Cântul XXII

Spre doamna mea, ca şi-un copil ce cată
spre cea la care mai vegheat se ţine,
aşa mă-ntoarsei tulburat deodată,

iar ea, ca mama ce grăbită vine
la fiu-i palid şi mai mort, cu-acel
un glas ce poate-a pururi să-l aline:

— "Nu ştii că eşti în cer?" mi-a zis. "Că el
întreg e sfânt? Că orişice lucrare
se face-aici pornind din bunul zel?

Ce mult te-ar fi schimbat a lor cântare,
ce mult şi eu zâmbind, tu poţi vedea,
când glasul lor te-a-nvins aşa de tare.

De-ai fi-nţeles ce rug-au pus în ea,
ai şti ce răzbunare se ridică,
pe care tu, trăind, o vei vedea.

Divina spadă nici târziu nu pică,
nici prea de timp, cum pare, poate, cui
aşteaptă, ori sperând, ori prins de frică.

Şi-acum tu mintea spre-altele să-ţi pui;
ilustre duhuri ai să vezi în cale,
de-ntorci tu ochii-aşa precum îţi spui."

Privind atunci pe placul vrerii sale,
văzui vro sută de mărunte sfere
ce-n stol s-ornau cu raze mutuale.

Şi-am stat precum când singur în tăcere
sugrumi dorinţa-n tine ne-ndrăznind
să ceri, de teamă că-i prea mult ce-ai cere.

Dar cea mai mare şi mai mult lucind
dintr-aste perle-un pas făcu năinte,
spre-a face-ntinsul arc să mi-l destind.

— "Dac-ai putea şi tu" vorbi cuvinte,
"să vezi ca noi amoru-ne profund,
ţi-ai da pe faţă tot ce-ascunzi în minte.

Dar, gândurilor tale ce s-ascund,
eu totuşi vreau, din dorul de-a nu-ţi face
spre naltul ţel zăbavă, să răspund.

Pe-un deal, sub coasta cui Cassinul zace,
venea, spre-a se ruga, pe culme sus,
popor sedus şi nepornit spre pace.

Eu sunt acel ce-ntâi pe deal am dus
sfinţitul nume-al cui în lume-aduse
dreptatea ce-azi mă nalţ-aşa de sus.

Şi-atâta dar divin asupra-mi fuse
c-am scos din preajma tutor aste locuri
impiul cult ce lumea ne-o seduse.

Iar toate-acestea alte sfinte focuri
au fost bărbaţi cuprinşi de-acea căldură
ce flori şi fructe sfinte naşte-alocuri.

Romoldo şi Macarie-aceştia fură,
iar altii-s fraţi de-ai mei ce,-n mănăstire,
cu inimi tari, înfipţi pe loc statură."

— "Vorbind cu mine-acum, şi-a ta iubire
ce-arăţi, am zis, ca şi bunăvoinţa
ce-o simt şi-o văd în toat-a voastr-oştire

de foc de-aici, aşa-mi lărgesc credinţa
precum o roză-n soare răsfirată
deschide-atât cât este-n ea putinţa.

Te rog de-aceea să m-asiguri, tată,
că am şi-atâta har în Dumnezeu
ca faţa ta s-o văd ne-nvestmântată."

— "Plinire-afla-ţi-va dorul, frate-al meu,
în cel din urmă cer, căci el plini-va
oricare dor, şi-al orişicui şi-al meu.

Deplin şi-ntreg e-n şi-aflând potriva
oricare dor, căci numa-n el oricare
un punct a fost de-a pururi unde fi-va

el nu-i niciunde-n spaţiu, poli el n-are,
şi-a noastră scară-i până-n el urcată,
de-aceea culmea-i nevăzută-li pare.

Dar Iacov, patriarhul nostru,-odată
privi cândva şi-a culmei ei mândrie
pe când de îngeri o văzu-ncărcată.

Ci-azi nu-şi desparte-al său picior de glie
vrun om spre-a o sui, iar norma mea
rămase jos spre-a răsipi hârtie.

Iar zidul cel ce-odată schit făcea
speluncă-i azi, de hoţi, şi-a lor calpace
burdufuri pline de făină rea.

Nici cea mai grea usură nu-i displace
eternului atât ca fructu-amar
ce inima-n monahi să zburde-o face;

stăpâni oricărui bun păstrat de-altar
îi sunt acei ce pe la uşi colindă,
dar nu cumetrii,-ori alt orice tâlhar.

Ci-aşa-i de lesne-n om ce-i rău să prindă,
încât nici n-are trai o bună vrere
nici cât din mic stejar până la ghindă.

Vezi, Petru a-nceput lipsit de-avere
şi făr' de-arginţi, iar eu cu rugi şi post,
Francisc al său convent umblând a cere.

Când stai să vezi ce la-nceput a fost
oricare lucru şi-i priveşti urmarea,
ce-ncepe bine vezi că-ncheie prost.

Iordanul s-a re-ntors, ce-i drept, iar marea
păreţi avu, când domnul vru să-i pună,
ci-ar fi mai de mirat, aci-ndreptarea."

Sfârşind aşa, văzui cum el s-adună
la stolul său, iar stolul său se strânse
şi-ntreg s-a ridicat ca o furtună.

Iar dulcea doamnă-n sus acum mă-mpinse
c-un singur semn, pe scară-n urma lor;
puterea ei aşa de mult mă-nvinse.

Nimic din câte suie,-ori se scobor
la noi în mod firesc nu-şi are-aieptul
să poţi a-l compara cu-al nostru zbor.

Precum, creştine,-o să mă-ntorc la dreptul
triumf şi plâng, în aşteptarea lui,
adese-al meu păcat şi-mi sânger pieptul,

tu nu tragi mâna când pe foc o pui
în graba cum văzui eu semnul care
urmează pe Viţel şi-n el şi fui.

Slăvită stea, tu ce-ai cu-nbelşugare
puteri adânci din cari, anume ştiu,
îmi vine-al meu talent, ori mic, ori mare,

căci sfântul Tat-a tot ce-n lume-i viu,
cu voi era spre-a răsări şi-apune
când eu în Tosc-am început să fiu;

iar, când voit-a harul a dispune
să intru-n sfera ce vă poartă-n ea,
sortită-mi fuse-a voastră regiune.

Suspină-n sus spre voi inima mea
smerit, ca să-mi adun din voi putere
spre locul unde-s tras pe-o cale grea.

— "Ţi-e-aproape-atât suprema mângâiere,
vorbi Beatrice-atunci, că se cuvine
s-asculţi şi s-agereşti a ta vedere.

Deci, pân-a nu ţi-o fi-nsânit în tine,
priveşte-n jos spre-atâtea lumi, spre toate
pe câte-acum le ai sub tălpi prin mine,

ca inima-ţi să-ţi stea, pe cât se poate,
voioasă-n rând cu cei voioşi ce cură
pe-un drum ceresc în glorioase gloate."

Prin şapte sfere-a mea căutătură
se-ntoarse-n jos; văzui şi-acest pământ,
aşa c-am râs de-umila lui făptură;

eu ţin mai just acel judecământ
ce-l ia-n dispreţ; mai sus cari se ridică
îi poţi numi-nţelepţi, fiindcă sunt.

Văzui aprinsă pe-a Latonei fiică,
dar făr' de umbra ce-mi făcea bătaia
de cap, cu-a ei desime mare-ori mică.

Putui şi soarelui să-i rabd văpaia
din faţa lui, văzui cum îşi fac jocul
vecin şi-n jurul lui Dio şi Maia;

văzui pe Jupiter cum temperează focul,
şi-al fiului şi-al tatei lui, şi clară
văzui rotirea ce le schimbă locul.

Şi toate şapte clar îmi arătară
cât sunt de mari, ce grabă pun pe căi
şi ce distanţe-n spaţiu le separă.

Iar punctul ce ne' face-atât de răi,
pe când roteam aşa-n eternii Gemeni,
întreg îmi apăru din munţi în văi.

şi-ntoarsei ochii-n ochii făr' de-asemeni.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XIV

Spre cerc din centru, şi spre centru vine
din margini apa în rotundul vas,
precum o mişti de-afară, ori din sine;

acestea ce le spui mi-au şi rămas,
venite-n gând deodată când tăcut-a
şi duhul plin de glorie-al lui Tommas,

prin faptu-asemănării, căci făcut-a
la fel şi el vorbind, şi Beatrice,
căci, după el, ea astfel început-a:

— "Acesta are zor, deşi n-o zice,
şi nici vorbind, dar nici nu se gândeşte,
să afle şi-alt un adevăr de-aice.

Să-i spui de focul, cel ce vă-nvăleşte
substanţa voastr-aici, va rămânea
etern la voi cum astăzi vă-nfloreşte,

şi, rămânând, să-i spui cum va putea,
când voi veţi fi iar trup, la voi rămasul
să nu vă fie-o piedec-a vedea.

"Cum cei ce-n dans rotind îşi poartă pasul,
când sunt cuprinşi de-un spor de veselie,
mai veseli tropotesc şi nalţă glasul,

aşa mi-au arătat la ruga pie
şi-acele sfinte hori o sporitoare
plăcere-n dans şi-n dulcea melodie.

Acel ce plânge că pe lume moare
spre-a fi cu viaţă-n cer, el n-a simţit
eterna rouă-n dulcea ei răcoare.

Căci unu, doi şi trei, ce-n veci unit
şi-n trei şi-n doi şi-n unul e deodată,
şi-aşa-ngrădeşte tot cel ne-ngrădit,

puterea lui de trei ori fu cântată
de toţi de-aici, şi-aşa fu melodia
c-ar fi oricărui bine-o demnă plată.

Şi-n cea mai strâmtă roată din făclia
cea mai divin-aşa de dulce-un grai,
cum poate-avu Gavril cătră Maria,

răspuns a dat: — "Iubirea noastră-n rai,
atâta timp cât ţine serbătoarea,
luci-ne-va-mprejur cu-atare strai.

Lucoarea lui urmează-n grad ardoarea,
şi-ardoarea văzul ce ne este-aci
atât cât graţia ne-a sporit valoarea.

Şi-al nostru trup, când timpul va veni
în sfântă carne iarăşi să se-mbrace,
fiind perfect, cu mult mai drag ne-o fi.

Va creşte deci lumina ce ne-o face
din mila sa vestmânt supremul bine,
căci, spre-a-l vedea, prin el suntem dibace,

şi văzul deci să crească se cuvine,
să creasc-ardoarea ce din el răsare,
să crească raza ce dintr-însa vine.

Dar, ca şi jarul, când el flăcări are,
de-atât de-a lui lucoare-nvinse sunt
încât distinct el dintre ele-apare,

aşa de-a cărnii ce ne-o fi vestmânt
învins-o fi lucoarea ce-azi ne-mbracă,
de-a cărnii, zic, ce moartă ni-e-n pământ.

Ăst spor de foc nu trude-o să ne facă,
căci şi-n organe-atât va fi şi sporul
spre-a-nvinge tot ce poate să ne placă."

Părur-atunci toţi gata şi cu zorul
să strige-"Amin!", şi-un cor şi-al doilea cor,
de mortul trup atât-arzându-i dorul,

nu numai pentru ei, ci poate-un dor
de mame,-ori taţi, de toţi câţi îi iubiră
pe când erau şi ei din cei ce mor.

Şi-atunci lucori, egal lucind, veniră
în juru-acestor roţi de care-am spus,
aşa cum vezi când cerul se reschiră.

Şi-aşa cum, la suirea-ntâiei seri,
pe cer încep noi aştri să-ţi apară,
ce-acum îţi par aieve,-acum păreri,

aşa-mi păru că văd cum licurară
fiinţe nouă, cari în cerc au cins
pe-aceste două hori pe dinafară.

O, cum veni de iute şi de-aprins
veridicu-ţi reflex, spirite sfinte,
în ochii mei, că fui de el învins!

Ci-mi sta zâmbind Beatrice-aşa nainte
şi mândr-aşa, c-a mea de-aci vedere
o las cu multe care-mi fug din minte.

Când ochii mei au prins din nou putere
să-i urc, văzui că-s singur şi transpus
cu doamna mea spre cerul altei sfere.

Simţeam eu bine că mă urc în sus
din focu-nflăcărat al stelei care
părea că arde roşie de nespus.

Din sufletul întreg şi-n limba care
e una-n toţi adusei mulţămită
precum cerea şi-n har sporita-mi stare.

Şi nici n-a fost în pieptul meu topită
văpaia jertfei, când convins eu fui
că ea cu drag şi bine-a fost primită,

căci între două raze largi văzui
aşa de-aprinse roşii flăcărele,
c-am zis: — "Oh, Soare, ce de salbe-ţi pui!"

Precum cu stele mari şi mici albeşte
Galaxia-aşa, din pol în pol, o cale
ce chiar şi pe-nţelepţi îi zăpăceşte,

aşa şi-n Marte,-n fundul sferei sale,
un semn formau, cel vrednic de mărire,
ce-mparte-un cerc în patru părţi egale.

Aci-mi simt arta-nvinsă de-amintire,
căci astfel fulgera pe cruce Crist
că n-aflu demn nimic de-asemuire;

dar câţi iau crucea lor urmând pe Crist
ierta-mi-vor câte las să nu le vază,
căci înşişi văd lucind pe lemn pe Crist.

Din corn în corn, din vârf până la bază,
jucau lumini ce scânteiau sporite
când se-ntâlneau, ori se-ntreceau pe rază;

cum vezi mici părţi de corpuri, răsucite
sau drepte-aici, şi-a jocului figură
mereu schimbând-o, leneşe-ori grăbite,

şi-aşa se mişcă-n raza care cură
trecând prin umbra ce şi-o face-adese,
prin minte-ori artă, scutec de căldură.

Şi, cum din harpă şi din gigă iese
plăcut tintin de multe corzi, chiar cui
nu-i sunt din cântec vorbele-nţelese,

aşa din lămpile ce-aici văzui
ieşea pe cruce-o melodie-atare
c-am stat răpit, deşi n-o pricepui.

Simţeam eu clar că-i vrun elogiu mare,
căci "Scoală-te!" şi "'nvinge!"-am prins din cânt
cum prind şi-acei ce-aud din întâmplare.

Simţeam de el c-aşa de-nvins eu sunt,
că pân-aici nimic n-avu putinţă
să-mi fie-un lanţ mai drag ca legământ.

Prea aspră poate pare-a mea sentinţă
c-am pus mai jos plăcerea de-ochii ei
cei dulci ce-alin-oricare-a mea dorinţă;

câţi însă ştiu că stampa vie-a ce-i
frumos etern, pe cât te sui, devine
mai clar şi deci, de n-am privit în ei,

mă pot scuza de ce m-acuz pe mine
spre-a mă scuza, şi văd c-am spus dreptate;
căci nu-s excluse-aici plăceri divine,

căci ele,-urcând, devin tot mai curate.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul V

— "De-ţi ard mai mult de flacăra iubirii
decât mă vezi tu-n lume jos, şi-n tine
ţi-am stins atât puterile privirii,

să nu te miri deloc, căci asta vine
din văz perfect, ce, după cât pricepe,
îşi mişcă paşii dup-aflatul bine.

