
Cântul XXXIII
"Deus, venerunt gentes", alternând
ori trei, ori patru dulce-o psalmodie
cântar-acele doamne,-acum plângând,
și le-asculta și-ofta-n cucernicie
stăpâna mea, și-așa schimbată cum
nu mult mai mult sub cruce-ai fost, Mărie.
Iar, când fecioarele-i făcură drum
și ei ca să vorbească, ea,-n picioare
stând dreaptă-n sus, răspuns-a lor acum
și-n faț-avea a focului coloare.
"Puțin și nu mă veți vedea", vorbi,
"și iar mă veți vedea, dragi surioare!"
Pe toate șapte-n față-i le pofti,
și-n urma ei, prin semn numai, m-aduse,
pe doamna și pe Stațiu, ce s-opri.
Și-a mers așa și nu cred că făcuse
nici zece pași de-ai ei pe-acel pământ,
când ochii dulci în ochii mei și-i puse.
"Să vii", a zis cu liniștit cuvânt,
"aproape-așa că, de-aș vorbi cu tine,
să poți s-auzi de-aproape-al meu cuvânt."
Când fui, cum trebuia, mai lângă sine:
"De ce", mi-a zis, "n-ai, frate, tu-ndrăzneală
să-ntrebi acum, când mergi așa cu mine?"
Precum acei, ce foarte-având sfială
de-ai lor mai mari, de inimă scăzută
nu pot da vocea-ntreagă la iveală,
așa fui eu și-așa cu gura mută
de-abia-ngânai: "Madono, ce-mi lipsește
tu bine știi și știi și ce-mi ajută."
"Sfiala ta sau teama ce te-orbește
de-acum eu vreau privirea să-ți destupe
spre-a nu mai fi ca cel ce buiguiește.
Să știi, de car, că monstrul dacă-l rupe,
a fost și nu-i; dar culpa să nu creadă
că domnu-n cer răzbună după supe.
Nu-n veci făr' de crede-o să ne șeadă
acel ce-n car lăsat-a fulgii lui,
făcându-l monstru-ntâi și-apoi o pradă,
căci sigur văd, de-aceea ți-o și spui,
aproape-o zodie ce-n curând urmează,
și-oprit în drum de nici o stâncă nu-i,
când un cinci sute zece cinci cutează,
trimis de cer, pe curv-a o ucide
ca și pe-acel cu care-adulterează.
Dar vorba-mi, poate,-obscură ca Temide
și Sfinxu-ți e și nu-ți albește-n gând,
căci ca și ele-a minții cale-o-nchide.
Dar faptele Naiade-or fi-n curând,
tăind enigma cea obscură foarte,
nici holde-n câmp, nici turme dăunând.
Deci scrie-ți tot și mintea ta să poarte
ce-ți spui, să duci cu tine celor vii
ai vieții cei ce-o goană e spre moarte.
și-aminte-ți fie,-atunci când o să scrii,
de plantă tu s-arăți cum fu, și frântă
cu crengi lăsate-n două dăți pustii.
Oricine-i rupe crengi și-o dezvestmântă
prin fapt de hulă-njură primul bine,
ce numai spre-al său uz o face sfântă.
Pentru mușcarea-n ea dori-n suspine
și chin cinci mii de ani întâiul tată
pe-acel ce culpa-i i-o spăși prin sine.
Și-ți doarme mintea, dacă nu-ți arată
că planta e, dintr-anumit temei,
înalt-atât și-n vârf așa de lată.
De nu ți-ar sta deșartele-ți idei
ca apa Elsa-n jurul minții tale,
și-un biet Piram la dud plăcerea ei,
din multe-aceste-mprejurări fatale
cunoaștere-ai că pomu-i moralminte
oprit de cer, conform dreptății sale.
Dar, dacă ți-e-mpietrită biata minte
și neagră,-ncât nu-i clar pe ea nimic,
c-atât te-orbi ce-ți spusei mai nainte
vreau, cel puțin, de n-o să scrii ce-ți zic,
umbrite să le duci cu scopu-n care
s-aduc stâlpări încinse cu finic."
Iar eu: "Cum ceara fără de schimbare
păstrează-ntr-însa semnul ce-l primește,
mi-e-n creier semnul pus de voi atare.
Ci-al tău dorit cuvânt de ce țintește
mai sus de mintea mea, atât de sus,
că-l pierde-atât pe cât îl urmărește?"
"Ca să cunoști și tu cum te-ai condus",
răspunse ea, "să vezi a ta doctrină
cum poate-urma cuvintelor ce-am spus;
c-a voastră cale stă de cea divină
departe-atâta, pe cât stă pământul
de cea mai iute-a sferelor lumină."
"Eu nu-mi aduc aminte",-mi fu cuvântul,
"că n-aș fi mers mereu pe-al vostru drum,
și clar îmi spune-așa și simțământul."
"De nu-ți poți aminti tu nicidecum",
răspunse ea zâmbind, "aminte-ți adă
cum tu beuși din Lete chiar acum.
Dar, cum dă fumul pentru foc dovadă,
uitarea ta-i a vinei mărturie
din sufletu-ți ce-ntr-altele-avu nadă.
Dar gol de-acum cuvântu-mi o să-ți fie,
atât pe cât socot că ai mijlocul
să-l vad-a ta firească miopie."
Cu pas mai lin și-aprins acum ca focul
sta soarele-ntr-a miezu-zilei cruce,
ce-și schimbă punctu-așa cum schimbi și locul,
când doamnele cum cel care conduce
o ceată stă și-oprește și pe-ai săi,
când dă de-un lucru nou pe unde-i duce
s-opriră-n poala unei umbre lăi,
precum sub brazi cu crengi întunecate
dau Alpii-adese-n umedele văi.
Păru că-n față-mi văd pe Eufrate
și Tigru-aici ieșind dintr-o fântână
și-ncet plecând ca fratele de frate.
"O, glorie-a ginții-umane,-o, tu stăpân
ce ape-acestea sunt și ce-i că ele
izvorul lor în două părți și-l mână?"
"Spre-a ști ce sunt", răspunse rugii mele
"tu roagă pe Matilda." Și-a răspuns,
cum face-acel ce-o culpă vrea să-și spele.
Frumoasa doamnă: "Eu i-am spus de-ajuns
și-aceasta și-altele; iar Lete, bându-l,
eu bine știu că nu i le-a ascuns."
Beatrice-atunci: "Mai mare poate-avându-l
alt dor, ce-ades memoria ne-o-nvălește,
i-a pus pe minte-un văl, întunecându-l.
Ci iat-Evnóe, ce de-aici pornește:
să-l duci la el și,-așa cum ești dedată,
virtutea lui cea veșted-o-ntărește!"
Cum scuze-un om gentil nicicând nu cată,
ci-și face-o vrere-a sa din vrerea cui
prin semn văzut dorința și-o arată,
așa, pe loc ce lângă dânsa fui,
plecă frumoasa fată, iar lui Stațiu
sfios i-a zis: "Să vii pe urma lui!"
Să am creștine-acum mai larg un spațiu
de scris, eu ți-aș cânta măcar în parte
de dulcea apă-n veci fără de sațiu,
dar, plin-având acum întreaga carte
urzită pentr-acest al doilea cânt,
m-oprește art-a merge mai departe.
Mă-ntoarsei deci de la pârâul sfânt
ca nou, asemeni plantei tinerele
când nouă crește-n noul său vestmânt,
curat și gata să mă urc la stele.
cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaș

Comentează! | Votează! | Copiază!
Citate similare

Cântul XXI
Dar setea naturală-n noi, aceea
ce nu ți-o curmi decât cu apa care
la puț ceru-o lui Hristos femeia,
m-ardea, făcând, pe-așa de grea cărare,
trudită după domn să-mi pară duca,
și mil-aveam de justa răzbunare.
Și-atunci, pecum de Crist ne scrie Luca,
cum el, de-abia ce din mormânt ieși,
la doi pe cale-și arătă năluca,
în urma noastr-un suflet se ivi,
privind la gloata care-ntinsă zace,
și-abia-l văzurăm numai când rosti,
zicând: "O, frați, s-aveți din ceruri pace!"
Grăbiți noi ne-am întors și-un semn Virgiliu
făcu precum așa se cade-a-l face
și-a zis apoi: "Fericelui conciliu
te-adune-n pace-atotjudecătorul
ce-osândă-mi dete-n vecinicul exiliu!"
"Cum", zise el iar noi mergeam cu zorul,
"voi umbre de sunteți de cer răspinse,
atât de sus voi cum făcurăți zborul?"
Iar doctorul: "De-observi ce semne stinse,
de-un înger scrise, poartă fruntea lui,
tu vezi de-o fi-ntre neamul care-nvinse.
Nu-i toarse însă acea, ce-a toarce nu-i
trudită-n veci, întreaga cantitate
ce-o-nfașă Cloto și-o ursește-oricui;
deci sufletu-i, și-al tău și-al meu un frate,
nu poate singur ști ce drum s-apuce,
neavând vederi cum nouă ne sunt date;
din iad, din larga gur-a lui, ca duce
fui scos acestui viu și-a noastră școală
cât poate și de-acum îl va conduce.
Dar, dacă știi, de ce păru-n răscoală
tot dealul, de curând, și-un chiu întins
de ce-au scos toți din culme până-n poală?"
Așa-ntrebând, în țintă mi-a atins
dorința mea, și,-așa sperând, nu toată,
dar mare parte-a setei mele-a stins.
Răspunse el: "Nimic nu-i ce să poată
divina coastă-n rânduiala ei
s-o tulbure și nici din uz s-o scoată.
Nu știe-ăst loc schimbarea vremii ce-i.
