-ai mei?"

– "Măcelul face"-am zis atunci", şi-omorul
ce roş făcu al Arbiei râu, prin tine,
s-aducă-n temple-asemeni legi poporul!"

Iar el, clătindu-şi capul, cu suspine:
– "Nu singur fui, şi cu-alţii de m-am dus
nu făr-o cauz-am mers cu ei, vezi bine!

Dar singur eu, când ceilalţi au propus
că trebuie Florenţa dărâmată,
fui cel ce-o apărai cu fruntea sus!"

– "Găseasc-a ta sămânţă pace-odată",
răspunsei eu, şi rogu-te, din minte
să-mi rupi un nor ce-o ţine-ntunecată.

Voi parc-aţi prevedea de mai nainte
ce timpu-n viitor cu sine-aduce,
dar altfel parc-ar fi cu ce-i prezinte?"

– "Vedem cât poate şi-un miop s-apuce,
vedem ce vouă-n viitor vă pare,
atât ne-a mai lăsat supremul Duce.

Dar când s-apropie-ori sunt, ni-e oarb-oricare
ştiinţă-ncât străini de nu ne-ar spune,
n-am şti nimic de-umana voastră stare.

Deci poţi vedea că-ntreg ne va apune
şi daru-acesta-n clipa când zăvor
pe poarta vieţii secolii vor pune."

Atunci, ca şi străpuns de-al culpei zor:
– "Celui căzut să-i spui acum, fă bine,
că fiul lui e viu la cei ce mor.

Şi preget la răspuns de-avui în mine
să-i spui c-am fost gândind cu dubiu-acel
de-a cui eroare-s alb acum, prin tine."

Maestrul m-a chemat atunci la el.
Grăbit deci mai cerui să-mi spuie mie
ce soţ mai are-arzând în acest fel.

– "Cu mine-acolea zac mai mulţi de-o mie,
aici e şi-Ubaldin, şi Frideric
al doilea", zise, şi de-ajuns să-ţi fie."

S-ascunse-apoi, iar eu spre-al meu antic
poet mă-ntoarsei, frământând în minte
cuvântul lui, părându-mi inimic.

Porni Virgil şi-n mers aşa nainte
mi-a zis: – "Ce ai c-aşa te-abate gândul?"
Iar când i-am spus acele tari cuvinte:

– "Păstrează-n minte tot ce-auzi de-a rândul
în contra ta, şi-ascult-acum aci,
mi-a zis Virgil, un deget ridicându-l:

În faţa dulcei raze când vei fi
ai cărei ochi văd tot, al vieţii tale
întregul drum prin ea tu ţi-l vei şti."

Spre stânga-ntoarse iar a noastră cale,
lăsând în urmă zidul, şi ne-am dus
spre centru-apoi pe-un drum ce da-ntr-o vale

ce pân-aci-şi zvârlea putoarea-n sus.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XXVI

Pe când toţi trei în şir mergeam astfel
pe mal, maestru-mi tot spunea aoare:
— "Ascultă-mi sfatul, să te-ajuţi cu el!"

Pe-obrazul drept eram lovit de soare,
ce, jos, spre-apus, tot cerul inundându-l,
schimbase-n alb albastra lui coloare.

Iar roşul foc cu umbra mea făcându-l
să pară şi mai roş, pe mulţi văzui
c-aveau, mergând, numai spre-aceasta gândul.

Prin semnu-acesta drept motiv le fui
de vorbă, deci şi-aşa şi cuvântară:
— "Nu pare-a fi nălucă trupul lui."

Pe cât puteau, apoi, înaintară
spre-a şti-ntr-adins, dar grijă-având
tot insul de-a nu ieşi de unde n-ar fi-n pară.

— "Tu, cel ce nu de leneş, ci-ntr-adinsul
mergi cel din urmă, ca mai mic fiind,
te rog, de foc şi sete cu aprinsul,

de-al tău răspuns nu-s singur eu dorind,
ci toţi aceştia simt mai mare sete
ca de-apă rece-un etiop, ori ind,

să-mi spui cum faci cu trupul tău părete
luminii-aşa că, parcă, încă lui,
aripi să zboare-al morţii sol nu-i dete."

Aşa-mi vorbi un duh şi-am vrut să-i spui,
şi-aş fi şi spus, de n-aş fi fost deodată
atras spre-alt lucru nou care-l văzui,

O altă gloată nainta-nşirată,
mijlocul cărării-acei de foc
pre-aceasta ce m-opri-ntrebând mirată.

Văzui cum se salută reciproc
vesele de-un scurt festin, cum toate
sărut îşi dau, dar făr' a sta pe loc.

Aşa,-n deavalma negricioasei gloate,
furnica-n bot atinge pe-o furnică,
de drum spre-a se-ntreba, de scopuri, poate.

Sfârşind grăbit urarea lor amică,
pe când plecau, din gură tot poporul
vedeam că pe-ntrecute glas ridică:

cei nou-sosiţi: — "Sodomul şi Gomorul!"
cei vechi: — "S-ascunse-n vacă Pasifea
ca taurul s-alerge-ai stinge dorul."

Şi-apoi, cum gruii-o parte spre Ripea,
şi-o parte fug spre ţări de soare pline,
de ger aceştia-mpinşi, de-arşiţe-aceia,

aşa se duce-un stol, iar altul vine,
şi toţi se-ntorc la vaiul lor plângând
şi primul plâns ce le şedea mai bine.

Şi toţi aceiaşi, ce de-ntâiul rând
m-au fost rugat, veniră să-şi împace,
atenţi şi gata de-ascultat părând.

Iar eu, văzând din nou acum că-mi face
rugare-am zis: — "Tu, sigure popor,
s-ajungi, oricând va fi, să guşti şi pace!

Nici verzi nu mi-am lăsat la cei ce mor,
nici coapte membrele, ci clar vă fie
că-n oase-aici le am şi-n carnea lor.

Şi urc pe-aici spre-a nu mai fi-n orbie:
Din cer o doamnă-mi dete-acest favor
să trec prin lumea voastr-o haină vie.

Dar, fie-vă-n curând supremul dor
sătul şi ceru-acela să v-adune
ce-i cel mai larg şi cel mai plin de-amor,

să-mi spuneţi voi, spre-a şti şi eu ce spune,
ce stol sunteţi, şi voi şi pătimaşul
popor ce-acum în dosul vostru-apune?"

Nu stă năuc altminteri ciobănaşul
din munţi, privind în muta sa mirare
când, prost şi pădureţ, el vede-oraşul,

cum sta-ntre umbre-acoalea fiecare.
Dar, când s-a alinat în ei uimitul,
sârg s-alină-n orice suflet mare,

aşa-nceput-a-ntâi spre noi venitul:
— "Ferice tu, că dintr-a noastr-ocină
ştiinţă-ncarci, spre-a-ţi fi mai bun sfârşitul!

Acei ce-ncolo merg au marea vină
pe care-ai săi, lui Cesar, triumfând,
în faţa i-o-mputau, strigând: — "Regină!"

De-aceea se despart: — "Sodom!" strigând,
precum ai şi-nţeles din auzite,
arsurii lor ruşine-adăogând.

A noastre vicii-au fost ermafrodite;
umana lege-aceştia n-o urmară,
ci pofta şi-o-mplineau ca nişte vite.

Deci, când ne despărţim, spre-a noastr-ocară
strigăm de fapta lacomei femei
ce fiară deveni-n cioplita fiară.

Acum ne ştii şi vezi şi cauza ce-i.
Pe nume poate-ai vrea să ştii şi cine,
dar n-am nici timp, nici nu ştiu cine-s ei.

Dar vreau să-ţi stâmpăr dorul dinspre mine:
Sunt Guido Guinicell' şi-aci-n spălare
fiindcă m-am căit spre-a vieţii fine."

Cum veseli fiii-au fost, în jalea mare
ce-avu Licurg, când mama fu aflată,
aşa fui eu, dar neg pe-aşa de tare,

când însuşi se numi el şi-al meu tată
şi-al altora mai buni cari-au cântat,
cari rime dulci de-amor au scris vrodată;

şi multă vreme-am mers şi-ngândurat
şi ca şi surd, privindu-l cu durere,
dar, pentru foc, eu tot departe-am stat.

Când fui apoi sătul de-a lui vedere,
cu-acel cuvânt ce-orice-ndoieli îţi ia
i-am spus că-i fac cu drag orice mi-ar cere.

Iar el: — "Prin câte-aud, tu-n mintea mea
atare-o clară urmă laşi, că Lete
s-o-ntunece-ori s-o stingă n-o putea;

dar, dacă-i drept ce mi-ai jurat, poete,
motiv iubirii, ce de mine-o ai
şi-n toate mi-o arăţi, ce fapt îi dete?"

— "A tale versuri dulci", îi replicai,
"ce-or face scump condeiul ce le scrise,
cât timp va dăinui modernul grai."

— "O, frate,-acest ce ţi-l arăt", îmi zise,
şi-un duh mi-a arătat în faţa lor,
"în grai matern cu mult mă biruise.

În proză de roman şi-n vers de-amor
i-a-nvins pe toţi şi las' pe proşti să-mpartă
verdict c-ar fi Gerald superior.

Nu-n fond văd ei, ci-n larma cea deşartă,
talent, şi-astfel închid păreri ce-avură,
nainte-a ce-asculta, de minte-ori artă.

Aşa şi lui Guitton', din gură-n gură,
mulţi vechi i-au dat întâiul rang şi-onorul,
şi mulţi apoi prin artă-l întrecură.

Şi-acum, atât de larg de-ţi e favorul,
încât tu poţi şi-n claustru-a te sui,
în care-i Crist mai mare-a tot soborul,

un Tatăl nostru pentru mine-i zi,
c-atât ne-ajunge-n lumea asta-n care
ni-e stins-orice putinţă de-a greşi."

Spre-a face loc şi altui duh, îmi pare,
ce-aproape sta, perit-a-n foc deodată
cum piere-afund şi-un peşte-n apa mare.

Iar eu, mergând spre umbra arătată,
i-am spus c-ar vrea şi lui a mea dorinţă
să-i facă loc şi-onoarea meritată.

El liber a-nceput a sa vorbire:
— "Atât de mult mi-e dulcea-ţi rugă-n gând,
că nici nu vreau, nici n-am de ce-ţi ascunde.

Eu sunt Arnold ce plâng şi merg cântând,
dar sper, văzând trecuta mea prostie,
voios de-o zi ferice de-oarecând.

Şi-acum te rog, pe-acea valoare vie
ce până-n culme fi-ţi-va-ndrumător,
la timp, aminte-amarul meu să-ţi fie."

A zis, perind în foc curăţitor.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XXXIV

– "Stindardul regelui din Iad e-n drum
spre noi"; aşa-ncepu Virgil cuvântul,
"priveşte, deci, de poţi să-l vezi de-acum."

Cum pare seara, când e sur pământul,
sau când o ceaţă dă să se răsfire,
departe-o moară ce-o-nvârteşte vântul,

aşa-mi păru că văd ceva clădire.
Şi-atunci după Virgil eu mă dădui,
neavând de vânt alt loc de-adăpostire.

Eram şi unde, şi cu groaz-o spui,
stau umbre-n gheaţ-adânc acoperite
şi-aşa se văd ca-n geam un nod al lui,

o seamă drepte şi-altele trântite,
şi multe-n creştet, sau cu chipul feţei
la tălpi adus, ca arcu-ncolăcite.

Sosind şi unde-adânc pe câmpul gheţii
Virgil crezu că-i vreme-a-mi arăta
pe cel ce-a fost o culme-a frumuseţii,

m-aduse-n faţa lui, şi-n faţă-mi sta,
şi: – "Iată Dis! Şi iată punctu-n care
cu mult curaj tu cat-a te 'narma!"

De-a mea şi mută şi-ngheţată stare
să nu mă-ntrebi acum, şi nici n-o scriu,
căci nu-i cuvânt să poată spune-atare.

Eu n-am murit, dar n-am rămas nici viu;
socoţi, de ai vrun strop de duh în tine,
ce-am fost când fui cum n-aş mai vrea să fiu.

Stăpânul groazei ce-i fără de fine
ieşea până-n buric din gheaţa lui,
iar eu c-un uriaş conviu mai bine

decât un uriaş c-un braţ de-al lui;
acum socoţi tu-ntreaga lui făptură
când totului asemeni părţi îi pui!

De-a fost frumos cât azi e stârpitură
de când privi duşman pe-al său părinte,
din el se scurge-a lumii-ntregi ordură.

Ce-uimire-mi năvăli deodată-n minte
văzând la el trei feţe-avându-i ţeasta!
Părea de sânge cea de dinainte,

iar alte două ce s-uneau cu-aceasta
pe umeri drept la mijloc le-a avut,
şi acolo se-ntâlneau unde-ar fi creasta.

Între-alb şi galben dreapta mi-a părut,
iar cea din stânga-n felul cum o are
un om de pe-unde Nilul ia-nceput.

Şi-un rând de-aripi avea sub fiecare
cum n-am văzut pe mări mai mari vintrele,
şi nici ca Dis corabie-aşa de mare.

Nu pene-având, ci lucie-atare piele
cum vezi la liliac, şi vânt stârnea
în trei direcţii când bătea cu ele,

şi-ntreg Cocitu-n gheaţă-l prefăcea.
Din şase ochi, cu labe-nsângerate
din guri, pe trei bărbii el plâns scurgea.