În minte-ţi văd că-ncet-încet începe
lumina cea de veci a străluci,
ce,-abia ce-o vezi, etern amor concepe;

pe-al vostru-amor de-l poate rătăci
altce, el nu-i decât o slabă zare
simţită rău, care-a pornit de-aci.

Tu vreai să ştii de umple oarecare
alt bun atâta ştirbul jurământ
spre-a fi un suflet sigur de-achitare."

Aşa-ncepu Beatrice-acest un cânt
şi, ca şi-un om ce nu s-opreşte-n spuse,
aşa-ntregit-a-nvăţul ei cel sfânt:

— "Supremul dar ce-n noi, din milă,-l puse
Cel-Sfânt, creând, cu larga-i bunătate,
şi însuşi lui cel mai conform îi fuse,

acesta este-a vrerii libertate.
Făpturi inteligente-au fost cu ea
şi numai ele singure-nzestrate.

Acum, de stai să judeci, vei vedea
că naltul preţ al votului e factul
că vrea şi Dumnezeu ce omul vrea.

Deci, când un om cu ceru-ncheie pactul,
s-aduce bunul, ce-ncepui a-l spune,
pe sineşi jertfă, propriu-avându-şi actul.

În locul lui deci ce-ai putea tu pune?
Tu vrei, de crezi că-i just uzat ce dai,
c-un bun nedrept a face fapte bune.

Acum tu punctul cel de bază-l ai;
ci-altarul poate dezlegări să facă,
deci pare-a fi-n contrast cu ce-arătai,

dar cată să mai stai la mas-o leacă
spre-a-ţi da la mistuire-ajutorinţă,
căci prea ţi-am dat mereu mâncare seacă.

Deschide-ţi mintea deci şi cu priinţă
tu ţine-n ea, căci numai să-nţeleagă
şi-a nu ţinea nu este-n om ştiinţă.

Sunt două lucruri ce concurg la-ntreagă
fiinţa jertfei: unu-i lucrul care
îl dai, iar altu-i pactul ce te leagă.

Nicicând dispensă cea din urmă n-are
decât făcând-o şi-mprejurul ei
vorbii mai sus cu vorbe-aşa de clare.

De-aceea fu nevoie la evrei
de vot, deşi ofranda câteodată,
cum cred că ştii, o mai schimbau şi ei.

Iar cea dintâi, materia ce-i dată,
atare poate fi că nu fac crime
acei ce-o dau într-alt obiect schimbată.

Dar de pe-un umăr pe-altu-a sa greime,
pe placul său şi fără să-nvârtească
acele două chei, n-o schimbe nime

şi rea orice schimbare-o socotească,
de nu-i cuprins-omisa jertf-a sa
ca patru-n şase-n ce-o s-o-nlocuiască.

Deci orice dar ce-atât ar apăsa
c-ar sta-n cântar valori la fel de drepte,
el nu-i de-ajuns să poată compensa.

Voi darnici fiţi, dar nu cu ne-nţelepte
votări, luând jurarea-ntru nimica,
precum cu-ntâiul vot făcut-a Iepte,

căci lui mai bine-i fu "Greşii" să zică
decât servind, căci mult mai rău a fost,
cum fu nebun şi-atridul cu-a sa fiică,

din cauza cărei jertfe făr' de rost
plâng fata, pentru-a tatălui greşală,
oricine-o auzi, deştept ori prost.

Dar tu spre hotărâri nu da năvală,
nu fi ca pana-n orice vânt, creştine,
şi nu gândi că orice apă spală!

Aveţi păstor ce-n dreptul drum vă ţine,
ş-aveţi Scriptura-n două părţi, apoi,
şi-atât v-ajunge-a face cum e bine.

Voi oameni fiţi, nu prostănace oi,
când pofta rea pe-alt drum vă-mpinge sacul,
spre-a nu vă râde-ovreii dintre voi.

Nu fiţi ca mielul ce, naiv, săracul,
îşi las-al mamei lapte şi zglobiu
îşi face singur rău, spre-a-şi face placul."

Vorbi Beatrice-aşa precum vă scriu,
privind cu dor în sus spre-acele sfere
în cari e universul mult mai viu.

Schimbatul chip al ei şi-a ei tăcere
făcu să-mi tacă spiritul ce-o vie
dorinţ-avea noi lămuriri a-i cere.

Precum, chiar pân-a n-apuca să-şi vie
în pace coarda, intră-n ţintă fierul,
aşa zburam spre-a doua-mpărăţie.

Văzui lucind pe doamna mea-n eterul
acestui cer atâta de voioasă,
că mult mai viu orna planeta cerul.

Când însăşi fu schimbată-n mai frumoasă,
cum fui atunci eu însumi, omul care
În orice chip am fire schimbăcioasă!

Precum în lacuri pacinice şi clare
vezi peştii-urmând ceva ce e de-airea
venit în lac, crezând c-ar fi mâncare,

aşa văzui spre noi venind oştirea
de lămpi, vro mie, cred, şi toţi strigau:
"Ei, iat-acel ce ne-o spori iubirea."

Şi,-aproape-apoi sosite, s-arătau
de-atâta har al fericirii pline
prin clarul foc în care se-mbrăcau.

Socoţi c-aş întrerupe-acum, creştine,
ce-ncepe-aici; o, ce dorinţ-amară
de-a şti ce-a mai urmat ar arde-n tine!

Din tine poţi să judeci aşadară
ce dor m-ardea să ştiu şi-al lor regat
de-ndată ce, sosind, mi s-arătară.

— "Ferice om, cui harul sfânt ţi-a dat
să vezi triumful din eterna pace
cât timp tu-n tabără mai eşti soldat,

ne-aprinde-aici lumina care face
ferice-ntregul cer, deci, dacă vrei
să ştii de noi, tu-ntreabă tot ce-ţi place!"

Aşa mi-a zis cucernic dintre ei
un duh, iar doamna mea: — "Vegheat vorbeşte,
vorbeşte,-a zis, şi crede-i ca pe zei!"

— "Eu bine văd că haină te-nveleşte
lumina ta, prin ochi vădind-o cum e,
căci, cum zâmbeşti, mai clară ea luceşte,

dar nu ştiu cine eşti, ce-ţi dete-anume,
tu, demne suflet, gradul ăstei sfere
ce-n foc străin ni-e-aşa de-ascunsă-n lume."

Spre-acea lumină ce-mi propuse-a cere,
vorbii, întors spre ea, iar ea spre mine,
cu mult mai mult lucind de-a ei plăcere.

Precum s-ascunde singur el pe sine
În plus de foc, când mistui pătrunse
grămezi de neguri, soarele când vine,

aşa, plăceri sporite-având, s-ascunse
în propria sa lucoare umbra sfântă
şi,-ascunsă-n sine-aşa, aşa-mi răspunse

cum cântecul ce-urmează-acum vă cântă.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XXV

De-ar fi ursit poemului meu sacru,
cui şi pământ şi cer sprijin îi dară
şi-atâţia ani făcu din mine-un macru,

să-nvingă ura ce n-alungă-afară
din mândrul ţarc unde-am durmit ca miel,
duşman cu lupii cari război îi dară,

cu altă voce-atunci, c-un păr altfel
întoarce-m-aş poet să iau cunună
unde-am primit botezul, căci prin el

intrai eu în credinţa care-adună
pe drepţi în cer şi pentru ea şi fui
de Petru-ncins cu-aşa urare bună.

Atunci, venind spre noi alt foc văzui
din stolul de-unde binevru să vie
cel pus de Crist ca prim vicar al lui;

iar doamna mea, lucind de bucurie,
mi-a zis: — "O, vezi, o, vezi pe-acel odor
ce dă Galiţiei cauză de mândrie!"

Precum când un porumb, lăsat din zbor
la alt porumb, rotind ei îşi arată,
şi dulce gurluind, iubirea lor,

aşa şi-aceşti cu viaţa luminată
doi principi mari voioşi se-ntâmpinară,
slăvindu-şi hrana care-aici li-e dată.

Iar când salutul lor şi-l terminară,
s-opriră-n faţă-mi ambii, făr' de-a zice
nimic, şi-aprinşi că faţa mi-o-nclinară.

Zâmbind atunci, vorbit-a Beatrice:
— "Mărite spirit, cel ce ne-ai expus
cât face pe-om credinţa de ferice,

vorbeşte de speranţa-ntr-acest sus;
o ştii, c-o spui de-oricâte ori divine
puteri vădit-a celor trei Isus."

— "Sus capu,-ncredinţat că tot ce vine
din lumea muritoare,-aici urcat,
în focul nostru matur el devine."

Al doilea foc aşa m-a-mbărbătat,
deci ochii-mi ridicai spre munţii care
dintâi cu-a lor poveri mi i-au plecat.

— "Prin milă-i vrând al nostru rege mare
să vezi tu ochi-în-ochi pe prinţii-acei
ce-n curtea sa cea mai secretă-i are,

încât, văzând tu adevărul ei,
şi-n tine să-ntăreşti şi-ntr-alţi ca tine
speranţa care-a tot sprijin o iei;

să-mi spui tu deci, ea ce-i, şi de-unde-ţi vine
în suflet ea, şi cum ţi-l înfloreşte?"
Aşa vorbi al doilea foc spre mine.

Ea, care-aici, pe-atât de nalte creste,
îmi da puteri aripelor să zboare,
răspunsul meu mi l-a-ntrodus cu-aceste:

— "N-avu a noastră Maică luptătoare
un fiu care-ar spera mai mult, cum scrie
în cel ce-oştirii-ntregi de-aici ni-e soare,

şi din Egipt iertat îi fu să vie
să vad-acest Ierusalim din rai
cât timp încă-i dator oştean să fie,

dar alte două întrebări ce-i dai
nu spre-a le şti, ci spre-a vădi prin ele
virtutea asta cât de drag-o ai,

le las pe el, căci nu-i vor fi nici grele,
nici loc de-a limbuţi. Răspundă-n pace,
şi harul sfânt să-i dea la zbor vântrele."

Precum şcolarul cu-al său dascăl face,
voios şi iute-n ce-are el doctrină
spre-a da dovadă cât e de dibace,

am zis: — "Speranţa-i aşteptarea plină
a gloriei ce va fi şi ne-o produce
un merit dat şi graţia divină.

Din multe stele-această faclă-mi luce,
ci-ntâi mi-o-nfipse-n suflet cel ce-avea
suprema liră-a vecinicului duce.

Sperează-n tine, psalmul său zicea,
toţi cei ce ştiu de marele tău nume;
iar câţi nu-l ştiu au ei credinţa mea?

Apoi mi-o rourează mai anume
scrisoarea ta, de care-s plin, şi-mi place
s-adăp cu ploaia ta şi pe-alţii-n lume."

Pe când vorbeam, în sânul cel vivace
al sfintei flăcări scăpară şi-n pripă
şi des aşa cum fulgerul o face.

Şi-a zis: — "Iubirea care mă-ntr-aripă
cu-acea virtute, care-mi fu soţie
până-n martiriu şi-ultima mea clipă,

mă face să-ţi vorbesc de-o bogăţie
ce-aşa de dragă-ţi e, de-aceea vreu
să-mi spui: speranţa ce-ţi promite ţie?"

— "Scripturile-amândouă, zisei eu,
spun scopul ei." Iar el: — "Să-l dai pe faţă."
— "Din cei făcuţi amici lui Dumnezeu,

tot insu-n ţara sa, Isai învaţă,
în dubla haină fi-ne-va-nvestit,
iar ţara sa e dulcea astă viaţă.

Dar frate-tău e mult mai lămurit
când el vorbeşte de-albele vestminte
şi-ăst fapt ni-l spune clar descoperit."

Şi-abia ce-am spus cerutele cuvinte,
"Sperent in te" deasupra-mi s-auzi
şi-a dat ecou prin corurile sfinte.

Şi-aşa lucoarea-n ele se trezi,
că, Racu-n cer aşa cristal să fie,
o lun-a iernii-ar fi răstimp de-o zi.

Precum se scoală şi mergând să-mbie
cu drag fecioara-n dans spre-a face-onoare
miresei lor, dar nu din vro mândrie,

aşa văzui venind acea lucoare
spre-aceştia doi ce se-nvârteau cântând,
precum se şi cădea-ntr-a lor ardoare.

Intra şi-n cânt şi-n dans cu ele-n rând
şi le privea Beatrice, nemişcată
şi fără glas, ca şi-o mireasă stând.

— "Pe-acesta-l odihni la sân odată
al nostru pelican şi-i fu-n iubire
înalta slujbă, de pe cruce, dată."

Beatrice-aşa, dar fixa ei privire
n-o-ntoarse de la ei, ci-atenţie dete
şi când vorbea, ca şi după vorbire.

Şi, cum priveşte-un om şi parcă vede
privind în soare o pată-n faţa lui,
văzând însă prea mult nimic nu vede,

aşa cu focu-acest din urmă fui,
până mi-a zis: — "De ce te-orbeşte gândul
să vezi ceva ce-aici în ceruri nu-i?

Pământ mi-e trupul în pământ, în rândul
atâtor toţi, până ce-un număr sfânt
decretul vecinic nu va fi umplându-l.

În sfântul claustru,-n dublul lor vestmânt
sunt numai sorii, doi, ce se urcară;
deci du cu tine-n lume-acest cuvânt."

La vorba lui şi-ntregul cerc de pară
şi şi-al suflării-aceleia-ntreite
chitare dulce-n clipă încetară,

cum, vrând ori trude,-ori riscuri să evite,
lopeţile ce-al apei luciu-l bat,
când sun-un semn, stau toate liniştite.

Vai, cât am fost de-adânc înspăimântat
când eu, întors să văd pe Beatrice,
nimic nu mai văzui, deşi am stat

alături ei şi-n lumea cea ferice!

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul III

Ea, ce-mi scălda-n iubire-odată gândul,
frumosul adevăr mi-l dezveli
în dulce chip, probând şi reprobându-l;

iar eu, spre-a m-arăta-ndreptat şi-a fi
convins, nălţai atât cât se cuvine
spre dânsa ochii gata de-a vorbi.

Ci-un lucru-mi apăru, trăgând spre sine
atât de mult întreag-atenţia mea,
că gândul de-a vorbi s-a dus din mine.

