Cântul XXXIII

"Deus, venerunt gentes", alternând
ori trei, ori patru dulce-o psalmodie
cântar-acele doamne,-acum plângând,

şi le-asculta şi-ofta-n cucernicie
stăpâna mea, şi-aşa schimbată cum
nu mult mai mult sub cruce-ai fost, Mărie.

Iar, când fecioarele-i făcură drum
şi ei ca să vorbească, ea,-n picioare
stând dreaptă-n sus, răspuns-a lor acum

şi-n faţ-avea a focului coloare.
— "Puţin şi nu mă veţi vedea", vorbi,
"şi iar mă veţi vedea, dragi surioare!"

Pe toate şapte-n faţă-i le pofti,
şi-n urma ei, prin semn numai, m-aduse,
pe doamna şi pe Staţiu, ce s-opri.

Şi-a mers aşa şi nu cred că făcuse
nici zece paşi de-ai ei pe-acel pământ,
când ochii dulci în ochii mei şi-i puse.

— "Să vii", a zis cu liniştit cuvânt,
"aproape-aşa că, de-aş vorbi cu tine,
să poţi s-auzi de-aproape-al meu cuvânt."

Când fui, cum trebuia, mai lângă sine:
— "De ce", mi-a zis, "n-ai, frate, tu-ndrăzneală
să-ntrebi acum, când mergi aşa cu mine?"

Precum acei, ce foarte-având sfială
de-ai lor mai mari, de inimă scăzută
nu pot da vocea-ntreagă la iveală,

aşa fui eu şi-aşa cu gura mută
de-abia-ngânai: — "Madono, ce-mi lipseşte
tu bine ştii şi ştii şi ce-mi ajută."

— "Sfiala ta sau teama ce te-orbeşte
de-acum eu vreau privirea să-ţi destupe
spre-a nu mai fi ca cel ce buiguieşte.

Să ştii, de car, că monstrul dacă-l rupe,
a fost şi nu-i; dar culpa să nu creadă
că domnu-n cer răzbună după supe.

Nu-n veci făr' de crede-o să ne şeadă
acel ce-n car lăsat-a fulgii lui,
făcându-l monstru-ntâi şi-apoi o pradă,

căci sigur văd, de-aceea ţi-o şi spui,
aproape-o zodie ce-n curând urmează,
şi-oprit în drum de nici o stâncă nu-i,

când un cinci sute zece cinci cutează,
trimis de cer, pe curv-a o ucide
ca şi pe-acel cu care-adulterează.

Dar vorba-mi, poate,-obscură ca Temide
şi Sfinxu-ţi e şi nu-ţi albeşte-n gând,
căci ca şi ele-a minţii cale-o-nchide.

Dar faptele Naiade-or fi-n curând,
tăind enigma cea obscură foarte,
nici holde-n câmp, nici turme dăunând.

Deci scrie-ţi tot şi mintea ta să poarte
ce-ţi spui, să duci cu tine celor vii
ai vieţii cei ce-o goană e spre moarte.

şi-aminte-ţi fie,-atunci când o să scrii,
de plantă tu s-arăţi cum fu, şi frântă
cu crengi lăsate-n două dăţi pustii.

Oricine-i rupe crengi şi-o dezvestmântă
prin fapt de hulă-njură primul bine,
ce numai spre-al său uz o face sfântă.

Pentru muşcarea-n ea dori-n suspine
şi chin cinci mii de ani întâiul tată
pe-acel ce culpa-i i-o spăşi prin sine.

Şi-ţi doarme mintea, dacă nu-ţi arată
că planta e, dintr-anumit temei,
înalt-atât şi-n vârf aşa de lată.

De nu ţi-ar sta deşartele-ţi idei
ca apa Elsa-n jurul minţii tale,
şi-un biet Piram la dud plăcerea ei,

din multe-aceste-mprejurări fatale
cunoaştere-ai că pomu-i moralminte
oprit de cer, conform dreptăţii sale.

Dar, dacă ţi-e-mpietrită biata minte
şi neagră,-ncât nu-i clar pe ea nimic,
c-atât te-orbi ce-ţi spusei mai nainte

vreau, cel puţin, de n-o să scrii ce-ţi zic,
umbrite să le duci cu scopu-n care
s-aduc stâlpări încinse cu finic."

Iar eu: — "Cum ceara fără de schimbare
păstrează-ntr-însa semnul ce-l primeşte,
mi-e-n creier semnul pus de voi atare.

Ci-al tău dorit cuvânt de ce ţinteşte
mai sus de mintea mea, atât de sus,
că-l pierde-atât pe cât îl urmăreşte?"

— "Ca să cunoşti şi tu cum te-ai condus",
răspunse ea, "să vezi a ta doctrină
cum poate-urma cuvintelor ce-am spus;

c-a voastră cale stă de cea divină
departe-atâta, pe cât stă pământul
de cea mai iute-a sferelor lumină."

— "Eu nu-mi aduc aminte",-mi fu cuvântul,
"că n-aş fi mers mereu pe-al vostru drum,
şi clar îmi spune-aşa şi simţământul."

— "De nu-ţi poţi aminti tu nicidecum",
răspunse ea zâmbind, "aminte-ţi adă
cum tu beuşi din Lete chiar acum.

Dar, cum dă fumul pentru foc dovadă,
uitarea ta-i a vinei mărturie
din sufletu-ţi ce-ntr-altele-avu nadă.

Dar gol de-acum cuvântu-mi o să-ţi fie,
atât pe cât socot că ai mijlocul
să-l vad-a ta firească miopie."

Cu pas mai lin şi-aprins acum ca focul
sta soarele-ntr-a miezu-zilei cruce,
ce-şi schimbă punctu-aşa cum schimbi şi locul,

când doamnele cum cel care conduce
o ceată stă şi-opreşte şi pe-ai săi,
când dă de-un lucru nou pe unde-i duce

s-opriră-n poala unei umbre lăi,
precum sub brazi cu crengi întunecate
dau Alpii-adese-n umedele văi.

Păru că-n faţă-mi văd pe Eufrate
şi Tigru-aici ieşind dintr-o fântână
şi-ncet plecând ca fratele de frate.

— "O, glorie-a ginţii-umane,-o, tu stăpân
ce ape-acestea sunt şi ce-i că ele
izvorul lor în două părţi şi-l mână?"

— "Spre-a şti ce sunt", răspunse rugii mele
"tu roagă pe Matilda." Şi-a răspuns,
cum face-acel ce-o culpă vrea să-şi spele.

Frumoasa doamnă: — "Eu i-am spus de-ajuns
şi-aceasta şi-altele; iar Lete, bându-l,
eu bine ştiu că nu i le-a ascuns."

Beatrice-atunci: — "Mai mare poate-avându-l
alt dor, ce-ades memoria ne-o-nvăleşte,
i-a pus pe minte-un văl, întunecându-l.

Ci iat-Evnóe, ce de-aici porneşte:
să-l duci la el şi,-aşa cum eşti dedată,
virtutea lui cea veşted-o-ntăreşte!"

Cum scuze-un om gentil nicicând nu cată,
ci-şi face-o vrere-a sa din vrerea cui
prin semn văzut dorinţa şi-o arată,

aşa, pe loc ce lângă dânsa fui,
plecă frumoasa fată, iar lui Staţiu
sfios i-a zis: — "Să vii pe urma lui!"

Să am creştine-acum mai larg un spaţiu
de scris, eu ţi-aş cânta măcar în parte
de dulcea apă-n veci fără de saţiu,

dar, plin-având acum întreaga carte
urzită pentr-acest al doilea cânt,
m-opreşte art-a merge mai departe.

Mă-ntoarsei deci de la pârâul sfânt
ca nou, asemeni plantei tinerele
când nouă creşte-n noul său vestmânt,

curat şi gata să mă urc la stele.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XXI

Dar setea naturală-n noi, aceea
ce nu ţi-o curmi decât cu apa care
la puţ ceru-o lui Hristos femeia,

m-ardea, făcând, pe-aşa de grea cărare,
trudită după domn să-mi pară duca,
şi mil-aveam de justa răzbunare.

Şi-atunci, pecum de Crist ne scrie Luca,
cum el, de-abia ce din mormânt ieşi,
la doi pe cale-şi arătă năluca,

în urma noastr-un suflet se ivi,
privind la gloata care-ntinsă zace,
şi-abia-l văzurăm numai când rosti,

zicând: — "O, fraţi, s-aveţi din ceruri pace!"
Grăbiţi noi ne-am întors şi-un semn Virgiliu
făcu precum aşa se cade-a-l face

şi-a zis apoi: — "Fericelui conciliu
te-adune-n pace-atotjudecătorul
ce-osândă-mi dete-n vecinicul exiliu!"

— "Cum", zise el iar noi mergeam cu zorul,
"voi umbre de sunteţi de cer răspinse,
atât de sus voi cum făcurăţi zborul?"

Iar doctorul: — "De-observi ce semne stinse,
de-un înger scrise, poartă fruntea lui,
tu vezi de-o fi-ntre neamul care-nvinse.

Nu-i toarse însă acea, ce-a toarce nu-i
trudită-n veci, întreaga cantitate
ce-o-nfaşă Cloto şi-o urseşte-oricui;

deci sufletu-i, şi-al tău şi-al meu un frate,
nu poate singur şti ce drum s-apuce,
neavând vederi cum nouă ne sunt date;

din iad, din larga gur-a lui, ca duce
fui scos acestui viu şi-a noastră şcoală
cât poate şi de-acum îl va conduce.

Dar, dacă ştii, de ce păru-n răscoală
tot dealul, de curând, şi-un chiu întins
de ce-au scos toţi din culme până-n poală?"

Aşa-ntrebând, în ţintă mi-a atins
dorinţa mea, şi,-aşa sperând, nu toată,
dar mare parte-a setei mele-a stins.

Răspunse el: — "Nimic nu-i ce să poată
divina coastă-n rânduiala ei
s-o tulbure şi nici din uz s-o scoată.

Nu ştie-ăst loc schimbarea vremii ce-i.
Când cerul vrea pe-ai săi în cer să-i vadă,
se-ntâmpl-atunci, dar nu dintr-alt temei.

De-aceea ploi, şi rouă, şi zăpadă,
mai sus de-urcuşul cu trei scări, nici brume,
nici grindină nu pot nicicând să cadă;

nici nori nu ies, ori negri,-ori numai spume,
nici fulger nu, nici a lui Taumas fiică,
ea, care-şi schimb-adese locu-n lume;

nici abur sec mai sus nu se ridică
decât acele scări ce-am spus, pe care
vicarul lui Sân-Pietru şade-adică.

El tremură mai jos, puţin, ori tare,
dar vântul cel ce-n scorburi s-ar ascunde,
ştiu şi eu cum, mai sus putere n-are.

Se zbate-ăst deal când simte-se oriunde
curat vrun duh să zboare-n sus spre sfere
sau tinde-a vrea, iar chiotu-i răspunde.

Dovadă că-i curat e simpla-i vrere ce,
liber-absolut să mearg-airea,
cuprinde-un duh şi-i dă spre-a vrea plăcere.

Dintâi el vrea, dar nu-i dă păs dorirea
pe care cerul contrapunct i-o pune
spre-a vrea dureri cum vru păcătuirea.

Iar eu, ce-avui căznirii-a mă supune
cinci sute şi mai mult de ani, fui vrând
să intru-n pacea unei stări mai bune.

De-aceea fu cutremur şi cântând,
pe-ntregul deal, măriri aceste cete
la cel etern spre-a le sui-n curând."

A zis şi, cum, pe cât mai mult ţi-e sete,
pe-atât îţi place şi mai mult a bea,
nu pot să spui destulul saţ ce-mi dete.

— "Acum văd mreaja ce vă prinde-n ea",
vorbi Virgil, "şi cum scăpaţi văd bine,
şi-al vostru chiu şi trămurul ce vrea;

dar fă-ne-acum să ştim şi despre tine
ce om ai fost şi pentru ce-ai zăcut
acei cinci sute de-ani aci-n suspine."

— "Când bunul Titus, cu-ajutorul vrut
de cer, a răzbunat acele răni din care
s-a scurs prin Iudă sângele vândut,

cu-acel un nume ce şi-onoru-l are
şi traiul cel mai lung, a prins să spună,
trăii, faimos, dar nu-n creştină stare.

Fu dulce-atât a lirei mele strună,
că din Toluza-n Roma fui adus
şi mirtu-mi fu pe merit dat cunună.

Am nume Staţiu la cei vii de sus.
Tebani cântai şi-am prins de-Ahil-a scrie,
ci-n drum povar-a doua m-a răpus.

Al flăcării divine foc şi mie
sămânţă-mi fuse-ardorii ce-arătam
ca şi-altora de-apoi, mai mulţi de-o mie.

De Aeneis vorbesc, căci mam-o am
în versul meu şi doică totodată
şi fără ea n-aş trage nici un dram.

De-aş fi putut trăi şi eu deodată
cu-acest Virgil, cu drag aş rămânea
şi-un an mai mult în cazna ce-mi fu dată."

Privi, la vorba asta,-n faţa mea
Virgil, tăcând, şi: — "Taci!" zicea-n privire.
Nu poate îns-o vrere tot ce vrea,

căci plâns şi râs urmeaz-a lor pornire
aşa de mult, că mai puţin el zace
sub vrere-n cei cu cea mai bună fire.

Zâmbii ca unul ce cu ochiul face,
iar duhul a tăcut privind la mine
şi-n ochi, că-n ei ni-e gândul mai verace.

— "Să-ţi duci pe culme truda ta cu bine,
îmi zise el, dar spune-mi ce fusese
ăst fulger de surâs pe-obraji la tine?"

Fui strâns acum din două părţi: spusese
Virgil să tac, iar Staţiu mă conjură
să spui; şi-atunci oftai şi mă-nţelese

Virgil şi-a zis: — "Nu sta-n încurcătură
să-i spui, ci spune-i tot, să-i fie-n ştire
ce-ţi cere, vrând cu-aşa de mare arsură".

— "Tu, poate,-am zis, te miri de-a mea zâmbire,
antice duh, şi cauţi cauza ei,
dar şi mai mult voiesc să mi te mire:

El, cel ce-n sus conduce ochii mei,
e chiar acel Virgil ce-n tine puse
puterea de-a cânta viteji şi zei.

De crezi că alt motiv la râs m-aduse
să-l laşi ca fals şi-atribuie-l, cum fu,
acelor despre el de tine spuse."

S-a şi plecat să-mbrăţişeze-acu
genunchii lui Virgil. Dar el: — "Nu, frate,
căci umbră sunt şi eu, şi umbră tu!"

Sculându-se de jos: — "Ce cantitate
de-afect îţi port o vezi acum tu bine,
că eu, uitând a noastră golătate,

mă port c-un mort ca şi cu trupuri pline."

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XXVII

Cum stă, când primu-i foc vibrează-n locul
stropit cu sânge dintr-al său părinte,
şi stă pe Ebro cumpăna, şi-n focul

de-amiazi în Gange apa e fierbinte,
aşa sta soarele, că-n seară da,
când sfântul înger ne ieşi nainte.