Când cerul vrea pe-ai săi în cer să-i vadă,
se-ntâmpl-atunci, dar nu dintr-alt temei.
De-aceea ploi, și rouă, și zăpadă,
mai sus de-urcușul cu trei scări, nici brume,
nici grindină nu pot nicicând să cadă;
nici nori nu ies, ori negri,-ori numai spume,
nici fulger nu, nici a lui Taumas fiică,
ea, care-și schimb-adese locu-n lume;
nici abur sec mai sus nu se ridică
decât acele scări ce-am spus, pe care
vicarul lui Sân-Pietru șade-adică.
El tremură mai jos, puțin, ori tare,
dar vântul cel ce-n scorburi s-ar ascunde,
știu și eu cum, mai sus putere n-are.
Se zbate-ăst deal când simte-se oriunde
curat vrun duh să zboare-n sus spre sfere
sau tinde-a vrea, iar chiotu-i răspunde.
Dovadă că-i curat e simpla-i vrere ce,
liber-absolut să mearg-airea,
cuprinde-un duh și-i dă spre-a vrea plăcere.
Dintâi el vrea, dar nu-i dă păs dorirea
pe care cerul contrapunct i-o pune
spre-a vrea dureri cum vru păcătuirea.
Iar eu, ce-avui căznirii-a mă supune
cinci sute și mai mult de ani, fui vrând
să intru-n pacea unei stări mai bune.
De-aceea fu cutremur și cântând,
pe-ntregul deal, măriri aceste cete
la cel etern spre-a le sui-n curând."
A zis și, cum, pe cât mai mult ți-e sete,
pe-atât îți place și mai mult a bea,
nu pot să spui destulul saț ce-mi dete.
"Acum văd mreaja ce vă prinde-n ea",
vorbi Virgil, "și cum scăpați văd bine,
și-al vostru chiu și trămurul ce vrea;
dar fă-ne-acum să știm și despre tine
ce om ai fost și pentru ce-ai zăcut
acei cinci sute de-ani aci-n suspine."
"Când bunul Titus, cu-ajutorul vrut
de cer, a răzbunat acele răni din care
s-a scurs prin Iudă sângele vândut,
cu-acel un nume ce și-onoru-l are
și traiul cel mai lung, a prins să spună,
trăii, faimos, dar nu-n creștină stare.
Fu dulce-atât a lirei mele strună,
că din Toluza-n Roma fui adus
și mirtu-mi fu pe merit dat cunună.
Am nume Stațiu la cei vii de sus.
Tebani cântai și-am prins de-Ahil-a scrie,
ci-n drum povar-a doua m-a răpus.
Al flăcării divine foc și mie
sămânță-mi fuse-ardorii ce-arătam
ca și-altora de-apoi, mai mulți de-o mie.
De Aeneis vorbesc, căci mam-o am
în versul meu și doică totodată
și fără ea n-aș trage nici un dram.
De-aș fi putut trăi și eu deodată
cu-acest Virgil, cu drag aș rămânea
și-un an mai mult în cazna ce-mi fu dată."
Privi, la vorba asta,-n fața mea
Virgil, tăcând, și: "Taci!" zicea-n privire.
Nu poate îns-o vrere tot ce vrea,
căci plâns și râs urmeaz-a lor pornire
așa de mult, că mai puțin el zace
sub vrere-n cei cu cea mai bună fire.
Zâmbii ca unul ce cu ochiul face,
iar duhul a tăcut privind la mine
și-n ochi, că-n ei ni-e gândul mai verace.
"Să-ți duci pe culme truda ta cu bine,
îmi zise el, dar spune-mi ce fusese
ăst fulger de surâs pe-obraji la tine?"
Fui strâns acum din două părți: spusese
Virgil să tac, iar Stațiu mă conjură
să spui; și-atunci oftai și mă-nțelese
Virgil și-a zis: "Nu sta-n încurcătură
să-i spui, ci spune-i tot, să-i fie-n știre
ce-ți cere, vrând cu-așa de mare arsură".
"Tu, poate,-am zis, te miri de-a mea zâmbire,
antice duh, și cauți cauza ei,
dar și mai mult voiesc să mi te mire:
El, cel ce-n sus conduce ochii mei,
e chiar acel Virgil ce-n tine puse
puterea de-a cânta viteji și zei.
De crezi că alt motiv la râs m-aduse
să-l lași ca fals și-atribuie-l, cum fu,
acelor despre el de tine spuse."
S-a și plecat să-mbrățișeze-acu
genunchii lui Virgil. Dar el: "Nu, frate,
căci umbră sunt și eu, și umbră tu!"
Sculându-se de jos: "Ce cantitate
de-afect îți port o vezi acum tu bine,
că eu, uitând a noastră golătate,
mă port c-un mort ca și cu trupuri pline."
cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaș

Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XXVII
Cum stă, când primu-i foc vibrează-n locul
stropit cu sânge dintr-al său părinte,
și stă pe Ebro cumpăna, și-n focul
de-amiazi în Gange apa e fierbinte,
așa sta soarele, că-n seară da,
când sfântul înger ne ieși nainte.
Pe mal, dincoa' de flăcări stând, cânta:
"Beati mundo corde!", însă glasul
mai viu decât cel viu din noi era.
Și-apoi: "De-aici în sus închis la deal vi-e pasul
cât timp n-ați ars în foc. Intrați și-un cânt,
din foc venind, vă va conduce pasul."
Așa ne-a zis de-aproape solul sfânt,
de-aceea fui, la cele ce ne spuse,
ca omul dus de viu a-ntra-n mormânt.
Frângându-mi mânile spre cer aduse,
priveam în foc, imaginându-mi foarte
văzute trupuri de-om de foc distruse.
Întorși spre mine,-ursiții să mă poarte
priveau. Și-apoi Virgil: "O, fătul meu,
aici pot fi căzniri, dar nu și moarte.
și-adu-ți aminte,-adu-ți, că, dacă eu
te-am scos întreg când tu pluteai pe fiară,
ce pot aici, vecin cu Dumnezeu?
Și sigur crede că-ntr-această pară
a focului chiar mii de ani de-i sta
nici fir de păr din creștet n-o să-ți piară.
De crezi că, poate, vreau a te-nșela,
tu mergi la foc și ia temei credinții
cu poala hainei, tu, cu mâna ta,
și las-, o, las-oricare fric-a minții!
Hai, fă-te-ncoa', vegheat venind cu mine!"
Dar eu tot ferm și-n contra conștiinții.
Văzând că stau tot ferm și-nchis în mine,
atât mi-a zis, puțin, cu vorbe crude:
"E zid de-aci-ntre Bice-a ta și tine."
Precum, murind, de Tisbe când aude,
Piram deschide ochii și-o privește,
când dudu-ncepe roșii-a face dude,
astfel, simțind că gheața-mi se topește,
privii spre el, când numele-l rosti,
ce mintea mea de-a pururi mi-o-ncălzește.
Și-atunci mi-a zis și fruntea și-o-năspri:
"Să stăm acum dincoa'?" și-apoi surâse
cum faci c-un prunc, când foamea-l birui.
Și-n foc intră naintea mea și-i zise
să-mi vie-n urmă Stațiu, acela care
un drum atât de lung ne despărțise.
Când fui în flăcări, aș fi fost în stare
să sar spre-a-mi da răcoare-n fier topit,
atât era văpaia lor de mare.
Spre-a mă-ntări deci, tatăl meu iubit:
"Eu parcă-i văd și ochii",-a prins să spuie
și tot numai de Bice mi-a vorbit.
Cântând, ne conducea pe-o cărăruie
un glas din foc, iar noi, spre el țintiți,
ieșirăm iar la malul care suie.
"Voi, cei aleși de tatăl meu, veniți!"
suna-ntr-un foc cu-atari lucori senine,
că-ntoarse-n lături ochii-mi biruiți.
"Stă soarele-n apus și-amurgul vine,
grăbiți-v-, a mai zis, nu-umblați agale
cât timp apusul nu-i subt umbre pline."
Suia prin stâncă drept a noastră cale
spre-un punct așa, că rupt de mine fuse
în fața-mi soarele de-adânc din vale.
Puține trepte-acel urcuș ne duse
când și știam, din umbra-mi ce s-a stins,
și eu și ei, că-n spate-acum ne-apuse.
Și, pân-a prinde-n tot al ei cuprins
aceeași față a zării
și-a fi și-al nopții văl egal întins,
toți trei făcurăm pat vro treapt-a scării,
căci frânse-aici a muntelui natură
putința-n noi, nu farmecul urcării.
Cum fac, când stau și rumegă din gură
și caprele, ce iuți,
umblau pe culmi, cât timp flămânde fură,
și-al lor cioban, cât timp tăcute stau
în mult umbriș pe-aprinsul miez de vară,
proptit stă-n bâtă și de pază-l au,
sau cum păstorul, care doarme-afară,
petrece noaptea-ntins pe lângă vite,
păzind să nu le-mprăștie vro fiară,
toți trei așa-n târzii acum clipite,
eu ca și-o capră, ca păstorii ei,
scutiți în scocul stâncii-acei scobite.
Puțin puteam să văd pe-afară ce-i,
dar și prin strâmtul loc văzut-am stele,
mai limpezi și mai mari ca de-obicei.
Gândind așa și-așa privind la ele,
mă prinse-un somn, un somn de-acel ce are
viziuni de stări cari n-au să te înșele.
În ceasul, cred, când prima-i scăpărare
pe munte-n est frumoasa Citeree,
ce-n foc de-amor aprinsă-n veci ne pare,
păru frumoas-o tânără femeie,
c-o văd în vis, cum cântă-n mers și-adună
pe-o luncă flori, cununi ca să le-ncheie.