O sticlă netedă şi-ntreagă-n ea,
sau cum o apă clară şi-odihnită,
al cărei fund să-l poţi însă vedea,

redă a noastră faţă oglindită
aşa de slab, că mai cu greu ne scapă
pe-o albă frunte-o perl-a fi zărită,

văzui pe mulţi la vorbă vrând să-ncapă
şi-avui acea eroare-n sens contrar,
ce-aprinse-amor între-un flăcău şi-o apă.

Crezând că sunt resfrângeri aşadar,
grăbit, de-ndată ce le-avui aminte,
mă-ntoarsei ca să văd de unde-apar;

dar nu văzui nimic, şi-aşa nainte
privii din nou în dulcea doamnei zare
ce-ardea zâmbind sub genele ei sfinte.

Şi-mi zise-apoi: "— Nu-ţi fie de mirare
de gându-ţi pueril dac-am zâmbit;
el spre-adevăr pas sigur încă n-are,

ci, ca şi de-obicei, îţi e smintit.
Substanţe-aievea sunt ce ochiul vede
închise-aici prin votul ne-mplinit.

Vorbeşte-le, şi-ascultă deci şi crede,
căci via rază, care-i pacea lor,
să ia alt drum de-al ei nu le concede!"

Spre-un duh, care-mi părea mai plin de dor
de-a sta de vorbă, m-am întors îndată
cum face-un om împins de mare zor:

— "O, tu, pe care raza te desfată,
a vecinicei vieţi, dulcoarea cui
n-o ştiu nicicând decât numai gustată,

mi-ai face-un dar de-ai binevrea să-mi spui
ce nume ai? Ce soart-aci vă leagă?"
Iar el, zâmbind cu toată faţa lui:

— "A noastră milă nimănui nu neagă
dorinţa justă, ca şi unul sfânt
ce vrea să-i fie-asemeni curtea-ntreagă.

Fecioară-n schit eu fost-am pe pământ;
mă poţi cunoaşte, de te uiţi mai bine,
măcar că mai frumoas-acum eu sunt

şi poţi cunoaşte pe Piccarda-n mine.
Sunt pus-aici cu alte fericite,
ferice-n sfera roţii cei mai line,

din singur duhul sfânt având pornite
orice dorinţe-aici şi ne-ntrerupt,
că-n ordinul său sfânt am fost primite.

Ni-e dat în gradul cel mai dedesupt
al nostru cer, fiindcă-n jurăminte
târzii am fost şi-n parte le-am şi rupt."

Iar eu atunci: — "Pe-a voastre feţe sfinte
luceşte-acum un nu ştiu ce divin,
că nu mai sunt cum fură mai nainte,

şi-aveţi acum pe chip un văl străin,
dar vorba ta veni să mi-l rădice
şi lesne-acum te recunosc deplin.

Dar spune-mi, tu, voi, cele-aci ferice,
n-aveţi de-un loc mai bun voi nici un dor,
de-un văz mai clar mai mult de-a fi amice?"

Surâse-atunci şi ea şi multe-n cor
şi-a scos cuvinte-aşa de-nflăcărate,
părând c-ar arde-n primul foc de-amor:

— "Puterea dragostei alină, frate,
al nostru dor şi-aşa ni-e el dispus
că vrea ce-avem, şi spre-alta nu s-abate.

Căci, dac-am vrea, dorind, să fim mai sus,
n-ar fi conformă vrerea-ne-ntru toate
cu vrerea celui care-aici ne-a pus.

Şi-aceasta-ntre-aste ceruri nu se poate,
căci mila e necesse-acestor sfere,
când judeci clar natura ăstor roate.

Spre-a fi ferice negreşit se cere
a sta-năuntru-acelei une vreri
ca toate-a noastre vreri să fie-o vrere.

Şi,-aşa cum ne-a cernit din sfere-n sferi
în oastea lui, şi-ntregii oşti i place
şi-i place-acelui ce ne dă plăceri

spre vrerea sa, iar vrerea lui ni-e pace,
ea este mare-n care toate cură,
ce-a fapt şi el şi tot ce firea face."

Acum fui clar cum orice-aşezătură
de-oriunde-n cer e rai, deşi n-au rouă
divinei graţii tot într-o măsură.

Ci-aşa cum e, că, şi sătul, când noua
mâncare tu o vezi şi poftă-ţi vine,
de-ntâia mulţămeşti şi ceri pe-a doua,

aşa, prin gest şi vorbe,-un dor în mine
să ştiu mai mult: ce tear-a fost prin care
suveica ei n-a tras-o până-n fine.

— "O sfântă viaţă şi-al ei merit mare
au dus mai sus pe-o doamn-, a cui voinţă
e normă-n văl la voi şi-n îmbrăcare,

ca până-n moarte-n veghe şi căinţă
să stea cu mirele ce ia cu milă
oricare vot conform cu-a lui dorinţă.

Acestei doamne-urmând, eu, o copilă,
fugii din lume, vălul ei să-l pui,
jurând să duc şi viaţa ei umilă.

Ci-apoi din dragu-mi schit răpită fui
de oameni răi şi văduvi de-orice bine
şi domnul ştie-apoi ce viaţ-avui.

Lucoarea însă asta, lângă mine
la dreapta stând şi-o vezi că-i luminată
de-ntreagă slava ăstei roţi senine,

ce-arăt de mine, despre sine-arată;
o sor-a fost, şi-asemeni fu perzând
umbrişul sfântului ei văl odată.

Deşi re-ntoarsă-n lume apoi, nevrând,
În barbar chip lipsit de-orice-omenie,
ea-n suflet făr' de văl n-a fost nicicând.

Constanţa cea faimoas-a fost ea vie;
cu ea a şvabilor a doua stâncă
avu pe-a treia şi-ultimă tărie."

Aşa sfârşi, şi-apoi, cântându-l încă,
un Ave ce-ncepu, peri, cum greu
un lucru piere-afund în ap-adâncă.

Privirea mea, ce-o urmări mereu
pe cât putu, când n-a mai urmărit-o
s-a-ntors spre-un dor cu mult mai mare-al meu,

Întreg s-a-ntors spre tine,-a mea iubito;
ci-n ochii mei luceai cu-atâta slavă,
că-n clipele dintâi n-am suferit-o;

şi-aşa-ntrebării mele-ai pus zăbavă.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XXXI

În chipul unei albe roze-acu
văzui oştirea cea de sfinţi pe care
prin sânge Crist mireasă şi-o făcu.

Ci-a doua, care vede şi-n zburare
slăveşte gloria cui o-namorează
şi-a cui iubire-o face-aşa de mare,

ca roi de-albine, care-acum s-aşează
pe flori, şi-acum ia drumul înapoi
spre stupul unde-un dulce suc lucrează,

aşa pe floarea cea cu multe foi
descinse-ntâi, s-a-ntors unde-n vecie
petrece-a ei iubire-n roi.

Şi feţe-aveau ca flacăra cea vie,
şi-aripi de aur; alb tot restu-l au
cum nu-i zăpadă alb-aşa să fie.

Şi-aşa, din grad în grad cum scoborau
pe floare, răspândeau şi-amor şi-ardoare
prin dulce vânt de-aripi ce le mişcau.

Deşi-ntre cele-mai-de-sus şi floare
atât de mult popor umbrea zburând,
nimic n-a stins din văz şi din lucoare,

căci razele divine cad trecând
prin tot, pe cât de vrednic e, iar zborul
nimic nu-l poate stăvili nicicând.

Fericea ţară, plină de poporul
cel vechi şi nou şi-n pace totdeauna,
ţinea spre-un punct şi văzul ei şi-amorul.

Lumină triplă, ce desfeţi din una
de-a pururi stea pe-atâţia fericiţi,
priveşte-n jos, să vezi la noi furtuna!

De-au stat năuci barbarii cei veniţi
din ţări ce-a pururi văd rotita cale
ce-o face Ursa cu-ai ei pui iubiţi,

văzând şi Roma şi-operele sale
atât de mari şi,-a orice gând mai sus,
Latranul peste-orice lucrări mortale,

dar eu, din timp în vecinicie-adus
şi din umane stări în stări divine
şi din Florenţa la un neam supus

şi just, ce-uimire-aveam acum în mine!
O, da,-ntre ea şi-a mea plăcere-mi fu
a n-auzi şi mut a sta mai bine.

Ca şi-un hagiu ce se desfat-acu
privind prin templu-n care-aduse votul
şi sper-a povesti cum îl văzu,

aşa purtam, pe scări, aci,-n chivotul
atâtor facle vii, priviri mânate
şi sus, şi jos, şi-acum rotind prin totul.

Şi feţe-arzând de milă şi ornate
de-al lor surâs şi-al altui foc văzui,
şi gesturi pline de-orice-onestitate.

Întregul paradis deci îl avui
cuprins acum în forma-i generală,
dar nu m-oprii pe-anume punct al lui;

şi,-având din nou aprins-a mea-ndrăzneală,
spre doamna mea mă-ntoarsei, căci în minte
aveam de-anume lucruri o-ndoială.

Un lucru vrui, dar altu-mi sta nainte;
văzui pe-un moş, unde-o crezui pe ea,
purtând ca neamul cel de-aici vestminte.

Şi-o dulce milă-n ochi şi-n faţ-avea,
şi dulci mişcări, aşa cum se cuvine
şi-un tată bun şi blând a le avea.

Şi: "Unde-i ea?" strigai cu spaimă-n mine.
— "De ea trimis, eu, locul meu lăsându-l,
venii spre-a da dorinţei tale-o fine."

Nimic nu i-am răspuns, ci,-n sus cătând,
o şi văzui cum îşi făcea cunună,
eterne raze-n juru-i reflectând.

De cerul de-unde mai de sus ne tună
n-ar sta mai depărtaţi nici ochii-acei
ce-ar fi-ntr-a mării-n cea mai jos genună,

decât erau de doamn-acum ai mei,
dar asta nu mă-mpiedica să-mi vie
şi limpede şi-ntreg tot chipul ei.

— "O, doamnă,-n care-a mea speranţă-nvie,
tu, care-ai suferit şi-n iad să-ţi pui
piciorul tău spre-a-mi da scăpare mie,

cunosc din câte lucruri le văzui
puterea ta şi multa-ţi bunătate
şi-n câtă graţie şi-adevăr mă sui.

Din rob ce-am fost m-ai scos la libertate
prin câte căi şi chipuri s-a putut
şi-au fost de tine demne-a fi-ncercate.

Păstrează-mi mila ta ca, refăcut
azi sufletu-mi întreg prin sfânta-ţi mână,
pe placul tău să-şi lapede-al său lut!"

Şi-atât de-ndepărtata mea stăpână,
precum părea, privindu-mă, surâse
şi iar s-a-ntors spre vecinica fântână.

Iar sfântul moş: — "Spre-a duce-acum, îmi zise,
cărarea ta la culmea ei deplină,
amorul sfânt şi ruga mă trimise.

Petreci cu văzu-ntreaga mea grădină
ca ochii tăi să-i agereşti prin el
spre zbor mai sus prin raza cea divină.

Şi-a cerului regină, ce mi-e ţel
oricărui gând, plini-va cu-ndurare,
căci eu Bernardo sunt, al ei fidel."

Precum de prin Croaţii vrunul care,
privind marama sfintei Veronici,
şi saţ, din cauza faimei vechi, el n-are,

îşi zice-n gând, în vremea ce-i explici:
"Isuse, doamne-al meu şi domn verace,
aşa erai tu deci cum eşti aici?"

Aşa fui eu privind acea vivace
iubire-a cui şi-n prima sa trăire
gustă-n contemplaţiuni această pace.

"O, fiu al graţiei, nalta fericire
de-aici tu n-ai s-o ştii", aşa mi-a spus,
"ţinând numai în jos a ta privire,

ci-n sus, prin roţi, până la cea mai sus,
pân-o să vezi în tron pe-acea regină
cui regnul nostru-i e devot supus."

Privii în sus şi, cum acea lumină,
ce-n zori dă farmec părţii-orientale,
întrece-a celei de-unde ziua-nclină,

aşa, ca şi pe-un deal suind din vale,
văzui o parte-n cercul mai sus clar
ce totu-n jur robea văpăii sale.

Şi-aşa cum, unde rău condusul car
de Faeton l-aştepţi, mai plin e locul
de vii lucori ce spre extern dispar,

şi-acea a păcii flamură mijlocul
aşa-l avea, mai viu, ci-a ei lucoare
aşa-şi scădea egal pe margini focul;

şi-n centru-i îngeri, toţi în sărbătoare
cu-ntinse-aripi, mai mulţi de-o mie-n cer,
distinct tot insu-n umblet şi-n lucoare.

Zâmbind la hora şi la imnul lor,
văzui o frumuseţe, dând o vie
plăcere-n sfinţi în ochii tuturor.

Să fiu bogat cât sunt în fantazie
şi-n vorbe-acum, eu tot n-aş cuteza
nici cel mai mic deliciu-a li-l descrie.

Bernard, văzând ce fix şi-atentă-mi sta
privirea-n sus spre-nvăpăiată rază,
spre ea cu-atâta foc şi-a-ntors pe-a sa,

că şi mai mult s-aprinse-a mea să vază.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul X

În fiul său privind cu-acea iubire
ce şi-unul şi-altu-a pururi o stârneşte,
puterea primă cea făr' de rostire

tot ce prin ochi şi minte ne roteşte
crea cu-atâta curs, că nu cutează
să nu-l admire-acel care-l priveşte.

Cu mine-n sus tu ochii-i îndreptează,
creştine,-acum spre cer, s-aflăm o parte
în care-un cerc cu-alt cerc se-ncrucişează;

şi-admir-acolo rostul sfintei arte
a maistrului ce-n ea găsi plăcere,
aşa că-n veci el ochii nu-i desparte.

Şi vezi de-aici piezişa lui cădere
de-a lungul său planete cum le mută
spre-a fi de ajutor oricui li-l cere.

Iar calea lor de n-ar fi abătută,
putere multă-n cer ar fi prisos
şi-orice putere jos ca şi pierdută.

De-ar fi, puţin ori mult, deci clinu-i scos
din dreptu-i drum, smintit ar fi, vezi bine,
al lumii curs întreg, şi sus şi jos.

Tu stai acum pe banca ta, creştine,
gustând în gând din primul prânz, de vrei
voios mult timp să nu simţi trudă-n tine.

Ţi-am pus pe masă şi tu poţi să iei,
căci grija mie-ntreagă mi-o conjură
materia mea ce rob mă face-al ei.

Supremul serv în vecinica natură,
ce-mprimă lumii-a cerului virtute
şi-a sa lumină-i vremilor măsură

cu punctele ce le făcui ştiute
mai sus unit, rotea-n spiralele prin care,
ieşind, se-ntoarce zi de zi mai iute.

Iar eu eram cu el; ci-a mea urcare
eu n-o simţii, precum de-un gând al lui
nu ştie-un om nimic cât timp nu-l are.