Pe mal, dincoa' de flăcări stând, cânta:
— "Beati mundo corde!", însă glasul
mai viu decât cel viu din noi era.

Şi-apoi: — "De-aici în sus închis la deal vi-e pasul
cât timp n-aţi ars în foc. Intraţi şi-un cânt,
din foc venind, vă va conduce pasul."

Aşa ne-a zis de-aproape solul sfânt,
de-aceea fui, la cele ce ne spuse,
ca omul dus de viu a-ntra-n mormânt.

Frângându-mi mânile spre cer aduse,
priveam în foc, imaginându-mi foarte
văzute trupuri de-om de foc distruse.

Întorşi spre mine,-ursiţii să mă poarte
priveau. Şi-apoi Virgil: — "O, fătul meu,
aici pot fi căzniri, dar nu şi moarte.

şi-adu-ţi aminte,-adu-ţi, că, dacă eu
te-am scos întreg când tu pluteai pe fiară,
ce pot aici, vecin cu Dumnezeu?

Şi sigur crede că-ntr-această pară
a focului chiar mii de ani de-i sta
nici fir de păr din creştet n-o să-ţi piară.

De crezi că, poate, vreau a te-nşela,
tu mergi la foc şi ia temei credinţii
cu poala hainei, tu, cu mâna ta,

şi las-, o, las-oricare fric-a minţii!
Hai, fă-te-ncoa', vegheat venind cu mine!"
Dar eu tot ferm şi-n contra conştiinţii.

Văzând că stau tot ferm şi-nchis în mine,
atât mi-a zis, puţin, cu vorbe crude:
— "E zid de-aci-ntre Bice-a ta şi tine."

Precum, murind, de Tisbe când aude,
Piram deschide ochii şi-o priveşte,
când dudu-ncepe roşii-a face dude,

astfel, simţind că gheaţa-mi se topeşte,
privii spre el, când numele-l rosti,
ce mintea mea de-a pururi mi-o-ncălzeşte.

Şi-atunci mi-a zis şi fruntea şi-o-năspri:
— "Să stăm acum dincoa'?" şi-apoi surâse
cum faci c-un prunc, când foamea-l birui.

Şi-n foc intră naintea mea şi-i zise
să-mi vie-n urmă Staţiu, acela care
un drum atât de lung ne despărţise.

Când fui în flăcări, aş fi fost în stare
să sar spre-a-mi da răcoare-n fier topit,
atât era văpaia lor de mare.

Spre-a mă-ntări deci, tatăl meu iubit:
— "Eu parcă-i văd şi ochii",-a prins să spuie
şi tot numai de Bice mi-a vorbit.

Cântând, ne conducea pe-o cărăruie
un glas din foc, iar noi, spre el ţintiţi,
ieşirăm iar la malul care suie.

— "Voi, cei aleşi de tatăl meu, veniţi!"
suna-ntr-un foc cu-atari lucori senine,
că-ntoarse-n lături ochii-mi biruiţi.

— "Stă soarele-n apus şi-amurgul vine,
grăbiţi-v-, a mai zis, nu-umblaţi agale
cât timp apusul nu-i subt umbre pline."

Suia prin stâncă drept a noastră cale
spre-un punct aşa, că rupt de mine fuse
în faţa-mi soarele de-adânc din vale.

Puţine trepte-acel urcuş ne duse
când şi ştiam, din umbra-mi ce s-a stins,
şi eu şi ei, că-n spate-acum ne-apuse.

Şi, pân-a prinde-n tot al ei cuprins
aceeaşi faţă a zării
şi-a fi şi-al nopţii văl egal întins,

toţi trei făcurăm pat vro treapt-a scării,
căci frânse-aici a muntelui natură
putinţa-n noi, nu farmecul urcării.

Cum fac, când stau şi rumegă din gură
şi caprele, ce iuţi,
umblau pe culmi, cât timp flămânde fură,

şi-al lor cioban, cât timp tăcute stau
în mult umbriş pe-aprinsul miez de vară,
proptit stă-n bâtă şi de pază-l au,

sau cum păstorul, care doarme-afară,
petrece noaptea-ntins pe lângă vite,
păzind să nu le-mprăştie vro fiară,

toţi trei aşa-n târzii acum clipite,
eu ca şi-o capră, ca păstorii ei,
scutiţi în scocul stâncii-acei scobite.

Puţin puteam să văd pe-afară ce-i,
dar şi prin strâmtul loc văzut-am stele,
mai limpezi şi mai mari ca de-obicei.

Gândind aşa şi-aşa privind la ele,
mă prinse-un somn, un somn de-acel ce are
viziuni de stări cari n-au să te înşele.

În ceasul, cred, când prima-i scăpărare
pe munte-n est frumoasa Citeree,
ce-n foc de-amor aprinsă-n veci ne pare,

păru frumoas-o tânără femeie,
c-o văd în vis, cum cântă-n mers şi-adună
pe-o luncă flori, cununi ca să le-ncheie.

— "Să ştie-oricine-ar vrea să i să spună
că Lia-mi sunt, şi-acesta-i placul meu:
s-alerg să-mi fac cu mândre mâni cunună.

Să-mi plac gătit-aşa-n oglindă vreu;
dar soră-mea, Rahira, nu-şi mai lasă
oglindă ei şi şade-aşa mereu.

Să-şi vadă mândrii ochi, de-atât îi pasă,
ca mie-a mă găti cu mâna mea;
spre văz e ea, iar eu spre fapte-atrasă."

Acele-albori ce-n zori să văd de-abia,
pe-atât mai dragi căror se-ntorc în ţară,
pe cât ei mân tot mai vecini cu ea,

goneau tutindeni noaptea cea fugară
şi somnul meu cu ea. Deci m-am sculat,
căci şi-ai mei mari maeştri se sculară.

— "Acel fruct dulce-aşa de mult cătat
pe-atâtea crengi, de grijele mortale,
azi foamei tale-n pace-ţi va fi dat."

Virgil, întors spre mine, acestea-a sale
cuvinte-a zis, şi-n lume daruri nu-s
ce-ar fi-n plăcere-acestora egale.

Şi-atâta dor pe-avutul dor mi-a pus,
încât simţeam cu orice pas că zborul
îşi creşte-avântul său spre culme-n sus.

Şi, când pe-al scării vârf am pus piciorul,
pe cea din urmă treapt-a ei, în fine,
privind la mine,-a zis conducătorul:

— "Şi-eternul foc şi-al vremii mai puţine
văzutu-l-ai şi-ajuns-ai, fiul meu,
de-unde nimic eu nu mai văd prin mine.

Prin minte şi-arte-aici te-adusei eu.
De-acum plăcerea ta s-o iai ca duce;
eşti scos din orice drum şi strâmt şi greu.

Vezi soarele ce-n faţa ta străluce,
vezi iarba-n câmp şi flori şi arborei
ce-acest pământ de sineşi le produce.

Pân-or să vie mândrii ochi acei,
acei ce-n plâns cereau scăparea ta,
tu poţi şedea, poţi merge unde vrei.

Nici glas nici semn tu nu-mi mai aştepta,
e liber, drept şi tare-al tău arbitriu
şi-ar fi greşal-a nu ţi-l asculta;

deci domn pe tine te-ncunun şi-nmitriu."

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul X

Urmam acum îngustei cărărui
ce e-ntre zid şi focul făr' de fine,
maestrul meu şi eu, în urma lui.

– "O, nalte geniu ce mă porţi cu tine
prin văile impii, cum ţie-ţi place,
vorbeşte,-am zis, şi-alină doru-n mine.

Putem vedea pe-acel popor ce zace
aci-n sicrie? Căci păzite nu-s
şi toate-şi au deschise-a lor capace."

– "Închide-se-vor toate", el mi-a spus,
"din Iosafat când s-or întoarce iară
tot insu-n trupul ce-l avuse sus.

De-această parte-un cimitir separă
pe toţi, cu Epicur pe-ai săi ciraci
cari sufletul prin trup îl fac să piară.

Iar altor întrebări ce mi le faci
răspuns avea-vei chiar aci-n genune,
ca şi dorinţii-acelei ce mi-o taci."

– "Nimic n-ascund, ci vreau, părinte bune,
cum însuţi tu ai vrut să mă dispui,
şi nu demult, puţine vorbe-a spune."

– "Tu cel ce-aşa-de-oneste vorbe spui
şi treci văzând cetatea-nflăcărată,
te rog, toscane,-oprire-n pas să pui,

căci eşti născut, cum graiul tău te-arată,
din nobila cetate, cărui eu
prea grea povară poate-i fui odată."

La glasul ăsta fără ca să vreu,
când el ieşi dintr-un sicriu, cu frică
m-am strâns puţin mai mult de domnul meu.

Dar el: – "Întoarce-te!", ncepu să-mi zică.
"Ce faci? Nu vezi pe Farinata care
din brâu în sus din groapă se ridică?"

Fixai deci ochii-n ochii-acestui mare.
El sta semeţ cu capul şi cu pieptul
părând că Iadu-ntru nimic îl are.

M-a-mpins atunci spre groapa lui de-a dreptul
Virgil cu mâna sa ca inimoşii,
zicându-mi scurt: – "Vorbeşte ca-nţeleptul."

Când fui sub poala groapei sale roşii,
în treacăt m-a privit, părând cu crunte
priviri, puţin: – "Ce neam ţi-au fost strămoşii?"

Eu vrând să-i spun de toate-n amănunte,
nimic nu i-am ascuns şi i-am vorbit.
Şi-atunci el a-ncreţit puţin din frunte.

Şi-a zis: – "Cu mine-ai tăi părinţi cumplit
ca şi cu-ai mei cu toţii se purtară,
de-aceea-n două dăţi i-am şi gonit!"

– "Deşi goniţi, cu toţii se-nturnară",
răspunsei eu, "şi-ntâiul şi-al doilea rând,
dar arta ast-ai tăi nu ţi-o-nvăţară."

Văzui până-n bărbie-atunci scoţând
o umbră capu-n groapa cea aprinsă
şi cred că ea-n genunchi era şezând,

şi-n jurul meu privi părând cuprinsă
de-un gând c-ar fi şi-altcineva cu mine,
dar când speranţa-ntreagă-n ea fu stinsă,

plângând mi-a zis: – "Ingeniul tău de vine
de sine-adus prin neagra-ne-nchisoare,
de ce nu e şi Guid-al meu cu tine?"

Răspunsei eu: – "Nu vin cu-a mea valoare.
M-aduce-acest ce-aşteapt-aici, şi cui
al vostru Guido nu prea-i dete-onoare."

Şi-al său cuvânt şi felul caznei lui
mi-au spus de-ajuns pe cine-l am în faţă
de-aceea-n vorbe-aşa de plin eu fui.

Atunci sărind în sus: – "El nu-i în viaţă?
«Nu-i dete»-ai zis; deci Guido mi-a murit
şi-n dulce soare nu se mai răsfaţă?"

Iar când apoi văzu că m-am oprit
şi-un preget scurt amân-a mea vorbire,
căzu-ndărăt şi nu s-a mai ivit.

Dar celălalt măreţ, el care-oprire
mi-a pus în mers, nici coastă n-a mişcat,
nici cap el nu, nimic nici în privire.

– "Că ei", vorbi-ntregind de-unde-a-ncetat,
"nu-nvaţ-al vostru chip de-ntors acasă,
mai mare-amar îmi e decât ăst pat.

Dar Doamna cea de-aici nici n-o să iasă
de cinci ori zece dăţi din cuibul ei,
şi-i şti ce greu această art-apasă!

Ci-aşa cum iară-n lume sus te vrei,
să-mi spui de ce-i cumplit ne-ndurătorul
popor în orice lege-a sa cu-ai mei?"

– "Măcelul face"-am zis atunci", şi-omorul
ce roş făcu al Arbiei râu, prin tine,
s-aducă-n temple-asemeni legi poporul!"

Iar el, clătindu-şi capul, cu suspine:
– "Nu singur fui, şi cu-alţii de m-am dus
nu făr-o cauz-am mers cu ei, vezi bine!

Dar singur eu, când ceilalţi au propus
că trebuie Florenţa dărâmată,
fui cel ce-o apărai cu fruntea sus!"

– "Găseasc-a ta sămânţă pace-odată",
răspunsei eu, şi rogu-te, din minte
să-mi rupi un nor ce-o ţine-ntunecată.

Voi parc-aţi prevedea de mai nainte
ce timpu-n viitor cu sine-aduce,
dar altfel parc-ar fi cu ce-i prezinte?"

– "Vedem cât poate şi-un miop s-apuce,
vedem ce vouă-n viitor vă pare,
atât ne-a mai lăsat supremul Duce.

Dar când s-apropie-ori sunt, ni-e oarb-oricare
ştiinţă-ncât străini de nu ne-ar spune,
n-am şti nimic de-umana voastră stare.

Deci poţi vedea că-ntreg ne va apune
şi daru-acesta-n clipa când zăvor
pe poarta vieţii secolii vor pune."

Atunci, ca şi străpuns de-al culpei zor:
– "Celui căzut să-i spui acum, fă bine,
că fiul lui e viu la cei ce mor.

Şi preget la răspuns de-avui în mine
să-i spui c-am fost gândind cu dubiu-acel
de-a cui eroare-s alb acum, prin tine."

Maestrul m-a chemat atunci la el.
Grăbit deci mai cerui să-mi spuie mie
ce soţ mai are-arzând în acest fel.

– "Cu mine-acolea zac mai mulţi de-o mie,
aici e şi-Ubaldin, şi Frideric
al doilea", zise, şi de-ajuns să-ţi fie."

S-ascunse-apoi, iar eu spre-al meu antic
poet mă-ntoarsei, frământând în minte
cuvântul lui, părându-mi inimic.

Porni Virgil şi-n mers aşa nainte
mi-a zis: – "Ce ai c-aşa te-abate gândul?"
Iar când i-am spus acele tari cuvinte:

– "Păstrează-n minte tot ce-auzi de-a rândul
în contra ta, şi-ascult-acum aci,
mi-a zis Virgil, un deget ridicându-l:

În faţa dulcei raze când vei fi
ai cărei ochi văd tot, al vieţii tale
întregul drum prin ea tu ţi-l vei şti."

Spre stânga-ntoarse iar a noastră cale,
lăsând în urmă zidul, şi ne-am dus
spre centru-apoi pe-un drum ce da-ntr-o vale

ce pân-aci-şi zvârlea putoarea-n sus.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XXVI

Pe când de văzul stins steteam acu
speriat, din focul care-l stinse-n mine
ieşi un glas şi-atent el mă făcu,

şi-a zis: — "Cât timp va fi până-ţi revine
vederea-n ochi prin mine consumată,
e just să-l compensez vorbind cu tine.

Începe deci de suflet, şi-mi arată
spre ce-l ţinteşti? şi fii convins, de-orbia
din ochi, că nu-i de veci, ci deocamdată;

căci doamna, ce te-aduce pe câmpia
cea sfânt-aici, în ochii ei cuprinde
atari puteri ca-n mână-i Anania."