"Să știe-oricine-ar vrea să i să spună
că Lia-mi sunt, și-acesta-i placul meu:
s-alerg să-mi fac cu mândre mâni cunună.
Să-mi plac gătit-așa-n oglindă vreu;
dar soră-mea, Rahira, nu-și mai lasă
oglindă ei și șade-așa mereu.
Să-și vadă mândrii ochi, de-atât îi pasă,
ca mie-a mă găti cu mâna mea;
spre văz e ea, iar eu spre fapte-atrasă."
Acele-albori ce-n zori să văd de-abia,
pe-atât mai dragi căror se-ntorc în țară,
pe cât ei mân tot mai vecini cu ea,
goneau tutindeni noaptea cea fugară
și somnul meu cu ea. Deci m-am sculat,
căci și-ai mei mari maeștri se sculară.
"Acel fruct dulce-așa de mult cătat
pe-atâtea crengi, de grijele mortale,
azi foamei tale-n pace-ți va fi dat."
Virgil, întors spre mine, acestea-a sale
cuvinte-a zis, și-n lume daruri nu-s
ce-ar fi-n plăcere-acestora egale.
Și-atâta dor pe-avutul dor mi-a pus,
încât simțeam cu orice pas că zborul
își crește-avântul său spre culme-n sus.
Și, când pe-al scării vârf am pus piciorul,
pe cea din urmă treapt-a ei, în fine,
privind la mine,-a zis conducătorul:
"Și-eternul foc și-al vremii mai puține
văzutu-l-ai și-ajuns-ai, fiul meu,
de-unde nimic eu nu mai văd prin mine.
Prin minte și-arte-aici te-adusei eu.
De-acum plăcerea ta s-o iai ca duce;
ești scos din orice drum și strâmt și greu.
Vezi soarele ce-n fața ta străluce,
vezi iarba-n câmp și flori și arborei
ce-acest pământ de sineși le produce.
Pân-or să vie mândrii ochi acei,
acei ce-n plâns cereau scăparea ta,
tu poți ședea, poți merge unde vrei.
Nici glas nici semn tu nu-mi mai aștepta,
e liber, drept și tare-al tău arbitriu
și-ar fi greșal-a nu ți-l asculta;
deci domn pe tine te-ncunun și-nmitriu."
cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaș

Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul X
Urmam acum îngustei cărărui
ce e-ntre zid și focul făr' de fine,
maestrul meu și eu, în urma lui.
"O, nalte geniu ce mă porți cu tine
prin văile impii, cum ție-ți place,
vorbește,-am zis, și-alină doru-n mine.
Putem vedea pe-acel popor ce zace
aci-n sicrie? Căci păzite nu-s
și toate-și au deschise-a lor capace."
"Închide-se-vor toate", el mi-a spus,
"din Iosafat când s-or întoarce iară
tot insu-n trupul ce-l avuse sus.
De-această parte-un cimitir separă
pe toți, cu Epicur pe-ai săi ciraci
cari sufletul prin trup îl fac să piară.
Iar altor întrebări ce mi le faci
răspuns avea-vei chiar aci-n genune,
ca și dorinții-acelei ce mi-o taci."
"Nimic n-ascund, ci vreau, părinte bune,
cum însuți tu ai vrut să mă dispui,
și nu demult, puține vorbe-a spune."
"Tu cel ce-așa-de-oneste vorbe spui
și treci văzând cetatea-nflăcărată,
te rog, toscane,-oprire-n pas să pui,
căci ești născut, cum graiul tău te-arată,
din nobila cetate, cărui eu
prea grea povară poate-i fui odată."
La glasul ăsta fără ca să vreu,
când el ieși dintr-un sicriu, cu frică
m-am strâns puțin mai mult de domnul meu.
Dar el: "Întoarce-te!", ncepu să-mi zică.
"Ce faci? Nu vezi pe Farinata care
din brâu în sus din groapă se ridică?"
Fixai deci ochii-n ochii-acestui mare.
El sta semeț cu capul și cu pieptul
părând că Iadu-ntru nimic îl are.
M-a-mpins atunci spre groapa lui de-a dreptul
Virgil cu mâna sa ca inimoșii,
zicându-mi scurt: "Vorbește ca-nțeleptul."
Când fui sub poala groapei sale roșii,
în treacăt m-a privit, părând cu crunte
priviri, puțin: "Ce neam ți-au fost strămoșii?"
Eu vrând să-i spun de toate-n amănunte,
nimic nu i-am ascuns și i-am vorbit.
Și-atunci el a-ncrețit puțin din frunte.
Și-a zis: "Cu mine-ai tăi părinți cumplit
ca și cu-ai mei cu toții se purtară,
de-aceea-n două dăți i-am și gonit!"
"Deși goniți, cu toții se-nturnară",
răspunsei eu, "și-ntâiul și-al doilea rând,
dar arta ast-ai tăi nu ți-o-nvățară."
Văzui până-n bărbie-atunci scoțând
o umbră capu-n groapa cea aprinsă
și cred că ea-n genunchi era șezând,
și-n jurul meu privi părând cuprinsă
de-un gând c-ar fi și-altcineva cu mine,
dar când speranța-ntreagă-n ea fu stinsă,
plângând mi-a zis: "Ingeniul tău de vine
de sine-adus prin neagra-ne-nchisoare,
de ce nu e și Guid-al meu cu tine?"
Răspunsei eu: "Nu vin cu-a mea valoare.
M-aduce-acest ce-așteapt-aici, și cui
al vostru Guido nu prea-i dete-onoare."
Și-al său cuvânt și felul caznei lui
mi-au spus de-ajuns pe cine-l am în față
de-aceea-n vorbe-așa de plin eu fui.
Atunci sărind în sus: "El nu-i în viață?
«Nu-i dete»-ai zis; deci Guido mi-a murit
și-n dulce soare nu se mai răsfață?"
Iar când apoi văzu că m-am oprit
și-un preget scurt amân-a mea vorbire,
căzu-ndărăt și nu s-a mai ivit.
Dar celălalt măreț, el care-oprire
mi-a pus în mers, nici coastă n-a mișcat,
nici cap el nu, nimic nici în privire.
"Că ei", vorbi-ntregind de-unde-a-ncetat,
"nu-nvaț-al vostru chip de-ntors acasă,
mai mare-amar îmi e decât ăst pat.
Dar Doamna cea de-aici nici n-o să iasă
de cinci ori zece dăți din cuibul ei,
și-i ști ce greu această art-apasă!
Ci-așa cum iară-n lume sus te vrei,
să-mi spui de ce-i cumplit ne-ndurătorul
popor în orice lege-a sa cu-ai mei?"
"Măcelul face"-am zis atunci", și-omorul
ce roș făcu al Arbiei râu, prin tine,
s-aducă-n temple-asemeni legi poporul!"
Iar el, clătindu-și capul, cu suspine:
"Nu singur fui, și cu-alții de m-am dus
nu făr-o cauz-am mers cu ei, vezi bine!
Dar singur eu, când ceilalți au propus
că trebuie Florența dărâmată,
fui cel ce-o apărai cu fruntea sus!"
"Găseasc-a ta sămânță pace-odată",
răspunsei eu, și rogu-te, din minte
să-mi rupi un nor ce-o ține-ntunecată.
Voi parc-ați prevedea de mai nainte
ce timpu-n viitor cu sine-aduce,
dar altfel parc-ar fi cu ce-i prezinte?"
"Vedem cât poate și-un miop s-apuce,
vedem ce vouă-n viitor vă pare,
atât ne-a mai lăsat supremul Duce.
Dar când s-apropie-ori sunt, ni-e oarb-oricare
știință-ncât străini de nu ne-ar spune,
n-am ști nimic de-umana voastră stare.
Deci poți vedea că-ntreg ne va apune
și daru-acesta-n clipa când zăvor
pe poarta vieții secolii vor pune."
Atunci, ca și străpuns de-al culpei zor:
"Celui căzut să-i spui acum, fă bine,
că fiul lui e viu la cei ce mor.
Și preget la răspuns de-avui în mine
să-i spui c-am fost gândind cu dubiu-acel
de-a cui eroare-s alb acum, prin tine."
Maestrul m-a chemat atunci la el.
Grăbit deci mai cerui să-mi spuie mie
ce soț mai are-arzând în acest fel.
"Cu mine-acolea zac mai mulți de-o mie,
aici e și-Ubaldin, și Frideric
al doilea", zise, și de-ajuns să-ți fie."
S-ascunse-apoi, iar eu spre-al meu antic
poet mă-ntoarsei, frământând în minte
cuvântul lui, părându-mi inimic.
Porni Virgil și-n mers așa nainte
mi-a zis: "Ce ai c-așa te-abate gândul?"
Iar când i-am spus acele tari cuvinte:
"Păstrează-n minte tot ce-auzi de-a rândul
în contra ta, și-ascult-acum aci,
mi-a zis Virgil, un deget ridicându-l:
În fața dulcei raze când vei fi
ai cărei ochi văd tot, al vieții tale
întregul drum prin ea tu ți-l vei ști."
Spre stânga-ntoarse iar a noastră cale,
lăsând în urmă zidul, și ne-am dus
spre centru-apoi pe-un drum ce da-ntr-o vale
ce pân-aci-și zvârlea putoarea-n sus.
cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaș

Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XXVI
Pe când de văzul stins steteam acu
speriat, din focul care-l stinse-n mine
ieși un glas și-atent el mă făcu,
și-a zis: "Cât timp va fi până-ți revine
vederea-n ochi prin mine consumată,
e just să-l compensez vorbind cu tine.