Beatrice e din cauza cărei sui
atât de iute pe-a virtuţii scară,
că-n actul său de timp nevoie nu-i.

Ce-aprinşi aceştia trebuiau să pară
ce-ntr-astă stea sunt drepţii ei erezi,
nu prin colori, ci prin lumina clară!

De-aş pune minte şi-artă şi dovezi
de duh oricât, eu nu ţi-i pot descrie,
dar poţi şi crede şi-a dori să-i vezi.

Spre-atât de sus de n-avem fantazie
de-ajuns, să nu te miri că nu-i putinţă
ce-i peste soare-umanul ochi să ştie.

Atare-i deci a patra locuinţă
a tatălui ce-o satur-arătând
cum ia din el şi fiu şi duh fiinţă.

Iar doamna mea: — "Dă graţie-acum, zicând,
dă soarelui cel nevăzut, el, care
în ăst văzut te-aduse binevrând."

N-a fost dispus vrun suflet spre mai mare
evlavie,-ori mai plecat spre Dumnezeu,
din cât putu cu-ntreaga sa-ncordare,

precum am fost la vorba doamnei eu,
şi-atât de-adâncă-n el iubirea-mi fuse
că doamna mi-a perit din gândul meu.

Dar ea zâmbi cu drag, căci îi plăcuse
uitarea mea, iar dulcii ochi zâmbind
spre multe-obiecte-unita minte-mi duse.

Şi multe vii splendori văzui venind
şi,-un centru-având în noi, formau cunună,
mai dulci în glas decât în chip lucind;

aşa vedem încins-a nopţii lună
adeseori când zările-aburoase
păstreaz-un cerc ce-l face-a ei cunună.

O, multe-s geme-atâta de frumoase
şi scumpe curtea, de-unde vin, le are,
încât din ţara lor nu pot fi scoase!

Iar cântu-acestor facle-a fost atare
c-aşteapt-un mut, spre-a-i fi de-acolo
solul, acel ce-aripi să zboare-acolo n-are.

Şi-aşa cântând şi-n jurul nostru-ocolul
făcându-l triplu, sorii-acei de foc,
asemeni stelelor ce-aproape-au polul,

păreau femei cari nu spre-a sta pe loc,
ci-n dans o clip-atenţia le-opreşte
spre-a prinde noul tact al altui joc.

Şi-un duh simţii din roată că-mi vorbeşte:
— "Când raza graţiei, de-unde-n veci s-aprinde
amorul viu ce-arzând prin sineşi creşte,

multiplu-n tine-atât de mult se-ntinde,
încât te urcă-n sus pe scări pe care
făr-a se-ntoarce nimeni nu descinde,

acel ce-ar vrea să-ţi nege-n setea-ţi mare
paharul său de vin, el liber nu e
cum nu-i nici râul ce nu curge-n mare.

Ce flori ornează, vrei să ţi se spuie,
al nostru cer privit cu-namorate
priviri de doamna ce spre cer te suie.

Eu fui un miel al turmei lăudate
ce-o duce Dominic pe-un drum senin
ce-ngraşă mult pe-acel ce nu s-abate.

Acest ce-n dreapta mea mi-e mai vecin
maestru-mi fu şi soţ, şi Mare-i zice,
şi-Albert a fost; eu Toma sunt, d'Aquin.

De vrei ca să-i cunoşti pe toţi de-aice,
mergând îi voi numi, iar tu urmează
cu ochii-n jur cununa-ne ferice.

Graţian a treia faclă ne-o ornează,
acel ce-n drepturi ne-a făcut uşoară
cărarea,-ncât tot raiul jubilează.

În corul nostru-a patra făclioară
fu Petru, cel ce şi-a jertfit voios
ca văduva, pe-altar, a sa comoară.

Al cincilea-ntre noi, cel mai frumos,
răspir-atât amor, că toţi au sete
s-audă ştiri de el în lume jos.

În el e naltul duh cui i se dete
atâta minte că, de-i sfânt ce-i sfânt,
n-a fost alt om ştiind mai mari secrete.

Apoi vezi facla cea de pe pământ;
om viu fiind, văzu-n adânc divina
natură-n primi şi-a lor aşezământ.

Într-alt un foc mai mic ne e lumina
şi-al vremilor creştine-i advocat,
acel ce-a dat lui Augustin latina.

Al minţii ochi avându-l îndreptat
din faclă-n faclă, precum mergi cu mine,
la facl-a opta tu vei sta-nsetat;

în ea-i ferice de supremul bine
înalta minte ce-arătă falace
această lume-oricui ascultă bine.

Sub Cerul-de-aur trupul său îi zace
din care-a fost gonit acest părinte;
din chin şi-exil veni-ntr-această pace.

Priveşte-n focul lor pe-nflăcăraţii
Isidor, Beda şi Rihard, ce fu
mai mult decât un om în contemplaţii.

Iar, de-unde te re-ntorci spre mine-acu,
e focul celui ce,-ntr-atât de suse
gândiri trăind, târzie moarte-avu.

Sigier, eterna facl-acesta fuse
şi nalte verităţi prin urgisită
cetire-n Strada-paielor propuse."

De-aici, precum un ornic, când invită
mireasa lui Hristos de se găteşte
pe mire-a-l saluta, spre-a-i fi iubită,

o parte trage pe-alta şi-o urneşte
şi, dulce-astfel sunând tintinul lui,
că sufletul dispus ţi se topeşte.

Şi corul glorios aşa-l văzui
rotind, şi-alt glas şi-al tuturora
cu-acea dulcoare ce nu poţi s-o spui

decât în cer, unde-i eternă hora.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XXXIII

— "Fecioară mam-, a fiului tău fată,
umilă şi mai sus de-orice făptură,
şi-a vecinicului sfat ţintă fixată,

tu-nnobilezi a omului natură
atâta,-ncât al dânsei ziditor
n-avu despreţ să-şi fie-a sa făptură.

În sânul tău s-aprinse-acel amor
a cui căldură-n pace de vecie
ne creşte floarea ăstui sfânt popor.

A milei tu ne eşti aici făclie
de miez de zi, şi-n lumea care moare
speranţei eşti fântân-a pururi vie.

Eşti mare-atât şi-atotdispunătoare,
căci, graţie vrând un om, şi nu prin tine,
e ca şi făr' de-aripi şi vrând să zboare;

căci mila ta, ea nu numai că vine
oricând o ceri, ci-adese-n prisosinţă
chiar nerugat-aleargă ea de sine.

În tine-i milă,-n tine-ngăduinţă,
evlavie-n tine e, şi e, prea-bună,
tot ce-i pe lume bun într-o fiinţă.

Din cea mai jos a-ntregii lumi lacună,
acest care văzut-a pân-aci
pe câte spirite trei lumi le-adună,

te roag-acum prin graţie-a-i dărui
privirii sale-avânt spre-a fi-n putere
la cel din urmă bine-a şi-o sui.

Eu, cel ce n-arsei pentru-a mea vedere
nicicând ca pentru-a lui, cu rugi plecate
te rog, cerând a nu le-avea-n scădere,

ca norii prinşi de-a lui mortalitate
prin ruga ta să-i spulberi, ca-n lumină
supremul bun de sus să i s-arate.

Şi te mai rog, că poţi ce vrei, regină,
ca dup-asemeni vis tu să-i păzeşti
iubirea lui mereu de-acum senină.

Veghind, să-i rupi pornirile-omeneşti,
Beatrice, vezi, şi câte-s fericite
înalţă mâni ca ruga să-mi primeşti!"

Fixând spre rugător priviri slăvite
şi dragi lui Dumnezeu, îmi arătară
ce mult iubeşte ea rugări smerite;

spre vecinica lumin-apoi cătară
cum nu credeam să poat-un muritor
să caute-n ea cu-aşa lumină clară.

Şi,-aproape-acum de ţinta tuturor
dorinţelor, aşa cum mi se scrise,
am stins văpaia multului meu dor.

Bernard îmi dete semn şi blând surâse
să caut în sus, dar însumi eu de mine
eram dispus să fac precum voise,

căci ochii mei, având puteri depline,
adânc s-au scufundat în punctul care
lumină e, etern perfectă-n sine.

Iar, cum văzui apoi şi tot mai tare,
de-atare văz nici n-avem noi cuvinte,
nici minte-a-nvinge-atâta-mbelşugare.

Precum când vezi în vis o-ntâmplăminte
şi-i porţi şi treaz impresia avută,
dar de-altceva tu nu-ţi aduci aminte,

aşa sunt eu acum, că-i dispărută
viziunea mea, ci-n inim-o dulcoare
îmi picură şi-acum din ea născută.

Aşa zăpada se topeşte-n soare,
în vânt aşa se-mprăştie ce scrie
Sibilla, profeţind pe foi uşoare.

Lumină-n veci, ce-ntreci cu-o vecinicie
umanul gând, dă-mi duhului puţin
din cum şi cât mi te-arătaseşi mie,

dă limbii mele-atâta foc divin
să pot lăsa din gloria-ţi fără fine
măcar şi-un strop acelora ce vin!

Căci şi puţin în minte de-mi revine
şi glas în vers oricât de slab să scot,
pricepe-ţi-vor mărirea ta mai bine.

De-acea lucoare-a razei vii, socot,
ce-mi dete-n ochi, vrând numai şi-o clipită
să-i duci airi, aş fi orbit de tot.

Ci-aminte ţin că şi mai cu-ndrăznită
privire-o sufeream până ce-avui
unită ei puterea infinită.

O, har prisositor, prin care-avui
curaj ca-n focul razei cei eterne
s-afund privirea până ce mi-o-mplui!

Aci-n adâncu-i am putut discerne,
într-un volum unite prin iubire,
tot ce răzleţ prin univers se cerne,

substanţe, şi-accident, şi-a lor pornire,
topite-ntr-una şi-ntr-atare fel,
că tot ce spui e numai licărire.

În forma-i generală, nodu-acel
etern cred că-l văzui, căci mult mai mare
plăcere simt acum, când spui de el.

Mai mult m-afund o clip-acu-n uitare
decât trei mii de ani drumu-ntreprins
ce-i fu cu Argo lui Neptun mirare.

Aşa şi sufletu-mi şi-ntreg suspins
privea, şi-atent şi fix, şi, totodată,
mereu de-a tot privi tot mai aprins.

Devii astfel de raza-nflăcărată,
încât spre-a-ntoarce văzul spre-alt aspect
cu neputinţă-i să consimţi vrodată,

căci bunul, cel ce-al vrerii este-obiect,
întreg e-n ea cuprins şi-ntr-însa numa',
şi-afară-i e corupt ce-n ea-i perfect.

Mai scurte vorbe voi avea de-acuma,
spre-a spune numai ce-mi rămase-n minte,
decât un prunc ce-l mai lăptează muma.

Dar nu c-aspectu-acelei raze sfinte
era mai mult ca simplu-n el mereu,
căci el de-a pururi e ce fu nainte,

ci pentru că,-ntărindu-mi văzul meu
privind în ea, unica-i aparenţă
păru schimbată, căci schimbat fui eu.

Şi-n clara ei şi-adânca-i subzistenţă
văzui trei cercuri în lumina-i vie,
de trei colori şi-aceeaşi continenţă;

ca-n dublul curcubeu părea să fie
reflexu-n două; foc al treilea, care,
egal suflând, dintr-ambe ia tărie.

Ce slabă-i vorba pentru-atât de tare
concept şi cât văzui poţi să gândeşti,
puţin ce-a fost din cât era de mare!

Lumină-n veci, ce numa-n tine-ţi eşti,
şi singură te ştii, şi,-aşa ştiută,
etern ştiind, surâzi şi te iubeşti!

Rotirea ta, ce-n tine conţinută
ca şi-un reflex de raze se părea,
puţin de mine-n jur când fu văzută,

păru-n coloarea proprie ce-avea
că-n ea al nostru chip îl zugrăveşte,
deci şi mai adâncit privii în ea.

Precum un geometru s-adânceşte
să măsure un cerc şi trudă pune
şi n-afl-acel principiu ce-i lipseşte,

aşa fui eu cu nou-apariţiune:
Voiam să văd care-i raportul lor,
cum poate chipu-n cerc să se-mpreune;

dar n-ajungea spre-aceasta propriu-mi zbor,
de n-ar fi fost de-un fulger luminată
puterea mea şi-i stinse-avutul dor.

Înaltu-mi vis se rupse-aici deodată;
ci-mi şi porni şi-al meu şi dor şi velle,
asemeni roţii ce-i egal mişcată,

iubirea care mişcă sori şi stele.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XVIII

De-al său cuvânt avea plăcere mare
alesul duh, iar eu gustam, fireşte,
pe-al meu, amestecând şi dulci şi-amare.

Dar doamna ce spre ceruri mă-mboldeşte:
— "Gândeşte-altce, gândeşte, aproape sunt
de cel ce-orice nedrept îl potoleşte!"

Mă-ntoarsei deci la dulcele-i cuvânt
spre-a mea-ntărire şi renunţ a spune
ce-amor văzui în chipul ei cel sfânt,

şi nu numai căci graiul s-ar opune,
dar duhu-i slab, şi ce-i deasupra lui
nu poate-obşti, când altul nu-l dispune.

Atât e de-asta tot ce pot să spui,
că,-n vreme ce-o priveam, ca niciodată
fui liber de-orice-alt dor cât timp avui

plăcerea cea de veci, ce reflectată
era-n Beatrice, cu zâmbiri divine
din mândru-i chip cu-al doile-aspect redată.

C-un fulger de surâs m-a-nvins în fine
şi: — "'Ntoarce-te şi ascultă, zise ea,
căci nu e raiul numa-n ochi la mine!"

Precum la noi adese poţi vedea
dorinţa-n ochi când fierbe-aşa ferbinte
că-ntregul suflet ni-e pătruns de ea,

aşa din focu-acelei flăcări sfinte
văzui, când m-am întors spre dânsul iară,
c-ar vrea puţin a-mi mai vorbi nainte.

Şi-aşa-ncepu: — "Pe-aceast-a cincea scară
a pomului, prin creştet trăitorul,
ce-n veci dă rod şi-n veci e-n primăvară,

sunt duhuri ce, nainte-a-ncepe zborul
spre cer, au fost atât de cunoscute
c-ar face-oricărei muze-un rău izvorul.

Spre-al crucii braţ cu ochii deci tu du-te
şi cel strigat va face-acum mişcarea
ce-o face-n nori şi focul lor cel iute."

Văzui pe cruce-un foc cum taie zarea,
şi "Iosu'"-auzii, văzând când fui,
căci nu-l văzui cât timp nu fu chemarea.

La naltul nume "Macabeu" văzui
alt foc apoi, căzând, cum se roteşte,
şi-i da sfârlezii bici plăcerea lui.