— "Cum vrea, târziu ori mai devreme,-or prinde
un leac şi ochii cari mi-au fost zăvorul
prin care-a-ntrat c-un foc ce-n veci mă-ncinde.

Al curţii-aceştia-atotaşezătorul
mi-e singur A şi O scripturii sfinte
pe care, mult-puţin, mi-o scrie-amorul."

Şi-acelaşi glas, ce-mi stinse mai nainte
al spaimei ger de-orbia-nchipuită,
mi-a dat curajul să rostesc cuvinte.

— "Tu trebuie prin mult mai deasă sită
să cerni", mi-a zis. "De cine-i deci mereu
săgeata ta spre-asemeni ţel ţintită?"

— "Dovezi şi-ale ştiinţei", zisei eu,
"ca şi porunca ce de-aici ne vine
imprimă-n mine-acest amor al meu.

Căci binele,-ntrucât îl ştim că-i bine,
aprinde-n noi amor pe-atât mai mare,
pe cât aprinde-un spor al său în sine.

Deci spre esenţa lui, ce este-atare
că orice bun ce n-ar fi-n sânul ei
abia-i din focul său o slabă zare,

mai mult decât spre-orice-s atraşi acei
cari pot acel un adevăr discerne
pe care-această probă ia temei.

Iar lucru-acesta minţii mi-l aşterne
şi-acea ce de iubire-mi spuse mie
că-i cea dintâi ca rang între eterne.

Şi sfânta voce cea de-a pururi vie,
ce-a zis lui Moise, despre ea spunând:
Eu vreau să vezi întreaga mea tărie,

chiar însuţi mi-o arăţi, când, începând
înalta veste-a tainei celei sfinte
de-aici, întreci orice nălţimi de gând."

Şi-un glas vorbi: — "Şi prin umana minte
şi prin cuvânt, ce tot ca ea vorbeşte,
suprem amor păstrează-i tu nainte.

Dar spune-mi şi-asta tu: nu simţi, fireşte,
c-ai fi spre-amor atras şi de-alte strune?
Ce ţepi mai sunt prin care te-mboldeşte?"

Nu-mi fu ascuns ce-avu-n intenţiune
vulturul lui Hristos; văzui şi-ascunsul
spre care vru să-nping ce-aveam a spune.

Deci: — "Toate-acele ţepi", îmi fu răspunsul,
"ce pot împinge-un om spre Dumnezeu
în inimă-mi concurg şi cu de-ajunsul;

căci eul lumii-ntregi şi eul meu,
şi moarte a ce-o muri spre-a-mi da fiinţă,
ce sper-orice fidel cum sper şi eu,

cum şi rostita-mi vie conştiinţă
m-au smuls din malul dragostei deşarte
şi-n mal m-au pus, al celei cu priinţă.

Iar frunzele grădinii-n care-mparte
podoabe-eternul domn iubite-mi sunt
cât este-a lor de el donata parte."

Iar când tăcui, atât de dulce-un cânt
trecu prin cer şi,-ntrând în melodie,
cânta şi doamna mea-ntreitul sfânt.

Precum trezit de-o fulgură prea vie,
prin simţul văzului ce,-mpins de-acute
lucori, aleargă dintr-o ie-n ie,

şi-atâta eşti, de-acea trezire iute,
confuz încât ţi-e groază de-a vedea
cât timp nu vine mintea să te-ajute,

aşa, cu ochi ce-aveau străfulgerare
la mii de leghe-acum, din ochii-mi moi
goni Beatrice-a mea orice-nnorare.

Văzui, decât vedeam, mai clar apoi
şi, ca năuc, am şi-ntrebat deodată
de-a patra faclă ce-o vedeam cu noi.

— "În sânu-acestor raze se desfată
acel ce-a fost, răspunse ea vioaie,
creat ca suflet prim de-al lumii tată.

Precum, când trece-un vânt, dentâi se-ndoaie
cu vârfu-n jos şi-apoi de sineşi ea
se nalţă iar, prin propriu-i act, o foaie,

aşa şi-uimit, în vremea ce-mi vorbea,
făcui şi eu şi-mi dete bărbăţie
cumplitul dor de vorbă ce m-ardea.

— "Tu, fruct, cui scris îţi fu, şi singur ţie
copt gata să te naşti, tu,-ntâi născute,
cui nor-, ori fiică-ţi este-orice soţie,

smerit, atât cât poate-a mea virtute,
te rog de-o vorb-a ta! Tu-mi vezi ardoarea
şi mut eu tac spre-a te-auzi mai iute.

Se zbate-un animal sub pânz-aoarea,
că psihicele-i stări sunt manifeste
prin ce mişcări îi face-nvălitoarea;

aşa-mi dădea şi primul om de veste,
prin haina ce-mbrăcat în foc îl ţine,
spre-a-mi face placul cât de gata este

şi-a zis: — "Mai bine ştiu ce dor e-n tine
mai bine-l ştiu, deşi-al tău glas îl tace,
decât ştii tu ce crezi că ştii mai bine;

căci eu câtesc oglinda cea verace
ce-şi face-oricare lucru-o copie-a lui,
ci-o copie-a sa niciunul nu se face.

Tu vrei să ştii cât timp e de când fui
de domnul pus în mândrul rai, în care,
pe-aşa de lungă scară-adus, tu sui,

cât timp mi-a fost vederii-o desfătare;
vreai cauza dreapt-a marelui dezdemn,
ce limb-avui şi, de-am creat-o, care?

O, fătul meu, nu c-am gustat din lemn
fu-n sineşi cauza lungului exiliu,
ci numai c-am trecut şi peste semn.

Acolo, de-unde fu chemat Virgiliu,
cu patru mii trei sute doi de sori
am stat dorind acest divin conciliu;

prin zodii-apoi, cu ochii muritori
văzutu-l-am făcând întreaga roată
de nouă sute şi treizeci de ori.

Iar limba ce-o vorbii fu stinsă toată
pe când Nimrod cu-ai săi n-avea nici gând
să facă cea ce-n veci n-avea să-l poată;

căci orice fapt-a minţii,-n timp urmând
plăcerii voastre-umane şi rotirii
acestor roţi, n-au trainic trai nicicând.

Că oamenii vorbesc e fapt-a firii;
iar firii-apoi nimic nu-i pasă, dacă
voi daţi aşa sau altfel curs vorbirii.

Şi, pân-a nu veni-ntr-acea cloacă,
numit-a lume El supremul bine,
din care-mi vine-odihna ce mă-mbracă,

Eli apoi; şi-aşa veni de sine
căci astfel e ce oamenii uzează,
ca frunza-n pom, că piere şi-alta vine.

Pe dealul cel ce mai spre cer cutează,
am stat, cu viaţa-onestă şi pierdută,
din ceasul prim şi până-n cel ce-urmează

pe-al şaselea, când Sol cadrantu-şi mută."

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul I

Lăsând în urm-o mare-aşa grozavă,
de-acum, spre-a trece ape mult mai bune,
vântrele-ntinde-a duhului meu navă

şi-ncep de-al doilea regn acum a spune,
în care, spre-a fi demn de cerul sfânt,
umanul spirit scoarţa şi-o depune.

O, muze sfinte, căci al vostru sunt,
aci-mi renaşteţi moarta mea cântare
şi-aici puţin ridice-mi al meu cânt

Calliope-ajutând cu glasu-i care
izbi-n Pieride-aşa ca să nu poată
etern spera, sărmanele-o iertare.

Coloarea dulce de safir, ce toată
senina zare-a cerului curat
umplea văzduhul până-n prima roată,

un farmec dulce-n ochi mi-a răvărsat,
când fui ieşit la larg din moarta boare
ce şi-al meu suflet şi-ochii mi-a-ntristat.

Iar mândra stea spre-amor îndemnătoare
făcea tot ostu-n zâmbet să s-alinte
slăbind a Mrenei, ce-o-nsoţea, lucoare.

Spre dreapta-ntors apoi, luând aminte
alt pol, văzui un grup de patru stele,
cel nevăzut decât de-ntâia ginte.

Părea şi ceru-nveselit de ele;
sărac e nordu-n văduvia lui,
că-n veci nu vede-asemeni flăcărele!

Sătul de-a lor privire-apoi când fui
şi-un pic spre-alt pol privii, spre partea-n care
perise Caru-acum, un moş văzui,

stând singur lângă mine, şi de-atare
respect prin toate-i demn, cum unui tată
nicicând nu-i datoreşte-un fiu mai mare.

Avea o barbă lungă şi-nspicată
cu alb, asemeni pletelor, şi-avea
pe piept o dublă viţ-a lor scăpată,

iar faţa-i de lumină i-o umplea
din patru stele sfinte-a lor lucoare,
părând că soarele stă-n faţa mea.

— "Voi ce sunteţi? Din vecinica-nchisoare
de ce fugiţi pe negrul râu în sus?"
a zis mişcând a feţii-onestă floare.

"Ce facl-avurăţi? Cine v-a condus
ieşind din hăul nopţii-ntunecate
ce-n veci pe-a morţii văi osând-a pus?

Astfel sunt legile din iad călcate,
ori pus-au nouă lege-n cer că-s demne
să-mi intre-n peşteri duhuri condamnate?"

Virgil acu-nceput-a să mă-ndemne
smerit şi-n faţă şi-n genunchi să fiu
şi-mi da prin ochi, prin mâni şi vorbe semne.

Răspunse-apoi: — "Eu nu de sine-mi viu.
Din cer o doamn-a scoborât să-mi facă
rugarea ca-nsoţind, s-ajut pe-un viu.

Aceasta este starea-ne. Dar, dacă
voinţa-ţi e să ştii mai multe tu,
nimic nu poate-a mea, negând, să-ţi tacă.

El ultima sa noapte n-o văzu,
ci-atât de-aproape-i fu, prin el, nebunul,
încât s-o vadă foarte-aproape-i fu.

Deci fui, şi numai adevărul spunu-l,
trimis să-l scap, ca nu de tot să cază,
şi-alt drum n-avui decât acesta unul.

Făcui pe-ntregul neam pierdut să-l vază
şi vreau să vadă şi poporul pus,
ce-aici se curăţă sub sfânta-ţi pază.

Ar fi prea lung să-ţi spui cum l-am condus
de-a te vedea şi-a te-auzi pe tine;
puterea asta dată-mi e de sus.

Să-ţi placă deci a te-nvoi că vine.
El caută libertatea, scumpul dar,
cum cel ce-i moare ei o ştie bine

şi-o ştii, căci pentru ea nu-ţi fuse-amar
murind s-arunci în Utica vestmântul
ce-n marea zi luci-va-n multu-i har.

Acesta-i viu, n-a rupt deci legământul
etern, nici eu, căci nu sunt în căznire,
ci-n limbul sunt din care-ţi roagă sfântul

tău spirit Marcia, plină de-umilire
în ochii-oneşti şi-acum de-a ta s-o ţii;
te-ndură deci de noi, pe-a ei iubire,

să-ţi trec a tale şapte-mpărăţii,
şi am să-i duc a ta recunoştinţă,
de crezi că-i demn prin iad numit să fii."

— "Fu Marcia, cât timp avui fiinţă,
vederii mele drag-aşa, fireşte,
încât îi împlineam orice dorinţă.

Ci-acum, că peste râul rău trăieşte,
nu pot s-o mai ascult, căci mi s-a scris,
când scos eu fui, o lege ce m-opreşte.

Dar, dac-o doamnă sfântă te-a trimis,
cum zici, n-aştept ochi dulci să mă convingă,
destul îmi e să spui că ea mi-a zis.

Deci mergi şi fă-l pe-acesta să se-ncingă
cu neted janc şi spală-i faţa bine
ca orice pat-a ei de-acum s-o stingă,

căci nici c-un fel de nor nu se cuvine,
în ochii săi, să-ntâmpine pe solul
ce-i primul serv al cetelor divine.

Acestui munte-un şes îi face-ocolul,
pe jos, pe unde marea-l înălbeşte,
şi mult trestiş produce-n el nămolul.

Căci nici o plant-acolo nu trăieşte
din câte-au trunchi lemnos sau poartă foi,
căci nu se-ndoaie-n valul ce-o loveşte.

Dar nu-mi veniţi din nou pe-aici, apoi.
Iar soarele ce iese-o să vă-nspire
ce drum pe deal mai lesne-ar îi de voi."

Şi-apoi peri. Eu, gata de pornire,
nimic zicând, lângă poet mersei
şi-n ochii lui fixai a mea privire.

Iar el: — "Urmează, fiule, paşii mei!
De-aici ne-ntoarcem, căci de-aici declină
câmpia-n jos spre marginile ei."

Amurgu-nvins de-a zorilor lumină
părea fugind, aşa că-n depărtare
vedeam şi marea cea de tremur plină.

Pe-un câmp pustiu mergeam ca omul care,
cătând pierdutu-i drum, până ce nu-i
ajuns la el, degeaba drumu-i pare.

Când fúrăm şi-ntr-un loc, în umbra cui
cu soarele se luptă multa rouă,
căci prea puţin o scade-arşiţa lui,

uşor îşi puse palmele-amândouă
Virgil pe iarba fragedă; eu, însă
ştiind ce vrea lucrarea lui cea nouă,

spre dânsu-ntinsei faţa mea cea plânsă
şi-atunci îmi apăru coloarea vie
ce-n iad îmi fuse-atâta vreme stânsă.

Venim apoi la marea cea pustie,
ce-n veci plutind pe ape-i nu văzu
vrun om ce-apoi şi-ntoarcerea s-o ştie.

Mă-ncinse-aici cum altuia-i plăcu,
şi, ce minune!,-ndată ce-şi culese
umila plantă, ea din nou crescu

deodată-n locul de-unde mi-o rupsese.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XI

O, griji nebune-a lumii muritoare,
ce false-ţi sunt acele silogisme
cari plumb pe-aripi îţi pun ca să nu zboare!

Suceşte-aceste legi, şi cu sofisme
e cest de-aici, vreau alţii-o preoţie,
şi-a fi stăpâni prin silă şi-aforisme,

dincoa' negoţ civil, şi-aici hoţie,
iar altu-n pofta cărnii-nămolit
se mistuie, sau zace-n trândăvie,

când eu, de toate-acestea mântuit,
eram cu Beatrice-n ceru-n care
cu-aşa de mult-onoare fui primit.

Iar când se-ntoarse-n sferă fiecare
la locul său avut şi mai nainte
şi-a stat fixat ca-n lustru-o luminare,

simţii, din sânu-acelei flăcări sfinte
care-mi vorbi dintâi, tot mai zâmbind
şi tot mai clar făcându-se, cuvinte:

— "Precum din lampa vecinică m-aprind,
şi eu, privind în rază-i, am putinţa
şi gândul tău şi cauza-i s-o cuprind.

Eu văd că te-ndoieşti şi ai dorinţa
să-ţi spui deschis şi clar, ca, luminată
la poarta minţii să-ţi aduc sentinţa

ce-n "drum ce-ngraşă mult" îţi fuse dată
şi-n "n-a mai fost alt om" ce se-nsemnează
aici, deci a distinge clar ne cată.