Începe deci de suflet, și-mi arată
spre ce-l țintești? și fii convins, de-orbia
din ochi, că nu-i de veci, ci deocamdată;
căci doamna, ce te-aduce pe câmpia
cea sfânt-aici, în ochii ei cuprinde
atari puteri ca-n mână-i Anania."
"Cum vrea, târziu ori mai devreme,-or prinde
un leac și ochii cari mi-au fost zăvorul
prin care-a-ntrat c-un foc ce-n veci mă-ncinde.
Al curții-aceștia-atotașezătorul
mi-e singur A și O scripturii sfinte
pe care, mult-puțin, mi-o scrie-amorul."
Și-același glas, ce-mi stinse mai nainte
al spaimei ger de-orbia-nchipuită,
mi-a dat curajul să rostesc cuvinte.
"Tu trebuie prin mult mai deasă sită
să cerni", mi-a zis. "De cine-i deci mereu
săgeata ta spre-asemeni țel țintită?"
"Dovezi și-ale științei", zisei eu,
"ca și porunca ce de-aici ne vine
imprimă-n mine-acest amor al meu.
Căci binele,-ntrucât îl știm că-i bine,
aprinde-n noi amor pe-atât mai mare,
pe cât aprinde-un spor al său în sine.
Deci spre esența lui, ce este-atare
că orice bun ce n-ar fi-n sânul ei
abia-i din focul său o slabă zare,
mai mult decât spre-orice-s atrași acei
cari pot acel un adevăr discerne
pe care-această probă ia temei.
Iar lucru-acesta minții mi-l așterne
și-acea ce de iubire-mi spuse mie
că-i cea dintâi ca rang între eterne.
Și sfânta voce cea de-a pururi vie,
ce-a zis lui Moise, despre ea spunând:
Eu vreau să vezi întreaga mea tărie,
chiar însuți mi-o arăți, când, începând
înalta veste-a tainei celei sfinte
de-aici, întreci orice nălțimi de gând."
Și-un glas vorbi: "Și prin umana minte
și prin cuvânt, ce tot ca ea vorbește,
suprem amor păstrează-i tu nainte.
Dar spune-mi și-asta tu: nu simți, firește,
c-ai fi spre-amor atras și de-alte strune?
Ce țepi mai sunt prin care te-mboldește?"
Nu-mi fu ascuns ce-avu-n intențiune
vulturul lui Hristos; văzui și-ascunsul
spre care vru să-nping ce-aveam a spune.
Deci: "Toate-acele țepi", îmi fu răspunsul,
"ce pot împinge-un om spre Dumnezeu
în inimă-mi concurg și cu de-ajunsul;
căci eul lumii-ntregi și eul meu,
și moarte a ce-o muri spre-a-mi da ființă,
ce sper-orice fidel cum sper și eu,
cum și rostita-mi vie conștiință
m-au smuls din malul dragostei deșarte
și-n mal m-au pus, al celei cu priință.
Iar frunzele grădinii-n care-mparte
podoabe-eternul domn iubite-mi sunt
cât este-a lor de el donata parte."
Iar când tăcui, atât de dulce-un cânt
trecu prin cer și,-ntrând în melodie,
cânta și doamna mea-ntreitul sfânt.
Precum trezit de-o fulgură prea vie,
prin simțul văzului ce,-mpins de-acute
lucori, aleargă dintr-o ie-n ie,
și-atâta ești, de-acea trezire iute,
confuz încât ți-e groază de-a vedea
cât timp nu vine mintea să te-ajute,
așa, cu ochi ce-aveau străfulgerare
la mii de leghe-acum, din ochii-mi moi
goni Beatrice-a mea orice-nnorare.
Văzui, decât vedeam, mai clar apoi
și, ca năuc, am și-ntrebat deodată
de-a patra faclă ce-o vedeam cu noi.
"În sânu-acestor raze se desfată
acel ce-a fost, răspunse ea vioaie,
creat ca suflet prim de-al lumii tată.
Precum, când trece-un vânt, dentâi se-ndoaie
cu vârfu-n jos și-apoi de sineși ea
se nalță iar, prin propriu-i act, o foaie,
așa și-uimit, în vremea ce-mi vorbea,
făcui și eu și-mi dete bărbăție
cumplitul dor de vorbă ce m-ardea.
"Tu, fruct, cui scris îți fu, și singur ție
copt gata să te naști, tu,-ntâi născute,
cui nor-, ori fiică-ți este-orice soție,
smerit, atât cât poate-a mea virtute,
te rog de-o vorb-a ta! Tu-mi vezi ardoarea
și mut eu tac spre-a te-auzi mai iute.
Se zbate-un animal sub pânz-aoarea,
că psihicele-i stări sunt manifeste
prin ce mișcări îi face-nvălitoarea;
așa-mi dădea și primul om de veste,
prin haina ce-mbrăcat în foc îl ține,
spre-a-mi face placul cât de gata este
și-a zis: "Mai bine știu ce dor e-n tine
mai bine-l știu, deși-al tău glas îl tace,
decât știi tu ce crezi că știi mai bine;
căci eu câtesc oglinda cea verace
ce-și face-oricare lucru-o copie-a lui,
ci-o copie-a sa niciunul nu se face.
Tu vrei să știi cât timp e de când fui
de domnul pus în mândrul rai, în care,
pe-așa de lungă scară-adus, tu sui,
cât timp mi-a fost vederii-o desfătare;
vreai cauza dreapt-a marelui dezdemn,
ce limb-avui și, de-am creat-o, care?
O, fătul meu, nu c-am gustat din lemn
fu-n sineși cauza lungului exiliu,
ci numai c-am trecut și peste semn.
Acolo, de-unde fu chemat Virgiliu,
cu patru mii trei sute doi de sori
am stat dorind acest divin conciliu;
prin zodii-apoi, cu ochii muritori
văzutu-l-am făcând întreaga roată
de nouă sute și treizeci de ori.
Iar limba ce-o vorbii fu stinsă toată
pe când Nimrod cu-ai săi n-avea nici gând
să facă cea ce-n veci n-avea să-l poată;
căci orice fapt-a minții,-n timp urmând
plăcerii voastre-umane și rotirii
acestor roți, n-au trainic trai nicicând.
Că oamenii vorbesc e fapt-a firii;
iar firii-apoi nimic nu-i pasă, dacă
voi dați așa sau altfel curs vorbirii.
Și, pân-a nu veni-ntr-acea cloacă,
numit-a lume El supremul bine,
din care-mi vine-odihna ce mă-mbracă,
Eli apoi; și-așa veni de sine
căci astfel e ce oamenii uzează,
ca frunza-n pom, că piere și-alta vine.
Pe dealul cel ce mai spre cer cutează,
am stat, cu viața-onestă și pierdută,
din ceasul prim și până-n cel ce-urmează
pe-al șaselea, când Sol cadrantu-și mută."
cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaș

Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul I
Lăsând în urm-o mare-așa grozavă,
de-acum, spre-a trece ape mult mai bune,
vântrele-ntinde-a duhului meu navă
și-ncep de-al doilea regn acum a spune,
în care, spre-a fi demn de cerul sfânt,
umanul spirit scoarța și-o depune.
O, muze sfinte, căci al vostru sunt,
aci-mi renașteți moarta mea cântare
și-aici puțin ridice-mi al meu cânt
Calliope-ajutând cu glasu-i care
izbi-n Pieride-așa ca să nu poată
etern spera, sărmanele-o iertare.
Coloarea dulce de safir, ce toată
senina zare-a cerului curat
umplea văzduhul până-n prima roată,
un farmec dulce-n ochi mi-a răvărsat,
când fui ieșit la larg din moarta boare
ce și-al meu suflet și-ochii mi-a-ntristat.
Iar mândra stea spre-amor îndemnătoare
făcea tot ostu-n zâmbet să s-alinte
slăbind a Mrenei, ce-o-nsoțea, lucoare.
Spre dreapta-ntors apoi, luând aminte
alt pol, văzui un grup de patru stele,
cel nevăzut decât de-ntâia ginte.
Părea și ceru-nveselit de ele;
sărac e nordu-n văduvia lui,
că-n veci nu vede-asemeni flăcărele!
Sătul de-a lor privire-apoi când fui
și-un pic spre-alt pol privii, spre partea-n care
perise Caru-acum, un moș văzui,
stând singur lângă mine, și de-atare
respect prin toate-i demn, cum unui tată
nicicând nu-i datorește-un fiu mai mare.
Avea o barbă lungă și-nspicată
cu alb, asemeni pletelor, și-avea
pe piept o dublă viț-a lor scăpată,
iar fața-i de lumină i-o umplea
din patru stele sfinte-a lor lucoare,
părând că soarele stă-n fața mea.
"Voi ce sunteți? Din vecinica-nchisoare
de ce fugiți pe negrul râu în sus?"
a zis mișcând a feții-onestă floare.
"Ce facl-avurăți? Cine v-a condus
ieșind din hăul nopții-ntunecate
ce-n veci pe-a morții văi osând-a pus?
Astfel sunt legile din iad călcate,
ori pus-au nouă lege-n cer că-s demne
să-mi intre-n peșteri duhuri condamnate?"
Virgil acu-nceput-a să mă-ndemne
smerit și-n față și-n genunchi să fiu
și-mi da prin ochi, prin mâni și vorbe semne.
Răspunse-apoi: "Eu nu de sine-mi viu.
Din cer o doamn-a scoborât să-mi facă
rugarea ca-nsoțind, s-ajut pe-un viu.
Aceasta este starea-ne. Dar, dacă
voința-ți e să știi mai multe tu,
nimic nu poate-a mea, negând, să-ți tacă.
El ultima sa noapte n-o văzu,
ci-atât de-aproape-i fu, prin el, nebunul,
încât s-o vadă foarte-aproape-i fu.