Cum rupe in o meliţă ce-l bate,
aşa-n trei guri rupea şi el pe trei,
şi-i măcina pentru-ale lor păcate.

La ăst dincoa-i părea muşcarea ei
nimic, în rând cu-acea zgârietură
ce gol lăsa-l pe spete de-orice piei.

– "Acest cu-a muncii cea mai iute-arsură",
mi-a spus Virgil, "e Iuda Scariotul,
picioare-afar-având şi capu-n gură.

Din doi ce stau cu capu-n jos, din botul
cel negru-al lui, atârn-afară Brut,
şi vezi-l cum se zbate mut cu totul.

Iar cel ce pare-aşa de 'nalt crescut
e Casius, dar noaptea suie",-mi zise,
"şi-i timp de mers, căci toate le-am văzut."

L-am prins de după gât cum el voise,
şi loc pândind şi clipă priincioasă
când largi au fost aripile deschise,

Virgil s-a prins de coasta cea păroasă,
şi-apoi din păr în păr mai cu folos,
descinse printre peri şi gheaţa groasă.

Iar când era şi unde-al coapsei os
din grosul şold începe-a face şale,
trudit Virgil întoarse capu-n jos,

cu mare greu, în locul tălpii sale,
şi prins de peri ca omul ce-ar sui
credeam de el că iar mă-ntoarce-n vale.

Şi greu suflând, ca-n lipsă de puteri:
– "Te ţine strâns, căci n-avem altă scară
ieşind din lumea veşnicei dureri!"

Ieşind prin gura unei stânci afară,
m-a pus să şed pe-un mal apoi, şi-n fine
pe fix pământ şi-a sale tălpi călcară.

Privii în sus, crezând să văd, vezi bine,
pe Dis cum l-am lăsat, dar îl văzui
cu tălpi în sus întinse, stând sub mine.

Cel gros de cap va crede-acum că fui
năuc de-uimit, că-n el putinţă nu e
de-a şti ce punct fu pe-unde eu trecui.

– "Ridică-te",-ncepu Virgil să-mi spuie,
"e drumul rău, şi lung-a noastră cale,
iar soarele spre-al terţei miez se suie."

N-am fost aici în vrun palat cu sale,
ci-ntr-un amurg şi pe-un pământ eram
cum e prin munţi în peşteri naturale.

– "Maestre",-am zis, "pe când mă ridicam,
'nainte ce să ies din Iad, mă-nvaţă
şi fă să pierd eroarea care-o am:

cum şade-acesta-nfipt, făr-a fi-n gheaţă,
cu capu-n jos, şi cerul cum ajunse
aşa-n curând din seară-n dimineaţă?"

– "Te crezi şi-acum dincolo", el răspunse,
"de centrul unde perii-i prinsei eu
ai viermelui ce lumea ne-o străpunse.

Cât timp mă scoboram, erai mereu;
când m-am întors, treceam prin punctul care
din orice parte-atrage tot ce-i greu.

Şi-acum tu eşti sub ceru-a cărui zare
ne-acoper-acel mare loc uscat,
pe-o culme-a cui muri cel cu născare

şi cu viaţa de om făr' de păcat.
Deci stai pe-opusa sfer-a-ngustei mese,
pe care tu-n Giudeca jos ai stat.

Când noaptea moare-aici, dincolo iese,
iar cel ai cărui peri ne-au fost urcării
drept scări, stă-nfipt aşa precum fusese.

Din cer căzu pe-această parte-a zării,
şi-acel pământ, ce fu pe-aici, şi-a pus
de spaima lui zăbranic apa mării,

şi-a curs spre-al nostru emisfer opus
şi poate, spre-a fugi lăsă şi-aceste
deşerte locuri şi-a zbucnit în sus.

Departe de Satan cam cât îi este
mormântu-ntreg, e jos aici un loc
dar nu văzut, ci dându-ţi de el veste

un mic pârâu ce scoborând pe-un scoc,
de dânsul ros prin stânci crăpate-avându-l,
se pleacă lin în cotitoru-i joc."

Pe-ascunsu-i drum intrarăm deci şi-urmându-l
pornirăm să ieşim iar la lumină
şi făr-a ne mai sta spre-odihnă gândul,

urcarăm din adânca vizuină,
şi-ndată s-arătă privirii mele,
ca printr-un ochi, a cerului grădină

şi-aici ieşirăm spre-a vedea iar stele.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XXI

Din punte-n punte-aşa trecurăm noi
vorbind de multe câte-aici îmi cată
să nu le cânt, şi ne-am oprit apoi

pe-al punţii vârf, ca bolgia-nvecinată
şi-alt plâns zadarnic să-l vedem acum,
şi-o şi văzui nespus de-ntunecată,

într-al Veneţiei arsenal precum
fierbând vezi iarna smoala cea tenace
spre-a unge luntrii ce-au crăpat pe drum

şi nu mai pot pluti, aşa că-şi face
ici unul vasul nou şi-nfundă stupă
prin coaste celui mai puţin dibace,

şi-aici la proră dreg, dincoa' la pupă,
cioplesc lopeţi şi funii-şi fac, şi sparte
vântrele de catarg cârpind le-astupă.

Aşa, prin vrerile divinei arte,
dar nu prin foc, o smoală jos fierbea,
umplând de vâsc tot malul de-orice parte.

Vedeam că e, dar nu vedeam în ea
decât numai băşici de forfot pline,
când ea-n umflare-i răsuflând cădea.

Pe când stăteam atent să văd mai bine,
– "Ia vezi, ia vezi!" strigând conducătorul
m-a tras, de unde stam, grăbit spre sine,

şi-asemeni unui om mişcai piciorul
când nu s-opreşte-a şti ce lucru-i cere
să fug-astfel, căci spaima-l ia cu zorul,

şi-aşa fugind întoarce-a sa vedere;
şi-n dosul nostru eu pe stânci văzui
un negru drac fugind din răsputere.

Ce chip cumplit avea, e greu să spui,
şi cât de fioros era-n mişcare
cu-ntinse-aripi şi iute-n mersul lui!

Cu umeri nalţi ca nişte ţepi şi care
purtau călare-un păcătos pe ei,
ţinut de pulpi cu bine-nfipte gheare.

– "Să-l daţi, ai punţii noastre-ortaci ai mei
adânc pe-un om fruntaş din sfânta Zită,
iar eu mă-ntorc s-aduc şi pe-alţi mişei

în urbea lor că-i bine garnisită.
Şi toţi pungaşi, afară de Bontur,
din «nu», pe bani fac «da», într-o clipită!"

Şi-l dete-adânc, iar el pe malul dur
s-a-ntors, fugind cum n-am văzut în viaţă
scăpat din lanţ vrun câine după fur.

Scufuns dintâi s-a-ntors la suprafaţă
pe spate-acela, însă dracii toţi:
– "Nimic aici n-ajută Sfânta Faţă!

Tu crezi că eşti în Serchio să 'noţi?
De vrei să scapi de-a căngii-nţepătură
din smoală capul tău să nu-l mai scoţi!"

Şi căngi pe el, o sut-atunci căzură,
şi iar: – "Aci când vreai să joci, te-ascunde,
aşa că dacă poţi pe-ascuns tu fură."

Tot astfel bucătarii pun să-ndese
rândaşii carnea cu ţepuşe când
deasupra apei ea-n căldare iese.

Şi-atunci Virgil: – "Spre-a nu le da prin gând
c-ai fi pe-aici", mi-a zis Virgil, "tu cată
vro stâncă jos şi-ascunde-te curând.

Şi-orice-ndârjire vezi că mi-o arată,
să nu te temi! Că-i ştiu, fiindc-avui
cu ei acest război şi de-altă dată."

Trecu pe punte-apoi şi când văzui
că merge drept spre-a şasea râp-a văii,
oh, mare-a fost aici curajul lui.

Cum sar şi furioşi şi iuţi dulăii
pe-un biet sărac ce-oprindu-se se-nfige
cerşind unde s-opri de-o parte-a căii,

săriră de sub punte cu cârlige.
Văzui pe dracii toţi spre el cum pasă,
dar el: – "Nu fiţi mişei!" a prins să strige.

"Şi pân-a mă-nhăţa, cu căngi, să iasă
din gloat-un ins să-i spui ce vreau, şi-apoi
veniţi şi m-apucaţi de vă mai pasă!"

Strigară toţi: – "Ia du-te, Codârloi!"
Ei toţi au stat şi-un ins al negrei gloate
veni zicând: – "Cam ce-ai pofti la noi?"

– "Crezi tu că m-ai vedea pe-aicea poate",
a zis Virgil, "eu, cel ce vezi tu bine
că pot să-nfrunt a voastre-atacuri toate,

de n-ar fi vrun destin şi vreri divine?
Fă loc! Căci vrerea cea din cer mă face
să duc pe-un viu pe-aceste căi cu mine!"

Şi-atunci, o, ce-opărit rămas-ai, drace!
Văzui din mâini şi cangea cum îi pică,
şi-a zis spre-ai săi: – "Lăsaţi pe-acesta-n pace!"

Şi mie-apoi maestrul: – "Te ridică
tu, cel pitit la punte printre stei,
vegheat plecând, să vii fără de frică."

Ieşind, plecai grăbit; când însă ei
văzui că toţi spre mine-ntoarnă paşii,
m-au prins fiori că tot vor fi mişei.

Aşa văzui, când au golit arcaşii
Caprona după pact, ce fric-avură
văzând pe şes ce mulţi erau vrăjmaşii.

M-am strâns de domn cu-ntreaga mea făptură
şi-asupră-mi gând de rău văzând că-l au
le stam cu ochii tot în ochi şi-n gură.

Plecară furca toţi, dar se-ndemnau
aşa-ntre ei: – "Să-i trag una-ntre-spete?",
iar altu-apoi: – "Să-i tragi, să ţipe «au!»"

Dar unul dintre ei, acel ce stete
de vorbă cu Virgil, s-a-ntors grăbit
şi-a zis: – "Domol", spre el, "domol, băiete!"

Şi nou-apoi: – "Un drum cum aţi dorit
pe arcul ăsta nu-i, căci arcul zace
în fundul văii-a şasea-ntreg zdrobit

dar dac-a merge tot pe-aici vă place,
daţi tot prin ăst ponor, precum vă cânt
şi-alt arc aflaţi, şi-i drum pe-acolo-n pace.

Cinci ceasuri mai spre-amurg de câte sunt
s-umplură ieri o mie şase sute
şaizeci şi şase de-ani de când e frânt.

Vro doi de-ai mei vor da o raită iute,
să-mi cate răi, ce ies la mal, şi-astfel
plecaţi cu ei, că bine-o să v-ajute.

Hei, Zbate-Aripi, în front, cu Farfarel
şi Bot-de-Ogar cu voi, şi Viţa-i-Sece,
haid' Fund-de-Iad şi tu, şi Parpanghel,

nebunul Cap-de-Câine, să mai plece
colţatul Rât-de-Porc şi Forforoată;
Bărboi-Zbârlit vătaf acestor zece.

Mai daţi pe lâng-aprinsa smoal-o roată,
şi-ăşti doi la altă punte-ntregi să vie,
că-ntreagă trece peste bolgia toată."

– "Ce văd", am zis, "maestre-al meu, vai mie,
o, fă", i-am zis, "să mergem făr' de ei,
de ştii, căci eu nu-i cer tovărăşie.

De eşti prudent şi-acum ca de-obicei,
nu-i vezi cum mârâie-ntre dinţi, părinte,
şi-au ochi-n cap cu gând de-a fi mişei?"

Răspunse el: – "N-aş vrea să te-nspăimânte
ce vezi! Scrâşnească-n dinţi aşa cum vor,
o fac spre-acei din smoala lor fierbinte!"

La stânga deci pornirăm prin ponor
ci-ntâi văzui, ca semn, că toţi se-ntoarnă,
strângându-şi limba-n dinţi, spre şeful lor.

Iar el plecând făcu din cur o goarnă.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de :)
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XXXI

Aceeaşi limbă-ntâi m-a mursecat
încât crezui că foc pe-obraji îmi pune,
şi-apoi tot ea şi leacul mi l-a dat.

Atare-o lance-aveau, precum se spune,
Pelops şi-Ahil, că darurile sale
cumplite-ntâi erau şi-n urmă bune.

Iar noi ieşind din dureroasa vale
treceam pe naltul mal ce-o-ncunjura
şi fără de-a vorbi nimic pe cale.

Nici noapte-aici, nici ziuă nu era,
aşa că ochii-aveau puţină zare,
ci-un corn eu auzeam, ce-astfel urla,

c-ar fi-ntrecut şi-un tunet cât de tare.
Deci ochii-atunci spre sunet îndreptând
urmai un drum opus cu-a lui cărare.

N-a plâns, în urma fugii triste, când
pierdut-a Carol sfânta sa armată,
Roland din bucium mai cumplit sunând.

Nu mult privii acolo şi deodată
păru că turnuri multe văd ivite
şi: – "Duce",-am zis, "ce ţară ni s-arată?"

Iar el: – "Fiindcă-n zările-amurgite
tu prea departe-ai vrea să cercetezi,
te-nşală deci vederi închipuite.

Când vom ajunge-acolo ai să vezi
la mari distanţe simţul cum te minte,
deci fă şi tu mai iute să-mi urmezi."

De mân-apoi m-a prins, vorbind cuvinte:
– "Spre-a nu-ţi părea ciudat cu totul ce-i
acolo-n fund îţi spui mai dinainte

că nu sunt turnuri, ci giganţii-acei
ce stau în puţ sub râpa ce-l roteşte
toţi până la buric în malul ei."