Prevăzul cel ce lumea guvernează
prin sfatu-n care,-un ochi, până s-apuce
să-i vadă-n fund, învins se resignează,

spre-a da puteri miresei a se duce
spre sfântu-i mire-acel ce-o logodi
prin strigăt nalt cu sânge-al său pe cruce,

vegheată-n ea şi mult mai drag spre-a-i fi,
doi principi rândui spre-a ei favoare
să-i fie de-ajutor şi-aci şi-aci.

Fu-ntreg serafic unul în ardoare,
şi-atât al doilea de-nţelept, că el
reda prin ea cheruvica splendoare.

Voi spune de-unul deci; ce spui la fel
e de-ambii spus, din doi pe-oricare-aş prinde,
căci ambii-n fapte-avur-un singur ţel.

Între Tupin şi râul ce descinde
din dealu-ales de vrednicul Ubald,
mănoas-o coast-a ăstui deal se-ntinde,

ce zbuciumă Perugia-n frig şi-n cald
prin Porta-Sol, şi-n dosul cui boceşte
sub greul jug şi Nocera şi Guald.

Sub deal aici, mai mult unde-mblânzeşte
urcuşul său, un soare-a răsărit,
precum din Gange-al nostru-adesea creşte.

Deci câţi vorbesc de locul ăst vestit
nu-i zic-Ascesi, căci puţin ar spune,
ci totul spun zicându-i Răsărit.

N-a fost prea sus de-a naşterii regiune,
când şi-ncepu acest de care spui
să-i pară lumii prin virtuţi minune.

De tânăr el, pentr-o femeie, cui,
ca morţii-n casă, nimeni nu-i dă cale
cu drag, intră-n război cu tata lui

şi-n faţa curţii lui spirituale
şi coram patre-şi logodi iubita
cea zi cu zi mai dragă vrerii sale.

Obscură şi-n dispreţ, ca nepeţita
de nimeni, văduvă de-ntâiul soţ, rămase
o mie de-ani, până ce el venit-a;

şi nu-i servi că vesel-o aflase
cu-Amicle, când pe nume fu chemată
de cel ce-ntreaga lume-o-nspăimântase,

nimic, c-a fost feroce de bărbată
încât, pe când rămase jos Maria,
ea vru pe cruce-a fi cu Crist urcată.

Spre-a nu-ţi lungi spre-obscur alegoria,
aceşti amanţi din spusele cuvinte
tu-i ia că sunt Francisc şi Sărăcia.

Concordia lor şi-amorul lor ferbinte,
seninul trai şi veselul lor chip
la mulţi le-a fost izvor de gânduri sfinte,

aşa că-ntâi Bernard cel preamărit
s-a desculţat, urmând atare pace,
şi-n fuga sa credea c-a zăbăvit.

O, neştiut-avere, bun verace!
Desculţ fugi Egid, desculţ Silvestru
urmând pe mire,-atât mireasa place.

Şi-aşa de-aici, părinte şi maestru
cu doamna sa şi soţii se ducea,
uniţi de-acum cu-a lor smerit capestru.

Că el ca tat-un Bernardone-avea,
de laş cu ochii-n jos nicicând nu stete
şi nici că demn de-adânc dispreţ părea,

ci-n chip regal lui Inocenţiu-i dete
pe faţă asprul gând, şi-a tagmei lor
a tagmei sale cea dintâi pecete.

Când mult a fost urmând smerit popor
pe-acel a cărui viaţă minunată
mai bine s-ar cânta-n cerescul cor,

prin duhul sfânt atunci de-a doua dată
de-Onoriu fost-a vrednica dorinţă
a marelui pastor încununată.

Având, apoi, de-a fi martir dorinţă,
în faţă stând sultanului trufaş,
vorbi de Crist şi-urmaşii-ntru credinţă.

Ci,-aflând pentru botez prea pătimaş
pe-acest popor, spre-a face ce-şi propuse,
s-a-ntors s-adape-ausonicul imaş.

Aci-ntre Tibru şi-Arno Crist îi puse,
pe-un aspru stei, sigilul său din fine
şi-n carnea sa doi ani pe-acesta-l duse.

Când cel ce l-a ursit spre-atâta bine
a binevrut să-l suie-n cer la plata
ce-o dobândi-n şi Tierenia lui de sine,

la fraţi, ca drepţilor erezi, lăsat-a
pe doamna cea iubit-atât, cerând
să fie de-al ei drag la toate gata.

Apoi din poala ei plecat-a, când
se-ntoarse-n cerul său ăst suflet mare,
şi-un alt cosciug el trupului nevrând.

Gândeşte-acum deci cine-a fost el, care,
ca demn coleg, spre ţelul drept ţinu
corabia lui San Pietru-n larg pe mare;

iar el al nostru patriarh ne fu.
Deci poţi vedea de-ncarcă mărfuri bune
acei ce-i sunt urmaşi cum el îi vru.

Ci-atât de-avidă de-alt fel de păşune
e turma-i de-azi, că nu se poate-apoi
să nu se-mprăştie şi pe căi nebune.

Pe cât mai mult răzleţe-ale lui oi
se pierd de el, pe-atât şi mai sărace
de lapte vin la staul înapoi.

Mai sunt şi-atari ce-au team-astfel a face
şi stau lângă păstor, dar, rari ce sunt,
puţin postav de-ajuns li-e să-i îmbrace.

De n-a fost deci obscur al meu cuvânt
şi-atenţia ta de-a stat tot aţintită,
şi câte-am spus de nu le-am spus în vânt,

atunci dorinţa-n parte ţi-e-mplinită,
căci vezi copacul de-unde rup eu, frate,
şi vezi restricţia care-mi fu rostită:

ce-ngraşă mult pe cel ce nu s-abate."

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XXXI

— "Tu, cel ce-aştepţi a trece râul sacru",
şi-a-ntors spre mine-al vorbei vârf subţire,
ce, şi tăind, aşa-mi păru de acru,

şi, făr-a mă cruţa, urmă-n vorbire:
"e drept? Să-mi spui, e drept? Sunt mari acuze
şi-i just s-ascult şi-a ta mărturisire."

Puterile-mi erau însă confuze,
aşa că vocea-mi se mişcă spre grai,
ci-n drumul ei s-a stins până la buze.

Puţin stătu şi-apoi: — "De ce mai stai?
Răspunde-acum, căci Lete încă-n tine
n-a şters urâtele-amintiri ce ai!"

Dar groaza mea-n amestec cu ruşine
atare-un "Da" mi-au scos cu voce stinsă,
c-a fost nevoie de-ochi spre-a-l prinde bine.

Precum, când se destinde-o prea întinsă
balistă, rupe coarda şi-arc şi-atare
de fier e ţinta mult mai slab atinsă,

aşa m-a frânt povara mea cea mare
şi-aşa de plin de plâns şi-oftaturi fui,
că gura-nchise vocii-orice cărare.

Şi iarăşi ea: — "Dorinţelor ce-avui
şi cari făceau să caţi supremul bine,
mai sus de care-alt bun nici unul nu-i,

ce gropi, găsit-ai tu-mpedecăminte
sau ce cătuşe-astfel că trebuia
să pierzi speranţa mergerii nainte?

Şi ce-nlesniri apoi şi ce câştiguri
pe-a altor frunte-aşa ţi s-arătară,
c-ai fost silit de ele să te-asiguri?"

Târziu şi dup-o lung-oftare-amară,
cu greu avui şi glas să dau răspuns
ce-abia cu trudă buzele-l formară.

Plângând: — "De-a lumii bunuri", am răspuns,
"atras eu fui spre-o falsă bucurie
de-ndat-atunci când tu mi te-ai ascuns."

— "De-ai fi negat, tăcând, ce-mi spui tu mie,
mai neştiută tot n-avea să poată
să-ţi fie culpa ta. Alt jude-o ştie!

Fiindcă îns-acuză culpa toată
chiar gura ta, în sfântul nostru sfat
se-ntoarce spre-ascuţiş duşmana roată.

Dar de-alte dăţi spre-a fi tu mai bărbat,
sirene când auzi, şi mai multă
ruşine spre-a simţi de-al tău păcat,

descarc-al plânsului temei şi-ascultă,
şi-auzi cum trebuia pe-opusul drum
să-mi fi urmat, când fui din lume smulsă.

Natura şi-arta farmec pân-acum
nu-ţi dete-aşa ca-n mândrul trup ce-mi fuse
prinsoare-atunci şi-n ţărnă-i astăzi scrum.

Supremu-ţi farmec deci de să pierduse
prin moartea mea, ce bun lumesc fu-n stare
s-abată-n lături minţile-ţi seduse?

Dator ai fost la prima săgetare
a falselor plăceri să urci în pripă
pe urma mea ce nu mai fui atare.

Ce-aveai să laşi în jos a ta aripă,
s-aştepţi loviri, ori vro duduie, poate,
sau alte-atari plăceri ce ţin o clipă?

Nici dou-ori trei un pui nu le socoate,
ci laţ a-ntinde paserii bătrâne
şi-a trage-n ea săgeţi degeaba-s toate."

Aşa cum stă şi ochii-n jos îi ţâne
şi-ascultă mut un prunc, recunoscând
greşala sa şi pocăit rămâne,

aşa stăm eu şi iar îmi zise: — "Când
te doare-aşa c-auzi, ridică barba
ca şi mai mare-amar să ai văzând!"

Pe-un vechi stejar, cum smulge-o mână iarba,
l-ar smulge mai uşor un vânt adus
din Alpi sau vânt din ţara lui Iharba,

de cum nălţai eu barba, când mi-a spus;
dar, când prin barbă faţa mi-o-nţelese,
văzui ce-otravă-n vorbe ea mi-a pus.

Când faţa mea-nălţat-apoi fusese,
văzui pe-acei ce-s primă creatură
că jocului de flori sfârşit pusese;

şi-a mea vedere, nu de tot sigură,
s-a întors spre doamna ce privind stetea
spre cel cu două firi într-o făptură.

Sub vălul ei, şi peste râu, părea
că-ntrece-atât fiinţa ei antică
pe cât, trăind, pe toate le-ntrecea.

M-au ars căinţele cu-a lor urzică,
încât simţeam suprema ur-acu
pe ce m-a smuls mai mult de-a mea amică,

iar inima-mi atari mustrări avu
că-nvins căzui, şi ce-a mai fost de mine
o ştie-aceea care cauză-mi fu.

Şi-n fire-apoi când mi-am venit în fine,
frumoasa ce-o-ntâlnii venind agale
deasupră-mi sta şi: — "Prinde-m-acum bine!"

zicând, mă-mpinse până-n gât în vale
şi, tras de ea prin râu, uşor pluti
ca şi-o suveică pe-apă ca pe-o cale.

Şi-atât de dulce-un cântec s-auzi
"Spăla-mă-voi", când lângă mal ea stete,
că nu să-l scriu, dar nu-l pot nici gândi;

şi, capu-n braţele frumoasei fete
avându-mi-l cuprins aici, mă puse,
scufuns cu el întreg, să beu din Lete.

M-a scos apoi scăldat şi-apoi mă duse
la cele patru zâne-n hora lor
şi-un braţ pe mine fiecare-şi puse:

— "Noi, stele-n cer şi nimfe-aici în cor,
Beatricei tale serve i-am fost date,
când nici n-a fost descins la cei ce mor.

Te-om duce-n ochii ei, dar, spre-a străbate
lumina lor, vor ageri pe-a ta
acele trei, căci văd mai luminate."

Şi-apoi mă duse corul ce cânta
la pieptul fiarei, unde-ntoars-airea,
ci-acum privind spre noi, Beatrice sta.

Şi-au zis: — "Acum tu nu cruţa privirea,
că-n faţă ai smaraldele din care
săgeţi cândva-ţi trimise-n piept iubirea."

Şi doruri, mii şi toate-o-nflăcărare,
lipiră ochii mei de-ai ei, ce ţintă
priveau mereu asupra sfintei fiare.

Şi-n ei se reflecta acvila sfântă
ca soarele-n oglinzi, acum divin,
acum uman părând că se-nvestmântă.

De-am fost mirat, şocoat-orice creştin,
văzând că-n el inmobil lucrul zace
şi numai chipu-l schimb-aşa deplin.

Şi-n timpul ce-n uimire-aşa şi-n pace
gustam acum din alimentul sfânt,
ce, dându-ţi saţ, tot mai flămând te face,

prin actul lor ce ce-arăta că sunt
din mult mai nalt un trib, acea triadă
veni dansând pe-angelicul ei cânt.

— "Fă ochii sfinţi, Beatrice, o, fă-i să cadă",
aşa cântau, "spre cel cui drag' tu-i eşti
şi-atâta drum veni ca să te vadă!

Din graţie,-o, fă-ne dar să-i dezvăleşti
şi gura ta, să-ţi vadă vorbitoare
şi-a dou-a ta frumseţe ce-o-nvăleşti!"

A vecinicei lumini, o, tu, splendoare,
din câţi, Parnase,-ngălbinesc sub tine
la umbra ta şi-ţi beau de prin izvoare,

ah, cine n-ar fi tulburat ca mine
de-ar vrea s-arate cum mi te-ai ivit
când tu, umbrită de-armonii divine,

aci-n deschis văzduh, te-ai dezvăluit!

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XIII

Vrând bine să-nţelegi ce-acum văzui,
imagini fă-ţi în gând şi neclintite
ca stânca să le ţii, cât timp îţi spui.

Ia cincisprezece stele-n felurite
bucăţi de cer, cari ard aşa de clare
că-nving şi zări oricât de-acoperite;

ia Carul cel ce zi şi noapte are
atâta loc, că,-ntors în orice fel
proţapul său, el vecinic nu dispare;

şi ia şi gura cornului acel
ce-ncepe-n osie,-n vârfu-i care-ascunde
un punct ce-a lumii osie-o ţine-n el,

şi două semne fă-ţi apoi rotunde,
cum fu făcut şi de-a lui Minos fată
simţind al morţii ger cum o pătrunde;

şi cum o roată-i de-alta luminată
şi ambele rotesc şi-aşa că-n drum
rotirea lor li-e cale-ntâmpinată;

şi-abia un palid chip avea-vei cum
fu grupa lor şi dubla-le-nvârtire
pe lângă punctul unde stăm acum,

căci ea-ntrecea atât orice privire,
pe cât mai sus de cursul linei Chiane
e cea mai iute-a cerului rotire.

Nu cânt-aici pe Bah, şi nici peane,
ci trei persoane-n vecinica natură
unind divinu-n trupul firii-umane.

Când joc şi cânt apoi sfârşite fură,
din griji în griji ferice-a-şi trece zorul,
spre noi aceste lămpi un front făcură.

Acelaşi foc ce-mi fu povestitorul,
Francisce,-al vieţii tale minunate,
a rupt tăcerea ce unea tot corul:

— "Când e bătut un rând de spice, frate,
şi boabele-n grânar acum sunt puse,
mă-ndeamn-un dulce dor şi-alt rând a-l bate.