Deci fui, și numai adevărul spunu-l,
trimis să-l scap, ca nu de tot să cază,
și-alt drum n-avui decât acesta unul.
Făcui pe-ntregul neam pierdut să-l vază
și vreau să vadă și poporul pus,
ce-aici se curăță sub sfânta-ți pază.
Ar fi prea lung să-ți spui cum l-am condus
de-a te vedea și-a te-auzi pe tine;
puterea asta dată-mi e de sus.
Să-ți placă deci a te-nvoi că vine.
El caută libertatea, scumpul dar,
cum cel ce-i moare ei o știe bine
și-o știi, căci pentru ea nu-ți fuse-amar
murind s-arunci în Utica vestmântul
ce-n marea zi luci-va-n multu-i har.
Acesta-i viu, n-a rupt deci legământul
etern, nici eu, căci nu sunt în căznire,
ci-n limbul sunt din care-ți roagă sfântul
tău spirit Marcia, plină de-umilire
în ochii-onești și-acum de-a ta s-o ții;
te-ndură deci de noi, pe-a ei iubire,
să-ți trec a tale șapte-mpărății,
și am să-i duc a ta recunoștință,
de crezi că-i demn prin iad numit să fii."
"Fu Marcia, cât timp avui ființă,
vederii mele drag-așa, firește,
încât îi împlineam orice dorință.
Ci-acum, că peste râul rău trăiește,
nu pot s-o mai ascult, căci mi s-a scris,
când scos eu fui, o lege ce m-oprește.
Dar, dac-o doamnă sfântă te-a trimis,
cum zici, n-aștept ochi dulci să mă convingă,
destul îmi e să spui că ea mi-a zis.
Deci mergi și fă-l pe-acesta să se-ncingă
cu neted janc și spală-i fața bine
ca orice pat-a ei de-acum s-o stingă,
căci nici c-un fel de nor nu se cuvine,
în ochii săi, să-ntâmpine pe solul
ce-i primul serv al cetelor divine.
Acestui munte-un șes îi face-ocolul,
pe jos, pe unde marea-l înălbește,
și mult trestiș produce-n el nămolul.
Căci nici o plant-acolo nu trăiește
din câte-au trunchi lemnos sau poartă foi,
căci nu se-ndoaie-n valul ce-o lovește.
Dar nu-mi veniți din nou pe-aici, apoi.
Iar soarele ce iese-o să vă-nspire
ce drum pe deal mai lesne-ar îi de voi."
Și-apoi peri. Eu, gata de pornire,
nimic zicând, lângă poet mersei
și-n ochii lui fixai a mea privire.
Iar el: "Urmează, fiule, pașii mei!
De-aici ne-ntoarcem, căci de-aici declină
câmpia-n jos spre marginile ei."
Amurgu-nvins de-a zorilor lumină
părea fugind, așa că-n depărtare
vedeam și marea cea de tremur plină.
Pe-un câmp pustiu mergeam ca omul care,
cătând pierdutu-i drum, până ce nu-i
ajuns la el, degeaba drumu-i pare.
Când fúrăm și-ntr-un loc, în umbra cui
cu soarele se luptă multa rouă,
căci prea puțin o scade-arșița lui,
ușor își puse palmele-amândouă
Virgil pe iarba fragedă; eu, însă
știind ce vrea lucrarea lui cea nouă,
spre dânsu-ntinsei fața mea cea plânsă
și-atunci îmi apăru coloarea vie
ce-n iad îmi fuse-atâta vreme stânsă.
Venim apoi la marea cea pustie,
ce-n veci plutind pe ape-i nu văzu
vrun om ce-apoi și-ntoarcerea s-o știe.
Mă-ncinse-aici cum altuia-i plăcu,
și, ce minune!,-ndată ce-și culese
umila plantă, ea din nou crescu
deodată-n locul de-unde mi-o rupsese.
cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaș

Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XI
O, griji nebune-a lumii muritoare,
ce false-ți sunt acele silogisme
cari plumb pe-aripi îți pun ca să nu zboare!
Sucește-aceste legi, și cu sofisme
e cest de-aici, vreau alții-o preoție,
și-a fi stăpâni prin silă și-aforisme,
dincoa' negoț civil, și-aici hoție,
iar altu-n pofta cărnii-nămolit
se mistuie, sau zace-n trândăvie,
când eu, de toate-acestea mântuit,
eram cu Beatrice-n ceru-n care
cu-așa de mult-onoare fui primit.
Iar când se-ntoarse-n sferă fiecare
la locul său avut și mai nainte
și-a stat fixat ca-n lustru-o luminare,
simții, din sânu-acelei flăcări sfinte
care-mi vorbi dintâi, tot mai zâmbind
și tot mai clar făcându-se, cuvinte:
"Precum din lampa vecinică m-aprind,
și eu, privind în rază-i, am putința
și gândul tău și cauza-i s-o cuprind.
Eu văd că te-ndoiești și ai dorința
să-ți spui deschis și clar, ca, luminată
la poarta minții să-ți aduc sentința
ce-n "drum ce-ngrașă mult" îți fuse dată
și-n "n-a mai fost alt om" ce se-nsemnează
aici, deci a distinge clar ne cată.
Prevăzul cel ce lumea guvernează
prin sfatu-n care,-un ochi, până s-apuce
să-i vadă-n fund, învins se resignează,
spre-a da puteri miresei a se duce
spre sfântu-i mire-acel ce-o logodi
prin strigăt nalt cu sânge-al său pe cruce,
vegheată-n ea și mult mai drag spre-a-i fi,
doi principi rândui spre-a ei favoare
să-i fie de-ajutor și-aci și-aci.
Fu-ntreg serafic unul în ardoare,
și-atât al doilea de-nțelept, că el
reda prin ea cheruvica splendoare.
Voi spune de-unul deci; ce spui la fel
e de-ambii spus, din doi pe-oricare-aș prinde,
căci ambii-n fapte-avur-un singur țel.
Între Tupin și râul ce descinde
din dealu-ales de vrednicul Ubald,
mănoas-o coast-a ăstui deal se-ntinde,
ce zbuciumă Perugia-n frig și-n cald
prin Porta-Sol, și-n dosul cui bocește
sub greul jug și Nocera și Guald.
Sub deal aici, mai mult unde-mblânzește
urcușul său, un soare-a răsărit,
precum din Gange-al nostru-adesea crește.
Deci câți vorbesc de locul ăst vestit
nu-i zic-Ascesi, căci puțin ar spune,
ci totul spun zicându-i Răsărit.
N-a fost prea sus de-a nașterii regiune,
când și-ncepu acest de care spui
să-i pară lumii prin virtuți minune.
De tânăr el, pentr-o femeie, cui,
ca morții-n casă, nimeni nu-i dă cale
cu drag, intră-n război cu tata lui
și-n fața curții lui spirituale
și coram patre-și logodi iubita
cea zi cu zi mai dragă vrerii sale.
Obscură și-n dispreț, ca nepețita
de nimeni, văduvă de-ntâiul soț, rămase
o mie de-ani, până ce el venit-a;
și nu-i servi că vesel-o aflase
cu-Amicle, când pe nume fu chemată
de cel ce-ntreaga lume-o-nspăimântase,
nimic, c-a fost feroce de bărbată
încât, pe când rămase jos Maria,
ea vru pe cruce-a fi cu Crist urcată.
Spre-a nu-ți lungi spre-obscur alegoria,
acești amanți din spusele cuvinte
tu-i ia că sunt Francisc și Sărăcia.
Concordia lor și-amorul lor ferbinte,
seninul trai și veselul lor chip
la mulți le-a fost izvor de gânduri sfinte,
așa că-ntâi Bernard cel preamărit
s-a desculțat, urmând atare pace,
și-n fuga sa credea c-a zăbăvit.
O, neștiut-avere, bun verace!
Desculț fugi Egid, desculț Silvestru
urmând pe mire,-atât mireasa place.
Și-așa de-aici, părinte și maestru
cu doamna sa și soții se ducea,
uniți de-acum cu-a lor smerit capestru.
Că el ca tat-un Bernardone-avea,
de laș cu ochii-n jos nicicând nu stete
și nici că demn de-adânc dispreț părea,
ci-n chip regal lui Inocențiu-i dete
pe față asprul gând, și-a tagmei lor
a tagmei sale cea dintâi pecete.
Când mult a fost urmând smerit popor
pe-acel a cărui viață minunată
mai bine s-ar cânta-n cerescul cor,
prin duhul sfânt atunci de-a doua dată
de-Onoriu fost-a vrednica dorință
a marelui pastor încununată.
Având, apoi, de-a fi martir dorință,
în față stând sultanului trufaș,
vorbi de Crist și-urmașii-ntru credință.
Ci,-aflând pentru botez prea pătimaș
pe-acest popor, spre-a face ce-și propuse,
s-a-ntors s-adape-ausonicul imaș.
Aci-ntre Tibru și-Arno Crist îi puse,
pe-un aspru stei, sigilul său din fine
și-n carnea sa doi ani pe-acesta-l duse.
Când cel ce l-a ursit spre-atâta bine
a binevrut să-l suie-n cer la plata
ce-o dobândi-n și Tierenia lui de sine,
la frați, ca drepților erezi, lăsat-a
pe doamna cea iubit-atât, cerând
să fie de-al ei drag la toate gata.
Apoi din poala ei plecat-a, când
se-ntoarse-n cerul său ăst suflet mare,
și-un alt cosciug el trupului nevrând.
Gândește-acum deci cine-a fost el, care,
ca demn coleg, spre țelul drept ținu
corabia lui San Pietru-n larg pe mare;
iar el al nostru patriarh ne fu.