Aşa precum când ceaţa se răreşte
treptat privirea tot mai clar răspică
ce-ascuns e-n fum ce zarea ne-o-nvăleşte,

aşa, distanţ-având mereu mai mică
spre puţ, prin negrul şi-ndesitul fum,
scădeam eroarea şi spoream în frică.

Pe culmea sa rotundă-ntocmai cum
Monteregion cu turnuri se-ncunună,
aşa, ca turnuri, până-n brâu acum

văzui sub mal stând cerc în văgăună
cumpliţi giganţi, cui Joe furios
şi-acum le-azvârle-ameninţări când tună.

Vedeam la unii şi-al lor chip scârbos,
şi piept şi umeri şi din vintre-o parte,
şi braţele-atârnând pe coaste-n jos.

Cuminte-a fost că firea ăstei arte
de-a naşte-asemeni monştri-i puse-o fine,
lipsind de-atari executori pe Marte,

balene însă şi-elefanţi de ţine
şi-acum, cu mult mai dreaptă ea s-arată
şi mai prudent oricui gândeşte bine,

căci unde sunt puteri şi judecată
cu vrere rea unite-ntr-o făptură,
n-ai scut tu, oame,-n contra-i niciodată.

Obrajii lungi şi laţi mi se părură
cât pinul pe San Pietru, şi-ncleiete
el membre-avea cu faţa-i pe-o măsură,

aşa că malul cel ce i se dete
drept sorţ lăsa văzut ochilor mei
pe-atâta-n sus, şi, că-i ajung la plete,

în dar s-ar fi fălit frisoni chiar trei,
căci bine-am măsurat treizeci de palme
de sus de unde-n copci o mantie-o închei.

– "Rafél mai améch izábi zálme!"
Aşa-ncepu zbierând cumplita gură
ce nu ştia-ngăima decât sudalme.

Şi-atunci Virgil i-a zis: – "Tu, stârpitură!
Rămâi la corn şi-n el îţi varsă focul,
când ori mânie-ori alt imbold te fură!

La gât îţi e, tu, duh confuz, la locul
ştiut, cureaua; caută-ţi-o niţel
şi vezi că ea-ţi încinge larg mijlocul!"

Spre mine-apoi: – "Ce-a fost, o spune el.
Nimrod e, printr-a cărui nebunie
nu toţi vorbim în lume la un fel.

Dar să-l lăsăm, căci vorba ni-e pustie!
Lui orice limb-a orişicui îi pare
ca nou-a lui, căci nime nu i-o ştie."

Nu mult am mers, vrun drum, poate cât are
săgeata-n zbor, spre stânga-ntorşi, şi-am dat
de-un mult mai fioros gigant mai mare.

N-aş şti să spui ce maistru l-a legat,
dar spui atât că braţul drept la spate,
la piept cel stâng avându-l ferecat

c-un lanţ ce-avea de gât; el jumătate
din trup, pe cât îl vezi, îl încingea
cu cercuri mari de cinci ori repetate.

– "Cu Zeus, cu suveranul zeu, voia
să-ncerce-acesta braţele-i trufaşe,
şi plata care-o vezi acum şi-o ia.

Fialte-a fost, şi lucruri uriaşe
cu alţi giganţi făcu-ngrozind pe zei,
ci-n veci de-acum va fi-ntr-aceste faşe."

– "Aş vrea, maestre",-am zis, "de poţi şi vrei,
să văd şi pe Briar nemăsuratul
spre-a fi convins de el cu ochii mei."

– "Vedea-vei tu-n curând pe nelegatul
Anteu", mi-a zis, "şi poţi să-i şi vorbeşti,
şi el ne-o duce-n fundu-a tot păcatul.

Departe-i cel pe care tu-l doreşti,
la fel legat, la fel şi-n celelalte,
atât că-i mult mai groaznic să-l priveşti."

Nu zguduie-un cutremur turnuri nalte
nicicând aşa cumplit, precum văzui
că-n lanţuri scutur-al său trup Fialte;

mai tari fiori că mor, nicicând n-avui,
şi ca să mor de-ajuns ei mă-ngheţară,
de n-aş fi fost convins de lanţul lui.

Plecând de-aici găsirăm aşadară
pe-Anteu, ieşit deasupra de colină
cinci coţi, fără de cap, din groap-afară.

– "Tu, cel ce-n valea cea de plânset plină,
în care Hanibal ursit să cadă
lăsă lui Scipio gloria deplină,

tu lei o mie ţi-ai ucis drept pradă,
şi cel ce, de-ajutai şi tu-n cumplitul
război pe fraţi, şi-azi pare să se vadă

că Zeus era să fie biruitul;
tu du-ne jos, şi nu cu greu s-o-nghiţi,
acolo unde-i gheaţă-ntreg Cocitul.

La Tiziu-ori Tif să nu ne mai trimiţi;
apleacă-te spre noi şi nu mai screme,
şi-acesta-ţi poate da ce-aici doriţi:

o faimă-n lume pe-ndelungă vreme,
că-i viu şi zile lungi îi sunt menite,
cu zile-n cer Cel Sfânt de n-o să-l cheme."

A zis Virgil, şi braţele-i cumplite
de cari gemu Heracle, el spre noi,
prinzându-l pe Virgil, le-a-ntins grăbite.

Şi: – "Fă-te-ncoa' să te cuprind", – apoi
a râs Virgil, când fu cuprins, şi-ndată
făcu să fim o sarcin-amândoi.

Aşa cum Garisenda ţi s-arată,
când stai sub ea şi-un nor spre dânsa vine,
că tot mai mult spre tine-o vezi plecată;

privind atent, aşa-mi păru spre mine
plecat Anteu, şi-a fost şi-o clipă când
doream să ne fi dus pe-alt drum mai bine.

Ci-n fundul ce-nghiţi pe Dis, el blând
ne puse jos din braţe, şi zăbavă
plecat aşa cum fu nemaifăcând,

se-ntinse drept ca şi-un catarg de navă.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XXIII

Tăcuţi şi singuri, fără soţi, acum
mergeam, urmând din urmă pe părinte
cum merg şi fraţii minoriţi pe drum.

Dar cearta ce-o văzui mi-aduse-aminte
de-un şoarece şi-o broască despre care
Esop ne dă-ntr-o snoavă-nvăţăminte.

N-au "nu" cu "ba" mai mult asemănare
decât au astea două, dacă bine
priveşti şi-alături şi-nceput şi fine.

Şi-aşa cum dintr-un gând alt gând îţi vine,
alt gând din primu-aşa mi se născu
sporindu-mi spaima cea dintâi din mine.

Şi-aşa gândeam: motivu-n noi le fu
şi-a poznei cei de râs şi-a suferinţii
şi negreşit că li-e necaz acu.

Mânie dac-adaog rea-voinţii,
goni-ne-vor cum n-a gonit copoi
pe-un iepure ce-l ia de gât cu dinţii.

Simţeam de groază păru-n cap vâlvoi,
şi-am zis, atent în urm-având privirea:
– "De nu ne-ascundem repede-amândoi,

din Gheare-Rele, maistre, mi-e pierirea.
Îi simt cum vin pe urmă-ne-alergând,
aşa de vii îi văd cu-nchipuirea."

Iar el: – "De-aş fi şi-oglindă, mai curând
n-aş prinde-a ta icoană, cea de-afară,
precum ţi-am prins pe cea ce-o ai în gând.

Spre-a mele-a tale gânduri se-ndreptară,
egal cuprins având şi-acelaşi zbor,
şi-aşa-ntr-un singur sfat mi se-nchegară.

De-o fi pieziş la dreapta,-ncât uşor
să facă malul drum într-altă vale,
scăpăm de-nchipuita goan-a lor."

Dar n-a-ncheiat şi restul vorbei sale,
când şi văzui pe draci cu-aripi întinse
aproape-a ne-nhăţa sosind pe cale.

Virgil în braţe-atunci grăbit mă prinse,
precum de zgomot deşteptata mamă,
când vede-n casă lucrurile-aprinse,

apucă fiul spre-a fugi, şi-n samă
luând numai la el, ea nici pe sine
nu-şi dă răgaz s-arunce vro năframă;

aşa pe spate s-a lăsat cu mine
din vârf, pe coasta repede ce-astupă
din sus prăpastia văii cei vecine.

Nicicând nu cred pe-al morii scoc s-o rupă
deodată apa-n vale mai cu zorul
când este-aproape să s-azvârle-n cupă,

precum pe-acel perete-a curs cu zborul
Virgil, şi mă ţinea la pieptul lui
părând că fiu îi sunt, nu-nsoţitorul.

Abia ce-am fost ajunşi în fund, văzui
pe draci din zbor pe culme cum se lasă
drept unde-am fost, dar nu mă mai temui,

căci Pronia ce voi-ntr-a cincea plasă
să-i facă servi, de ei spre-a fi păzită,
le-a stins orice puteri din ea să iasă.

Aflarăm jos o ginte-aici, smolită,
umblând prin cerc cu mers nespus de lin,
plângând pe-o faţă jalnic de trudită.

Şi cape-aveau cu glugi lăsate plin
şi-adânc pe ochi, şi-n felul cum le taie
la rasa lor monahii de la Rin.

De aur faţ-aveau, părând văpaie,
dar grele-atât prin plumbul blănii lor,
că Frideric pe-a lui le-avea de paie.

Ah, trist veşmânt, în veci obositor!
Şi-n rând cu ei, întorşi la stânga iarăşi,
mergeam atenţi cum plânge-acest popor.

Dar, strâns de drumul strâmt şi de povară-şi
aşa de-ncet venea, că-n rând cu mine,
aveam tot noi cu orice pas tovarăşi;

deci zisei: – "Tată, caută pe-oarecine
cu nume",-am zis, "şi fapte cunoscute
şi-aşa mergând, tu vezi pe lângă tine."

Şi-un duh din dos, fiindu-i cunoscute
cuvintele toscane: – "O, staţi, voi cei
ce-n neagra noapte-aşa fugiţi de iute,

că poate pot să-ţi dau şi eu ce vrei!"
S-a-ntors atunci Virgil privind prin vale,
şi: – "Aşteapt",–a zis, "şi mergi încet ca ei."

Şi stând văzui pe doi zorind pe cale
cu mare dor de-a fi cu noi în rând,
ci-opriţi erau de plumb şi-ngusta cale.

Sosind, ei m-au privit mult timp tăcând
şi-n sus ţineau chiorâş căutătura;
se-ntoarseră-ntre ei apoi, zicând:

– "Acesta parcă-i viu că-şi mişcă gura.
Iar de nu-s vii, cum n-au aceste blane,
ce drept al lor le iartă-ncărcătura?"

Şi-apoi: – "Tu, oaspe-al turmei cei sărmane
de trişti făţarnici, te rugăm să spui,
şi nu ne-ascunde, cine eşti, toscane?"

– "Născut am fost", răspunsei, "şi crescui
la mândrul Arno-n marea lui cetate,
şi-am trupu-acel ce-apururi îl avui.

Dar cine voi, a căror distilate
dureri prin ochi sunt chin vederii mele?
Ce chin e-n voi ce-atât de-amar v-abate?"

Răspunse-un ins: – "Aceste haine grele
în cari suntem cu plumb aci-mbrăcaţi,
cântaru-l fac să geam-astfel sub ele.

Noi din Bologn-am fost, doi veseli fraţi,
Lodringo el, eu Catalan, şi-odată
de-a ta cetate ambii-am fost chemaţi,

cum şi-alte dăţi chemă, spre-a fi păstrată
odihna ei, dar noi i-am fost atari
precum Gardingul şi-astăzi mai arată."

Eu vrui atunci să zic: – "Voi răii, cari...",
dar n-am mai zis, căci văzul mi se duse
pe unul răstignit şi-nfipt cu pari.

Văzând că-l văd, întreg el se distruse,
suflând în barbă-şi cu-ndelung oftat;
iar popa Catalan, care-l văzuse:

– "Acest înfipt ce-l vezi", a zis, "da sfat
iudeilor că, spre-a-mpăca poporul,
un om căznirii trebuie-a fi dat.

Stă gol cum vezi şi-nchide-n drum ponorul,
şi trebuie să simtă cât de grei
sunt toţi cari trec şi pun pe el piciorul.

Şi socrul său e-n bolgie-aici, şi-acei
ce-au fost cu el părtaşi în sfatul care
a fost sămânţa rea pentru iudei."

Văzui şi pe Virgil cum sta-n mirare
de-acest întins în cruce-astfel precum
etern va sta-ntr-atât de tristă stare.

Se-ntoarse-apoi spre Catalan: – "Şi-acum,
să-mi spui, de eşti stăpân al vrerii tale,
nu este-aici la dreapta-ne vrun drum

pe care să ieşim dintr-astă vale
spre-a nu constrânge iarăşi îngeri răi
cu noi să vie-a ne-arăta vro cale?"

– "Aproape-aici, s-o vezi cu ochii tăi",
răspunse el, "din marea râpă pleacă
un arc ce trece toate-aceste văi,

ci-i rupt aici şi nu e drum să treacă,
dar lesne-o să suiţi şi pe ruine,
că zac în fund spre coasta ce se pleacă."

Puţin Virgil a stat retras în sine
şi-apoi: – "Acel ce-nţeapă răii-n lacul
de smoal-a lui, ce rău şi-a râs de mine!"

– "Eu şi-n Bologn-am auzit că dracul
e sac de vicii şi minţind mereu,
că-i tată al minciunii",-a zis monacul.