În pieptul, crezi, cui scoas-o coastă-i fuse
din ea spre-a face-obrazul minunat
a cărui gur-atâta plâns ne-aduse,

şi-n pieptul cui, de lance-nsângerat,
şi-ntâi şi-apoi răsplat-a dat deplină
încât iertare-oricărei culpe-a dat,

cât poate-umana fire-avea lumină
fu pusă toată-n ei de-acela care
zidit-a pe-ambii-n mila sa divină.

Şi deci ce-am spus mai sus ţi-e de mirare,
că n-a văzut alt om aşa de-afund
ca bunul cel ce-a cincea faclă-l are.

Deschide-ţi ochii-acum la ce-ţi răspund
să vezi, că tu ce crezi şi-a mea rostire
sunt una-n tot ca centru-ntr-un rotund.

Tot ce-i etern sau poate-avea perire
nu e decât reflexul din ideea
ce-o naşte-al nostru rege prin iubire.

De primul, cel ce-o naşte-apoi, aceea,
lumină vie-n veci nu se desparte
şi nici de-amor, ce-i faţa lor a treia.

Prin mila sa el razele-şi împarte,
ca şi-n oglinzi, în nouă subzistenţe,
ci-n veci fiind tot unul mai departe.

De-aci scoboară-n ultime potenţe
din act în act mai jos, mereu slăbind,
şi-abia mai naşte scurte contingenţe;

şi-acestea eu le judec ca fiind
născute stări, şi cerul le produce,
ori cu sămânţ,-ori fără ea, rotind.

Dar ceara lor şi mâna ce-o induce
nu sunt de-un fel, de-aceea şi izvodul
mai mult, ori mai puţin sub semn străluce.

De-aici şi pomii felurit au rodul,
mai bun ori rău, deşi de-o rădăcină,
de-aci se naşte geniul sau nărodul.

De-ar fi şi ceara-n toate-atotdeplină
şi-ar fi şi ceru-n toat-a sa putere,
perfect-ar fi şi-a semnului lumină;

natura-i însă-n veci aci-n scădere:
artist ce-a artei siguranţ-o pune
de-ajuns în op, dar cea din mâni îi piere.

Deci, când virtutea prim-astfel dispune
şi-mprim-aşa iubirea sa-nfocată,
s-atinge-atunci suprema perfecţiune.

Aşa pământu-ajunse demn odată
perfecte vietăţi din el a da,
şi-aşa Fecioar-ajunse-nsărcinată.

Într-astea deci aprob părerea ta:
ca-n doi aceia nu mai stete minte
umană-n veci şi nici nu va mai sta.

Dar, dac-acum eu n-aş vorbi nainte,
tu: Cum a fost deci făr' de-asemănare?
din nou mi-ai sta cu-acelaşi trai cuvinte.

Dar, ca să-ţi pară clar ce-ascuns îţi pare,
socoti ce-a fost, ce cauz-avu să nege,
când "Cere!" i s-a zis, să cear-atare.

Eu n-am vorbit să nu poţi tu-nţelege
că rege-a fost şi deci el cuminţie
ceru, spre-a fi desăvârşit un rege.

Dar nu spre-a şti-n ce număr pot să fie
motorii-aci, nici dacă, din necesse
şi-un contangent, necesse-o să ne vie,

nici şi est dare primum motum esse,
nici dacă vrun triunghi, ce n-ar avea
unghi drept, în semicerc el totuşi iese.

Ce-am spus şi-ţi spui şi-acum, de poţi vedea,
un cap regal ceru şi deci spre-atare
ştiinţ-a săgetat intenţia mea.

Spre "nu sui" de nalţi tu gânduri clare,
cunoşti că numai regi am în privire,
căci mulţi sunt regi, dar buni găseşti arare.

Ia-mi vorba deci cu-această osebire
şi-atunci ea poate sta cu tot ce crezi
de primul om şi-al nostru dulce mire.

şi plumb pe tălpi, ca-ncet să năintezi
asemeni c-un trudit, să-ţi fie-aceste,
când mergi spre "da" şi "ba" şi nu le vezi,

căci cel mai prost din proşti acela este
ce-afirm,-ori neagă fără de-a distinge
şi sare-aşa vorbind fără de veste.

Pe false căi de-aceea ne şi-mpinge
orice curent creat pe-un calapod,
iar patima a noastră minte-o-nvinge.

Din mal te-ntorci mai rău decât nărod,
căci nu te-ntorci cum pleci, când a pătrunde
tu vrei un adevăr şi n-ai metod.

La ce-ţi spui eu cu probe clari răspunde
Parmenides, Meliss', şi Briss, şi-acei
ce-au mers aşa şi nu ştiură unde,

şi-aşa Sabell', ori Arie, şi-alţi ca ei
ce-au fost ca spăzi scripturii s-o sfâşie,
căci, drepţi voind să fie,-au fost mişei.

Un om când judecă să nu să ţie
prea sigur deci, ca cel ce estimează
cât timp sunt verzi recoltele-n câmpie.

Văzut-am eu măcieşul cum iernează
stând sterp întregul timp şi spin cu fiere,
şi-apoi pe vârf cu floare cum s-ornează;

văzut-am nava iute şi-n putere
pe mări făcându-şi drumul său deplin,
şi,-ntrând în port, cum făr' de veste piere.

Când văz pe-un om jertfind şi pe-alt creştin
furând, nu cread-oricare Stan şi Radă
că văd de-a dreptu-n sfatul cel divin,

căci ăsta poate-urca, celalt să cadă."

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul VI

Când sparg un joc de zar, cel ce-a pierdut
rămâne trist şi-aruncă singur ţinte
şi trist repetă cum ar fi făcut;

cu celălalt merg toţi, care-nainte
şi care-n urma lui, şi, dându-i coate,
din lături altul îi aduce-aminte.

El nu stă-n loc, ci-ascult-ale lor toate,
iar cui îi dă se mântuie de el
şi scapă de-mbulziş astfel cât poate.

Aşa-ntorceam eu faţa-n desu-acel
popor sosit, spre toţi de lângă mine,
şi-aşa, prin promisiuni, scăpam la fel.

Şi pe-aretinul cel de mâni haine
ucis, de Ghino Tacc', aci-l văzui
şi-acel ce-n goană se-necă-n rovine.

Era şi-acel pisan, din cauza cui
Marzucc' cel bun aşa de demn păruse
şi mâni tindea spre cer, în plânsul lui,

Novell', şi d'Orso, ca şi-acel ce fuse
prin pizme şi-ură dat peririi pradă,
dar nu prin vina proprie, cum îmi spuse.

Eu zic de Della Brossa, deci să vadă
stăpâna din Brabant, cât timp e vie,
ca nu-ntr-o turmă mult mai rea să cadă.

Iar, când fui liber de-umbrele cari mie
astfel mi se rugau, spre-a fi-n putinţă
prin ruga mea mai iute-n cer să vie,

am zis: — "Tu-mi pari că negi cu stăruinţă,
tu, facla mea,-ntr-un text al tău că poate
să schimbe-o rug-a cerului sentinţă;

dar asta e ce-o cer acestea toate.
Sperează ei zadarnic aşadară,
ori spusa ta eu n-o-nţelesei, poate?"

Răspunse el: — "Scriptura mea e clară
şi nici nu sper-aceştia nebuneşte,
de judeci drept, nu cum ar fi să pară.

Dreptatea cea de veci nu se clinteşte,
că umple-n clip-o dragoste-nfocată
ce-acestor inşi pe-ncet li se-mplineşte.

Iar, unde-am spus acel cuvânt odată,
nu se spăşea prin rugă nici o vină,
căci ruga sta de cer îndepărtată.

Dar nu te-opri pe-o chestie-aşa de fină,
de nu te-ndeamn-acea conducatrice
ce dă-ntre minte şi-adevăr lumină.

Eu nu ştiu de-nţelegi, zic de Beatrice.
Pe culmea ăstui munte-acolo sus
vedea-o-vei senină şi ferice."

— "Să ne grăbim, deci, duce-al meu, am spus,
căci nu mai sunt trudit ca mai nainte,
şi iată dă şi-n umbre-al serii-apus."

— "Vom merge azi, răspunse-al meu părinte,
atâta cât ţi-e scris să te ridici,
dar altfel lucrul e, nu cum ţi-e aminte.

Căci pân-atunci vedea-vei, tot de-aici,
venind pe cel ce după deal dispare
şi-aşa că raza-i n-o s-o mai despici.

Vezi colo îns-un duh, stând singur, care
spre noi acum priveşte cu-aţintire:
ne-o spune-acesta pe-unde-avem cărare."

Ne-am dus la el. Cu ce despreţuire
ăst duh lombard şi cât de mândru sta,
mişcând încet onesta lui privire!

El nu ne-a zis nimic, ci ne lăsa
s-urmăm în mers, ci-al nostru mers urmându-l
cum face-un leu, când stă-n odihna sa.

Virgil se duse-aproape-atunci, rugându-l
să-i spuie-un drum pe unde urci mai bine,
ci,-al său răspuns el nu-ntrebării dându-l,

de viaţă ne-ntrebă, de ţară-n fine.
— "Din Mantua...", -nceput-a aşadară,
iar umbra-ntreagă, concentrată-n sine,

grăbitu-s-a, de unde-a stat, să sară
şi: — "Mantovane", a zis, "eu sunt Sordell".
Şi unul p-altu-atunci se-mbrăţişară.

Oh, slujnico Italie, trist ospel
şi navă-n viscol, ce-şi pierdu pilotul,
nu doamnă de provincii, ci bordel!

Acel prea nobil duh, cum fu cu totul
grăbit, la singur sfântul nume-al ţării,
să-şi strângă-n braţe-astfel compatriotul!

Şi-acum trăiesc în focul dezbinării
cei vii ai tăi, mâncându-se câineşte,
câţi au un şanţ şi-un zid al apărării.

Ai mării ţărmi, nemernico,-i priveşte
în jurul tău şi caut-apoi în tine,
de-ai vrun partid ce-n linişte trăieşte!

Dar ce-ţi făcu-mpăratul ţie bine
că-ţi dete frâu, când gol e locul şeii?
căci făr' de el, n-ar fi aşa ruşine.

Ah, neam ce-ar trebui şi-orânduielii
să-i fii supus şi-n şea să laşi cezarul,
de ştii ce-ţi scrie domnu-n evanghelii!

Nu-ţi vezi turbat zburdându-ţi armăsarul,
căci n-ai ştiut din pinteni să-l struneşti,
când frâu-n mâni ţi-l dete-odată harul.

Germane-Albert, tu, cel ce-l părăseşti,
că-l vezi nebun în furia lui drăcească,
în loc să-i sari în şea să-l stăpâneşti,

din stele cadă furie cerească
pe capul tău, şi nouă şi deplină,
încât al tău urmaş să se-ngrozească,

căci printr-a ta şi-a tatălui tău vină,
ţinuţi dincolo prin nesaţ, procleţii,
ne stă pustie-a regnului grădină.

Hai, vezi Montecchi tăi şi Cappelleţii
şi-ai tăi Monalzi, o, tu nepăsătorul,
pe-aceia trişti şi-n drum pe-aceştia, bieţii!

Hai, vezi, cumplite, cum îţi sug poporul
baronii tăi şi curm-a lor păcate
şi vezi cât de vegheat ţi-e Santafiorul!

Hai, vezi cum Roma ta, plângând, se zbate
şi zi şi noapte,-o văduvă săracă:
— "De ce nu eşti cu mine,-o, tu,-mpărate!"

Hai, vezi cum se iubesc ai tăi! şi, dacă
pierduşi de noi de tot compătimirea,
ruşine propria faim-atunci să-ţi facă!

De pot să-ntreb, tu, cel ce răstignirea
În lume-o suferişi, supreme Joi,
sunt ochii drepţi ai tăi întorşi airea,

ori poate pregăteşti tu lucruri noi
în vecinicul tău sfat, spre-al nostru bine,
departe-adânc şi ne-nţeles de noi?

Căci toate-ale Italiei ţări sunt pline
de domni tirani şi orişice lichea
ce intră-n vrun partid Marcel devine!

Tu poţi fi fără griji, Florenţa mea,
căci nu te poate-atinge-atare-acuză,
căci neamul tău e just şi-i just ce vrea.

Mulţi au dreptatea-n ei şi-o ţin sub spuză
spre-a nu veni la arc în chip nebun,
ci-ai tăi o au în guri! Şi, de refuză

să puie-un umăr mulţi la greu comun,
poporul tău, sărind grăbit, răspunde,
chiar nechemat, la greu: — "Ba eu mi-l pun!"

Fă-ţi albe zile deci, căci ai de unde,
şi-averi ai tu, şi pace, şi măsură;
de-i drept ce zic, vin vremi şi n-or ascunde.

Atena, vai, şi Sparta, cari făcură
vestite legi şi-atâta de civile,
ce slabă minte-n bunul trai avură

cu tine-n rând, căci astfel de subtile
măsuri tu ţeşi, că, ce-n octombrie legi,
n-ajunge-a sta-n noiembrie zece zile.

De când ţii minte, cât amar de legi
tu n-ai schimbat, şi datini, şi guverne,
şi banii tăi, şi-a tale membre-ntregi.

Dar, minte dacă ai şi poţi discerne,
vedea-te-vei la fel cu-acel bolnav
ce, negăsind odihnă-n chin pe perne,

se-ntoarce-ades spre-a nu-i părea grozav.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XXV

Era pe-un timp când drumul nu ne da
răgaz, căci soarele-n Viţel lăsat-a
al zilei miez şi-n Scorpie-al nopţii sta;

cum nu stă omul deci, când ne-ndurata
nevoie-l mână grabă-n mers să puie
şi-orice-ar păţi, de toate este gata,

aşa, intrând şi noi pe cărăruie,
mergeam în şir, urcând acea strâmtoare
ce-n lung înşiră ori pe câţi o suie.

Şi, cum întinde-aripi, dorind să zboare,
al berzei pui, ci, ne-ndrăznind să bată
din ele-apoi, le lasă să-i scoboare,

cu vrere-aprins-aşa şi-aşa-necată
să-ntreb fui eu, până la gestul cum
îl face-acel decis să-nceap-odată.

Cu toată graba noastră pe-acel drum,
Virgil mi-a zis: — "Al vorbei arc, pe care
l-ai tins până la fier, desfă-l acum".

Deschisei gura deci cu-ncredinţare
şi-am zis: — "Cum pot aici slăbi, părinte,
când n-au nici o nevoie de mâncare?"

— "De Meleagru de-ţi aduci aminte,
că-n timp ce-ardea un lemn, ardea şi el,
ce-acum ţi-e-n dos, atunci ţi-ar fi nainte.

şi-apoi, gândind că,-n orişicare fel
te mişti, tu-ţi mişti şi chipul în oglindă,
tu n-ai întinde arc spre-atare ţel.

Dar vreau ca dorul tău sfârşit să prindă:
e Staţiu-aici şi-l chem şi-l rog acu
pe rană-ţi plastru-alinător să-ntindă."