Urmai pe Carol Magnu cum sclipeşte
pe-Orland apoi şi ambii-n zbor cum ard,
cum ochiu-n zbor pe-un şoim îl urmăreşte.

Îmi fu apoi Wilhelm, şi Renoard,
şi dulcele Gottfrid privirii-o ţântă
pe cruce-n jos, şi-apoi Robert Guiscard.

Intrând apoi de-a valma-n gloata sfântă
şi-acel care-mi vorbi, dovezi mi-a dat
ce-artist este-ntre-acei ce-n ceruri cântă.

Spre dreapta m-am întors atunci să cat
În ochii doamnei, ori prin semn poveţe,
ori din cuvânt, să ştiu ce-am de lucrat;

şi-aşa-i văzui de dulci, şi-ai dulcii-i feţe
atâţia nuri, că ea-ntrecea pe-oricare
din cei de-aici, chiar şi-ultima-i frumseţe.

Precum, când simte-un om o tot mai mare
plăcere, zi cu zi, spre fapte bune,
îşi vede sporul ce-n virtute-l are,

aşa simţi urcarea mea cum pune
mai mare arc, prin cer rotind cu mine,
văzând cu mult mai mândră-acea minune.

Şi-n scurtă vreme-apoi, precum revine
albeaţa-n chipul palidei femei,
când trece-a ei roşaţă de ruşine,

aşa, când m-am întors, în ochii mei,
a şasea stea cu-alboarea-i temperată
făcu să văd că sunt în sânul ei.

Văzui acum iubirea-nflăcărată,
ce-aici luceşte-n focul jovial,
în ochii mei că-n litere s-arată.

Precum când se ridică de pe mal
cu vesel glas sătule păsărele,
formeaz-ori şiruri lungi, ori stol oval,

aşa şi-aici mulţimi de flăcărele
zburau cântând în sfânta lor lumină
ori D, ori I, ori L făcând din ele.

Pluteau dintâi pe-un tact de horă lină,
apoi, formînd o liter-a scrisorii,
stăteau puţin, tăcere-având deplină.

O, muzo, tu, ce-nvecineşti cu glorii
poeţii tăi şi-i faci eterni să fie,
şi-oraşele prin ei, şi-mperatorii,

o, dă-mi lumina ta să pot descrie
aceste chipuri cum le-avui în vis
şi-n scurtu-mi vers tu vars-a ta tărie!

Vocale ei şi consonante-au scris
de cinci ori şapte şi-am ţinut aminte
ce părţi aveau, pe rând, cum s-au închis.

Diligite justitiam, mai nainte
fu verb şi nume-n scrisul lor; şi-urmară
qui judicatis terram, trei cuvinte.

Cu M din vorba ultimă ei stară
fixaţi aşa, că Joe a rămas
ca şi de-argint cui de-aur tiv îi dară.

Veniţi de mai de sus apoi, popas
în vârfu-acestui M făcură unii,
cântând, cred, bunul ce spre el i-a tras.

Apoi, precum loviţi când ard, tăciunii
răsfiră-n jur nenumăr de scântei
din cari se-ncred a proroci nebunii,

aşa săltau mai mult de-o mie-acei
de-aici, mai jos, mai sus făcându-şi jocul,
precum li-e dat de-acel ce arde-n ei.

Când toate-au stat pe loc, găsindu-şi locul,
văzui un cap de vultur cum formează
şi-apoi un gât, distinct, din sineşi focul.

Acel ce scrie-aici nu imitează,
ci singur şi-e izvor, din care cură
virtutea-n veci ce cuiburi formulează.

Iar ceialalţi aleşi, ce-ntâi părură
c-ar sta pe loc, pe M ca să-l încrine,
mişcaţi încet s-adaoseră-n figură.

O, câte perle-aci-mi vădiră bine
că jos dreptatea este,-o, dulce stea,
efect al cerului ornat de tine!

De-aceea rog eu mintea, de-unde-şi ia
puterea ta-nceput şi curs, să vadă
de unde-i fumul ce te-orbeşte-aşa;

şi-urgia ei cumplit din nou să cadă
pe-acei ce cumpără şi vând în templu
clădit pe semne şi-omorâţi de spadă.

Oştire sfântă, tu, ce te contemplu,
te roagă pentru toţi cei făr' de minte,
ce pier în lume-urmând un rău exemplu.

Purtau război cu spada mai nainte,
iar azi negând şi-aici şi-aici o pâne
ce nimănui n-o neag-un bun părinte.

Tu, cel ce-azi scrii numai spre-a şterge mâne,
socoţi c-acei doi principi, ce-au murit
în via ce-o despoi, sunt vii, stăpâne.

Ei, da, tu zici: "Mi-e doru-aşa-ntărit
spre-acel ce vru să n-aibă nici un staul
şi-al cui martiriu-un dans i l-a gătit;

ce-am eu să-mpart cu Petru şi cu Paul?"

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XIX

– "O, Simon Mage,-o, bieţii tăi ciraci!
Voi sfinte bunuri ce se cad unite
cu sufletele bune, voi rapaci

le vindeţi, pe-aur şi pe-arginţi votrite!
De voi acum trompeta mea să sune,
fiindc-al treilea sac pe voi vă-nghite!"

Acu-n vecinul loc de-amărăciune
urcaţi eram pe-a stâncii acea parte
ce-i punctul cel mai nalt peste genune.

Supremă minte! O, câte-arăţi tu arte
şi-n cer şi pe pământ şi-aici afund
şi cât de drept a ta putere-mparte!

Văzui c-avea şi-n coaste şi pe fund
murdara stâncă găuri, pe-o măsură
la fel de largi şi-având gârlici rotund.

Mai largi sau strâmte nu mi se părură
decum în mândrul San Giovanni-al meu
ca locuri de botez căldări făcură,

din cari, nu-i mult de-atunci şi-o spun că vreu
să-nlătur zvonul fals văzând că moare
un prunc în ea, am rupt pe una eu.

Din orice groap-un rău scotea picioare
mai până-n şold pe gura văgăunii,
dar trupu-nfipt îi sta-n ascunzătoare.

Şi toţi cu arse tălpi cum sunt tăciunii,
aşa-şi zgârceau tot trupu-aceşti mişei
încât să rupă orice sfori şi funii.

Precum pe-obiectul uns cu vrun ulei
vezi flacăra de-a lungul lui cum fuge,
aşa zbura un foc pe tălpi la ei.

– "Ce duh, maestre, este-acel ce muge
mai rău decât al văii-ntreg popor,
şi-o mult mai roşie flacără-l şi suge?"

Răspunse el: – "De vrei să te scobor
pe coastă-n vale, unde-acela zace,
vei şti din gură-i crima lui şi-a lor."

Iar eu: – "Mi-e bine tot ce ţie-ţi place,
tu domn îmi eşti şi ştii că nu m-abat
din vrerea ta şi ştii şi ce se tace."

Deci sus pe-a patra coamă ne-am urcat
şi-ntorşi ne-am scoborât pe mâna stângă
spre fundu-acel şi-ngust şi-nscorburat.

Nici nu-ncetă pe şoldu-i să mă strângă
maestrul meu pân-a sosit la cel
ce-avea din tălpi aşa de-amar să plângă.

– "Oricine-ai fi, tu suflet trist ce-astfel
ca paru-nfipt, te zbuciumi din călcâie,
vorbeşte-mi dacă poţi", strigai spre el.

Şi-am stat ca şi-un duhovnic ce mângâie
pe-un ucigaş perfid, ce-n groapă-i stând,
îl cheamă iar, ca moartea s-o mai mâie.

Iar el strigă: – "Soseşti aşa curând?
Soseşti tu, Bonifaciu? Aşadară
minţi scrisoarea-n ani, mai mult spunând!

Eşti şi sătul de-averi ce te-ndemnară
să nu te temi prin fraud-a fi-nsurat
cu mândra doamnă ca s-o faci de-ocară?"

Şi-atunci, cum stă şi-acel ce-i ruşinat
că n-a-nţeles ce i s-a spus şi care
nu ştie ce răspunde,-astfel am stat.

Dar domnul meu: – "Să-i spui făr-amânare:
nu-s eu, nu eu pe care-l crezi că vine",
şi-am spus precum ceru şi mult mai tare,

strâmbându-şi toate-ale lui arse vine
oftat-a duhul din adâncul lui
şi-a zis plângând: – "Ce vrei atunci cu mine?

De-ţi e dorinţa ta să ştii ce fui
şi numai ea pe-aceste râpi te-alungă,
să ştii că marea mantie-o avui

şi-aieve-al Ursei pui, o mână lungă
şi-aşa de-avid să-mi văd ursoii graşi
că banii strânşi m-au strâns aici în pungă.

Sub capul meu prin crăpături sunt traşi
câţi, papi fiind, făcut-au simonie,
şi-adânc căzuţi acolo sunt rămaşi.

Cădea-voi jos şi eu când o să vie
acel ce tu-mi păruşi, când iute-acel
cuvânt, dac-ai sosit, ţi-l spusei ţie.

Dar stau de timp mai mult arzând astfel
şi-nfipt cu susu-n jos, decât în ţapă
va sta cu tălpi roşii acolea el,

că-n urmă-i vine din Apus un papă,
mai plin de crime-n loc fără de lege,
şi-n locul meu şi-al lui el s-o încapă,

un nou Iason, căci banii-l vor alege,
şi cum cu-acela moale domnu-i fu,
aşa va fi cu el al Franţei rege."

De-a fost prea aspru-al meu răspuns acu
nu pot să ştiu, dar ştiu c-atare-mi fuse:
– "Ia spune mie, ce comori ceru

al nostru domn lui Petru când îi puse
în mână cheile spre-a-i da domnia?
«Urmează-mă!» şi-altce nimic nu-i spuse.

Iar Petru şi-alţii, dând apostolia
în locul celui ce-n Cocit azi zace,
ce bani cerură ei de la Mathia?

Rămâi deci unde eşti, că bine-ţi face!
iar banii pungăşiţi păstrează-i bine,
căci ei făceau să nu laşi Franţa-n pace.

Şi dacă n-aş purta şi-aici în mine
respect de-acele chei pe cari Prea Sfântul
a vrut să i le porţi trăind, cu tine

mi-ar fi acum cu mult mai crud cuvântul!
Căci voi, de-avari, daţi crimei privilegii
strivind pe buni şi-umplând de răi pământul.

Pe voi, pe papi, vă vede-n cartea legii
Ioan în chipu-acelei mari mişele
ce sta pe ape şi curvea cu regii,

şi-avea şi şapte capete, şi-n ele
şi-n zece coarne vlaga înnăscută,
cât timp al ei bărbat fugea de rele.

Din bani Dumnezeirea vi-e făcută!
Şi ce-i un biet păgân? Nimic, vezi bine,
căci el ador-un zeu, dar voi pe-o sută!

A câtui rău izvor fu, Constantine,
nu-ncreştinarea ta, ci darul care
făcu bogat pe-un prim păstor prin tine!"

Şi-n timp ce-i recitam atari tropare,
mustrare-a fost, ştiu eu, ori furia lui,
din labe el zbătea cumplit de tare.

Cu-aceste vorbe cred că eu plăcui
maestrului, căci el zâmbind îmi prinse
mustrarea-n care-aşa de sincer fui.

De-aceea el în braţe mă cuprinse
şi, sus când fui povară mâinii sale,
sui pe drumul pe-unde-ntâi descinse.

Şi netrudit de-a mă ţinea pe cale
la piept, încet pe arc-apoi m-a scos
pe drumu-acestei văi spre-a cincea vale.

Blând puse-acolea sarcina sa jos
pe rupte şi-aspre stânci, pe unde cale
nici caprele n-ar face-o bucuros.

De-aici apoi văzui într-altă vale.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XX

De-o nouă caznă-mi cat-a face rime
spre-a da subiect, din lumea cea 'necată
cântării douăzeci a părţii prime.

Întreag-aveam atenţia mea-ndreptată
ca până-n fund să pot vedea-n genune
şi-n cât amar de plâns era scăldată.

Şi-un neam văzui, plângând cu-amărăciune,
şi-umbla-n tăcere prin rotunda vale,
şi-ncet cum merg cei vii în procesiune.

Şi dând vederii-o mai departe cale,
ciudat sucit pe-oricare-aci-l văzui
cu-ntregul trunchi din gât până sub şale,

spre spate-având întoarsă faţa lui.
De-a-ndosul ei deci trebuiau să vie,
că-n faţă văzul stins era oricui.

Se poate, zic, c-ar fi paralizie
prin care-un om atari suciri să paţă,
dar n-am văzut şi nici nu cred să fie.

Socoţi, de-o vrea Cel Sfânt să prinzi în viaţă
din cântul meu, creştine,-o-nvăţătură,
putut-am eu să am neplânsă faţă,

văzând de-aproape-a omului făptură
strâmbat-astfel că plânsul lor curgând
din ochi trecea pe buci prin crăpătură?

Proptit de-un colţ al stâncii aspre stând
am plâns, şi-am plâns până ce bunul tată
– "Mai stai", mi-a zis, "cu alţi nebuni în rând?

Ţi-e mila vie-aici, când ţi-e-ngropată.
Căci cei mai mari mişei sunt cei ce au
murmur când văd divina judecată.

Sus, capul sus! Şi vezi pe-Amfiarau
pe cel ce-l înghiţi pământu-n fine
la Teba-n şes, iar oştile-i strigau:

– «Dar unde-alergi acum şi ce-i cu tine?»,
dar el s-a tot scufuns până căzu
la Minos cel ce-nhaţă pe-orişicine.

Şi vezi că piept din spete-aici făcu,
prea mult să vază-n faţa sa el vruse,
deci umblă-ntors şi-ntors şi vede-acu.

Tiresias vezi-l cel ce-odată fuse
femeie-atunci când din bărbat schimbată
el membre-atari ca şi-o femeie-avuse,

şi-avu dintâi c-un băţ din nou să bată
din nou doi şerpi cum dragostea-i uneşte
şi iar primi făptura sa bărbată.

Cu spatele de burtă-i se propteşte
Aruns acel ce-n munţii Luni, pe-unde
valeanul cararez cu greu pliveşte,

un pustnic stete-al peşterii afunde
de marmură, şi larg avu spre mare
şi larg deplin spre cer, în zare-oriunde.

Cu părul despletit pe sânu-i pe care
tu nu i-l poţi vedea acum, căci el
şi tot ce-i păr pe ea dincolo-l are,

ea Manto fu, pribeaga fără ţel
ce-n locul meu natal în urmă stete,
de-aceea vreau s-asculţi aici niţel.

Când tatăl ei sfârşitu-obştesc şi-l dete
şi sclav-ajunse patria lui Bac,
fu lung prin lume-alergul ăstei fete.