Cu paşii mari porni maestrul meu,
având puţin pe-obraji a furiei floare,
şi-aşa, lăsându-i pe-ncărcaţi, şi eu

pornii pe urma dragilor picioare.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eutanasia [Euthanasia]

Când Timpu-aduce într-o clipă
Somn fără vis celui plecat,
Uitare! Blânda ta aripă
Tu să ţi-o mişti peste-al meu pat!

Să n-am la cap amici sau rude
Bocind sau nu că sunt lovit:
Nici fete-având genele ude
Părând c-au sufletul zdrobit.

Ci-n pace să mă-nghită glia,
Fără aceşti îndoliaţi:
N-aş vrea să tulbur veselia,
Să plângă-amicii înfioraţi.

Oftatul de-ar putea Iubirea
Să-l curme blând, că nu-l suport,
Îşi va vădi la urmă firea
În ea că-i vie, în el că-i mort.

De-ai fi, O, Psyche, la vedere
Mereu senină, ai răzbi:
Uitând de chin şi neplăcere,
Chiar şi Durerea ţi-ar zâmbi.

Dar e-n zadar? Căci Frumuseţea
E ca un aer expirat;
Plânsul femeii şi tristeţea
Te fac să nu mai fi bărbat.

Deci vreau să mor de toţi departe
Fără regret, căci oameni mii
N-au fost deloc zdrobiţi de Moarte,
Durerea trece sau n-o ştii.

Să mori, să pleci în larga zare!
Cum pleacă toţi, c-aşa-i sortit!
Ca un nimic am fost îmi pare
Şi-n viaţă apoi nefericit!

Ai avut zile bune-o mie
Şi multe, multe bucurii?
Orice-ai fi fost, spun cu tărie,
E mult mai bine să nu fii!

poezie celebră de Byron, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XII

Cumplit un scoborâş acea grămadă
de stânci era, şi-n spaime-atât de plină,
că orice om s-ar fi-ngrozit să-l vadă.

Precum prin tremur sau printr-altă vină
din jos de Trent pe-o parte-a văii sale
pe-Adige-l strâmtoreaz-acea ruină,

încât din culmea de-unde-a curs la vale
se fac până pe şes prăpăstii-adânci
încât cei ce-ar fi sus n-au nici o cale

atare-un clin făceau şi-aceste stânci.
Şi sus pe surpături, întins să zacă
ruşinea Cretei, monstrul, sta pe brânci,

scârbosul zămislit în falsa vacă.
Văzându-ne-a-nceput să muşte-n sine
ca-n furie-acel ce n-are-altce să-şi facă.

Virgil atunci spre el: – "Acest ce vine
tu poate crezi că-i principele-Atenei
acel ce sus a stins suflarea-n tine?

El nu-i adus de vrăjile viclenei
surori ce-avuşi; fugi, fiară, şi fereşte,
căci vrea să vadă caznele Gheenei."

Precum un bou, ce-n clipa când primeşte
toporu-n cap, îşi rumpe funia lui,
nu poate-umbla, ci beat se-mpleticeşte,

aşa pe-această fiară o văzui.
Şi-atunci Virgil: – "Să treci, cât timp pe fiară
tu-n furie-o vezi, prin pasul ce-l făcui."

Pe coastă-n jos pornirăm aşadară,
pe pietre cari jucau peste abis
sub mine-ades prin noua lor povară.

Mergeam gândind. Iar el: – "Tu poate"-a zis,
"gândeşti ce-i râpa asta apărată
de monstru-acest turbat ce l-am ucis?

Dar vreau să ştii şi tu că-ntâia dată
când fui aci-n adâncul Iad adus
această râpă rea n-a fost surpată.

Dar nu nainte mult, greşit de nu-s,
de ce-a trecut prin Iad Biruitorul
ce-atât de mare plean lui Dis i-a dus,

cumplit s-a zguduit din tălpi ponorul
acest mudar, încât crezui că prinde
întregul univers să simt-amorul

ce-n haos lumea mai ades o-ncinde
cum cred mai mulţi, şi-n acel timp căzură
aceste stane vechi şi-aici şi-altinde...

Şi-acum priveşte, căci pe-aproape cură
un râu de sânge-n care fierb de veci
câţi rău prin silă altora făcură."

– "Ah, oarbă furie, poftă, ce nu treci!
cum zbaţi în scurta viaţă biata gloată
şi-n cea etern-aşa de rău ce-o 'neci!"

Şi larg văzui un şanţ, ce merge roată
precum mi-a spus Virgil, şi-ncunjurând
încinge-a ăstui cerc câmpia toată,

iar între el şi 'naltul zid, fugând
văzui armaţi centauri cum se-nşiră,
cum vii, dup-al lor fel, umblau vânând.

Văzându-ne venind, ei toţi s-opriră,
iar trei au şi pornit din ceata lor
şi proaspete săgeţi pe arc tocmiră.

Iar unul de departe: – "Ce ponor
vi-e dat? Voi doi ce scoborâţi priporul,
vorbiţi din deal, căci altfel vă dobor."

– "Vom da răspuns", a zis conducătorul,
"de-aproape lui Chiron, căci nu spre bune
lucrări te-a-mpins pe tine-apururi zorul!"

Şi-apoi: – "Acesta-i Nes", a prins a-mi spune,
"murind de dragul mândrei Dejanire,
prin propriul sânge-a vrut să se răzbune.

Acel ce-şi ţine-n piept a sa privire
Chiron e, cel ce-avu pe-Ahil în casă,
al treilea, Fol, ce furii-avea din fire.

Sunt unii ce-n juru-acestor şanţuri pasă
şi trag săgeţi în suflete cari ies
mai mult din râu decât au drept să iasă."

Spre-acele fiare sprintene-am purces
şi, după ce cu-a armei crestătură
Chiron al bărbii stuf puţin l-a dres,

astfel despădurindu-şi larga-i gură:
– "Vedeţi şi voi, fârtaţi, că se clăteşte
ce-atinge-acel din dos, pe unde cură?

Piciorul mort nu face-aşa, fireşte."
Virgil, ce-i sta la piept, în locu-n care
o fire-a sa cu-a doua i-o-ntâlneşte:

– "E viu", a zis, şi am însărcinare
să merg, să vadă Iadu-ntreg, cu el
nevoia-l poartă, nu vrun plac ce-l are.

Iar cine-mi dete-o slujbă de-acest fel,
osane cântă-n sfânta-i locuinţă –
el nu-i tiran, nici eu vrun duh mişel!

Pe-acea putere deci, ce-mi dă putinţă
să trec pe-aceste căi îngrozitoare,
dă-mi unul dintre-ai tăi mai de credinţă,

şi pe-unde-i vad prin râu să ne scoboare,
şi-n spate treacă-mi viul, căci altcum
n-am cum să-l trec, că nu e duh să zboare."

Spre dreapta sa Chiron s-a-ntors acum:
– "Te-ntoarce, Nes, şi du-i, şi la-ntâlnire
cu alt vrun stol, tu fă să-ţi facă drum."

Şi-a lungu-acelei ape clocotite
priveam urmând fidelu-nsoţitor,
pe fierţii-acei ce scot urlări cumplite.

Înfipt până sub ochi văzui popor,
iar Nes: – "Aceştia-s cei cari prădară
şi-acei tirani ce-au făptuit omor.

Plâng relele făcute-n chip de fiară
şi-al Ferei domn şi Dionis hainul
ce-a dat Siciliei ani de jale-amară.

Ăst cap cu plete negre-i Ezzelinul,
dincoa', şi-aici cu plete mai deschise
a fost Obizo d'Est, şi cu deplinul

e drept că fiu-i proclet îl ucise."
Privii spre duce-atunci, dar: – "Dintre noi
aceasta-ţi fie-ntâi aici", îmi zise.

Nu mult mai merse Nes şi-oprit apoi
privi spre-o gintă până-n gât intrată
precum părea,-ntr-al sângelui şivoi.

Şi-o umbră ne-arătă stând izolată.
– "Acesta-i ucigaş inimii-acei
ce şi-azi mai e la Tamisa-onorată."

Văzui cu capu-ntreg, de-aici, mişei
ieşiţi din râu, şi-apoi şi până-n şale,
şi-aici şi cunoscui pe mulţi din ei.

Şi-aşa scădea mereu cumplita vale
încât de-acum doar gleznele-nvălea
şi-aici prin şanţ ne-a dat şi vadul cale.

– "Aşa precum urmeaz-a tot scădea
cum vezi, pe-această parte roşia baltă",
vorbit-a Nes, "aş vrea să crezi că ea

sporeşte-astfel pe partea ceealaltă
adâncul ei, până ce-ajunge unde
tiranii stau, să urle şi-n deolaltă.

Acolo vru justiţia să-i scufunde
pe-Atila cel ce-al lumii biciu fusese,
pe Pirh şi Sext, şi-amestec-a lor unde

de plâns cu spuma ce din clocot iese
etern, doi Rinieri, zvârliţi în Iad,
că multor căi le-au dat război adese."

Iar el se-ntoarse-apoi trecând prin vad.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XXIV

Pe-acel răstimp al tânărului an,
când Feb îşi udă-n Urn-ale lui plete
iar noaptea-ncepe-a da spre meridian,

când bruma pe câmpii vrea să repete
frumoasa faţ-a albei ei surori
ci-aripile-n curând îi pier muiete,

lipsit de-orice nutreţ se scoală-n zori
ţăranul trist şi vede alb tot locul,
şi-oftând îşi bate şoldu-adeseori,

acasă-ntors în vai îşi varsă focul
ca bieţii-acei ce n-au ce să-şi mai facă,
ci-ncet începe să-şi aline focul

văzând cum lumea-ntr-alt vestmânt se-mbracă
în scurt răstimp, şi ia toiagul lui
şi-a turmei foame-n câmp acum o-mpacă;

aşa înspăimântat de-al meu maestru fui
de-atâta nor ce i-l vedeam pe frunte,
ci-al spaimei plastru tot aşa-l avui.

Că-ndată ce-am ajuns la rupta punte
s-a-ntors cu-acele dulci priviri spre mine,
precum le-avu dintâi sub tristul munte.

Şi-atent aici privind peste ruine
şi-n minte multe cumpănind de toate,
el braţe-a-ntins strângându-mă la sine,

şi ca şi-acel ce face şi socoate
şi-apururi pare-a şti şi-apoi ce vrea,
astfel spre vârf trudindu-se-a mă scoate

pe-o stânc-a stat şi-alt stei de după ea
văzând, mi-a zis: – "Tu treci pe-aceea stană,
dar vezi dintâi de poate-a te ţinea."

Ah, n-a fost drum de-acei ce poartă blană,
căci greu de tot, el cel uşor, eu dus
din colţ în colţ, urcam acea corhană.

Şi dacă n-ar fi fost decât mai sus
într-alt ponor mai scurt-aici ruptura,
eu nu ştiu el, dar eu m-aş fi răpus.

Cum îns-al Malebolgii fiind spre gura
acelui puţ adânc, pieziş se-ntinde
oricare-o bolgie-şi are-astfel făptura

că suie-un mal, iar celălalt descinde.
Şi-ajunsem astfel şi-unde-am cunoscut
că cea din urmă piatră se desprinde.

Când fui pe vârf, deloc n-am mai putut
să merg, şi-am fost atât făr' de suflare
că unde-am fost ajuns, am şi şezut.

– "Se cade-aici să-nvingi orice-amânare,
căci stând pe puf sub cald coperământ
n-ajungi la gloria cea fără de care,

câţi mistuie-a lor viaţă pe pământ
pe urma lor aceleaşi urme lasă,
ca spumele pe-un râu sau fumu-n vânt!

Deci sus! Şi-nvinge truda ce te-apasă
prin vrerea cea ce-nvinge-orice bătăi,
când ei de-al trudei chin nimic nu-i pasă.

Căci nu-i de-ajuns să pleci dintr-aste văi;
mai lung-o scară drum pe ea ne cere!
De ştii ce-ţi spui, grăbeşte paşii tăi."

Plecai atunci şi-am zis, pe când putere
mai multă făţăream s-arăt decum
aveam: – "Deci mergi! Am şi puteri şi vrere!"

Pe stânci luarăm deci din nou un drum
şi greu şi strâmt şi-n totul stării sale
mai rău şi decât cel de pân-acum.

Spre-a nu-i părea trudit vorbeam pe cale,
când iat-un glas, părând că nici nu ştie
vorbi deplin, ieşi dintr-altă vale.

Ce-a zis, deşi eram pe-acea stinghie
ce-i punte-aici, eu n-am putut să ştiu,
dar cel care vorbea-mi păru-n mânie.

Plecat privii spre-adânc, dar ochiul viu
nimic prin neguri n-a putut învinge,
deci zisei: – "Duce,-o, fă te rog să viu

la zidul cel ce-a şasea vale-o-ncinge.
C-aud, dar să-nţeleg eu n-am putere,
şi stau şi văd şi tot nu pot distinge."

– "Răspunsu-mi este-atât că-ţi fac pe vrere,
că ruga cea onestă nu se neagă",
răspunse el, "ci-o stâmperi în tăcere."

La capul punţii pe-unde ea se leagă
cu-a opta râpă deci ne-am dus, şi-n fine
văzui atunci deschisă bolgia-ntreagă,

şi-ntr-însa şerpi, şi-oriunde şerpi, şi pline
grămezi, de-atâtea specii,-ncât de ei
simt sângele şi-azi sloi de gheaţă-n mine!