Iar Staţiu-atunci: — "De-ncerc, unde eşti tu,
eterne lucruri să-i explic, drept scuză
să-mi fie deci că nu pot zice nu."

Şi-aşa-nceput-a: — "Mintea ta s-auză
atent ce spui şi celor întrebate
avea-vei spre-adevăr o călăuză.

Un sânge-ales, ce vinele-nsetate
nicicând nu-l beau şi deci prisos devine,
ca dup-un prânz şi restul de bucate,

ia-n inimă puteri ce-s genuine
spre-a naşte-umane membre, cum e care
aleargă, spre-a nutri pe-acestea-n vine.

Din nou digest, scoboară-n locul care
mai bine e să nu mai fie spus;
în vas firesc pe-alt sânge-apoi el sare

şi unul pe-altu se pătrund, dispus
să rabde unu, şi-altu să lucreze,
prin locul cel perfect de-unde-i adus."

Şi-unit cu acela,-ncepe s-opereze:
— "Încheagă-ntâi şi-n sineşi întărită,
materia lui o face să vieze.

Activa parte, viaţă devenită,
ca-n plante e, cu diferenţa stării
că-n plante e pe drum, şi-n om sosită.

Lucreaz-apoi atât, ca fungul mării,
mişcându-se simţind, şi-organizează
puteri căror sămânţă li-e lucrării.

Se-ntinde-acum virtutea, se-ntrămează
acea ce dintr-al tatei sânge vine,
prin care firea membre le formează.

Dar cum din animal copil devine
tu nu vezi încă, iar aici greşeşte
şi-un mult mai înţelept om decât tine,

căci primul intelect îl osebeşte
de viaţa noastr-a lui învăţătură,
fiindc-organ văzut el nu-i găseşte.

Tu prinde-mi adevărul clar din gură
şi află faptul că-ntr-un făt, de-ndată
ce-au creierii deplin-a lor structură,

voios de-atâta art-a firii, cată
motorul prim spre el şi-ntr-însul pune
duh nou, plin de putere, care-ntrată

atrage-n ea ce-aci găsi-n acţiune
şi-un singur suflet fac aşa, şi-atare
trăieşte, simte şi de-al său dispune.

Şi, ca să n-ai de câte-ţi spui mirare,
vezi caldul soare cum devine vin,
unit cu sucul care viţa-l are.

Iar, când Lachesis nu mai are in,
el las-a cărnii haină şi-n virtute
şi-umanu-l ia cu el şi ce-i divin:

Puterile din simţuri stau ca mute;
memoria, mintea, vrerea i-au rămas
şi-n actul lor cu mult sunt mai acute.

De sineşi cade-atunci, făr' de popas,
pe-un mal din două, dar nici el nu ştie,
şi-aci-şi cunoaşte-ntâi al sorţii pas.

Şi,-ndat-apoi ce-un loc îl circumscrie,
puterea vie-n juru-i radiază
aşa şi-atât ca-n trup în lumea vie.

Şi-aşa cum, plin de ploi, când reflectează
văzduhu-n el pe Feb ce străluceşte,
în multe feţe-ornat se colorează,

vecinul aer tot aşa primeşte
şi-aici o formă, cum i-o face-n stare
prin sineşi duhul care-n el s-opreşte.

Şi-apoi, asemeni unei flăcări care
urmează pe-al său foc oricum se mută,
aşa pe-un spirit noua sa-ntrupare.

De-aici el prinde viaţa cea părută
cui umbră-i zici, şi-apoi de-acolea vine
oricare simţ, chiar văz, i se-mprumută;

de-aici avem şi lacrimi şi suspine,
de-aici avem cuvinte şi zâmbiri,
pecum pe munte-aici văzut-ai bine.

Şi-apoi, după dorinţe,-ori îmboldiri
de-altfel, ia umbră varia sa figură
şi-aceasta-i cauza marei tale-uimiri."

Eram acum la ultima-ntorsură,
la dreapta-ntorşi, când iarăşi îndreptate
spre altă grij-a noastre gânduri fură.

Din coast-aici ies flăcări aruncate,
cornicea îns-aduce-un vânt din ea
ce-n sus le-mpinge şi din ea le-abate.

Prin strâmtul loc ferit deci trebuia
să mergem rând pe rând; eu, plin de frică
de foc aici, şi-aici de-a nu cădea.

— "Se cade-acum, aşa-ncepu să zică,
privirilor în Musă le ţii jocul,
căci lesne cazi printr-o greşală mică."

"Summae Deus clementiae" din focul
acel cumplit eu auzeam cântând,
încât silit mă-ntoarsei să văd locul.

Şi duhuri am văzut prin foc umblând,
de-aceea paşii lor, şi-ai mei, şi iară
pe-ai lor să-i văd eu mă-ntorceam pe rând.

Iar, când sfârşiră imnul lor, strigară
cu glasul plin: — "Eu nu cunosc bărbat!"
Şi-ncet apoi cu toţii-l repetară.

Sfârşindu-l, au strigat din nou: — "A stat
Diana-n crâng, gonind-o pe Helice
când stropi de-otrav-a Venerii-a gustat!"

Şi iar cântară imnul lor ferice,
slăvind bărbaţi, femei făr' de prihană,
precum şi taina şi virtutea zice.

Cât timp îşi ard cu foc avuta rană,
ăst mod, cred eu, de-ajuns e pentru ele:
cu-atare cazne şi cu-atare hrană

şi cea din urmă culpă să şi-o spele.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul VII

"Osanna, sanctus Deus sabaòth,
superillustrans tua claritate
felices ignes horum malacòth!"

Aşa şi-ntoarsă-ntr-ale ei surate
văzui cântând din nou acea făptură
deasupra cui un dublu foc s-abate,

şi ea şi toate danţu-l re-ncepură,
şi,-asemeni unor foarte iuţi scântei,
departe-ascunse-n clipă-mi dispărură.

Eu mă-ndoiam şi "Zi-i, ziceam, ce vrei
să-i zici, o, zi-i stăpânei şi-i vorbeşte
s-astâmpere-al tău dor cu vorba ei."

Ci-acel respect ce-ntreg mă stăpâneşte,
chiar numai şi gândind la Be şi ice,
făcu să fiu ca omul ce-aţipeşte.

Puţin rabdă acestea Beatrice
şi-aşa-ncepu c-un zâmbet cald şi-atare
Încât şi-n foc să fac-un om ferice:

— "Acum, pe cât cu siguranţă-mi pare,
te-ncurc-acest un gând: cum poate fi
bătută just o justă răzbunare?

Dar mintea ta curând o voi albi,
şi,-atent de vei avea la vorbe gândul,
sentinţa mare-acu-ţi vor dărui.

Al vrerii frâu, spre propriul bine-avându-l,
nevrând să-l rabde omul nenăscut,
perdutu-s-a, tot neamul său pierzându-l.

De-aici bolnav mulţi secoli a zăcut
umanul gen, în mare rătăcire,
şi,-n trup când Verbul să scoboare-a vrut,

uni-n persoana sa umana fire,
cea tot mai mult de el îndepărtată,
prin simpl-un act de vecinică iubire.

Acum la argument atent tu cată:
umana fire cu-al ei domn unită
fu, ca-n creaţie, bună şi curată,

dar ea prin propria culpă fu gonită
din rai, căci altă cale-a vrut s-apuce,
nu cea ce-i viaţă şi-adevăr numită.

Acu-n cântar pedeapsa de pe cruce
cu firea cea primită dac-o pui,
mai justă vezi că nu se poate-aduce;

dar nici mai mult injustă alta nu-i,
când vezi persoana care-o suferise
şi-a vrut să ia natura care-o spui.

Un act născu diverse stări: dorise
aceeaşi moarte-n cer şi la iudei,
pământu-a plâns, iar cerul se deschise.

Nu-ţi pară deci potrivnice idei
când eu afirm că răzbunarea dreaptă
găsi-ntr-un jude drept pedeapsa ei.

Dar mintea ta ţi-o văd cum iar s-aiaptă
din gând în gând spre-un nod, pe care-acum
cu mare dor să ţi-l dezleg aşteaptă.

Tu zici: "Ce-ai spus pricep de ce şi cum,
dar nu de ce, spre-a noastră mântuinţă,
alese cerul tocmai acest drum."

Ascunsă-i, frate,-această grea sentinţă
de ochii-oricui, al cărui bun îndemn
nu-l face-adult prin multa sa credinţă.

Fiindcă însă mulţi acest un semn
îl judecă, dar rar cine-l loveşte,
să-ţi spui de ce-i din toate cel mai demn.

Divina milă ce din ea goneşte
orice invidii,-arzând, scânteie-n sine
şi-eterne frumuseţi din ea stârneşte.

Nemijlocit din ea orice ne vine
perpetuu e, căci, după ce-l pătrunde
sigiliul ei, etern tiparu-l ţine.

Din ea nemijlocit ce curge-n unde
e liber absolut, că-n veci nu zace
supus puterii cauzelor secunde.

Ce-i este mai conform mai mult îi place,
căci focul sfânt ce-n toate radiază
în ce-i e mai egal e mai vivace.

De toate-aceste stări s-avantagiază
umanul gen, dar, una de-i lipseşte,
nobleţă lui fireşte că-ncetează.

Păcatu-i singur cel ce-l aserveşte
şi-egalul său cu primul i-l suprimă,
căci prea puţin din focul lui primeşte,

şi nu se-ntoarce-n demnitatea primă,
decât umplând, prin tari pedepse date
pornirii rele,-un gol făcut de crimă.

Prin omul prim căzând deci în păcate,
a voastră fire,-n genu-ntreg, şi rai
pierdu atunci şi mult din demnitate

şi n-a putut, ai minţii ochi de-i ai
atenţi aici, nicicum la loc să-şi vie
decât din două străbătând un plai:

ori Domnu-n multa sa mărinimie
să ierte tot, sau omul să repare
prin sine însuşi propria sa prostie.

Fă-ţi ochii tăi acu,-n abisu-n care
stă sfatul cel etern, să s-adâncească,
urmând, cât poţi, şi-a mea argumentare.

N-avu puteri, în marginea-i firească,
s-o facă omul neputând acu
prin ascultare-atât să s-umilească

precât vru-ntâi a se nalţa prin nu.
De-aceea deci a se nalţa prin sine
orice putinţă-n oameni stinsă fu.

Şi-avu să-i scoată Dumnezeu, în fine,
pe-un drum al său, la viaţă lămurită;
eu zic pe-un drum, sau pe-ambele, mai bine.

Precum o faptă însă-i mai dorită
de-al ei făptaş, pe cât ea mi-l-arată
mai mult-a celei de-unde e pornită,

divina milă cea prin toate-ntrată
pe toate-ale ei căi cu drag voi
să nalţe-a voastră fire scăpătată;

şi n-a fost faptă, din întâia zi
şi până-n noaptea ultimă, mai mare,
pe-oricare drum, ca ea, nici nu va fi.

Punând putinţă-n om să se repare,
mai bun fu domnul că s-a dat pe sine
decât că vinei i-ar fi dat iertare,

şi-orice-alte drumuri n-ar fi fost depline
dreptăţii lui, de nu s-ar fi smerit
divinu-i fiu să moară-ntru ruşine.

Şi-acum, spre-a-ţi fi tot dorul împlinit,
mă-ntorc puţin ca să-ţi explic şi-alt loc,
să-l vezi şi tu ca mine lămurit.

Tu zici: "Văd aer, şi pământ, şi foc,
şi apă văd, şi tot ce-amestec pate
cum toate pier şi-al morţii sunt un joc,

deşi acestea toate-au fost create;
deci, dacă-i adevăr al tău cuvânt,
de moarte-ar fi şi ele-asigurate."

De îngeri, frate, şi de locul sfânt
pe care stai, poţi spune că-s zidite
în toată-a lor totime-aşa cum sunt,

ci-acestea patru ce mi-au fost numite
şi-orice lucrări ce din stihii constau
dintr-alt izvor creat vă sunt pornite.

Creat-a fost substanţa care-o au,
creat-a fost şi-a formelor virtute
în stelele ce-n jur ocol le dau.

În plante-s vieţile şi-n orice brute
prin raza şi prin cursul ăstui roi
de roţi de-aici, prin potenţări, făcute;

dar sufletul direct vi-l suflă-n voi
supremul bun şi-i dă spre el plăcere
atât încât îl tot doreşte-apoi.

De-aici, cum vezi, şi-a voastră înviere
prea lesne-o dovedeşti, când ne gândim
cum fu creat umanul trup, ce piere,

în prima mam-atunci şi-n omul prim."

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XVII

Socoţi, creştine, de te-a prins pe golul
din Alpi vrodat-o negură, prin care
de-abia zăreai ca prin pelcea sobolul,

şi cum, când deasa şi-umeda-ncărcare
începe-a se rări şi vezi pe sus,
prin ele abia, bolnav un glob de soare,

şi-atunci vei fi cu-nchipuirea ta
pe-aproape-adus să vezi şi tu ca mine
ăst soare-aici pe-un timp când se culca.

Şi-aşa deci, potrivindu-mi paşii bine
cu-ai lui Virgil, ieşii din nor afară
în ziua moartă jos, pe sub coline.

O, fantazie, care-ades separă
pe om de lume,-ncât el n-are ştire
chiar mii de tube-n jur de-ar fi-n fanfară,

de n-ai din simţuri, de-unde-ai tu pornire?
Te mişcă vro lumină-n cer iscată
prin sine,-ori vrerea cui ne-o scurge-n fire?

Făptura ticăloasei, ce schimbată
fu-n paserea ce simte-a ei plăcere
supremă-n cânt, îmi apăru deodată,

iar mintea mea atât de cu putere
s-a strâns în sine-ncât degeaba-n el
făcu să-i fie-oricărui simţ ce-i cere.

Feroce-apoi un răstignit rebel
descinse ca vedenie-ntr-a mea minte,
trufaş în faţă-i şi murind astfel.

Şi marele-Ahasver îi sta nainte
şi-Estira lui şi justul Mardochi
ce-ntegru fu şi-n fapte şi-n cuvinte.

Iar, când şi-acest tablou mi se topi
prin sineşi el, cum piere şi-o băşică
din lipsa apei care-o face-a fi,

în vis îmi apăru o jună fiică
plângând amar şi-aşa zicând: — "Regină,
de ce-n mânie-ai vrut a fi nimica?

Tu te-ai ucis să scapi pe-a ta Lavină
şi m-ai pierdut; şi-s eu care boceşte;
nu plânge, mam-, a lui, ci-a ta ruină!"

Precum se rupe-un somn când ne loveşte
lumină nouă-nchişii ochi şi, pân-a nu
muri de tot, el rupt se zvârcoleşte,

aşa vedenia mea se rupse-acu,
când faţa mea de-o mult mai grea lucoare
decât ni-e nouă-n uz lovită-mi fu.

Privii să văd cam unde-aş fi eu oare,
ci-atunci un glas ce-a zis: — "Pe-aici să suie",
făcu din mine-oricare-alt gând să zboare,

ca-n locul lor atâta dor să puie
să văd pe cel ce-a zis, cum e şi vrerea
în care-odihnă, până n-află, nu e.