Deci poți vedea de-ncarcă mărfuri bune
acei ce-i sunt urmași cum el îi vru.
Ci-atât de-avidă de-alt fel de pășune
e turma-i de-azi, că nu se poate-apoi
să nu se-mprăștie și pe căi nebune.
Pe cât mai mult răzlețe-ale lui oi
se pierd de el, pe-atât și mai sărace
de lapte vin la staul înapoi.
Mai sunt și-atari ce-au team-astfel a face
și stau lângă păstor, dar, rari ce sunt,
puțin postav de-ajuns li-e să-i îmbrace.
De n-a fost deci obscur al meu cuvânt
și-atenția ta de-a stat tot ațintită,
și câte-am spus de nu le-am spus în vânt,
atunci dorința-n parte ți-e-mplinită,
căci vezi copacul de-unde rup eu, frate,
și vezi restricția care-mi fu rostită:
ce-ngrașă mult pe cel ce nu s-abate."
cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaș

Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XXXI
"Tu, cel ce-aștepți a trece râul sacru",
și-a-ntors spre mine-al vorbei vârf subțire,
ce, și tăind, așa-mi păru de acru,
și, făr-a mă cruța, urmă-n vorbire:
"e drept? Să-mi spui, e drept? Sunt mari acuze
și-i just s-ascult și-a ta mărturisire."
Puterile-mi erau însă confuze,
așa că vocea-mi se mișcă spre grai,
ci-n drumul ei s-a stins până la buze.
Puțin stătu și-apoi: "De ce mai stai?
Răspunde-acum, căci Lete încă-n tine
n-a șters urâtele-amintiri ce ai!"
Dar groaza mea-n amestec cu rușine
atare-un "Da" mi-au scos cu voce stinsă,
c-a fost nevoie de-ochi spre-a-l prinde bine.
Precum, când se destinde-o prea întinsă
balistă, rupe coarda și-arc și-atare
de fier e ținta mult mai slab atinsă,
așa m-a frânt povara mea cea mare
și-așa de plin de plâns și-oftaturi fui,
că gura-nchise vocii-orice cărare.
Și iarăși ea: "Dorințelor ce-avui
și cari făceau să cați supremul bine,
mai sus de care-alt bun nici unul nu-i,
ce gropi, găsit-ai tu-mpedecăminte
sau ce cătușe-astfel că trebuia
să pierzi speranța mergerii nainte?
Și ce-nlesniri apoi și ce câștiguri
pe-a altor frunte-așa ți s-arătară,
c-ai fost silit de ele să te-asiguri?"
Târziu și dup-o lung-oftare-amară,
cu greu avui și glas să dau răspuns
ce-abia cu trudă buzele-l formară.
Plângând: "De-a lumii bunuri", am răspuns,
"atras eu fui spre-o falsă bucurie
de-ndat-atunci când tu mi te-ai ascuns."
"De-ai fi negat, tăcând, ce-mi spui tu mie,
mai neștiută tot n-avea să poată
să-ți fie culpa ta. Alt jude-o știe!
Fiindcă îns-acuză culpa toată
chiar gura ta, în sfântul nostru sfat
se-ntoarce spre-ascuțiș dușmana roată.
Dar de-alte dăți spre-a fi tu mai bărbat,
sirene când auzi, și mai multă
rușine spre-a simți de-al tău păcat,
descarc-al plânsului temei și-ascultă,
și-auzi cum trebuia pe-opusul drum
să-mi fi urmat, când fui din lume smulsă.
Natura și-arta farmec pân-acum
nu-ți dete-așa ca-n mândrul trup ce-mi fuse
prinsoare-atunci și-n țărnă-i astăzi scrum.
Supremu-ți farmec deci de să pierduse
prin moartea mea, ce bun lumesc fu-n stare
s-abată-n lături mințile-ți seduse?
Dator ai fost la prima săgetare
a falselor plăceri să urci în pripă
pe urma mea ce nu mai fui atare.
Ce-aveai să lași în jos a ta aripă,
s-aștepți loviri, ori vro duduie, poate,
sau alte-atari plăceri ce țin o clipă?
Nici dou-ori trei un pui nu le socoate,
ci laț a-ntinde paserii bătrâne
și-a trage-n ea săgeți degeaba-s toate."
Așa cum stă și ochii-n jos îi țâne
și-ascultă mut un prunc, recunoscând
greșala sa și pocăit rămâne,
așa stăm eu și iar îmi zise: "Când
te doare-așa c-auzi, ridică barba
ca și mai mare-amar să ai văzând!"
Pe-un vechi stejar, cum smulge-o mână iarba,
l-ar smulge mai ușor un vânt adus
din Alpi sau vânt din țara lui Iharba,
de cum nălțai eu barba, când mi-a spus;
dar, când prin barbă fața mi-o-nțelese,
văzui ce-otravă-n vorbe ea mi-a pus.
Când fața mea-nălțat-apoi fusese,
văzui pe-acei ce-s primă creatură
că jocului de flori sfârșit pusese;
și-a mea vedere, nu de tot sigură,
s-a întors spre doamna ce privind stetea
spre cel cu două firi într-o făptură.
Sub vălul ei, și peste râu, părea
că-ntrece-atât ființa ei antică
pe cât, trăind, pe toate le-ntrecea.
M-au ars căințele cu-a lor urzică,
încât simțeam suprema ur-acu
pe ce m-a smuls mai mult de-a mea amică,
iar inima-mi atari mustrări avu
că-nvins căzui, și ce-a mai fost de mine
o știe-aceea care cauză-mi fu.
Și-n fire-apoi când mi-am venit în fine,
frumoasa ce-o-ntâlnii venind agale
deasupră-mi sta și: "Prinde-m-acum bine!"
zicând, mă-mpinse până-n gât în vale
și, tras de ea prin râu, ușor pluti
ca și-o suveică pe-apă ca pe-o cale.
Și-atât de dulce-un cântec s-auzi
"Spăla-mă-voi", când lângă mal ea stete,
că nu să-l scriu, dar nu-l pot nici gândi;
și, capu-n brațele frumoasei fete
avându-mi-l cuprins aici, mă puse,
scufuns cu el întreg, să beu din Lete.
M-a scos apoi scăldat și-apoi mă duse
la cele patru zâne-n hora lor
și-un braț pe mine fiecare-și puse:
"Noi, stele-n cer și nimfe-aici în cor,
Beatricei tale serve i-am fost date,
când nici n-a fost descins la cei ce mor.
Te-om duce-n ochii ei, dar, spre-a străbate
lumina lor, vor ageri pe-a ta
acele trei, căci văd mai luminate."
Și-apoi mă duse corul ce cânta
la pieptul fiarei, unde-ntoars-airea,
ci-acum privind spre noi, Beatrice sta.
Și-au zis: "Acum tu nu cruța privirea,
că-n față ai smaraldele din care
săgeți cândva-ți trimise-n piept iubirea."
Și doruri, mii și toate-o-nflăcărare,
lipiră ochii mei de-ai ei, ce țintă
priveau mereu asupra sfintei fiare.
Și-n ei se reflecta acvila sfântă
ca soarele-n oglinzi, acum divin,
acum uman părând că se-nvestmântă.
De-am fost mirat, șocoat-orice creștin,
văzând că-n el inmobil lucrul zace
și numai chipu-l schimb-așa deplin.
Și-n timpul ce-n uimire-așa și-n pace
gustam acum din alimentul sfânt,
ce, dându-ți saț, tot mai flămând te face,
prin actul lor ce ce-arăta că sunt
din mult mai nalt un trib, acea triadă
veni dansând pe-angelicul ei cânt.
"Fă ochii sfinți, Beatrice, o, fă-i să cadă",
așa cântau, "spre cel cui drag' tu-i ești
și-atâta drum veni ca să te vadă!
Din grație,-o, fă-ne dar să-i dezvălești
și gura ta, să-ți vadă vorbitoare
și-a dou-a ta frumsețe ce-o-nvălești!"
A vecinicei lumini, o, tu, splendoare,
din câți, Parnase,-ngălbinesc sub tine
la umbra ta și-ți beau de prin izvoare,
ah, cine n-ar fi tulburat ca mine
de-ar vrea s-arate cum mi te-ai ivit
când tu, umbrită de-armonii divine,
aci-n deschis văzduh, te-ai dezvăluit!
cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaș

Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XIII
Vrând bine să-nțelegi ce-acum văzui,
imagini fă-ți în gând și neclintite
ca stânca să le ții, cât timp îți spui.
Ia cincisprezece stele-n felurite
bucăți de cer, cari ard așa de clare
că-nving și zări oricât de-acoperite;
ia Carul cel ce zi și noapte are
atâta loc, că,-ntors în orice fel
proțapul său, el vecinic nu dispare;
și ia și gura cornului acel
ce-ncepe-n osie,-n vârfu-i care-ascunde
un punct ce-a lumii osie-o ține-n el,
și două semne fă-ți apoi rotunde,
cum fu făcut și de-a lui Minos fată
simțind al morții ger cum o pătrunde;
și cum o roată-i de-alta luminată
și ambele rotesc și-așa că-n drum
rotirea lor li-e cale-ntâmpinată;
și-abia un palid chip avea-vei cum
fu grupa lor și dubla-le-nvârtire
pe lângă punctul unde stăm acum,
căci ea-ntrecea atât orice privire,
pe cât mai sus de cursul linei Chiane
e cea mai iute-a cerului rotire.
Nu cânt-aici pe Bah, și nici peane,
ci trei persoane-n vecinica natură
unind divinu-n trupul firii-umane.
Când joc și cânt apoi sfârșite fură,
din griji în griji ferice-a-și trece zorul,
spre noi aceste lămpi un front făcură.