În mândra-ne Italie zace-un lac
dincoace de Tirol, şi ne formează
hotar de către nemţi, numit Benac.

Mai mult de-o mie de-ape ce brăzdează
din Garda-n Val Camonica Peninul
aceste toate-n zisul lac stagnează,

şi-un loc e-n lac unde-ar putea vecinul
pastor al Bresciei conveni cu cel
ce e-n Verona, ca şi cu Trentinul,

Peschiera stă, frumos şi bun castel
la râpa cea mai scund-a astei ape,
şi ţine-n frâu pe bergamasci cu el,

pe-aici apoi prisosul cât nu-ncape
în lac, îşi rumpe peste mal un vad,
ca râu cătând pe verzi câmpii să scape.

Dar apele-i de-ndat-apoi ce cad
cu nume Mincio, nu Benac, scoboară
şi-aşa se varsă la Governo-n Pad.

Nu curge mult şi-ajuns pe locuri şese
se-ntind lăţite-ntr-o mocirlă lată
ce-aduce vara multe boale-adese.

Trecând pe-acolo deci cumplita fată
pământ uscat văzu-ntr-acel nămol
şi-n el nici om, nici holdă sămănată;

şi-aici, fugind de lume cu-al ei stol
de servi, urmându-şi trista-nvăţătură,
trăi, lăsând acolo trupu-i gol.

Răzleţi de primprejur apoi umplură
plugari ăst loc ce-n smârcul său cel lat
avea-mprejur firească-ntăritură

şi făr-al sorţii semn ei nume-au dat
cetăţii lor clădite pe-oseminte
ca fetei cei ce-ntâi pe-aici a stat.

Şi mult îi fu poporul, mai nainte
de-a fi de Pinamont cu-nşelăciune
credulul Casalodi scos din minte.

De-aceea-ţi spun, că dac-ar fi să-ţi spună
că alte-origini are-al meu pământ,
să poţi minciunii-un adevăr opune."

Iar eu: – "Ce-ai spus, maestre,-mi este sfânt,
şi-al tău cuvânt tărie-a prins în mine,
ca praf mi-ar fi oricare-un alt cuvânt.

Dar vezi şi-mi află-n neamul care vine
vrun vrednic de văzut şi mi-l arată,
căci tot ce vreau aceasta e, ştii bine."

Iar el: – "Acel cu barba răsfirată
pe spete-a fost – când Grecia-n greul pas
de-ai săi bărbaţi era despoporată,

aşa c-abia copii i-au mai rămas –
augur, şi-a dat cu Calcas semnul care
porni din Aulida primul vas.

Eurifil se numea, şi-ăst nume-l are
în naltu-mi cânt unde de dânsul spui
tu-l ştii, că-mi ştii întreaga mea cântare.

Cel slab în şale-aşa că parcă nu-i,
e Scot şi-ntr-adevăr avu putinţa
să-nşele lumea cu magismul lui.

Guido Bonat îşi plânge-aici ştiinţa,
şi-Asdent ce-acum să fi rămas la piele
şi sfori ar vrea, ci-acu e-n darn căinţa.

Vezi tristul stol cari au fugit de-andrele,
de fus şi gheme şi-au prostit creştinii
fierbând şi ierburi şi-nvârtind ulcele.

Dar haide-acum! Între-ambele confinii
a celor două lumi ni se scufundă
în mare sub Sevila Cain cu spinii.

Şi-apoi, ieri noapte luna fu rotundă
şi nu uita că zarea ei te-a prins
şi bine-aori în silva ta profundă."

Aşa-mi vorbea, iar noi mergeam întins.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XXXI

Aceeaşi limbă-ntâi m-a mursecat
încât crezui că foc pe-obraji îmi pune,
şi-apoi tot ea şi leacul mi l-a dat.

Atare-o lance-aveau, precum se spune,
Pelops şi-Ahil, că darurile sale
cumplite-ntâi erau şi-n urmă bune.

Iar noi ieşind din dureroasa vale
treceam pe naltul mal ce-o-ncunjura
şi fără de-a vorbi nimic pe cale.

Nici noapte-aici, nici ziuă nu era,
aşa că ochii-aveau puţină zare,
ci-un corn eu auzeam, ce-astfel urla,

c-ar fi-ntrecut şi-un tunet cât de tare.
Deci ochii-atunci spre sunet îndreptând
urmai un drum opus cu-a lui cărare.

N-a plâns, în urma fugii triste, când
pierdut-a Carol sfânta sa armată,
Roland din bucium mai cumplit sunând.

Nu mult privii acolo şi deodată
păru că turnuri multe văd ivite
şi: – "Duce",-am zis, "ce ţară ni s-arată?"

Iar el: – "Fiindcă-n zările-amurgite
tu prea departe-ai vrea să cercetezi,
te-nşală deci vederi închipuite.

Când vom ajunge-acolo ai să vezi
la mari distanţe simţul cum te minte,
deci fă şi tu mai iute să-mi urmezi."

De mân-apoi m-a prins, vorbind cuvinte:
– "Spre-a nu-ţi părea ciudat cu totul ce-i
acolo-n fund îţi spui mai dinainte

că nu sunt turnuri, ci giganţii-acei
ce stau în puţ sub râpa ce-l roteşte
toţi până la buric în malul ei."

Aşa precum când ceaţa se răreşte
treptat privirea tot mai clar răspică
ce-ascuns e-n fum ce zarea ne-o-nvăleşte,

aşa, distanţ-având mereu mai mică
spre puţ, prin negrul şi-ndesitul fum,
scădeam eroarea şi spoream în frică.

Pe culmea sa rotundă-ntocmai cum
Monteregion cu turnuri se-ncunună,
aşa, ca turnuri, până-n brâu acum

văzui sub mal stând cerc în văgăună
cumpliţi giganţi, cui Joe furios
şi-acum le-azvârle-ameninţări când tună.

Vedeam la unii şi-al lor chip scârbos,
şi piept şi umeri şi din vintre-o parte,
şi braţele-atârnând pe coaste-n jos.

Cuminte-a fost că firea ăstei arte
de-a naşte-asemeni monştri-i puse-o fine,
lipsind de-atari executori pe Marte,

balene însă şi-elefanţi de ţine
şi-acum, cu mult mai dreaptă ea s-arată
şi mai prudent oricui gândeşte bine,

căci unde sunt puteri şi judecată
cu vrere rea unite-ntr-o făptură,
n-ai scut tu, oame,-n contra-i niciodată.

Obrajii lungi şi laţi mi se părură
cât pinul pe San Pietru, şi-ncleiete
el membre-avea cu faţa-i pe-o măsură,

aşa că malul cel ce i se dete
drept sorţ lăsa văzut ochilor mei
pe-atâta-n sus, şi, că-i ajung la plete,

în dar s-ar fi fălit frisoni chiar trei,
căci bine-am măsurat treizeci de palme
de sus de unde-n copci o mantie-o închei.

– "Rafél mai améch izábi zálme!"
Aşa-ncepu zbierând cumplita gură
ce nu ştia-ngăima decât sudalme.

Şi-atunci Virgil i-a zis: – "Tu, stârpitură!
Rămâi la corn şi-n el îţi varsă focul,
când ori mânie-ori alt imbold te fură!

La gât îţi e, tu, duh confuz, la locul
ştiut, cureaua; caută-ţi-o niţel
şi vezi că ea-ţi încinge larg mijlocul!"

Spre mine-apoi: – "Ce-a fost, o spune el.
Nimrod e, printr-a cărui nebunie
nu toţi vorbim în lume la un fel.

Dar să-l lăsăm, căci vorba ni-e pustie!
Lui orice limb-a orişicui îi pare
ca nou-a lui, căci nime nu i-o ştie."

Nu mult am mers, vrun drum, poate cât are
săgeata-n zbor, spre stânga-ntorşi, şi-am dat
de-un mult mai fioros gigant mai mare.

N-aş şti să spui ce maistru l-a legat,
dar spui atât că braţul drept la spate,
la piept cel stâng avându-l ferecat

c-un lanţ ce-avea de gât; el jumătate
din trup, pe cât îl vezi, îl încingea
cu cercuri mari de cinci ori repetate.

– "Cu Zeus, cu suveranul zeu, voia
să-ncerce-acesta braţele-i trufaşe,
şi plata care-o vezi acum şi-o ia.

Fialte-a fost, şi lucruri uriaşe
cu alţi giganţi făcu-ngrozind pe zei,
ci-n veci de-acum va fi-ntr-aceste faşe."

– "Aş vrea, maestre",-am zis, "de poţi şi vrei,
să văd şi pe Briar nemăsuratul
spre-a fi convins de el cu ochii mei."

– "Vedea-vei tu-n curând pe nelegatul
Anteu", mi-a zis, "şi poţi să-i şi vorbeşti,
şi el ne-o duce-n fundu-a tot păcatul.

Departe-i cel pe care tu-l doreşti,
la fel legat, la fel şi-n celelalte,
atât că-i mult mai groaznic să-l priveşti."

Nu zguduie-un cutremur turnuri nalte
nicicând aşa cumplit, precum văzui
că-n lanţuri scutur-al său trup Fialte;

mai tari fiori că mor, nicicând n-avui,
şi ca să mor de-ajuns ei mă-ngheţară,
de n-aş fi fost convins de lanţul lui.

Plecând de-aici găsirăm aşadară
pe-Anteu, ieşit deasupra de colină
cinci coţi, fără de cap, din groap-afară.

– "Tu, cel ce-n valea cea de plânset plină,
în care Hanibal ursit să cadă
lăsă lui Scipio gloria deplină,

tu lei o mie ţi-ai ucis drept pradă,
şi cel ce, de-ajutai şi tu-n cumplitul
război pe fraţi, şi-azi pare să se vadă

că Zeus era să fie biruitul;
tu du-ne jos, şi nu cu greu s-o-nghiţi,
acolo unde-i gheaţă-ntreg Cocitul.

La Tiziu-ori Tif să nu ne mai trimiţi;
apleacă-te spre noi şi nu mai screme,
şi-acesta-ţi poate da ce-aici doriţi:

o faimă-n lume pe-ndelungă vreme,
că-i viu şi zile lungi îi sunt menite,
cu zile-n cer Cel Sfânt de n-o să-l cheme."

A zis Virgil, şi braţele-i cumplite
de cari gemu Heracle, el spre noi,
prinzându-l pe Virgil, le-a-ntins grăbite.

Şi: – "Fă-te-ncoa' să te cuprind", – apoi
a râs Virgil, când fu cuprins, şi-ndată
făcu să fim o sarcin-amândoi.

Aşa cum Garisenda ţi s-arată,
când stai sub ea şi-un nor spre dânsa vine,
că tot mai mult spre tine-o vezi plecată;

privind atent, aşa-mi păru spre mine
plecat Anteu, şi-a fost şi-o clipă când
doream să ne fi dus pe-alt drum mai bine.

Ci-n fundul ce-nghiţi pe Dis, el blând
ne puse jos din braţe, şi zăbavă
plecat aşa cum fu nemaifăcând,

se-ntinse drept ca şi-un catarg de navă.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XXVI

Pe când toţi trei în şir mergeam astfel
pe mal, maestru-mi tot spunea aoare:
— "Ascultă-mi sfatul, să te-ajuţi cu el!"

Pe-obrazul drept eram lovit de soare,
ce, jos, spre-apus, tot cerul inundându-l,
schimbase-n alb albastra lui coloare.

Iar roşul foc cu umbra mea făcându-l
să pară şi mai roş, pe mulţi văzui
c-aveau, mergând, numai spre-aceasta gândul.

Prin semnu-acesta drept motiv le fui
de vorbă, deci şi-aşa şi cuvântară:
— "Nu pare-a fi nălucă trupul lui."

Pe cât puteau, apoi, înaintară
spre-a şti-ntr-adins, dar grijă-având
tot insul de-a nu ieşi de unde n-ar fi-n pară.

— "Tu, cel ce nu de leneş, ci-ntr-adinsul
mergi cel din urmă, ca mai mic fiind,
te rog, de foc şi sete cu aprinsul,

de-al tău răspuns nu-s singur eu dorind,
ci toţi aceştia simt mai mare sete
ca de-apă rece-un etiop, ori ind,

să-mi spui cum faci cu trupul tău părete
luminii-aşa că, parcă, încă lui,
aripi să zboare-al morţii sol nu-i dete."

Aşa-mi vorbi un duh şi-am vrut să-i spui,
şi-aş fi şi spus, de n-aş fi fost deodată
atras spre-alt lucru nou care-l văzui,

O altă gloată nainta-nşirată,
mijlocul cărării-acei de foc
pre-aceasta ce m-opri-ntrebând mirată.

Văzui cum se salută reciproc
vesele de-un scurt festin, cum toate
sărut îşi dau, dar făr' a sta pe loc.

Aşa,-n deavalma negricioasei gloate,
furnica-n bot atinge pe-o furnică,
de drum spre-a se-ntreba, de scopuri, poate.

Sfârşind grăbit urarea lor amică,
pe când plecau, din gură tot poporul
vedeam că pe-ntrecute glas ridică:

cei nou-sosiţi: — "Sodomul şi Gomorul!"
cei vechi: — "S-ascunse-n vacă Pasifea
ca taurul s-alerge-ai stinge dorul."

Şi-apoi, cum gruii-o parte spre Ripea,
şi-o parte fug spre ţări de soare pline,
de ger aceştia-mpinşi, de-arşiţe-aceia,

aşa se duce-un stol, iar altul vine,
şi toţi se-ntorc la vaiul lor plângând
şi primul plâns ce le şedea mai bine.

Şi toţi aceiaşi, ce de-ntâiul rând
m-au fost rugat, veniră să-şi împace,
atenţi şi gata de-ascultat părând.

Iar eu, văzând din nou acum că-mi face
rugare-am zis: — "Tu, sigure popor,
s-ajungi, oricând va fi, să guşti şi pace!

Nici verzi nu mi-am lăsat la cei ce mor,
nici coapte membrele, ci clar vă fie
că-n oase-aici le am şi-n carnea lor.

Şi urc pe-aici spre-a nu mai fi-n orbie:
Din cer o doamnă-mi dete-acest favor
să trec prin lumea voastr-o haină vie.

Dar, fie-vă-n curând supremul dor
sătul şi ceru-acela să v-adune
ce-i cel mai larg şi cel mai plin de-amor,

să-mi spuneţi voi, spre-a şti şi eu ce spune,
ce stol sunteţi, şi voi şi pătimaşul
popor ce-acum în dosul vostru-apune?"