Dar, ca de soare, când, orbind vederea,
lumina-i multă-l face-ntunecat,
aşa mi-a fost învins-aici puterea.

— "Acesta-i sol divin şi, nerugat,
ne-arată drumul muntelui spre bine
şi-n propria sa lumină e-mbrăcat.

Cu noi el face ca şi-un om cu sine:
Acei ce-aşteaptă rugi, văzându-ţi zorul,
haini doresc să nege-a face bine.

Chemării sfinte-urmeze-ne piciorul,
suind cât timp prea noapte încă nu-i,
căci până-n zori ne-opreşte-apoi zăvorul."

Aşa vorbi şi paşii mei ş-ai lui
spre-o scară-ntorşi tindeau la ea să vie
şi,-ndată ce la prima treaptă fui,

simţii mişcări de-aripi cum îmi adie
pe-obraji un vânt, şi: — "Beati, printre ele.
pacifici, cari n-au o rea mânie!"

Erau acum aşa de sus acele
luciri ce sunt ai nopţii-năintaşi,
încât albeau pe cer tutindeni stele.

— "O, tu, putere-a mea, de ce mă laşi?"
ziceam în gând, simţind că se topeşte
mereu puterea slabilor mei paşi.

Eram şi unde scara conteneşte
urcuşul ei şi-am stat înfipţi părând
asemeni navei când la mal s-opreşte.

Puţin am stat, atent, aici, crezând
prin noul cerc s-aud vro noutate;
mă-ntoarsei spre Virgil apoi, zicând:

— "Să-mi spui, o, dulce tată, ce păcate
în cercu-acesta-şi spal-al său popor?
De stăm din mers, nu sta din cuvântate."

Iar el: — "Iubirea binelui, ce lor
fals ţel le-a dat, o-ndreapt-aici; trândava
lopat-acum o bat din nou cu zor.

Ci-atent asculte gândul tău şi-afla-va,
spre-a şti mai bine,-atâta lămurire,
că rod frumos aduce-ţi-va zăbava.

N-a fost fără de-amor nicicând zidire,
cum nu-i, mi-a zis, puterea creatoare,
iar el, cum ştii, e psihic sau din fire.

Dar cel firesc e-n veci făr' de eroare;
greşeşte primul, sau ţintind răime,
sau dând un plus, ori minus de vigoare.

Cât timp e-ntors spre bunurile prime
şi-n cele secundare-nfrână zborul,
nu poate naşte-o rea plăcere-n nime.

Dar, când s-a-ntors spre rău, sau prea cu zorul
vâneaz-un bun, sau prea puţin, zidirea
lucreaz-atunci cum nu vrea Creatorul.

De-aici tu poţi pricepe că iubirea
e-n voi sămânţ-a tot ce se socoate
virtute,-ori fapt ce merit-osândirea.

Dar, pentru că iubirea-n veci nu poate
să-şi uite-obiectul drag spre care cură,
scutite-s de-ura proprie-n lume toate.

Şi, cum nu poţi concepe-o creatură
nici ruptă de-al ei prim, nici stând de sine,
străin de el e orice-nclin spre ură.

Deci răul vrut, de-mpart, cum judec, bine,
e numai răul ce pe altu-l doare
şi-n lutul vostru-n triplu chip el vine.

Strivind pe-al său vecin spereaz-onoare
un om, aşa că numai asta-l face
din slava lui pe-acela să-l doboare.

Se teme-alt om că poate să-l dezbrace
de-onor şi faimă altul care suie, deci
ciudă-l prinde şi contraru-i place.

Alt om ofensa-n suflet şi-o încuie
hain atât, că-i orb spre răzbunare
şi-unicu-i gând e pe-altul să-l răpuie.

Acest triform amor e cel pe care
îl plâng mai jos. Dar de-altu-acum să-ţi spun
ce bunu-n chip corupt în ochi îl are.

Confuz concepe-oricine primul bun,
în care cat-odihnă şi-l doreşte:
Deci toţi spre a-l dobândi silinţă-şi pun.

Deci spre-a-l vedea şi-avea, de vă-mboldeşte
prea-ncet al vostru-amor, după căinţe
cu just amar, ăst cerc vă pedepseşte.

Mai este-un bun, ci nu-s în el priinţe,
căci nu-i nici bun temei, nici fericire,
nici sad şi fruct a orice mântuinţă.

Cei prea porniţi spre-acest fel de iubire
deasupra-ne-n trei cercuri ai să-i vezi.
Cum este însă tripla-le-mpărţire

nu-ţi spun, ca însuţi tu să cercetezi."

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XXIV

— "O, voi părtaşi aleşi la marea cină
a Mielului cel sfânt, ce vă hrăneşte
aşa că vrerea vi-e de-a pururi plină,

prin sfântul har ăst om de ciuguleşte
gustând din fărmuri de pe-a voastră masă
cât timp el încă-n trupul său trăieşte,

vedeţi-i multul dor care-l apasă,
şi-l rouraţi puţin: voi beţi izvorul
din care-ale lui gânduri tind să iasă."

A zis; şi se făcu tot insu-n corul
voios o sferă, pol având statornic
şi dând văpăi ca-n goană meteorul.

Precum se-ntorc rotiţele-n ceasornic
aşa, că, de le priveşti, de-una-ţi pare
că stă pe loc, iar alta fuge spornic,

aşa şi-aceste hori de duhuri care,
danţând grăbit, ori lin, vădeau prin joc
divers gradata lor ferice stare.

Din cel ce-orna mai mult sublimul loc
văzui ieşind un foc aşa ferice
că n-a rămas în cer mai viu alt foc.

De trei ori ocoli pe Beatrice
cu-atare cânt că dulcea-i melodie
n-o poate-n vorbe mintea s-o răspice.

Deci fac aci un salt, căci, spre-a descrie
aşa de fin, prea aspru e-n coloare
nu graiul meu, ci orice fantazie.

— "O, sfântă sor-a mea, cu-atât-ardoare
ne rogi, încât al tău afect ferbinte
m-a smuls din sfera plină de lucoare."

Când stete-n loc acea ferice minte,
s-a-ntors spre doamna mea cu-al ei suflat
şi-aşa vorbi cum spusei mai nainte.

— "Eternă facl-a marelui bărbat,
cui cheile de-aici aduse, care
deschid ăst regn, de Domnul ţi s-au dat,

să-ntrebi pe-acesta-n chestie mic-ori mare,
cum vrei, despre credinţa care-ţi dete
putere-odată să te mişti pe mare.

Cum speră şi iubeşte el, cum crede,
nu-ţi este-ascuns, căci vezi acolo unde
oricare lucru ca şi scris se vede.

Dar, pentru că-n ăst regn nu pot pătrunde
decât aleşii printr-un crez verace,
spre gloria lui să-ntrebi şi va răspunde."

Precum se-ncinge-un candidat şi tace
cât timp maestru-o chestie-i propune,
spre-a da dovezi, şi nu spre-a o desface,

aşa eu mă-narmam cu probe bune
cât timp vorbi spre-a fi gătit deodată
de-aşa maestru şi de-aşa chestiune.

— "Să-mi spui, creştine bun, şi clar arată:
credinţa ce-i?" Privii deci cu-ndemână
spre facla de-unde-aceasta-mi fu suflată;

apoi mă-ntoarsei cătr-a mea stăpână;
ea-mi dete semn că-şi poate descuia
al său torent interna mea fântână.

Deci: — "Harul, ce-mi permite-a face-a mea
confesie celui ce stegar ne fuse,
să-mi dea puteri să spui precis ce-aş vrea."

Şi-apoi, continuînd: "Precum ne spuse
veracea pan-a dulcelui tău frate,
ce Roma-n dreptul drum cu tine-o duse,

credinţa-i stofa vrerilor sperate
şi-apoi dovad-a totul ce nu vezi;
aceasta-mi pare-a dânsei entitate."

Atunci am auzit: — "E just cum crezi,
dar numai dacă ştii de ce anume
şi-ntre substanţe-o pui, şi-ntre dovezi."

Iar eu: — "Atâtea lucruri făr' de nume
ce-mi dau, să văd mai larg, aci putinţa,
aşa de-ascunse-s ochilor in lume,

că-şi au temeiul numai în credinţa
ce dă nădejdii-al său temei suprem;
de-aceea-ntre substanţe-i pun fiinţa.

Din crezul ăsta, fără să vedem
nimic altce, ne cat-a ne culege
dovezi, şi-astfel dovad-o şi avem."

Şi iarăşi auzii: —" De-ar înţelege
astfel câţi jos la voi doctrine-adună,
n-ar fi sofiştii-aşa de iuţi să nege."

Aşa din faclă-i s-auzi cum sună;
şi-apoi: — "Moneta asta, aşadar,
şi-n pond şi-n aliaj s-arată bună;

dar vorba e de-o ai şi-n buzunar."
Iar eu: — "Cum nu! şi lucie şi plină,
şi-n marca ei nimic nu e neclar."

Şi iar ieşi din vecinica lumină
ce-aici lucea: — "Acest odor, apoi,
pe care-orice virtute se sprijină,

de unde-l ai?" — "Bogate-acele ploi,
ce-au curs, de Sfântul Spirit răspândite
pe-anticele şi-a legii noastre foi,

raţiune-mi sunt, ce-atâta de-ascuţite
dovezi îmi dă, încât, convins deplin,
orice-alte-argumentări îmi par tâmpite."

— "Dar scrisul vechi şi nou, din care-ţi vin
atât de-adânci convingerile tale,
de ce le ţii c-ar fi cuvânt divin?"

Iar eu: — "Am proba faptelor reale
la cari n-a fost nevoie de-o natură
ce scaldă fier şi bate nicovale."

— "Dar ce-ţi dă probe-acum că se făcură
acestea toate,-a zis, căci de probat
chiar asta e. şi nimeni nu le jură."

— "Că fără de minuni s-a-ncreştinat
o lume,-am zis, aceasta-i pentru mine
cât alte-o sută câte-au mai urmat;

căci tu intraşi sărac, lipsit de bine
în câmp spre-a sămăna o plantă sfântă,
ce vie-a fost cândva, şi-azi este-un spine."

Sfârşind apoi, sublima curte sfântă
cânta, prin toate vecinicele case,
Te Deum, cum de ei şi-aci se cântă.

Şi-acel baron, care,-ntrebând, mă trase
din ram în ram în sus, încât avea
spre vârf de-acum puţine foi rămase,

îmi zise: — "Graţia-n care eşti, că-n ea
îţi place-a fi, îţi dete-atari cuvinte
că pân-aici le-ai spus cum se cădea,

aşa c-aprob ce spuseşi mai nainte;
ci-acum să ne explici ce crezi tu oare
şi de-unde-ţi vine-un crez aşa ferbinte?"

— "O, tată sfânt şi vecinica lucoare
ce vezi aşa ce crezi, că spre mormânt
putuşi să-nvingi mai tinere picioare,

tu vreai s-arăt", aşa-ncepui cuvânt,
"formula-n care-mi spui a mea credinţă
şi-mi ceri şi cauza ei. Răspund: În sfânt

şi Unul Domn, o vecinică fiinţă,
cred eu, cel nemişcat, mişcând mereu
întregul cer prin dor şi prin voinţă.

N-am singur probe fizice-aici eu
şi metafizice, dar veritatea vie
ce-a curs de-aci dă ăstui crez al meu

prin Moise, şi profeţi, prin psalmi tărie,
prin evanghelii, şi prin voi, când veste
v-aduse duhu-n limbi de foc spre-a scrie.

Şi-n trei persoane-eterne cred, şi-aceste
atari sunt Un' şi-n trei atari se-mbină
că sufere să-i zici şi sunt şi este;

iar tainica natur-a lor divină
de care spui, o-mprimă-n mintea mea
de multe ori vangelica doctrină.

Aci-i principiul şi scânteia cea
ce-apoi se-ntinde-n flacăra vivace,
lucind în mine ca şi-n cer o stea."

Precum un domn ce-a ascultat ce-i place
şi-apoi, urându-şi pentru noua ştire,
în braţe ia pe serv, pe loc ce tace,

aşa, cântând şi-urându-mi fericire,
de trei ori mă cuprinse, când tăcui,
acel apostol dup-a cui voire

vorbii aşa, şi-n spusa mea plăcui.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul VIII

Era pe timpul care-aduce dor
şi inima-n vâslaşi de jale-o frânge,
în ziua când le-au zis "drum bun" ai lor,

când sufletu-ntr-un nou hagiu să strânge
când cânt-un clopot dulce-n depărtare,
ce-a zilei moarte-acolo parc-o plânge,

când eu simţii c-auzul îmi dispare
şi-un duh văzui nălţându-se-ntre ele,
făcând cu mâna semn ca de-ascultare.

Şi,-unite palme ridicând spre stele,
privea spre răsărit, ca şi zicând,
spre Dumnezeu: "Ce-mi pasă de-alte celei"

"Te lucis ante", aşa de dulci sunând,
încât simţeam din simţuri că mă scoate,
cuvinte-a spus cucernice, şi,-n rând

cu el, şi dulce şi devote toate,
cântară-ntregul imn până la fine,
cu ochii-ntorşi spre vecinicele roate.

Fixează-ţi ochii pe-adevăr, creştine,
aici, căci văl aşa de fin îi pui,
că lesne-o să străvezi prin el, ştiu bine.

Pe-acel gentil popor deci îl văzui
privind în sus şi, ca şi-n aşteptare,
umil şi palid în tăcerea lui,

şi-apoi doi îngeri din adânca zare
văzui venind, cu spăzi, de foc făcute,
dar fără vârf şi tâmpe fiecare.

Aveau, ca foile de-acum născute,
vestmânt ce-n urmă-le juca-n uşorul
susur domol, de verzi aripi bătute.

Deasupra noastr-oprindu-şi unul zborul,
mai jos pe mal dincolo-al doilea stete,
aşa că sta-ntre dânşii-acum poporul.

Eu clar văzut-am blondele lor plete,
ci-n ochi mi-aduse faţa lor orbie,
cum tot preamultul poate-un simţ să-mbete.

— "Spre-a ne păzi de-un şarpe ce-o să vie
aci-n curând, Maria ni-i aduce,
de paza văii-acestea să ne fie."

Eu, neştiind ce drum avea s-apuce,
privii în jur şi, rece ca un sloi,
m-am strâns în dosul dulcelui meu duce.

"Acum vom scoborî, ne-a zis apoi,
să stăm de vorbă cu-acea gloată sfântă,
căci drag lor le va fi a fi cu voi."

Trei paşi, cred eu, şi-am fost la cei ce cântă
şi-un duh văzui care, părând c-ar vrea
a şti de-s eu, privea la mine ţântă.

Era pe-un timp când zarea se-nnegrea,
dar nu-ntr-atât spre-a nu cunoaşte bine
ce-n ochi de-ntâi nelimpede părea.

Şi-am mers spre el, iar el veni spre mine
— "Că nu te-aflai, o, cât de mult îmi place,
cu răii-n iad, o, demne jude Nine!"