Același foc ce-mi fu povestitorul,
Francisce,-al vieții tale minunate,
a rupt tăcerea ce unea tot corul:
"Când e bătut un rând de spice, frate,
și boabele-n grânar acum sunt puse,
mă-ndeamn-un dulce dor și-alt rând a-l bate.
În pieptul, crezi, cui scoas-o coastă-i fuse
din ea spre-a face-obrazul minunat
a cărui gur-atâta plâns ne-aduse,
și-n pieptul cui, de lance-nsângerat,
și-ntâi și-apoi răsplat-a dat deplină
încât iertare-oricărei culpe-a dat,
cât poate-umana fire-avea lumină
fu pusă toată-n ei de-acela care
zidit-a pe-ambii-n mila sa divină.
Și deci ce-am spus mai sus ți-e de mirare,
că n-a văzut alt om așa de-afund
ca bunul cel ce-a cincea faclă-l are.
Deschide-ți ochii-acum la ce-ți răspund
să vezi, că tu ce crezi și-a mea rostire
sunt una-n tot ca centru-ntr-un rotund.
Tot ce-i etern sau poate-avea perire
nu e decât reflexul din ideea
ce-o naște-al nostru rege prin iubire.
De primul, cel ce-o naște-apoi, aceea,
lumină vie-n veci nu se desparte
și nici de-amor, ce-i fața lor a treia.
Prin mila sa el razele-și împarte,
ca și-n oglinzi, în nouă subzistențe,
ci-n veci fiind tot unul mai departe.
De-aci scoboară-n ultime potențe
din act în act mai jos, mereu slăbind,
și-abia mai naște scurte contingențe;
și-acestea eu le judec ca fiind
născute stări, și cerul le produce,
ori cu sămânț,-ori fără ea, rotind.
Dar ceara lor și mâna ce-o induce
nu sunt de-un fel, de-aceea și izvodul
mai mult, ori mai puțin sub semn străluce.
De-aici și pomii felurit au rodul,
mai bun ori rău, deși de-o rădăcină,
de-aci se naște geniul sau nărodul.
De-ar fi și ceara-n toate-atotdeplină
și-ar fi și ceru-n toat-a sa putere,
perfect-ar fi și-a semnului lumină;
natura-i însă-n veci aci-n scădere:
artist ce-a artei siguranț-o pune
de-ajuns în op, dar cea din mâni îi piere.
Deci, când virtutea prim-astfel dispune
și-mprim-așa iubirea sa-nfocată,
s-atinge-atunci suprema perfecțiune.
Așa pământu-ajunse demn odată
perfecte vietăți din el a da,
și-așa Fecioar-ajunse-nsărcinată.
Într-astea deci aprob părerea ta:
ca-n doi aceia nu mai stete minte
umană-n veci și nici nu va mai sta.
Dar, dac-acum eu n-aș vorbi nainte,
tu: Cum a fost deci făr' de-asemănare?
din nou mi-ai sta cu-același trai cuvinte.
Dar, ca să-ți pară clar ce-ascuns îți pare,
socoti ce-a fost, ce cauz-avu să nege,
când "Cere!" i s-a zis, să cear-atare.
Eu n-am vorbit să nu poți tu-nțelege
că rege-a fost și deci el cuminție
ceru, spre-a fi desăvârșit un rege.
Dar nu spre-a ști-n ce număr pot să fie
motorii-aci, nici dacă, din necesse
și-un contangent, necesse-o să ne vie,
nici și est dare primum motum esse,
nici dacă vrun triunghi, ce n-ar avea
unghi drept, în semicerc el totuși iese.
Ce-am spus și-ți spui și-acum, de poți vedea,
un cap regal ceru și deci spre-atare
științ-a săgetat intenția mea.
Spre "nu sui" de nalți tu gânduri clare,
cunoști că numai regi am în privire,
căci mulți sunt regi, dar buni găsești arare.
Ia-mi vorba deci cu-această osebire
și-atunci ea poate sta cu tot ce crezi
de primul om și-al nostru dulce mire.
și plumb pe tălpi, ca-ncet să năintezi
asemeni c-un trudit, să-ți fie-aceste,
când mergi spre "da" și "ba" și nu le vezi,
căci cel mai prost din proști acela este
ce-afirm,-ori neagă fără de-a distinge
și sare-așa vorbind fără de veste.
Pe false căi de-aceea ne și-mpinge
orice curent creat pe-un calapod,
iar patima a noastră minte-o-nvinge.
Din mal te-ntorci mai rău decât nărod,
căci nu te-ntorci cum pleci, când a pătrunde
tu vrei un adevăr și n-ai metod.
La ce-ți spui eu cu probe clari răspunde
Parmenides, Meliss', și Briss, și-acei
ce-au mers așa și nu știură unde,
și-așa Sabell', ori Arie, și-alți ca ei
ce-au fost ca spăzi scripturii s-o sfâșie,
căci, drepți voind să fie,-au fost mișei.
Un om când judecă să nu să ție
prea sigur deci, ca cel ce estimează
cât timp sunt verzi recoltele-n câmpie.
Văzut-am eu măcieșul cum iernează
stând sterp întregul timp și spin cu fiere,
și-apoi pe vârf cu floare cum s-ornează;
văzut-am nava iute și-n putere
pe mări făcându-și drumul său deplin,
și,-ntrând în port, cum făr' de veste piere.
Când văz pe-un om jertfind și pe-alt creștin
furând, nu cread-oricare Stan și Radă
că văd de-a dreptu-n sfatul cel divin,
căci ăsta poate-urca, celalt să cadă."
cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaș

Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul VI
Când sparg un joc de zar, cel ce-a pierdut
rămâne trist și-aruncă singur ținte
și trist repetă cum ar fi făcut;
cu celălalt merg toți, care-nainte
și care-n urma lui, și, dându-i coate,
din lături altul îi aduce-aminte.
El nu stă-n loc, ci-ascult-ale lor toate,
iar cui îi dă se mântuie de el
și scapă de-mbulziș astfel cât poate.
Așa-ntorceam eu fața-n desu-acel
popor sosit, spre toți de lângă mine,
și-așa, prin promisiuni, scăpam la fel.
Și pe-aretinul cel de mâni haine
ucis, de Ghino Tacc', aci-l văzui
și-acel ce-n goană se-necă-n rovine.
Era și-acel pisan, din cauza cui
Marzucc' cel bun așa de demn păruse
și mâni tindea spre cer, în plânsul lui,
Novell', și d'Orso, ca și-acel ce fuse
prin pizme și-ură dat peririi pradă,
dar nu prin vina proprie, cum îmi spuse.
Eu zic de Della Brossa, deci să vadă
stăpâna din Brabant, cât timp e vie,
ca nu-ntr-o turmă mult mai rea să cadă.
Iar, când fui liber de-umbrele cari mie
astfel mi se rugau, spre-a fi-n putință
prin ruga mea mai iute-n cer să vie,
am zis: "Tu-mi pari că negi cu stăruință,
tu, facla mea,-ntr-un text al tău că poate
să schimbe-o rug-a cerului sentință;
dar asta e ce-o cer acestea toate.
Sperează ei zadarnic așadară,
ori spusa ta eu n-o-nțelesei, poate?"
Răspunse el: "Scriptura mea e clară
și nici nu sper-aceștia nebunește,
de judeci drept, nu cum ar fi să pară.
Dreptatea cea de veci nu se clintește,
că umple-n clip-o dragoste-nfocată
ce-acestor inși pe-ncet li se-mplinește.
Iar, unde-am spus acel cuvânt odată,
nu se spășea prin rugă nici o vină,
căci ruga sta de cer îndepărtată.
Dar nu te-opri pe-o chestie-așa de fină,
de nu te-ndeamn-acea conducatrice
ce dă-ntre minte și-adevăr lumină.
Eu nu știu de-nțelegi, zic de Beatrice.
Pe culmea ăstui munte-acolo sus
vedea-o-vei senină și ferice."
"Să ne grăbim, deci, duce-al meu, am spus,
căci nu mai sunt trudit ca mai nainte,
și iată dă și-n umbre-al serii-apus."
"Vom merge azi, răspunse-al meu părinte,
atâta cât ți-e scris să te ridici,
dar altfel lucrul e, nu cum ți-e aminte.
Căci pân-atunci vedea-vei, tot de-aici,
venind pe cel ce după deal dispare
și-așa că raza-i n-o s-o mai despici.
Vezi colo îns-un duh, stând singur, care
spre noi acum privește cu-ațintire:
ne-o spune-acesta pe-unde-avem cărare."
Ne-am dus la el. Cu ce desprețuire
ăst duh lombard și cât de mândru sta,
mișcând încet onesta lui privire!
El nu ne-a zis nimic, ci ne lăsa
s-urmăm în mers, ci-al nostru mers urmându-l
cum face-un leu, când stă-n odihna sa.
Virgil se duse-aproape-atunci, rugându-l
să-i spuie-un drum pe unde urci mai bine,
ci,-al său răspuns el nu-ntrebării dându-l,
de viață ne-ntrebă, de țară-n fine.
"Din Mantua...", -nceput-a așadară,
iar umbra-ntreagă, concentrată-n sine,
grăbitu-s-a, de unde-a stat, să sară
și: "Mantovane", a zis, "eu sunt Sordell".
Și unul p-altu-atunci se-mbrățișară.
Oh, slujnico Italie, trist ospel
și navă-n viscol, ce-și pierdu pilotul,
nu doamnă de provincii, ci bordel!
Acel prea nobil duh, cum fu cu totul
grăbit, la singur sfântul nume-al țării,
să-și strângă-n brațe-astfel compatriotul!