Nu stă năuc altminteri ciobănaşul
din munţi, privind în muta sa mirare
când, prost şi pădureţ, el vede-oraşul,

cum sta-ntre umbre-acoalea fiecare.
Dar, când s-a alinat în ei uimitul,
sârg s-alină-n orice suflet mare,

aşa-nceput-a-ntâi spre noi venitul:
— "Ferice tu, că dintr-a noastr-ocină
ştiinţă-ncarci, spre-a-ţi fi mai bun sfârşitul!

Acei ce-ncolo merg au marea vină
pe care-ai săi, lui Cesar, triumfând,
în faţa i-o-mputau, strigând: — "Regină!"

De-aceea se despart: — "Sodom!" strigând,
precum ai şi-nţeles din auzite,
arsurii lor ruşine-adăogând.

A noastre vicii-au fost ermafrodite;
umana lege-aceştia n-o urmară,
ci pofta şi-o-mplineau ca nişte vite.

Deci, când ne despărţim, spre-a noastr-ocară
strigăm de fapta lacomei femei
ce fiară deveni-n cioplita fiară.

Acum ne ştii şi vezi şi cauza ce-i.
Pe nume poate-ai vrea să ştii şi cine,
dar n-am nici timp, nici nu ştiu cine-s ei.

Dar vreau să-ţi stâmpăr dorul dinspre mine:
Sunt Guido Guinicell' şi-aci-n spălare
fiindcă m-am căit spre-a vieţii fine."

Cum veseli fiii-au fost, în jalea mare
ce-avu Licurg, când mama fu aflată,
aşa fui eu, dar neg pe-aşa de tare,

când însuşi se numi el şi-al meu tată
şi-al altora mai buni cari-au cântat,
cari rime dulci de-amor au scris vrodată;

şi multă vreme-am mers şi-ngândurat
şi ca şi surd, privindu-l cu durere,
dar, pentru foc, eu tot departe-am stat.

Când fui apoi sătul de-a lui vedere,
cu-acel cuvânt ce-orice-ndoieli îţi ia
i-am spus că-i fac cu drag orice mi-ar cere.

Iar el: — "Prin câte-aud, tu-n mintea mea
atare-o clară urmă laşi, că Lete
s-o-ntunece-ori s-o stingă n-o putea;

dar, dacă-i drept ce mi-ai jurat, poete,
motiv iubirii, ce de mine-o ai
şi-n toate mi-o arăţi, ce fapt îi dete?"

— "A tale versuri dulci", îi replicai,
"ce-or face scump condeiul ce le scrise,
cât timp va dăinui modernul grai."

— "O, frate,-acest ce ţi-l arăt", îmi zise,
şi-un duh mi-a arătat în faţa lor,
"în grai matern cu mult mă biruise.

În proză de roman şi-n vers de-amor
i-a-nvins pe toţi şi las' pe proşti să-mpartă
verdict c-ar fi Gerald superior.

Nu-n fond văd ei, ci-n larma cea deşartă,
talent, şi-astfel închid păreri ce-avură,
nainte-a ce-asculta, de minte-ori artă.

Aşa şi lui Guitton', din gură-n gură,
mulţi vechi i-au dat întâiul rang şi-onorul,
şi mulţi apoi prin artă-l întrecură.

Şi-acum, atât de larg de-ţi e favorul,
încât tu poţi şi-n claustru-a te sui,
în care-i Crist mai mare-a tot soborul,

un Tatăl nostru pentru mine-i zi,
c-atât ne-ajunge-n lumea asta-n care
ni-e stins-orice putinţă de-a greşi."

Spre-a face loc şi altui duh, îmi pare,
ce-aproape sta, perit-a-n foc deodată
cum piere-afund şi-un peşte-n apa mare.

Iar eu, mergând spre umbra arătată,
i-am spus c-ar vrea şi lui a mea dorinţă
să-i facă loc şi-onoarea meritată.

El liber a-nceput a sa vorbire:
— "Atât de mult mi-e dulcea-ţi rugă-n gând,
că nici nu vreau, nici n-am de ce-ţi ascunde.

Eu sunt Arnold ce plâng şi merg cântând,
dar sper, văzând trecuta mea prostie,
voios de-o zi ferice de-oarecând.

Şi-acum te rog, pe-acea valoare vie
ce până-n culme fi-ţi-va-ndrumător,
la timp, aminte-amarul meu să-ţi fie."

A zis, perind în foc curăţitor.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XXX

Când Ursa deci din cea dintâi lumină
ce-n veci de-apus şi nici de zori nu ştie,
nici de-alt vrun nor, decât de-ntâia vină,

şi care face-atent spre datorie
pe-oricare-aici, precum al nostru face
corabia-n port cu bun sfârşit să vie

a stat pe loc, mulţimea cea verace,
venită-ntre vultur şi-al ei popor,
s-a-ntors spre car ca şi spre-a dânsei pace;

şi, ca şi-un sol din cer, un duh de-al lor,
"Mireasa din Liban" cântând deodată,
strigă-ntreit, şi toţi strigară-n cor.

Precum cei drepţi, la marea judecată,
grăbit ieşind din groapă-i fiecine,
cântând din guri cu voce re-mbrăcată,

aşa deasupra ăstor roţi divine
ieşir-o sută-ad vocem tanti senis
şi soli şi servi ai vieţii făr' de fine.

Şi toţi strigau: — "Benedictus qui venis!",
zvârlind pe mândru-i car şi-n juru-i flori,
"Manibus, oh, date lilia plenis!"

Văzui adese-n fapt de zi, spre zori,
întregul cer cu faţă-mpurpurită,
iar restu-n dulcile-i de-azur colori,

şi faţa soarelui născând umbrită
aşa că, potolind o ceaţă rară,
de ochi putea-ndelung fi suferită;

aşa-ntr-un nor de flori, ce-l ridicară
divine mâni, şi-n ploaie-apoi prelinsă,
cădea-ndărăt şi-n car şi-n jur pe-afară,

pe vălu-i alb, cu foi de-oliv încinsă
văzui o doamnă, verde-având manta
şi-a ei hlamidă ca de foc aprinsă.

Şi iată, duhul meu, ce ferm era
de-atâta timp, spre-a nu simţi scădere
şi-a sta zbătut în faţa-i când va sta,

cumplit a resimţit, nu prin vedere,
ci prin puteri venind din ea pe-ascuns,
iubirea veche-n toat-a ei putere.

Dar, când virtutea, cea ce m-a străpuns
pe când fui încă-ntr-a prunciei stare,
în ochii mei vizibil-a ajuns,

privii la stânga cu respectul care
îl are pruncul ce la mamă vine,
când ori mâhnire,-ori teamă dânsul are,

spre-a zice lui Virgil: — "Nu este-n mine
nici strop de sânge-acum netulburat
şi-al vechei flăcări semn îl văd eu bine."

Dar, vai, Virgil de el m-a şi lăsat
orfan, Virgil, preadulcele meu tată,
Virgil, cui mă-ncrezui spre-a fi salvat!

Tot ce-a pierdut antica mam-odată
nu-mi fu zăgaz să nu-mi adune iar
nou plânset faţa cea de plâns scăpată.

— "Că-i dus Virgil, nu plânge-aci-n zadar,
nu plânge încă, Dante! îndura-vei,
spre-a plânge tu, cu mult mai mare-amar."

Cum trece-un admirai la pupa navei,
la pror-apoi, să vad-oştenii lui
de pe-alte năvi, îndemnuri dând ispravei,

la car, în partea stâng-aşa văzui
întors spre ea, când numele mi-l spuse,
pe care-aici silit de stări, îl spui

pe dulcea doamnă, cea ce-mi apăruse
sub noru-acel de flori, cum peste vale
fixaţi pe mine-adâncii ochi şi-i puse.

Şi-astfel, deşi sub vălul feţii sale,
ce-ncins cu-ale Minervei foi cădea,
eu nu puteam s-o văd, ea, cu regale

mişcări în gest şi mânioasă, ea
vorbi, precum şi-un om ce multe zice
păstrează-n urmă vorba cea mai grea:

— "Sunt eu. Priveşte-aici, sunt eu, Beatrice.
Cum te-njosişi să urci tu sfânta scară;
ori nu ştiai că-n rai devii ferice?"

Plecai, la asta, ochii-n apa clară,
ci-n ea când mă văzui, pe când privii,
de-aşa ruşine-obrajii-mi se-ncărcară.

Cum aspră pare-o mamă pentru fii,
aşa şi mie ea, ci-s aspritură
simţeam balsamul nobilei mânii.

Apoi tăcu. Iar îngerii-ncepură:
— "In te speravi, Domine", dar ei
mai sus de "pedes meos" nu trecură.

Precum într-un brădet, pe munţii-acei
ce fac Italiei dos, s-adună troaie
şi-ngheaţă neaua-n vântul dinspre Schei,

şi-apoi, muiată-ncepe-n ea să ploaie,
când suflă ţara unde umbra piere,
părând că-i ceară ce la foc se moaie,

aşa fui făr' de plâns şi de durere
la cântul lor ce-l cânt-aici senine
şi-n veci de-acord cu vecinicele sfere.

Dar, când simţii că milă-n cânt de mine
mai multă pun decât de-ar fi vorbit:
— "De ce-i smulgi, doamn-aşa de lungi suspine?"

Fu vânt şi apă geru-ntroienit
în peptul meu şi cu durere mare
prin ochi şi gură-ntreg mi-a năvălit.

Ci-n car, la dreapta, tot în nemişcare
văzui că stă şi-aceste vorbe-i curg
spre-acei eterni ce plânser-a mea stare:

— "Da, voi vegheaţi în ziua făr' de-amurg,
încât nici somn, nici noapte nu vă fură,
vrun pas măcar din timpii ce se scurg,

dar vorbele ce-am spus alt ţel avură:
spre-a şti acest mâhnit că o durere
se cade-a fi cu vina pe-o măsură.

Nu singur prin efectu-acelor sfere,
ce duc pe-orice născut spre-anume fine
precum combină-n zodii-a lor putere,

ci şi prin mila graţiei divine,
ce dintr-aşa de nalt un nor ne plouă,
că n-avem noi vederi de-a-i fi vecine;

virtuţi avu acesta-n viaţa nouă
atari, că de-orice fapte mari dibace,
minuni de probe ne-ar fi dat, el nouă.

Pe-atât însă mai rău şi sterp se face
prin rea sămânţ-un loc necultivat,
pe cât mai multă vlagă-ntr-însul zace.

A mea privire-un timp l-a răzimat
şi tinerii mei ochi i-au fost toiagul
ce-l duse drept pe-un drum adevărat.

Ci-ndată ce-mi schimbai, sosind pe pragul
etăţii-a doua, viaţa mea,-ncepui
să nu-i mai plac şi de-altele-a prins dragul.

Când eu m-urcai din carne-n duh şi fui
sporită şi-n frumseţi ca şi-n virtute,
eu tot mai făr' de preţ şi rea-i părui;

şi paşii-atunci i-a-ntors pe căi pierdute,
urmând imagini false cătr-un ţel
ce minte-n veci promisiile făcute.

Nimic nu fu că-n visuri ori altfel
cerşii de sus inspiraţiuni prin care
cătam să-l chem, nimic n-a prins de el.

Căzu-ntr-atât, că, făr' de vindecare
găsind orice mijloc cu el, probai
să-l fac să vad-a răilor pierzare.

Deci însămi eu pe-a morţii poartă-ntrai
şi rai-am trimis şi ruga şi suspinul
spre-acel ce-l scoase pân-aici în rai.

S-ar rupe pentru el atunci divinul
decret, de-ar bea din Lete,-ori prânzul gata
de-aici gusta-l-ar, făr-a-şi da tainul

căinţei lui ce-n lacrimi face plata."

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XI

O, griji nebune-a lumii muritoare,
ce false-ţi sunt acele silogisme
cari plumb pe-aripi îţi pun ca să nu zboare!

Suceşte-aceste legi, şi cu sofisme
e cest de-aici, vreau alţii-o preoţie,
şi-a fi stăpâni prin silă şi-aforisme,

dincoa' negoţ civil, şi-aici hoţie,
iar altu-n pofta cărnii-nămolit
se mistuie, sau zace-n trândăvie,

când eu, de toate-acestea mântuit,
eram cu Beatrice-n ceru-n care
cu-aşa de mult-onoare fui primit.

Iar când se-ntoarse-n sferă fiecare
la locul său avut şi mai nainte
şi-a stat fixat ca-n lustru-o luminare,

simţii, din sânu-acelei flăcări sfinte
care-mi vorbi dintâi, tot mai zâmbind
şi tot mai clar făcându-se, cuvinte:

— "Precum din lampa vecinică m-aprind,
şi eu, privind în rază-i, am putinţa
şi gândul tău şi cauza-i s-o cuprind.

Eu văd că te-ndoieşti şi ai dorinţa
să-ţi spui deschis şi clar, ca, luminată
la poarta minţii să-ţi aduc sentinţa

ce-n "drum ce-ngraşă mult" îţi fuse dată
şi-n "n-a mai fost alt om" ce se-nsemnează
aici, deci a distinge clar ne cată.

Prevăzul cel ce lumea guvernează
prin sfatu-n care,-un ochi, până s-apuce
să-i vadă-n fund, învins se resignează,

spre-a da puteri miresei a se duce
spre sfântu-i mire-acel ce-o logodi
prin strigăt nalt cu sânge-al său pe cruce,

vegheată-n ea şi mult mai drag spre-a-i fi,
doi principi rândui spre-a ei favoare
să-i fie de-ajutor şi-aci şi-aci.

Fu-ntreg serafic unul în ardoare,
şi-atât al doilea de-nţelept, că el
reda prin ea cheruvica splendoare.

Voi spune de-unul deci; ce spui la fel
e de-ambii spus, din doi pe-oricare-aş prinde,
căci ambii-n fapte-avur-un singur ţel.

Între Tupin şi râul ce descinde
din dealu-ales de vrednicul Ubald,
mănoas-o coast-a ăstui deal se-ntinde,

ce zbuciumă Perugia-n frig şi-n cald
prin Porta-Sol, şi-n dosul cui boceşte
sub greul jug şi Nocera şi Guald.

Sub deal aici, mai mult unde-mblânzeşte
urcuşul său, un soare-a răsărit,
precum din Gange-al nostru-adesea creşte.

Deci câţi vorbesc de locul ăst vestit
nu-i zic-Ascesi, căci puţin ar spune,
ci totul spun zicându-i Răsărit.

N-a fost prea sus de-a naşterii regiune,
când şi-ncepu acest de care spui
să-i pară lumii prin virtuţi minune.

De tânăr el, pentr-o femeie, cui,
ca morţii-n casă, nimeni nu-i dă cale
cu drag, intră-n război cu tata lui

şi-n faţa curţii lui spirituale
şi coram patre-şi logodi iubita
cea zi cu zi mai dragă vrerii sale.