Salutul demn nici eu, nici el nu-l tace;
şi-apoi: — "De când sosişi, îmi zise el,
sub munte-aici, pe-a mării-ntinsă pace?"

— "O, de-azi din zori, prin tristul loc, şi-astfel
c-această viaţ-a mea tot prima este
şi-aşa-mi câştig pe-a doua cu-acest zel."

De-abia mi-au auzit cum spui aceste
Sordel şi Nin şi-ados făcură saltul
ce-l face-un om de-o spaimă făr' de veste.

Se-ntoarse unul spre Virgil, iar altul
spre-un duh ce-aici şedea şi: — "Sus, Conrad,
să vezi ce-a vrut din mila sa Prea-naltul!"

Iar mie-apoi: "Pe-acel al graţiei grad
ce-l datoreşti tu celui ce ne-ascunde
"de ce"-ul prim, ca-n veci să n-aibă vad,

ajuns dincolo de-ale mării unde,
să-i spui să nalţe rugi a mea Giovanna
la cel ce-oricând curaţilor răspunde.

Nu cred că-n piept mai poartă mă-sa rana,
de când schimbat-a albul văl al ei,
pe care-odată l-ar mai vrea, sărmana!

Exemplu clar din ea tu poţi să iei,
când nu-l aţâţi mereu cu ochii-ori gura,
cât ţine-un foc al dragostii-n femei.

Dar nu-i va pune mândră sepultura
năpârca din Milan, ce-adun-oştiri,
cum i-ar fi pus cocoşul din Gallura."

A zis şi-n timpu-acestei tânguiri,
vedeam pe faţă-i stampa râvnei care
dă drept cântar onestelor porniri.

Eu, lacom, tot spre cer priveam, spre-o zare
pe unde-au aştrii cel mai lin ocol,
cum mai vecin de-o osie roata-l are.

Şi-a zis Virgil: — "Ce caţi tu sus în gol?"
Iar eu: — "Trei sfinte-acelea flăcărele
ce-aprinseră dincoace-ntregul pol."

Iar el: — "Sunt jos, dincolo, patru stele
pe cari le-ocheai în zori, de licur pline,
şi-acestea suie-acum unde-au fost ele."

Pe când vorbea, l-a tras Sordel spre sine,
zicând, şi-a-ntins şi mâna ca s-arete:
— "Vezi colo, vezi duşmanul cum ne vine!"

şi-un şarpe,-n partea făr' de parapete
a strâmtei văi, precum, de n-am greşală,
fu cel ce Evei tristul fruct îl dete,

venea prin flori şi ierbi, spurcata bală,
şi-ades, cu capu-ntors, el dosul lui
lingându-şi-l, ca bestia când se spală.

Eu n-am văzut, deci nici nu pot să spui
vulturii-acei cereşti cum se mişcară,
dar pe-amândoi mişcându-se-i văzui.

Simţind aripi cum aeru-l separă,
fugi năpârca şi îngerii-n senin,
cu zbor egal, la post veniră iară.

Dar duhul ce veni chemat de Nin,
el nu-nceta fixat să mă privească
mereu, în tot acel asalt divin.

— "Făclia ce te duce-n sus găsească
destulă ceară-n vrere-ţi, spre-a putea
ca până-n smalţ pe culme să-ţi lucească!

Din Val di Magr-ori din vecini cu ea,
să-mi spui, de ştii, vo veste-adevărată,
căci mare-acolo fui în viaţa mea.

Conrado Malaspina fui odată,
nu cel bătrân, ci-urmaş, şi-a mea cea vie
de-ai mei iubire-o fac aici curată."

— "O", zisei eu, "a voastră seniorie
eu n-o cunosc, ci-n Europa oare
e vrundeva vrun om să nu vi-o ştie?

A casei voastre faimă şi onoare
dă ştiri de voi şi ţara voastr-oricui,
încât ajunse-o pildă-ntre popoare.

Şi-ţi jur, şi-aşa s-ajung unde mă sui,
că al vostru neam păstreaz-onoare-ntregii
virtuţi şi-a spăzii ca şi-a pungii lui.

Îi dă natura şi-uzul privilegii
încât, pe răul drum oricâţi să plece,
el merge drept, urând călcarea legii."

— "Deci mergi şi-n şapte dăţi nici nu va trece
să doarmă Feb în patul ce-l supune
subt labe-ntreg şi-ntreg e sub Berbece,

şi-aceast-a ta curtean-opiniune
cu mult mai mare cui se va-ntări
în capul tău decât cum alţii-ar spune,

justiţia-n mers de nu se va opri."

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XVIII

De-al său cuvânt avea plăcere mare
alesul duh, iar eu gustam, fireşte,
pe-al meu, amestecând şi dulci şi-amare.

Dar doamna ce spre ceruri mă-mboldeşte:
— "Gândeşte-altce, gândeşte, aproape sunt
de cel ce-orice nedrept îl potoleşte!"

Mă-ntoarsei deci la dulcele-i cuvânt
spre-a mea-ntărire şi renunţ a spune
ce-amor văzui în chipul ei cel sfânt,

şi nu numai căci graiul s-ar opune,
dar duhu-i slab, şi ce-i deasupra lui
nu poate-obşti, când altul nu-l dispune.

Atât e de-asta tot ce pot să spui,
că,-n vreme ce-o priveam, ca niciodată
fui liber de-orice-alt dor cât timp avui

plăcerea cea de veci, ce reflectată
era-n Beatrice, cu zâmbiri divine
din mândru-i chip cu-al doile-aspect redată.

C-un fulger de surâs m-a-nvins în fine
şi: — "'Ntoarce-te şi ascultă, zise ea,
căci nu e raiul numa-n ochi la mine!"

Precum la noi adese poţi vedea
dorinţa-n ochi când fierbe-aşa ferbinte
că-ntregul suflet ni-e pătruns de ea,

aşa din focu-acelei flăcări sfinte
văzui, când m-am întors spre dânsul iară,
c-ar vrea puţin a-mi mai vorbi nainte.

Şi-aşa-ncepu: — "Pe-aceast-a cincea scară
a pomului, prin creştet trăitorul,
ce-n veci dă rod şi-n veci e-n primăvară,

sunt duhuri ce, nainte-a-ncepe zborul
spre cer, au fost atât de cunoscute
c-ar face-oricărei muze-un rău izvorul.

Spre-al crucii braţ cu ochii deci tu du-te
şi cel strigat va face-acum mişcarea
ce-o face-n nori şi focul lor cel iute."

Văzui pe cruce-un foc cum taie zarea,
şi "Iosu'"-auzii, văzând când fui,
căci nu-l văzui cât timp nu fu chemarea.

La naltul nume "Macabeu" văzui
alt foc apoi, căzând, cum se roteşte,
şi-i da sfârlezii bici plăcerea lui.

Urmai pe Carol Magnu cum sclipeşte
pe-Orland apoi şi ambii-n zbor cum ard,
cum ochiu-n zbor pe-un şoim îl urmăreşte.

Îmi fu apoi Wilhelm, şi Renoard,
şi dulcele Gottfrid privirii-o ţântă
pe cruce-n jos, şi-apoi Robert Guiscard.

Intrând apoi de-a valma-n gloata sfântă
şi-acel care-mi vorbi, dovezi mi-a dat
ce-artist este-ntre-acei ce-n ceruri cântă.

Spre dreapta m-am întors atunci să cat
În ochii doamnei, ori prin semn poveţe,
ori din cuvânt, să ştiu ce-am de lucrat;

şi-aşa-i văzui de dulci, şi-ai dulcii-i feţe
atâţia nuri, că ea-ntrecea pe-oricare
din cei de-aici, chiar şi-ultima-i frumseţe.

Precum, când simte-un om o tot mai mare
plăcere, zi cu zi, spre fapte bune,
îşi vede sporul ce-n virtute-l are,

aşa simţi urcarea mea cum pune
mai mare arc, prin cer rotind cu mine,
văzând cu mult mai mândră-acea minune.

Şi-n scurtă vreme-apoi, precum revine
albeaţa-n chipul palidei femei,
când trece-a ei roşaţă de ruşine,

aşa, când m-am întors, în ochii mei,
a şasea stea cu-alboarea-i temperată
făcu să văd că sunt în sânul ei.

Văzui acum iubirea-nflăcărată,
ce-aici luceşte-n focul jovial,
în ochii mei că-n litere s-arată.

Precum când se ridică de pe mal
cu vesel glas sătule păsărele,
formeaz-ori şiruri lungi, ori stol oval,

aşa şi-aici mulţimi de flăcărele
zburau cântând în sfânta lor lumină
ori D, ori I, ori L făcând din ele.

Pluteau dintâi pe-un tact de horă lină,
apoi, formînd o liter-a scrisorii,
stăteau puţin, tăcere-având deplină.

O, muzo, tu, ce-nvecineşti cu glorii
poeţii tăi şi-i faci eterni să fie,
şi-oraşele prin ei, şi-mperatorii,

o, dă-mi lumina ta să pot descrie
aceste chipuri cum le-avui în vis
şi-n scurtu-mi vers tu vars-a ta tărie!

Vocale ei şi consonante-au scris
de cinci ori şapte şi-am ţinut aminte
ce părţi aveau, pe rând, cum s-au închis.

Diligite justitiam, mai nainte
fu verb şi nume-n scrisul lor; şi-urmară
qui judicatis terram, trei cuvinte.

Cu M din vorba ultimă ei stară
fixaţi aşa, că Joe a rămas
ca şi de-argint cui de-aur tiv îi dară.

Veniţi de mai de sus apoi, popas
în vârfu-acestui M făcură unii,
cântând, cred, bunul ce spre el i-a tras.

Apoi, precum loviţi când ard, tăciunii
răsfiră-n jur nenumăr de scântei
din cari se-ncred a proroci nebunii,

aşa săltau mai mult de-o mie-acei
de-aici, mai jos, mai sus făcându-şi jocul,
precum li-e dat de-acel ce arde-n ei.

Când toate-au stat pe loc, găsindu-şi locul,
văzui un cap de vultur cum formează
şi-apoi un gât, distinct, din sineşi focul.

Acel ce scrie-aici nu imitează,
ci singur şi-e izvor, din care cură
virtutea-n veci ce cuiburi formulează.

Iar ceialalţi aleşi, ce-ntâi părură
c-ar sta pe loc, pe M ca să-l încrine,
mişcaţi încet s-adaoseră-n figură.

O, câte perle-aci-mi vădiră bine
că jos dreptatea este,-o, dulce stea,
efect al cerului ornat de tine!

De-aceea rog eu mintea, de-unde-şi ia
puterea ta-nceput şi curs, să vadă
de unde-i fumul ce te-orbeşte-aşa;

şi-urgia ei cumplit din nou să cadă
pe-acei ce cumpără şi vând în templu
clădit pe semne şi-omorâţi de spadă.

Oştire sfântă, tu, ce te contemplu,
te roagă pentru toţi cei făr' de minte,
ce pier în lume-urmând un rău exemplu.

Purtau război cu spada mai nainte,
iar azi negând şi-aici şi-aici o pâne
ce nimănui n-o neag-un bun părinte.

Tu, cel ce-azi scrii numai spre-a şterge mâne,
socoţi c-acei doi principi, ce-au murit
în via ce-o despoi, sunt vii, stăpâne.

Ei, da, tu zici: "Mi-e doru-aşa-ntărit
spre-acel ce vru să n-aibă nici un staul
şi-al cui martiriu-un dans i l-a gătit;

ce-am eu să-mpart cu Petru şi cu Paul?"

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XXVIII

Când ea, care-mi sădeşte raiu-n minte,
sfârşi s-arate-adevărata stare
a specii-umane-n viaţa ei prezinte,

cum vede-un om într-o oglind-o zare
ce-o dă aprinsă-n dosu-i o făclie,
cât timp în văz şi-n cuget nici n-o are,

şi cum se-ntoarce-apoi, voind să ştie
de este-aieve-n dos ca-n faţa lui,
şi vede-acord ca-n vers şi melodie;

precum îmi amintesc, la fel făcui
privind în mândrii ochi în cari iubirea
întinse laţu-n care prins eu fui.

Şi-aşa mă-ntoarsei şi-mi izbi privirea
aceea ce-ntr-acest volum s-arată
oricând cu-adinsul îi observi rotirea:

un punct văzui, ce-aşa de-nflăcărată
lucoare-avea, că via lui lumină,
de-nfoacă ochii,-i face orbi deodată;

şi chiar şi-o stea, ce-aici ni-e mai puţină,
ar fi putut, cum vezi o stea cu stea
alături stând, să-ţi par-o lună plină.

Departe-atât, cât poate ţi-ar părea
un cerc de luna care-l zugrăveşte
când deşi vapori s-au strâns pe lângă ea,

departe-atât un cerc de foc roteşte
şi iute-astfel că-i lin pe lângă el
supremul cerc ce lumea ne-ocoleşte.

De-al doilea este-ncins acest inel,
de-al treilea el, şi, rând pe rând, de-acinde
un cerc pe-alt cerc aşa se-ncing la fel.

Mai sus apoi al şaptelea se-ntinde
şi-atât de larg, c-a Herei servă, poate,
ar fi prea strâmtă-n sineşi a-l cuprinde.

Vin alte două roţi apoi şi toate
pe cât de primul cerc se-ndepărtau,
pe-atâta-n curs aveau mai line roate,

şi-atât mai sincer foc le-nflăcărau
pe cât de-aproape-s de lumina pură,
fiind, cred eu, că mai pătruns-o au.

Iar doamna mea, văzând în cât-arsură
de dor eram: — "De-acest focşor divin
atârnă tot, şi ceruri şi natură.

Să ştii că primul cerc, cel mai vecin
cu el, roteşte-aşa de iute-o cale
prin multul său amor de care-i plin."

Dar eu: — "De-ar fi şi-n lumile mortale
un curs astfel cum văd în cerul sfânt,
sătul aş fi cu-aceste spuse-a tale;

ci,-n lumea ce-o vedem de pe pământ,
eu văd rotiri cu-atâta mai divine
pe cât de centru mai departe sunt.

Deci, dorul meu de-i scris să aib-o fine
aci-ntr-acest sublim şi-angelic templu
ce numai foc şi-amor cuprinde-n sine,

dorire-aş să mai ştiu de ce-n exemplu
nu-i totu-asemeni cum ni-l dă izvodul,
căci eu degeaba stau şi le contemplu."

— "Spre-atare nod de n-ai tu mâni în modul
cerut să-l tai, nu-ţi fie de minune,
căci strâns aşa prin ne-ncercare-i nodul."

Aşa mi-a zis, şi-apoi: "De-ai gând a pune
sfârşit dorinţei, prinde-mi ale mele
cuvinte-n cap şi-ascultă ce voi spune.

Sunt cruguri strâmte-ori largi a multor stele,
cum e puţin-ori mult-acea virtute
ce-n toate-ale lor părţi e pusă-n ele.

Un plus de bun vrea plusul şi-n salute;
salutea-n plus şi-un plus de corp voieşte,
când are-ale lui părţi egal umplute.