Să-mi tacă Libia de pustiul ei,
căci orişicât foiesc în el scârboşii
jaculi, chelidri, cencri şi farei

n-avu mai răi şi mulţi ca furioşii
de-aici, nici el, nici golul etiop,
nici malul sterp din preajma Mării Roşii!

Şi-aci-ntr-acest scârbos şi crud potop
fug umbre goale-urlând de-nspăimântate
şi scorburi nu-s şi nu-i heliotrop!

Şi-au mâinile-ndărăt cu şerpi legate
ce-n spline-nfig şi cap şi cozi şi-apoi
ieşind fac nod pe burtă ca şi-n spate.

Şi iat-atunci, pe-un duh de lângă noi
sărind un şarpe,-l sfredeli prin locul
ce leagă gîtul de-umerii-amândoi.

A scrie-un "O" sau "I" mai scurt e jocul
decum s-aprinse el şi-arzând căzu
şi-ntreg îl prefăcu-n cenuşă focul.

Şi-aşa cum sta distrus astfel acu
de sineşi spuza prinse să s-adune
şi-n sus sări şi-a fost acel ce fu.

Astfel de oamenii-nvăţaţi se spune
că moare-un fenix, şi la fel şi-nvie
pe când şi-a cincea sută de-ani apune.

La iarbă şi la grâne nu se-mbie,
ci-amom şi lacrimi de tămâie-alege
şi nard şi mir îi ţes funebra ie,

şi-aşa cum cade-un om şi nu-nţelege
de-a fost el tras de-o iazmă inimică
sau de-alt vrun rău ce poate pe-om să lege,

se uită-n jur mirat când se ridică
oftând confuz de groaza mare-a lui
prin care-a fost şi-i plin de-avuta frică;

pe hoţ când a-nviat aşa-l văzui.
Vai, aspră-i, Doamne, sfânta-ţi lovitură
ce-n dreapta ta mânie-o-mparţi oricui!

Ceru Virgil acestui mort de-arsură
să-i spuie cine-a fost? Iar el: – "De-abia
plouai din Tosca-n trista asta gură.

Nu om să fiu, ci bestie-mi plăcea
ca mul ce fui, şi Fucci e-al meu nume
şi demnul grajd al meu Pistoia fu."

Eu lui Virgil: – "Să nu mai facă glume!
Să-ntrebi ce culpă-l trase-aici, că-n viaţă
îl ştiu cumplit şi gata să sugrume."

N-avu, când ne-auzi, minciună-n faţă,
ci drept privi şi sincer vru să fie,
cu-obrajii-aprinşi de-o jalnică roşaţă:

– "Că tu mă afli-aci-n ticăloşie
cum vezi că sunt, mă doare mult mai tare
decât că fui gonit din lumea vie.

Nu pot să neg ce-mi cere-a ta-ntrebare.
Atât de jos în Iad eu fost-am pus
ca fur de sfinte-odăjdii din altare,

iar furtu-mi fu năpastă pe-alţii pus.
Spre-a nu te bucura de-a mea-ntâlnire,
de-o fi să ieşi din groapa asta sus,

tu ia-n urechi şi-ascult-o prevestire:
de Negri-ntâi Pistoia se desparte,
Florenţa-şi schimb-apoi popor şi fire,

din Val de Magra neguri Marte-adună
şi-n negri nori el învălit apoi,
năvală dând cu groaznică furtună,

pe Câmpul Piceean va da război,
spărgând în prip-a norului putere,
spre-a fi strivit oricine-i Alb ca voi.

Şi-ţi spui acestea ca să-ţi fac durere!"

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XXVIII

Deplin s-arate, chiar şi-n proza lui
şi-oricât repovestind, cine-ar fi-n stare
de-atâtea răni şi sânge cât văzui?

Prea slab-ar fi o limbă orişicare,
căci loc în ele-atât de mult a strânge
nici mintea-ne, nici graiul nostru n-are.

Şi chiar s-aduni pe câţi avur-a plânge
cândva-n Apulia-n ţara cea-ncercată
vărsat de oşti romane-atâta sânge;

pe toţi şi-acei ce-n lupta-ndelungată
inele-au dat ca spolii fabuloase,
cum Titu Liviu negreşind ne-arată;

pe toţi răpuşii luptei dureroase
ce-n drumul lui Guiscard au stat; pe-acei
ce-arată şi-azi la Ceperano oase

pe-un câmp pe care-apulii-au fost mişei;
şi-acei ce-au stat la Talliacoz să-nfrunte
pe-Alard cel vechi ce-a-nvins cu puţintei;

s-arate toţi străpunse membre-ori ciunte;
mizeria le-ar putea-nmiit să-ncapă
spre-a fi-n tabloul ăstei bolgii crunte.

Stricat la fund ori doage-un vas nu crapă,
ca unul ce-l văzui cu răni cumplite
crăpat din gură până p-unde-l scapă,

cu maţele-ntre glezne-mpletecite,
cu coşul spart, şi scos urâtul sac
ce schimbă-n scârnă tot ce gura-nghite.

Iar el, văzând că fix acu-l atac,
deschise-n piept o largă căscătură
cu mâinile şi: – "Vezi cum mă desfac,

şi vezi ce cazne Mohamet îndură!
Ali e cel ce-mi plânge-aici în faţă
cu cap crăpat din vârf până sub gură.

Şi toţi pe câţi îi vezi aici, în viaţă
rupturi urziră şi scandal, şi-atare
scandal acum în trupuri au să-l paţă.

Un diavol stă-n adânc acolo, care
ne este-al nostru-atât de crud călău
şi-n spadă ia din nou pe fiecare

când rana-şi umple-ntregul drum al său,
căci nu ne-ntoarcem să ne crape iară,
decât când ni s-a-nchis întâiul rău.

Dar cine eşti, că stai un pierde-vară
pe zid, cătând s-amâi ori să ridici
pedeapsa ta ce-acuzele ţi-o dară?"

– "El nici nu-i mort", a zis Virgil, "şi nici
împins de culpe nu la caznă vine,
ci numai spre-a cunoaşte ce-i pe-aici,

iar eu, ce-s mort, îl port prin Iad cu mine,
din cerc în cerc, şi-aievea e ce-ţi spui
pe cât de-aievea-i că vorbesc cu tine!"

Prin gropi mai mulţi de-o sut-atunci văzui
c-au stat şi mă priveau ca pe-o minune,
uitând de cazna lor, la vorba lui.

– "Deci, dac-o fi să ieşi din Iad, tu-i spune
lui Fra Dolcin, de nu vrea să-mi urmeze
aci-n curând, provizii să-şi adune,

ca nu cumva zăpezi ce-s să s-aşeze
să dea Navarei gloria de-a-l răpune,
căci lesne-altfel el nici n-o să-l vâneze!"

'Nălţase-al său picior, pe când ne-a spus
acestea el, şi-apoi în vânt rămasul
picior l-a-ntins să calce, şi s-a dus.

Şi ras până-n sprâncene-avându-şi nasul
şi gât străpuns, şi-o singură amară
de-ureche-având, un duh, oprindu-şi pasul,

mirat şi el ca mulţi ce s-adunară,
cu mâinile-a căscat gâtlejul său
ce roş de sânge-ntreg era pe-afară,

şi-a zis: – "Tu cel ne-mpins de nici un rău,
şi-mi pari ştiut din lumea cea rămasă,
de nu mă-nşel prea mult în chipul tău,

pe Pier Catani nu-l uita pe-acasă,
de-o fi să vezi iar vesela câmpie,
ce din Vercel spre Marcabò se lasă.

Şi-n Fano fă-i pe cei doi buni să ştie,
pe Meser Guido şi Angelel, că-n van,
de nu ni-e dat un văz a ce-o să fie,

zvârliţi vor fi la malul adrian,
de gât cu piatră, de pe propria navă,
trădaţi prin sila unui crud tiran.

Din Cipru până-n Gades o ispravă
nici de corsari şi nici de ginţi eline
Neptun n-a mai văzut aşa grozavă.

Acel infam c-un singur ochi, ce ţine
provincia, care-un soţ aci-ntre noi
să nici n-o fi văzut, ar vrea mai bine,

la sfat chema-i-va şi va face-apoi
că rugi şi vot la stâncile Focarei
să n-aib-a face-n veci aceştia doi."

Iar eu: – "Pe-acel cu clipele amarei
vederi, de vrei să-ţi fac ce mi-ai cerut,
declară-mi-l", am zis, "şi-arată-l care-i?"

Prinzând pe-un soţ de falcă, l-a făcut
să-şi caşte gura larg nenorocitul,
şi: – "Acesta-i", zise, "dar aici e mut!

Un preget stinse-n Cezar, el gonitul,
când spuse-aşa că orice-ntârziere
cu daune-o plăteşte pregătitul."

Oh, ce-ngrozit părea-ntr-a sa tăcere
ăst Curio, cu limba ruptă-n gură,
el, cel ce-n grai fu numai spini şi fiere!

Cu mâini tăiate-atunci, prin zarea sură
alt ins 'nălţându-şi astfel ciotul lor
încât de sânge-obrajii i s-umplură:

– "Vorbeşte şi de Mosca-ntre popor,
acel ce-a zis: – «Să-ncepi, şi eşti pe cale,
şi-a multui rău fu-n Tosca ta izvor...»"

– "Şi moarte",-adausei eu, "familiei tale!"
Şi-amar atunci pe-amar văzui cum pune
şi trist s-a dus topit în el de jale.

Dar eu mai stetei spre-a privi-n genune,
şi-un fapt văzui pe care n-aş avea
curaj, în lipsă de dovezi, a-l spune,

de n-ar sta martor conştiinţa mea,
ăst sincer soţ ce pe-om îl face tare
cât timp se simte fără pată-n ea.

Văzui un trunchi fără de cap, şi-mi pare
că şi-azi îl văd, şi sigur îl văzui
umblând şi el ca şi-alţii orişicare.

Ţinea de păr în mână capul lui,
cum porţi un felinar în mâna vie,
iar capul ne-a văzut şi-a scos un hui!

El singur îşi era a sa făclie:
cum doi într-unul sta, şi unu-n doi,
o ştie-Acel ce-aşa voi să fie!

Când drept sub poala punţii-a fost apoi,
ne-ntinse capu-n mână ridicată
spre-a-i face glasul mai vecin cu noi,

şi-a zis: – "Priveşte groaznica răsplată,
tu, cel venit pe-aici ca ştiri s-adune,
şi vezi de-a fost mai mare chin vrodată.

De mine deci spre-a şti la vii ce spune,
să ştii c-am fost Bertrand de Born, acel
ce rău imbold fu regelui cel june.

Rebel pe fiu, pe tat-a fi rebel
aşa-i făcui ca prin urzeli spurcate
pe David şi-Avsalon Ahitofel.

Fiindc-am rupt persoane-astfel legate
port capul despărţit, cum vezi tu bine
de viaţa sa ce-n trunchi dincoace bate.

Şi-aşa s-observă contrapunctu-n mine."

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XIX

– "O, Simon Mage,-o, bieţii tăi ciraci!
Voi sfinte bunuri ce se cad unite
cu sufletele bune, voi rapaci

le vindeţi, pe-aur şi pe-arginţi votrite!
De voi acum trompeta mea să sune,
fiindc-al treilea sac pe voi vă-nghite!"

Acu-n vecinul loc de-amărăciune
urcaţi eram pe-a stâncii acea parte
ce-i punctul cel mai nalt peste genune.

Supremă minte! O, câte-arăţi tu arte
şi-n cer şi pe pământ şi-aici afund
şi cât de drept a ta putere-mparte!

Văzui c-avea şi-n coaste şi pe fund
murdara stâncă găuri, pe-o măsură
la fel de largi şi-având gârlici rotund.

Mai largi sau strâmte nu mi se părură
decum în mândrul San Giovanni-al meu
ca locuri de botez căldări făcură,

din cari, nu-i mult de-atunci şi-o spun că vreu
să-nlătur zvonul fals văzând că moare
un prunc în ea, am rupt pe una eu.

Din orice groap-un rău scotea picioare
mai până-n şold pe gura văgăunii,
dar trupu-nfipt îi sta-n ascunzătoare.

Şi toţi cu arse tălpi cum sunt tăciunii,
aşa-şi zgârceau tot trupu-aceşti mişei
încât să rupă orice sfori şi funii.

Precum pe-obiectul uns cu vrun ulei
vezi flacăra de-a lungul lui cum fuge,
aşa zbura un foc pe tălpi la ei.

– "Ce duh, maestre, este-acel ce muge
mai rău decât al văii-ntreg popor,
şi-o mult mai roşie flacără-l şi suge?"

Răspunse el: – "De vrei să te scobor
pe coastă-n vale, unde-acela zace,
vei şti din gură-i crima lui şi-a lor."

Iar eu: – "Mi-e bine tot ce ţie-ţi place,
tu domn îmi eşti şi ştii că nu m-abat
din vrerea ta şi ştii şi ce se tace."

Deci sus pe-a patra coamă ne-am urcat
şi-ntorşi ne-am scoborât pe mâna stângă
spre fundu-acel şi-ngust şi-nscorburat.

Nici nu-ncetă pe şoldu-i să mă strângă
maestrul meu pân-a sosit la cel
ce-avea din tălpi aşa de-amar să plângă.

– "Oricine-ai fi, tu suflet trist ce-astfel
ca paru-nfipt, te zbuciumi din călcâie,
vorbeşte-mi dacă poţi", strigai spre el.