Obscură şi-n dispreţ, ca nepeţita
de nimeni, văduvă de-ntâiul soţ, rămase
o mie de-ani, până ce el venit-a;

şi nu-i servi că vesel-o aflase
cu-Amicle, când pe nume fu chemată
de cel ce-ntreaga lume-o-nspăimântase,

nimic, c-a fost feroce de bărbată
încât, pe când rămase jos Maria,
ea vru pe cruce-a fi cu Crist urcată.

Spre-a nu-ţi lungi spre-obscur alegoria,
aceşti amanţi din spusele cuvinte
tu-i ia că sunt Francisc şi Sărăcia.

Concordia lor şi-amorul lor ferbinte,
seninul trai şi veselul lor chip
la mulţi le-a fost izvor de gânduri sfinte,

aşa că-ntâi Bernard cel preamărit
s-a desculţat, urmând atare pace,
şi-n fuga sa credea c-a zăbăvit.

O, neştiut-avere, bun verace!
Desculţ fugi Egid, desculţ Silvestru
urmând pe mire,-atât mireasa place.

Şi-aşa de-aici, părinte şi maestru
cu doamna sa şi soţii se ducea,
uniţi de-acum cu-a lor smerit capestru.

Că el ca tat-un Bernardone-avea,
de laş cu ochii-n jos nicicând nu stete
şi nici că demn de-adânc dispreţ părea,

ci-n chip regal lui Inocenţiu-i dete
pe faţă asprul gând, şi-a tagmei lor
a tagmei sale cea dintâi pecete.

Când mult a fost urmând smerit popor
pe-acel a cărui viaţă minunată
mai bine s-ar cânta-n cerescul cor,

prin duhul sfânt atunci de-a doua dată
de-Onoriu fost-a vrednica dorinţă
a marelui pastor încununată.

Având, apoi, de-a fi martir dorinţă,
în faţă stând sultanului trufaş,
vorbi de Crist şi-urmaşii-ntru credinţă.

Ci,-aflând pentru botez prea pătimaş
pe-acest popor, spre-a face ce-şi propuse,
s-a-ntors s-adape-ausonicul imaş.

Aci-ntre Tibru şi-Arno Crist îi puse,
pe-un aspru stei, sigilul său din fine
şi-n carnea sa doi ani pe-acesta-l duse.

Când cel ce l-a ursit spre-atâta bine
a binevrut să-l suie-n cer la plata
ce-o dobândi-n şi Tierenia lui de sine,

la fraţi, ca drepţilor erezi, lăsat-a
pe doamna cea iubit-atât, cerând
să fie de-al ei drag la toate gata.

Apoi din poala ei plecat-a, când
se-ntoarse-n cerul său ăst suflet mare,
şi-un alt cosciug el trupului nevrând.

Gândeşte-acum deci cine-a fost el, care,
ca demn coleg, spre ţelul drept ţinu
corabia lui San Pietru-n larg pe mare;

iar el al nostru patriarh ne fu.
Deci poţi vedea de-ncarcă mărfuri bune
acei ce-i sunt urmaşi cum el îi vru.

Ci-atât de-avidă de-alt fel de păşune
e turma-i de-azi, că nu se poate-apoi
să nu se-mprăştie şi pe căi nebune.

Pe cât mai mult răzleţe-ale lui oi
se pierd de el, pe-atât şi mai sărace
de lapte vin la staul înapoi.

Mai sunt şi-atari ce-au team-astfel a face
şi stau lângă păstor, dar, rari ce sunt,
puţin postav de-ajuns li-e să-i îmbrace.

De n-a fost deci obscur al meu cuvânt
şi-atenţia ta de-a stat tot aţintită,
şi câte-am spus de nu le-am spus în vânt,

atunci dorinţa-n parte ţi-e-mplinită,
căci vezi copacul de-unde rup eu, frate,
şi vezi restricţia care-mi fu rostită:

ce-ngraşă mult pe cel ce nu s-abate."

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XXXII

De-a sa plăcere-aprins acel părinte,
cu drag să-mi fie-aici maestru vru;
aşa-ncepu cu-aceste vorbe sfinte:

— "Ce ran-a-nchis şi-a uns Maria fu
străpunsă de frumoasa doamnă, care
o vezi şezându-i la picioare-acu.

Apoi, din josul ei, după gradare
în rândul cel de-al treilea, stă Rahila,
şi-n rând cu ea Beatrice scaun are.

Rebeca, Sara, Iudita şi umila
strămoaş-a celui ce-n căinţa lui
strigat-a-n vers: Spre mine-ntoarce-ţi mila!

Le poţi vedea din tron în tron, cum sui
mergând în jos, cum merge trandafirul,
pe nume-o foaie după foaie-o spui.

Femei ovreici sunt toate-aici din şirul
al şaptelea, şi-n jos şi-n ceea parte,
şi-n părul florii-n două fac răsfirul;

căci, după cum fixară ca pe-o carte
privirea lor pe Crist divină,
sunt zid ce-aceste sfinte scări le-mparte.

Pe partea-n care vezi că-i floarea plină
în toate-ale ei foi, aceia stau
ce-n Crist crezură,-n cel ce-avea să vină;

ci,-n partea unde-aceste rânduri au
şi tronuri goale,-s cei ce din creştinul
popor pe Crist venit se răzimau.

Şi,-aşa precum aici de slavă plinul
al doamnei scaun şi-apoi tron de tron
din josul lui formează deschilinul,

aşa dincoace-al marelui Ion
ce-a pururi sfânt rabdă şi moarte-amară
şi loc pustiu şi-n iad doi ani canon;

şi toţi subt el sunt duhuri ce separă,
Francisc, şi Benedetto, şi-Augustin,
şi alţii până jos din scară-n scară.

Admir-acum prevăzul cel divin,
că ambe-aspectele-n credinţa vie
vor face parcu-n părţi egale plin.

Să ştii că-n jos de treapta mijlocie
ce-mparte-n două curtea noastră-ntreagă,
n-ajunge-un duh prin propria vrednicie,

ci-a altuia, pe-anume stări ce-l leagă;
căci toate-au fost în lume mai nainte
de-a fi-n putinţă libere s-aleagă,

cum poţi vedea din feţele lor sfinte
ca şi din a lor voci copilăreşti,
de-asculţi şi de te uiţi luând aminte.

Acum tu taci şi taci că te-ndoieşti,
deci strânsul nod vreau clar să ţi s-arete,
căci tu-n idei subtile-aci te-opreşti.

În tot întins regatul ăstor cete
nu poate-avea-ntâmplarea loc defel,
precum ar fi mâhnire,-ori foame,-ori sete,

căci tot ce vezi e stabilit de el
prin legi de veci, şi cauza-i cu favorul
de-acord cum este-un deget c-un inel.

Deci nu fără de cauză stă poporul
de-aici în rang mai jos şi rang mai sus,
la viaţ-adevărat-adus cu zorul,

căci prinţul cel ce-atât amor a pus
în regnul odihnit de-adânca pace,
încât nu-i nimeni să-ndrăzneasc-un plus.

Sub ochii-i veseli când el duhuri face
se dă din graţie-atâta cât se-ndură
în mod divers; şi-aceasta să te-mpace.

Vi-o spune-adins şi limpede-n Scriptură
aceasta-n fraţii cei născuţi deodată
ce chiar din mam-au fost trăind în ură.

Deci, când şi numai după păr s-arată
al graţiei grad, pe-aceste culmi sublime
coroana graţiei caut-a fi gradată.

Deci nu dup-a lor proprie vrednicime
au ele-aici gradată diferinţă,
ci-n gradul singur al favoarei prime.

În primii secoli fu, spre mântuinţă,
de-ajuns acelor suflete curate
să aibă dreapt-a taţilor credinţă.

Dar, când trecu acea dintâi etate,
nevoie fu să taie-n jur bărbaţii,
dând spor zburării lor nevinovate.

Venind apoi şi timpul naltei graţii,
făr-un botez desăvârşit în Crist
s-opresc în limb chiar şi nevinovaţii.

Priveşte-acum în faţa ce-i lui Crist
mai mult la fel, căci singura-i lucoare
te poate face apt să vezi pe Crist."

Deasupra ei atâta sărbătoare
văzui plouând-o sfântul neam a cui
menire-a fost pe-asemeni culmi să zboare,

încât, de-oricâte pân-acum văzui,
uimire-atâta nu mă mai cuprinse,
nici nu-mi păru mai mult asemeni lui;

şi-acel amor, ce-ntâi din toţi descinse
cântând "Mario, plină tu de har..."
în faţă-i stând, aripile-şi întinse.

Şi-ntreaga curte-n tot al ei hotar
răspunse-n cor cântării-acei divine
şi toţi acum luceau cu mult mai clar.

— "O, sfinte tată, tu, ce pentru mine
scobori aici, lăsând iubitu-ţi loc
ursit de soarte-a pururi pentru tine,

ce înger este-acest ce-n vesel joc
priveşte-n ochi pe doamna frumuseţii
şi-aşa-i de-namorat că pare foc?"

Aşa-l rugai pe cel ce-n timpul vieţii
prin tine-a fost împodobit, Marie,
cum e de soare steaua dimineţii.

Iar el a zis: — "Şi har şi veselie,
pe cât acestea-n îngeri pot fi puse,
le are-ntregi şi-aşa şi vrem să fie,

căci el e cel ce buna veste-o duse
Mariei jos, când a fi încărcat
divinul fiu cu-a noastre sarcini vruse.

Cu ochii-acum să vii, cum merg gradat
şi eu vorbind, ca marii-nvingători
să-i vezi ai ăstui drept şi sfânt regat.

Cei doi din culme, cei mai zâmbitori,
căci mai aproape stau de cea augustă,
sunt ca şi rădăcini acestei flori.

Acel ce-n stânga ei vecin îi custă
strămoşul e, de-a cui gustare-odată
umana specie-atâte-amaruri gustă.

La dreapta-i vezi pe-acel cucernic tată
al sfintei legi, cui cheia ce descuie
ăst sfânt locaş de Crist îi fuse dată.

Şi-acel ce încă viu văzu cum suie
amarul timp miresei, ce cu zel
ne-o dete cel străpuns de spini şi cuie

stă lângă el, iar lâng-Adam stă cel
ce duce-a fost, pe când trăia cu mana
ingratul cerbicos popor rebel.

Cu Petru-n faţă vezi şezând pe Ana;
fiind ferice-atât să-şi vadă fiia,
nu-ntoarce ochii spre-a cânta osana;

şi,-n faţa primului strămoş, Lucia,
cui doamna ta-i trimise-a ei rugare,
pe când te ruina-n prăpastie-orbia.

Şi-acum, că-ţi trece timpul de visare,
să stăm aici, ca bunul croitor
ce taie-o haină-n cât postav îl are,

să-ntoarcem ochii spre-acel prim amor
ca,-n ochii lui privind cât ai putere,
să fii pătruns de strălucoarea lor.

Ca nu cumva s-aluneci spre cădere,
din aripi dând, crezând a-năinta,
de-aceea ni se cade har a cere,

har celei ce te poate ajuta.
Iar tu acum urmează-mi cu iubire,
cu glasul meu unind inima ta."

Şi-aş-nceput-a sfânta lui vorbire:

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XXI

Dar setea naturală-n noi, aceea
ce nu ţi-o curmi decât cu apa care
la puţ ceru-o lui Hristos femeia,

m-ardea, făcând, pe-aşa de grea cărare,
trudită după domn să-mi pară duca,
şi mil-aveam de justa răzbunare.

Şi-atunci, pecum de Crist ne scrie Luca,
cum el, de-abia ce din mormânt ieşi,
la doi pe cale-şi arătă năluca,

în urma noastr-un suflet se ivi,
privind la gloata care-ntinsă zace,
şi-abia-l văzurăm numai când rosti,

zicând: — "O, fraţi, s-aveţi din ceruri pace!"
Grăbiţi noi ne-am întors şi-un semn Virgiliu
făcu precum aşa se cade-a-l face

şi-a zis apoi: — "Fericelui conciliu
te-adune-n pace-atotjudecătorul
ce-osândă-mi dete-n vecinicul exiliu!"

— "Cum", zise el iar noi mergeam cu zorul,
"voi umbre de sunteţi de cer răspinse,
atât de sus voi cum făcurăţi zborul?"

Iar doctorul: — "De-observi ce semne stinse,
de-un înger scrise, poartă fruntea lui,
tu vezi de-o fi-ntre neamul care-nvinse.

Nu-i toarse însă acea, ce-a toarce nu-i
trudită-n veci, întreaga cantitate
ce-o-nfaşă Cloto şi-o urseşte-oricui;

deci sufletu-i, şi-al tău şi-al meu un frate,
nu poate singur şti ce drum s-apuce,
neavând vederi cum nouă ne sunt date;

din iad, din larga gur-a lui, ca duce
fui scos acestui viu şi-a noastră şcoală
cât poate şi de-acum îl va conduce.

Dar, dacă ştii, de ce păru-n răscoală
tot dealul, de curând, şi-un chiu întins
de ce-au scos toţi din culme până-n poală?"

Aşa-ntrebând, în ţintă mi-a atins
dorinţa mea, şi,-aşa sperând, nu toată,
dar mare parte-a setei mele-a stins.

Răspunse el: — "Nimic nu-i ce să poată
divina coastă-n rânduiala ei
s-o tulbure şi nici din uz s-o scoată.

Nu ştie-ăst loc schimbarea vremii ce-i.
Când cerul vrea pe-ai săi în cer să-i vadă,
se-ntâmpl-atunci, dar nu dintr-alt temei.

De-aceea ploi, şi rouă, şi zăpadă,
mai sus de-urcuşul cu trei scări, nici brume,
nici grindină nu pot nicicând să cadă;

nici nori nu ies, ori negri,-ori numai spume,
nici fulger nu, nici a lui Taumas fiică,
ea, care-şi schimb-adese locu-n lume;

nici abur sec mai sus nu se ridică
decât acele scări ce-am spus, pe care
vicarul lui Sân-Pietru şade-adică.

El tremură mai jos, puţin, ori tare,
dar vântul cel ce-n scorburi s-ar ascunde,
ştiu şi eu cum, mai sus putere n-are.

Se zbate-ăst deal când simte-se oriunde
curat vrun duh să zboare-n sus spre sfere
sau tinde-a vrea, iar chiotu-i răspunde.

Dovadă că-i curat e simpla-i vrere ce,
liber-absolut să mearg-airea,
cuprinde-un duh şi-i dă spre-a vrea plăcere.

Dintâi el vrea, dar nu-i dă păs dorirea
pe care cerul contrapunct i-o pune
spre-a vrea dureri cum vru păcătuirea.

Iar eu, ce-avui căznirii-a mă supune
cinci sute şi mai mult de ani, fui vrând
să intru-n pacea unei stări mai bune.