Şi-am stat ca şi-un duhovnic ce mângâie
pe-un ucigaş perfid, ce-n groapă-i stând,
îl cheamă iar, ca moartea s-o mai mâie.

Iar el strigă: – "Soseşti aşa curând?
Soseşti tu, Bonifaciu? Aşadară
minţi scrisoarea-n ani, mai mult spunând!

Eşti şi sătul de-averi ce te-ndemnară
să nu te temi prin fraud-a fi-nsurat
cu mândra doamnă ca s-o faci de-ocară?"

Şi-atunci, cum stă şi-acel ce-i ruşinat
că n-a-nţeles ce i s-a spus şi care
nu ştie ce răspunde,-astfel am stat.

Dar domnul meu: – "Să-i spui făr-amânare:
nu-s eu, nu eu pe care-l crezi că vine",
şi-am spus precum ceru şi mult mai tare,

strâmbându-şi toate-ale lui arse vine
oftat-a duhul din adâncul lui
şi-a zis plângând: – "Ce vrei atunci cu mine?

De-ţi e dorinţa ta să ştii ce fui
şi numai ea pe-aceste râpi te-alungă,
să ştii că marea mantie-o avui

şi-aieve-al Ursei pui, o mână lungă
şi-aşa de-avid să-mi văd ursoii graşi
că banii strânşi m-au strâns aici în pungă.

Sub capul meu prin crăpături sunt traşi
câţi, papi fiind, făcut-au simonie,
şi-adânc căzuţi acolo sunt rămaşi.

Cădea-voi jos şi eu când o să vie
acel ce tu-mi păruşi, când iute-acel
cuvânt, dac-ai sosit, ţi-l spusei ţie.

Dar stau de timp mai mult arzând astfel
şi-nfipt cu susu-n jos, decât în ţapă
va sta cu tălpi roşii acolea el,

că-n urmă-i vine din Apus un papă,
mai plin de crime-n loc fără de lege,
şi-n locul meu şi-al lui el s-o încapă,

un nou Iason, căci banii-l vor alege,
şi cum cu-acela moale domnu-i fu,
aşa va fi cu el al Franţei rege."

De-a fost prea aspru-al meu răspuns acu
nu pot să ştiu, dar ştiu c-atare-mi fuse:
– "Ia spune mie, ce comori ceru

al nostru domn lui Petru când îi puse
în mână cheile spre-a-i da domnia?
«Urmează-mă!» şi-altce nimic nu-i spuse.

Iar Petru şi-alţii, dând apostolia
în locul celui ce-n Cocit azi zace,
ce bani cerură ei de la Mathia?

Rămâi deci unde eşti, că bine-ţi face!
iar banii pungăşiţi păstrează-i bine,
căci ei făceau să nu laşi Franţa-n pace.

Şi dacă n-aş purta şi-aici în mine
respect de-acele chei pe cari Prea Sfântul
a vrut să i le porţi trăind, cu tine

mi-ar fi acum cu mult mai crud cuvântul!
Căci voi, de-avari, daţi crimei privilegii
strivind pe buni şi-umplând de răi pământul.

Pe voi, pe papi, vă vede-n cartea legii
Ioan în chipu-acelei mari mişele
ce sta pe ape şi curvea cu regii,

şi-avea şi şapte capete, şi-n ele
şi-n zece coarne vlaga înnăscută,
cât timp al ei bărbat fugea de rele.

Din bani Dumnezeirea vi-e făcută!
Şi ce-i un biet păgân? Nimic, vezi bine,
căci el ador-un zeu, dar voi pe-o sută!

A câtui rău izvor fu, Constantine,
nu-ncreştinarea ta, ci darul care
făcu bogat pe-un prim păstor prin tine!"

Şi-n timp ce-i recitam atari tropare,
mustrare-a fost, ştiu eu, ori furia lui,
din labe el zbătea cumplit de tare.

Cu-aceste vorbe cred că eu plăcui
maestrului, căci el zâmbind îmi prinse
mustrarea-n care-aşa de sincer fui.

De-aceea el în braţe mă cuprinse
şi, sus când fui povară mâinii sale,
sui pe drumul pe-unde-ntâi descinse.

Şi netrudit de-a mă ţinea pe cale
la piept, încet pe arc-apoi m-a scos
pe drumu-acestei văi spre-a cincea vale.

Blând puse-acolea sarcina sa jos
pe rupte şi-aspre stânci, pe unde cale
nici caprele n-ar face-o bucuros.

De-aici apoi văzui într-altă vale.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XXIX

De neamul mult şi-atât de multul sânge
aveam priviri atâta de-mbătate,
încât doream să stau să-ncep a plânge.

Virgil însă mi-a zis: – "Ce gând te-abate?
De ce mai zăboveşti privind pe-acei
ce trişti stau cu trupuri mutilate?

Ai stat şi-ntr-alte bolgii-aşa? De vrei
să-i numeri, află că-i rotunda vale
de două ori zece mile-n lungul ei.

Iar luna e sub noi, şi căii tale
de-acum îi sunt clipitele puţine,
şi multe-s încă de văzut pe cale."

Iar eu: – "De-ai fi văzut şi tu ca mine
ce cauz-avui să văd aşa cu zorul,
tu timp mi-ai fi lăsat să văd mai bine!"

Pe când vorbeam, porni conducătorul
şi-urmai şi eu; dar vorba ne-mplinită,
mergând, eu mi-o-ntregii: – "Aci-n ponorul

spre care-aveam privirea pironită
eu cred că unul dintr-a noastră casă
îşi plânge-o culpă foarte scump plătită."

Maestrul meu atunci: – "Dar ce-ţi mai pasă
de el de-acum?", mi-a zis, "Tu ochii du-i,
priveşte-acum altce, şi-acolo-l lasă.

Sub stâlpul punţii-ameninţând văzui
cu degetul spre tine-un duh, şi-i spuse
Geri del Bel pe nume-un soţ de-al lui,

dar sufletul atât de-atent îţi fuse
spre-acel Bertrand cu-aşa de tristă soarte,
că n-ai privit spre el, şi-aşa se duse."

– "O, duce-al meu", am zis, "cumplita moarte
ce nu i-a răzbunat-o nimeni sus
din toţi câţi au ruşinea lui s-o poarte,

ea-l face mânios, şi, căci s-a dus
nevrând nici a-mi vorbi, dovadă-mi dete,
şi-acum spre milă-s şi mai mult dispus!"

Aşa vorbeam până pe-al punţii spete
de unde-al văii fund acum putea,
dar prea era obscur, să ni s-arete.

Când cel din urmă schit acum stătea
sub noi, al Malebolgii, şi-ncepură
călugării prin fund a se vedea,

pe-urechi îmi pusei mâinile, căci fură
atât de mari plânsori aici, cum poate
n-o plânge-n Iad în veci mai tare-o gură.

Ce-amar ar fi când într-o vară toate
spitalele sardinice şi-acele
din Val di Chiana şi Maremme-ar scoate

afară-ntr-un ponor pe toţi din ele,
aşa era şi-aici, şi-un rău miros
cum dă-mpuţit puroiu-n bube rele.

Iar noi, spre stânga iar, mergeam în jos
pe-a lungii stânci pe cea din urmă dună,
şi-acu-ncepui să văd mai luminos

cum serva celui ce-n etern răzbună,
dreptatea făr' de greş, ia răzbunare
bătând pe calpuzani ce-aci-i adună.

Nu cred c-ai fi văzut amar mai mare
când toţi bolnavi zăcut-au aegineţii
din aerul stricat ce-a fost atare.

Că pân' la vierme-orice suflare-a vieţii
pieri-n ostrov, şi-acele ginţi antici,
precum ne scriu ca sigur fapt poeţii,

s-au renăscut din ouă de furnici;
precum vedeai aci-n obscura vale
zăcând grămezi bolnavii-aici şi-aici.

Pe vintre-acesta, şi pe-a altui şale
zăcea alt ins, şi-aici vrun neferice
târându-se pe brânci pe-amara cale.

Iar noi treceam încet, fără de-a zice
nimic, privind la umbre târâtoare
ce-n veci nu pot de jos să se ridice.

Şi iată doi, făcuţi răzimătoare,
cum două ţesturi la-ncălzit le pui,
de lepră plini din cap până-n picioare.

Nicicând pe-un serv, purtând ţesala lui,
când domnu-i are zor, sau pe nevrute
când stă veghind, mai harnic nu-l văzui,

decât cum ăştia doi cumplit de iute
cu unghiile râia-şi ţeselau
ce-aşa-i mânca de n-aveau chip s-ajute.

A leprei scoarţ-astfel o descojeau
cum razi cu vreo custur-un crap sau peşte
de-acei ce solzii cei mai mari îi au.

– "Tu, cela ce ţesală-ţi faci din deşte",
a zis Virgil spre unul dintre ei,
"iar uneori din ele-ţi faci şi cleşte,

să-mi spui de-i vrun latin pe-aci-ntre-acei
de-al vostru fel, şi-acestei munci pe tine
etern să ai tu unghii-oricâte vrei!"

– "Şi noi, diformi aşa cum vezi tu bine,
suntem latini", plângând răspunse-un ins,
"dar tu, acel ce-ntrebi acestea, cine?"

Virgil atunci: – "Sunt unul ce-am descins
cu-acest ce-i viu, şi-asfel din gură-n gură
îl port să vad-al Iadului cuprins."

Cei doi comunul spete-l desfăcură,
şi-n tremur s-au întors spre mine-apoi
cu mulţi cari sunet prin ecou avură.

Virgil mă-mpinse-aproape-acestor doi:
– "Ce vrei", zicând, "tu-ntreabă-i aşadară!"
Şi-aşa cum vru, am şi-nceput: – "O, voi,

al vostru nume nu-n curând dispară
din minţi-umane-n prima lume-a lor
ci-n veac trăiască la lumin-afară,

să-mi spuneţi cine-aţi fost, din ce popor?
Nu vă silească să-mi daţi ştiri reduse
al vostru chin şi-urât şi-obositor."

– "Albert da Siena", zise-un duh, "mă puse
pe rug, pe mine, din Arezzo fostul,
dar nu a morţii cauză-n Iad m-aduse.

Glumind, i-am spus: – «Adevărat, că rostul
urcării-n aer ca să zbor îl ştiu»,
iar el, un curios, şi sterp ca prostul,

ceru o probă, şi-ăst motiv hazliu
că nu putui să-l fac Dedal să fie,
m-a ars prin cel ce i se da drept fiu.

Ci-osând-aci-ntr-a zecea bolgie mie
mi-a dat Minos cel de-orice greş străin,
fiindcă-n lume-uzai şi de-alchimie."

Iar eu către Virgil: – "Mai vanitos
alt neam decât sienezii se mai poate?
Chiar cel francez cu mult e mai prejos!"

Dar alt lepros ce ne-auzi: – "Tu scoate
pe Stricca dintre ei, căci cheltuind
păstră măsura cea mai dreaptă-n toate;

şi Nicolò, căci de şofran ştiind,
el primu-i cultivă picanteria
în strat în care-asemeni plante prind:

şi clubu-n care şi-a păpat şi via
şi multele-i păduri D'Ascian, şi-n care
vindea ca spirite-Abagliat prostia.

Spre-a şti cine te-ajută a spune-atare
de neamul sienez, te-apleacă bine
ca faţa mea s-o vezi în linii clare,

şi-astfel afla-vei pe Capochio-n mine,
acel ce-n viaţă fals metal făcui,
şi bine ştii, de nu mă-nşel în tine,

ce sprintenă maimuţ-a firii fui."

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul IV

Mi-a rupt din cap adânca-mi adormire
un tunet greu, încât sării pe cum
un om trezit din somn prin zguduire.

Şi-acu-n picioare stând, eu detei drum
privirii odihnite-n jur, să-mi spună
ce loc e-n care mă găsesc acum.

Pe-un mal eram, al tristei văi ce-adună
în jalnica-i prăpastie-un infinit
echou de vaiuri ce de-a pururi tună.

Adânc şi negru-n neguri învălit
e fundu-ncât privind în el în vale
nimic în el eu n-am deosebit.

– "Să-ntrăm acum la nesfârşita jale",
vorbi Virgil cu faţa-ngălbenită,
"voi merge-ntâi şi-al doilea-i fi pe cale."

Dar eu, văzând coloarea sa pierită:
– "Vai, cum să merg, când însuţi te-nspăimezi,
tu, cel ce-mi ţii puterea mea-ntărită?"

Iar el: – "Durerea celor morţi ce-i vezi
în ce loc stau, pe faţă-mi zugrăveşte
această milă ce tu team-o crezi.

Să-ntrăm, căci lunga cale ne-mboldeşte."
Şi-astfel intră, şi-ntrai cu el deodată
în primul cerc ce-abisu-l îngrădeşte.

Pe cât mi-a fost s-aud putinţa dată,
nu plâns aici, ci-oftări sunau, şi-atari
că fac eternul aer să se zbată.

Din chin fără dureri pornind, pe cari
le scoate-o nesfârşit de multe ginte
de mici copii, femei şi oameni mari.

Şi-mi zice-atunci preabunul meu părinte:
– "Nu-ntrebi ce duhuri scot aici suspine?
deci vreau să ştii de-aici de mai nainte

că n-au păcat, dar chiar de au vrun bine,
nu e de-ajuns, căci n-au botezul care
e poarta voastr-a legii cei creştine.

N-au stat deplin cu ceru-n conlucrare,
căci Crist veni-nvăţând pe urma lor,
deci însumi eu suspin într-astă stare.

Pierdut prin ăst defect acest popor
nu prin păcat, atât ni-e osândire
că fără de-a spera trăim în dor."

Iar când ştiui, cuprins fui de mâhnire,
căci mulţi văzut-am oameni de valoare
ce-n limbu-acela stau aşa-n plutire.

– "Dar spune, maistre,-o spune-mi, doamne, oare
ieşi", i-am zis, dorind să am deplin
credinţa cea ce-nvinge-orice eroare,

"cândva prin merit propriu sau străin
vrun duh de-aici, spre-a trece-n mântuinţă?"
Iar el care-a-nţeles ascunsu-mi chin:

– "De-abia sosii în noua-mi locuinţă
şi-un duh puternic a venit de sus,
cunun-având ca semn de biruinţă,

şi-a tras de-aici pe primul om, şi-a dus
pe Noe şi-Avel, şi cu el porniră
şi Moise-al legii dătător supus,

şi pe Avram, şi-acel cu dulce liră,
cu fii şi tată-a dus pe Israel
şi-atât de mult iubita sa Rahiră

şi pe-alţii mulţi îi scoase-n acest fel,
dar vreau să ştii că duhuri mântuite
n-au fost de-aici nicicând până la el."

Iar noi cât timp aceste-au fost vorbite
mergeam mereu, trecând pădurea mare,
pădure, zic, de umbre-ndesuite.

Şi n-am făcut drum lung pe-acea cărare
dincoa de culme, când un foc văzui
ce-n semicerc albea-ntr-o dulce zare.

Deşi-mi era departe-n fund, putui
distinge-atât încât să văd în parte
ce neam ales era-n lumina lui.

– "O, tu ce nalţi orice ştiinţe şi-arte,
ei cine sunt? Ce-onoare-i încunună,
că starea lor de-a altor o desparte?"

Iar el: – "Faimosul nume ce răsună
în lume sus de ei, le-a dobândit
o graţie-n cer de-o stare-aci mai bună."

Şi-un glas spre noi acestea le-a rostit:
– "Onoare ţie, vrednice poete,
a cărui umbră dusă ne-a venit."

Văzui când glasul s-alină şi stete
că patru umbre-au dor spre noi s-apuce,
nici triste-n ochi, dar nici nemângâiete.

– "Priveşte-acum", a zis iubitul duce,
"pe cel ce-ntâiul, ca şi-un căpitan,
cu spada-n mână, stolul şi-l conduce:

Omer e el, poetul suveran,
satiricul Horaţiu-n urmă vine,
Ovidiu-apoi, iar ultimu-i Lucan.

Deşi cuvântul drag rostit de mine
cuvine-se-a fi spus la fel şi lor,
onoare-mi fac, şi fac cu-aceasta bine."

Şi-aşa văzui aici frumosul cor
al Prinţului cântării dulci de liră,
ce stă vultur deasupra tuturor,

Iar după ce-ntre ei puţin vorbiră,
spre mine-ntorşi c-un semn m-au salutat,
iar de-asta ochii lui Virgil zâmbiră.

Dar şi mai mare-onoare-apoi mi-au dat
primindu-mă-ntr-a lor tovărăşie
şi-al şaselea-ntre-asemeni genii-am stat.

Şi-am mers aşa spre-acea lumină vie,
vorbind ce-i bine-aici să tac, astfel
cum bine-a fost vorbite-n Iad să fie.

Şi-ajunşi apoi sub un frumos castel
de şapte ori încins c-un zid pe-afară
şi-n jur scutit de-un mândru râurel.

Trecând ca pe uscat pe el, intrară
prin şapte porţi cu mine-aceşti poeţi
pe-un câmp frumos cu verde primăvară.

Acolo oameni, cu ochi lini şi-nceţi,
vorbeau încet şi rar, cu-autoritate,
cu vorba rar-a nobilei blândeţi.

Iar noi spre-un fund al văii luminate
ne-am dus pe-un loc deschis, frumos şi nalt,
ca-ntregul câmp cu toţi să ni s-arate.

Şi-aci-n picioare pe-acel verde smalt
mari spirite văzui, că de mândrie
şi-acum, că le-am văzut, când spui, tresalt.

Electra-ntâi cu multa-i săminţie,
cu Hector printre ei şi cu Enea,
Cezar ce-avea de şoim privirea-i vie,

Camilla sta şi sta Pentesilea
într-altă grupă, şi şedea Latin
cu fiică-sa Lavinia printre-aceia.

Şi Brut ce-a scos din Roma pe Tarchin,
Cornelia, Marcia, Iulia, şi deoparte,
retras stetea, şi singur, Saladin.

Văzui apoi, privind şi mai departe,
pe maistrul celora ce ştiu, avându-l
la mijloc marii-adâncitori de carte

cari stau tăcuţi, cucernici ascultându-l.
Socrat era-ntre ei şi Plato, cel
ce-n primul rând şedea şi-ncepe rândul,

Democrit cel ce nu dă lumii ţel,
Empedocle, Anaxagora şi Tale,
Diogene şi Heraclit, cu el

şi-Orfeu şi-adânc observatoru-n quale
aici era, eu zic Dioscoride
şi Tuliu, Tit, şi cel cu legi morale

Seneca, Gallian şi Euclide,
Hipocrate, Avicenna, Ptolomeu
şi-Averoe ce-ntinse zări deschide.

Să-i spui pe toţi de-aici mi-ar fi şi greu,
şi-astfel mă-mpinge teama-ndelungată
c-ades la fapte-i scurt cuvântul meu.

Din şase, doi ne-am rupt apoi îndată,
căci dusu-m-a p-alt drum iubitul duce
din lina zare-n noapte frământată

şi-ajunsei unde-n veci nimic nu luce.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XIII

Eram în capul scării de-unde vine
că muntele se-mparte-a doua oară,
pe care,-urcând, se vindecă oricine.

Şi tot aşa un brâu şi-aci-ncunjoară
întregul deal, ca-n prima-ncingătură,
atât că arcu-i mult mai strâmt scoboară.

Nici umbre-aici nu vezi, nici o figură;
păreţii lui şi golul drum întreg
asemeni sunt cu-a stâncii faţă sură.

— "De-oi sta s-aştept popor ca să-nţeleg
ce drum să iau, mă tem, Virgil vorbit-a,
că prea târziu voi şti ce drum s-aleg."

Spre soare-apoi şi-a-ntors nedumerita
privire-astfel că osie-a făcut
din dreapta sa, iar stângii-i dete-orbita.

— "Lumină sfântă-n care-acu-ncrezut
încep eu noul drum, a zis, condu-ne
cum cere drumul nou ce-am început.

Lumină dai, căldură dai, prea-bune,
deci tu ne fii mereu conducătorul,
de n-ai vrun alt temei ce ţi se-opune."

Pe-un spaţiu noi făcurăm paşi cu zorul
cât loc aici de-o milă se socoate,
în timp puţin, c-aşa ne-mpinse dorul.

Şi iată voci, dar ce popor le scoate
noi nu vedeam, spre noi zburau acu,
chemând cu drag la cina milei toate.

Cuvântul spus de-ntâia voce fu:
— "Vin n-au" şi-n zbor rostitele cuvinte
le-a spus din nou şi-n dosu-ne trecu.

Nici n-a fost stins ecoul vocii sfinte,
când alta-n urma ei: — "Eu sunt Oreste"
şi ca şi-aceea-n zbor trecu nainte.

— "O, tat-, am zis, ce glasuri sunt aceste?"
Abia-ntrebai şi-al treilea glas, din spate:
— "Iubiţi pe-acel ce inimic vă este!"

Virgil atunci: — "Cornicea asta bate
a pizmei vină şi-astfel de amor
sunt plesnetele acestui bici purtate.

Contrară voce-o are frâul lor;
şi cred că, până ce-o s-ajungi la pasul
iertării,-o să cunoşti- şi-acest popor.

Ci, -nfipt cu ochii de-unde vine glasul,
în faţă-ne tu duhuri vei vedea,
de-a lungul stâncii toate-având popasul."

Căscând cu mult mai mult privirea mea,
văzui în faţă-mi umbre cu mantile,
coloare-având cum stânca o avea.

Nu mult am mers apoi şi rugi umile
plângeau: — "Mario, cere pentru noi,
voi, sfinţi cu toţii,-o, Petre,-o, Mihaile!"

Nu cred c-ar fi pe lume-aici vrun soi
de oameni azi cu fire-aşa barbară,
cari n-ar fi plâns de ce-am văzut apoi.

Când fúrăm deci aproape-ncât s-apară
din schime clar ce-amar lor li se dete,
prin ochi durerea-mi izbucni amară.

Păreau că poart-un gros suman în spete
şi unul pe-altul razim îşi cătau
şi toţi şedeau proptiţi de-acel părete.

Aşa milogii-acei ce pâne n-au,
la hramuri stând, cerşindu-şi ce să-mbuce,
proptiţi deolaltă cap în cap ei stau,

ca mult mai mare milă să te-apuce,
nu numai prin auz, dar prin vedere,
căci tot aceeaş milă ea ne-aduce.

Cum n-au de soare orbii-o mângâiere,
aşa şi-aceste umbre-aici de cer
n-au nici o parte-n oarba-le veghere,

căci tras prin gene-aveau un fir de fier,
cusut precum la şoim i se petrece,
când nu-i supus la câte i se cer.

Părându-mi că-i injurie-n cale-a trece
văzând pe-aceştia făr' de-a fi văzut,
privii spre domn ca dubiul să mi-l sece.

ştiu-ndeajuns ce-am vrut să-i spui eu mut
şi, fără ca s-aştepte-a mea-ntrebare:
— "Vorbeşte,-a zis, dar scurt şi priceput".

Virgil mergea pe partea de pe care
să cazi din mal în gol prea lesne poţi,
căci gardenă-mprejur deloc el n-are;

şi-ntr-altă parte-aveam pe-acei devoţi
ce storc aşa prin trista cusătură
că-n plâns aveau scăldată faţa toţi.

Şi-ntors spre ei: — "O, gintă tu, sigură
să vezi lumina primă, ce dorinţii
supreme-a voastră-i cea mai mare-arsură,

să-mprăştie mila spuma conştiinţii
din voi cât de curând, ca să vă cadă
curat curgând printr-însa rîul minţii,

să-mi spuneţi voi, şi dulce-mi daţi dovadă
de-amor, de-i vrun latin pe-aci, şi bine
îi poate fi, cred eu, ca să mă vadă."

— "O, frate,-un cetăţean e fiecine
cetăţii cei din cer; ci vrei să spui
pribeag care-a trăit prin ţări latine?"

Puţin mai înainte de-unde fui
aşa-mi păru c-aud rostind cuvinte,
de-aceea, ca să văd, spre el trecui.

Văzui un duh părând că ia aminte
şi-aşteapt-atent, de-ntrebi tu cum anume,
el sus ţinea bărbia sa nainte.

— "Tu cel ce, spre-a sui-n mai bună lume,
te-ucizi, am zis, el eşti cel ce-ai răspuns,
să faci să te cunosc prin loc şi nume."

— "Din Sienna fui şi-nvidia m-a străpuns;
cu-aceştia-n rând îmi spăl ticăloşia,
plângându-i lui spre-a nu ne fi ascuns.

Nebună fui, deşi mă chem Sapia.
Mereu mai mare-aveam de rău străin
decât de propriu-mi bine, bucuria.

Şi, ca să crezi cuvântul meu deplin,
de fui nebun-ascult-a mele spuse.
Mergeam în jos pe-al anilor mei clin;

când oastea-n câmp pe lângă Colle-o duse
cetatea mea şi inimicii ei,
eu cerului cerui ce însuşi vruse.

Bătuţi şi puşi pe-amară fug-ai mei,
când am văzut ce goană-i despreună,
cumplit m-am bucurat de-a lor cădere,

încât, privind spre cer, strigai nebună:
De-acum ori este,-ori nu-i un Dumnezeu!
cum face mierla-n scurta vreme bună.

La finea vieţii mă-mpăcai şi eu
cu Cel-de-Sus, dar şi prin pocăinţă
eu tot n-aş fi scăzut amarul meu,

de n-ar fi fost să-mi fie cu priinţă
prin ruga-i Pietru Pieptenarul, care,
prin mila sa,-mi scurtă din suferinţă.

Dar cine-i fi tu cel ce-a noastră stare
ne-o-ntrebi şi porţi şi ochii-aşa cum vrei
şi sufli când vorbeşti, pe cum îmi pare?"

— "Vor fi cusuţi aici şi ochii mei,
dar numai timp puţin, căci adunară
puţin venin de-nvidie prin ei.

Dar groază-mi e de cazna cea amară
de mai de jos şi-n inimă simt bine
de-acum că sunt strivit de-a ei povară."

— "Dar cine te-a condus aici pe tine,
de crezi şi-ntr-un întors?" fu vorba lui.
— "Acest ce tace-aici şi e cu mine.

Sunt viu; de-aceea, dacă vrei să pui
s-alerge jos mortalele-mi picioare
şi pentru tine,-alese duh, să-mi spui."

— "E mare semn de-a cerului favoare
şi-atât de nou s-auzi ce ne vorbeşti;
ajută-mi deci prin ruga ta aoare!

Şi rogu-te pe tot ce tu iubeşti,
de-o fi vrodată să mai calci Toscana,
onoarea mea-ntre-ai mei să mi-o-ntregeşti.

Tu-i caută-ntre nebunii cei ce vana
speranţă-n Talamon o vor plăti
cu mult mai mult decât săpând Diana,

dar şi mai rău de admirali va fi."

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XXVI

Florenţo, poţi sălta! Căci mare-n lume
eşti tu, şi baţi aripi pe-uscat şi mare,
şi-ncep şi-n Iad să ştie de-al tău nume!

Pe-atari de-ai tăi, pe cinci aci-n pierzare,
pe cinci aflai, de-aceea-mi fu ruşine,
dar nu-ţi fac ei nici ţie cinste mare.

De are-un vis în zori izbânzi depline,
vedea-vei tu-n curând – o, nu te teme! –
ce Prato vrea, nu şi-alţi duşmani cu tine.

De-ar fi şi-acum că n-ar fi prea devreme!
De ce nu e, căci tot va fi odată!
Târziu de-o fi, cu-atât mai greu voi geme.

Plecând de-aici pe coasta dărâmată,
ce scări ne-a dat dintâi în jos pe ea,
urcam târât de mână de-al meu tată,

şi,-urmând pustiul drum ce mă ducea
pe jgheaburi şi pe stânci, n-aveam putere
decât făcând picior din mâna mea.

Durere-atunci simţii, şi simt durere
şi-acum de ce-am văzut aici, şi-astfel
îmi ţin ingeniu-n frâu mai cu putere

să n-aibă căi ce n-au virtutea ţel,
căci dac-o zodie-ori mila cea divină
mi-a dat vrun dar, să nu-mi bat joc de el.

Precum ţăranul stând pe vro colină,
pe-un timp când suie spre zenit fugarii
Acel ce lumii-ntregi îi dă lumină,

când muştele s-ascund şi ies ţânţarii,
câţi vede licurici prin valea, poate,
pe unde-arase-ori puse viţei parii;

aşa-ntr-a opta bolgie-a tristei gloate
văpăi luceau, precum văzui de-afară,
când fui de unde-n fund s-arată toate.

Cum cel pe care urşii-l răzbunară
văzu că-i piere-n car conducătorul,
când roibii drept spre cer îl ridicară,

şi nu-i putea urma cu ochii zborul,
când nu văzu decât urcând spre stele
un pumn de foc pierind încet ca norul;

aşa la gura gropii-umblau şi-acele
văpăi, şi-n toate-ascuns era vrun ins,
dar n-arătau ce furt închid în ele.

Eu stând pe punte ca să văd, m-am prins
de-un colţ al asprei stânci, fără de care
puteam să cad chiar fără de-a fi-mpins.

Virgil văzând atenta mea mirare:
– "În orice foc e câte-un duh, al cui
vestmânt e tocmai cazna care-o are".

Răspunsei eu: – "Acum, căci tu mi-o spui,
sunt şi mai sigur, dar ştiui de-ndată,
că este-aşa, şi tocma' vream să spui:

Ce duh e-n flacăra la vârf crăpată,
cum fu ieşind pe-un rug, ce mistuise
cu frate-său pe Eteocle-odată?".

– "În ea e Diomede",-a zis, "şi-Ulise,
uniţi aici de-un foc mistuitor
precum, trăind, o furie-i unise.

Spăşesc în foc scornită cursa lor
a calului ce-ntrând făcut-a poartă
să ias-al Romei ne-ntrecut popor.

Plâng arta lor, din cauza cărei, moartă,
şi-azi plângi pe-Ahile al tău, tu, Didamie;
şi-au şi pentru Paladiu-această soartă."

– "De au şi-aici în foc vorbire vie,
te rog, maestre,-o, rogu-te să vrei,
şi-o rug-a mea te plece cât o mie,

să stai cu mine s-aşteptăm pe-acei,
ce ard acolea-n para cea cornută,
căci vezi aprinsul dor ce-l am de ei."

Răspunse el: – "Mi-e ruga ta plăcută,
şi demnă e, şi vreau a te-asculta,
dar gura ta de-acum să-ţi fie mută.

Vorbi-voi însumi eu, căci vrerea ta
eu bine-o ştiu, dar greci aceştia fură,
şi poate-or fi semeţi cu limba ta".

Când focul fu şi-n locul unde-avură
cuvintele şi loc şi timp în fine,
atari au fost din dulcea tatei gură:

– "Voi doi, pe cari-acelaşi foc vă ţine,
de-s vrednic eu răspuns să mi se deie,
şi-ori mare-ori mic de v-am făcut vrun bine

c-am scris trăind înalta-mi epopee,
să staţi, iar unul spuie dintre voi
pe unde-a mers prin sineşi ca să pieie!"

Şi-al vechii flacări cel mai lung vâlvoi
zbătut porni să scoată murmurarea
cum face-un foc bătut de vânt la noi.

Iar vârful ei aşa-şi făcea mişcarea,
părând al unei limbi ce-ar fi vorbit,
şi voce-a scos şi-a zis: – "După scăparea

de Circe-acea ce-un an m-a fost robit
aproape de Gaeta, mai nainte
de ce pe-aici troienii-au fost venit,

nici dor de fiu, nici mila de-un părinte
bătrân, pe-atunci, nici dragostea datoare
să curme-al Penelopei plâns fierbinte

n-au fost în stare-a-nvinge-a mea ardoare
să plec în lume ca să ştiu şi eu
şi-a altor neamuri vicii şi valoare.

Şi-aşa plecai cu-un singur vas al meu
pe-al mării sterp întins, numai c-o mână
de soţi ce-apoi cu mine-au fost mereu.

Văzui şi-un mal şi-alt mal al mării, până
la sarzi şi la ispani, văzui Marocul
şi câte ţări au marea-n jur stăpână.

Bătrân şi eu şi-ai mei eram, şi focul
topit, când am ajuns la acea strâmtime
în care-a-nchis Heracle-odată locul

ca mai spre-adânc să nu cuteze nime.
Lăsai Sevilla-n dreapta căii mele,
şi-n stânga Ceuta-n neguri de-adâncime.

«O, fraţi», am zis, «prin mii de mii de grele
sosiţi şi-n cel din urm-apus acum,
cu slabul rest al vieţii puţintele

ce licură de-abia pierdută-n scrum,
ce-ar fi, ca-n lumea cea făr' de fiinţe
noi dincolo de soare-am face-un drum?

Voi fii sunteţi ai nobilei seminţe
şi nu născuţi spre trai de dobitoc,
ci-onoare să cătaţi şi cunoştinţe!»

Şi-astfel redeşteptai atâta foc
cu-aceste vorbe câte-avui a spune,
că n-aş mai fi putut să-i ţiu pe loc.

Şi-ntoarsem prora iar spre soare-apune,
şi, tot la stânga-n larg pentru-alergare,
făcurăm din lopeţi aripi nebune.

Şi toate stelele ce-alt pol le are
luceau prin nopţi, şi-al nostru pol apus,
şi nici nu mai ieşea apoi din mare.

De cinci ori s-a aprins de jos în sus
şi tot de-atâtea ori se stinse luna
de când urmam ăst drum de care-am spus,

când negr-un munte şi-a ivit cununa
departe-n fund, prin zare-nnegurată
cum alta-n lume n-am văzut nici una.

Şi-un chiu ce-am scos se-ntoarse-n vai îndată,
căci noul mal o volbură născu
ce-a prins corabia-n proră să ne-o bată.

Trei roţi cu marea-ntreagă el făcu
şi-a patra oară pupa-n sus o-mpinse
şi prora-n jos, cum Altuia-i plăcu.

Şi-adâncul mării peste noi se-ntinse."

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mihai: Ah, Luci... Nu ştiu ce să-ţi spun... Dar zău că nu e bine!
Lucian: Off, da, ştiu că nu e bine. Dar ce pot face? N-am nici o putere. Sunt atât de neputincios... Şi atâţia ani pierduţi degeaba? Opt ani din viaţa mea, de iluzii, de speranţe, totul dus, din cauza lui Sid... Cine şi-ar fi putut imagina?! Bine, poate că şi eu am greşit, dar... Uff, mai bine făceam cum îmi spunea mama şi rămâneam acasă; renunţam la misiunea asta afurisită... Era mult mai simplu! Fără complicaţii inutile! Ce rost au toate astea?! Comandantul misiunii... Halal! Sunt jalnic!
Mihai: Uff, Luci... Zău, nu vorbi astfel!
Lucian: Dar cum altfel ai vrea să vorbesc? Când pierd totul printre degete? Când nimic nu-mi merge bine?! Situaţia îmi scapă de sub control. Încerc să mă amăgesc că încă aş avea vreo şansă, dar văd bine că mă amăgesc doar... Ce-mi rămâne? Nimic. Cu Lia n-am nici o şansă. Probabil n-am avut niciodată, doar aşa credeam eu...
Mihai: Ba ai, dar trebuie să-i vorbeşti. Să-i spui odată ce simţi pentru ea! Nu-i atât de dificil. Dacă eu am putut, cu Ly, nu văd de ce n-ai putea şi tu; mai ales tu, Luci! Zău aşa...
Lucian: Da, tu nu vezi ce ar putea fi atât de dificil; normal, pentru tine e greu de înţeles... Cum să-i spun?! De ce? Să mă refuze din nou? Să mă respingă, ca de fiecare dată? Pentru a câta oară? Ce folos?!
Mihai: Ah, de asta te temi tu?
Lucian: Păi, m-a respins de atâtea ori; nici măcar nu mai ţin minte de câte... Mi se pare normal să-mi spună, categoric, "nu"... Dar, nu contează. Mă retrag în rezervă, să n-o lăsăm pe Ly să aştepte prea mult.
Mihai: Da, bine, mergi. Mă găseşti tot aici.
Lucian: Tu, cu computerele astea... Nu poţi să stai mult timp departe de ele!
Mihai: Obişnuinţa, Luci. Obişnuinţa... Şi în plus, pasiunea!
Lucian: Bine. Revin imediat.

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul III

"Prin mine mergi la cuibul întristării,
prin mine mergi la veşnic plâns fierbinte,
prin mine mergi la neamul dat pierzării.

Justiţia mişca pe-al meu Părinte,
puterea cea divină m-a durat,
iubirea primă şi suprema minte.

Când eu n-am fost, nimic n-a fost creat,
ci veşnic tot şi-n veci voi fi durată,
să lase-orice speranţă cine-a intrat."

Aşa scria-n coloare-ntunecată
deasupra unei porţi. Şi-am zis: – "Ce scrie,
maestre,-aici e vorbă-nfricoşată."

Iar el atunci ca unul care ştie:
– "Se cade-aici să stingi orice prepus,
şi-oricare spaimă moart-aici să fie.

Sosit tu eşti în locul unde-am spus
că duhuri ai să vezi, aici aduse
fiindc-al minţii bun şi l-au răpus."

Şi mâna sa-ntr-a mea apoi o puse
zâmbind voios, iar d-asta mă-ntrămai,
şi-n stări secrete-astfel el mă-ntroduse.

Suspine-aici şi plâns şi groaznic vai
urlau prin aerul lipsit de stele,
aşa că la-nceput eu lăcrimai.

Diverse limbi, cumplite vorbe grele,
voci groase-ori iuţi de furia durerii,
scrâşniri de dinţi, loviri de mâini cu ele

făceau o larmă care-n fundul serii
se tot roteşte-n acel aer stins
ca pulberea-n vârtejurile verii.

Iar eu, ce-aveam de spaimă capu-ncins:
– "Ce-i, Doamne,-am zis, ce-aud? Ce neam să fie
de-a sa durere-atât de mare-nvins?"

– "Aceasta este-acea ticăloşie,
în care plâng nefericiţii-acei
ce nici onoare n-au, nici infamie.

De-a valma stau cu îngerii mişei
cari nici fideli Puterii creatoare,
dar nici rebeli n-au fost, ci-nchişi în ei.

Respinşi de Cer, spre-a nu-l ştirbi-n lucoare,
sunt şi de Iad respinşi, căci ar putea
cei răi din Iad cu ei să-şi fac-onoare."

Şi iarăşi eu: – "Ce cazn-atât de grea
le smulge-urlare atât de desperată?"
Iar el: – "Un scurt răspuns tu vei avea.

Nu pot spera să moară niciodată
şi-n josnica-le-orbie-atât de seci
privesc cu pizmă-oricare soartă dată.

Nici Drept, nici milă pentru ei în veci,
nici unu-n lume nici o faimă n-are.
Prea mult vorbim de ei; tu-i vezi şi treci."

Privind apoi, văzui un steag cu-atare
rotire-n jur că-n graba-i negrăită
părea-n etern nedemn de-orice-alinare.

Şi-atât de-adânc-o gloată-ngrămădită
pe urma lui, că n-am crezut vrodată
că moartea poate-atât de mult să-nghită.

Şi-aici pe mulţi îi cunoscui şi iată
privind văzut-am bine... umbra cui
fugi, de laş, de marea slujbă dată.

Şi-atunci am înţeles şi sigur fui
că-s răii-acei pe cari-i are-n ură
şi Cel Etern şi şi duşmanii Lui.

Aceşti ce viaţă nici trăind n-avură
sunt goi de tot, ai lumii ticăloşi,
iar viespi şi mari tăuni cu-nţepătură,

le scurg pe-obraji de sânge valuri roşi
pe care-amestecat cu plâns fierbinte
li-l sug de sub picioare viermi scârboşi.

Văzui apoi privind şi mai nainte
pe malul unui mare râu popor,
şi-am zis atunci: – "O, fă, te rog, părinte,