Și-acum trăiesc în focul dezbinării
cei vii ai tăi, mâncându-se câinește,
câți au un șanț și-un zid al apărării.
Ai mării țărmi, nemernico,-i privește
în jurul tău și caut-apoi în tine,
de-ai vrun partid ce-n liniște trăiește!
Dar ce-ți făcu-mpăratul ție bine
că-ți dete frâu, când gol e locul șeii?
căci făr' de el, n-ar fi așa rușine.
Ah, neam ce-ar trebui și-orânduielii
să-i fii supus și-n șea să lași cezarul,
de știi ce-ți scrie domnu-n evanghelii!
Nu-ți vezi turbat zburdându-ți armăsarul,
căci n-ai știut din pinteni să-l strunești,
când frâu-n mâni ți-l dete-odată harul.
Germane-Albert, tu, cel ce-l părăsești,
că-l vezi nebun în furia lui drăcească,
în loc să-i sari în șea să-l stăpânești,
din stele cadă furie cerească
pe capul tău, și nouă și deplină,
încât al tău urmaș să se-ngrozească,
căci printr-a ta și-a tatălui tău vină,
ținuți dincolo prin nesaț, procleții,
ne stă pustie-a regnului grădină.
Hai, vezi Montecchi tăi și Cappelleții
și-ai tăi Monalzi, o, tu nepăsătorul,
pe-aceia triști și-n drum pe-aceștia, bieții!
Hai, vezi, cumplite, cum îți sug poporul
baronii tăi și curm-a lor păcate
și vezi cât de vegheat ți-e Santafiorul!
Hai, vezi cum Roma ta, plângând, se zbate
și zi și noapte,-o văduvă săracă:
"De ce nu ești cu mine,-o, tu,-mpărate!"
Hai, vezi cum se iubesc ai tăi! și, dacă
pierduși de noi de tot compătimirea,
rușine propria faim-atunci să-ți facă!
De pot să-ntreb, tu, cel ce răstignirea
În lume-o suferiși, supreme Joi,
sunt ochii drepți ai tăi întorși airea,
ori poate pregătești tu lucruri noi
în vecinicul tău sfat, spre-al nostru bine,
departe-adânc și ne-nțeles de noi?
Căci toate-ale Italiei țări sunt pline
de domni tirani și orișice lichea
ce intră-n vrun partid Marcel devine!
Tu poți fi fără griji, Florența mea,
căci nu te poate-atinge-atare-acuză,
căci neamul tău e just și-i just ce vrea.
Mulți au dreptatea-n ei și-o țin sub spuză
spre-a nu veni la arc în chip nebun,
ci-ai tăi o au în guri! Și, de refuză
să puie-un umăr mulți la greu comun,
poporul tău, sărind grăbit, răspunde,
chiar nechemat, la greu: "Ba eu mi-l pun!"
Fă-ți albe zile deci, căci ai de unde,
și-averi ai tu, și pace, și măsură;
de-i drept ce zic, vin vremi și n-or ascunde.
Atena, vai, și Sparta, cari făcură
vestite legi și-atâta de civile,
ce slabă minte-n bunul trai avură
cu tine-n rând, căci astfel de subtile
măsuri tu țeși, că, ce-n octombrie legi,
n-ajunge-a sta-n noiembrie zece zile.
De când ții minte, cât amar de legi
tu n-ai schimbat, și datini, și guverne,
și banii tăi, și-a tale membre-ntregi.
Dar, minte dacă ai și poți discerne,
vedea-te-vei la fel cu-acel bolnav
ce, negăsind odihnă-n chin pe perne,
se-ntoarce-ades spre-a nu-i părea grozav.
cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaș

Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XXV
Era pe-un timp când drumul nu ne da
răgaz, căci soarele-n Vițel lăsat-a
al zilei miez și-n Scorpie-al nopții sta;
cum nu stă omul deci, când ne-ndurata
nevoie-l mână grabă-n mers să puie
și-orice-ar păți, de toate este gata,
așa, intrând și noi pe cărăruie,
mergeam în șir, urcând acea strâmtoare
ce-n lung înșiră ori pe câți o suie.
Și, cum întinde-aripi, dorind să zboare,
al berzei pui, ci, ne-ndrăznind să bată
din ele-apoi, le lasă să-i scoboare,
cu vrere-aprins-așa și-așa-necată
să-ntreb fui eu, până la gestul cum
îl face-acel decis să-nceap-odată.
Cu toată graba noastră pe-acel drum,
Virgil mi-a zis: "Al vorbei arc, pe care
l-ai tins până la fier, desfă-l acum".
Deschisei gura deci cu-ncredințare
și-am zis: "Cum pot aici slăbi, părinte,
când n-au nici o nevoie de mâncare?"
"De Meleagru de-ți aduci aminte,
că-n timp ce-ardea un lemn, ardea și el,
ce-acum ți-e-n dos, atunci ți-ar fi nainte.
și-apoi, gândind că,-n orișicare fel
te miști, tu-ți miști și chipul în oglindă,
tu n-ai întinde arc spre-atare țel.
Dar vreau ca dorul tău sfârșit să prindă:
e Stațiu-aici și-l chem și-l rog acu
pe rană-ți plastru-alinător să-ntindă."
Iar Stațiu-atunci: "De-ncerc, unde ești tu,
eterne lucruri să-i explic, drept scuză
să-mi fie deci că nu pot zice nu."
Și-așa-nceput-a: "Mintea ta s-auză
atent ce spui și celor întrebate
avea-vei spre-adevăr o călăuză.
Un sânge-ales, ce vinele-nsetate
nicicând nu-l beau și deci prisos devine,
ca dup-un prânz și restul de bucate,
ia-n inimă puteri ce-s genuine
spre-a naște-umane membre, cum e care
aleargă, spre-a nutri pe-acestea-n vine.
Din nou digest, scoboară-n locul care
mai bine e să nu mai fie spus;
în vas firesc pe-alt sânge-apoi el sare
și unul pe-altu se pătrund, dispus
să rabde unu, și-altu să lucreze,
prin locul cel perfect de-unde-i adus."
Și-unit cu acela,-ncepe s-opereze:
"Încheagă-ntâi și-n sineși întărită,
materia lui o face să vieze.
Activa parte, viață devenită,
ca-n plante e, cu diferența stării
că-n plante e pe drum, și-n om sosită.
Lucreaz-apoi atât, ca fungul mării,
mișcându-se simțind, și-organizează
puteri căror sămânță li-e lucrării.
Se-ntinde-acum virtutea, se-ntrămează
acea ce dintr-al tatei sânge vine,
prin care firea membre le formează.
Dar cum din animal copil devine
tu nu vezi încă, iar aici greșește
și-un mult mai înțelept om decât tine,
căci primul intelect îl osebește
de viața noastr-a lui învățătură,
fiindc-organ văzut el nu-i găsește.
Tu prinde-mi adevărul clar din gură
și află faptul că-ntr-un făt, de-ndată
ce-au creierii deplin-a lor structură,
voios de-atâta art-a firii, cată
motorul prim spre el și-ntr-însul pune
duh nou, plin de putere, care-ntrată
atrage-n ea ce-aci găsi-n acțiune
și-un singur suflet fac așa, și-atare
trăiește, simte și de-al său dispune.
Și, ca să n-ai de câte-ți spui mirare,
vezi caldul soare cum devine vin,
unit cu sucul care vița-l are.
Iar, când Lachesis nu mai are in,
el las-a cărnii haină și-n virtute
și-umanu-l ia cu el și ce-i divin:
Puterile din simțuri stau ca mute;
memoria, mintea, vrerea i-au rămas
și-n actul lor cu mult sunt mai acute.
De sineși cade-atunci, făr' de popas,
pe-un mal din două, dar nici el nu știe,
și-aci-și cunoaște-ntâi al sorții pas.
Și,-ndat-apoi ce-un loc îl circumscrie,
puterea vie-n juru-i radiază
așa și-atât ca-n trup în lumea vie.
Și-așa cum, plin de ploi, când reflectează
văzduhu-n el pe Feb ce strălucește,
în multe fețe-ornat se colorează,
vecinul aer tot așa primește
și-aici o formă, cum i-o face-n stare
prin sineși duhul care-n el s-oprește.
Și-apoi, asemeni unei flăcări care
urmează pe-al său foc oricum se mută,
așa pe-un spirit noua sa-ntrupare.
De-aici el prinde viața cea părută
cui umbră-i zici, și-apoi de-acolea vine
oricare simț, chiar văz, i se-mprumută;
de-aici avem și lacrimi și suspine,
de-aici avem cuvinte și zâmbiri,
pecum pe munte-aici văzut-ai bine.
Și-apoi, după dorințe,-ori îmboldiri
de-altfel, ia umbră varia sa figură
și-aceasta-i cauza marei tale-uimiri."
Eram acum la ultima-ntorsură,
la dreapta-ntorși, când iarăși îndreptate
spre altă grij-a noastre gânduri fură.
Din coast-aici ies flăcări aruncate,
cornicea îns-aduce-un vânt din ea
ce-n sus le-mpinge și din ea le-abate.
Prin strâmtul loc ferit deci trebuia
să mergem rând pe rând; eu, plin de frică
de foc aici, și-aici de-a nu cădea.
"Se cade-acum, așa-ncepu să zică,
privirilor în Musă le ții jocul,
căci lesne cazi printr-o greșală mică."
"Summae Deus clementiae" din focul
acel cumplit eu auzeam cântând,
încât silit mă-ntoarsei să văd locul.
Și duhuri am văzut prin foc umblând,
de-aceea pașii lor, și-ai mei, și iară
pe-ai lor să-i văd eu mă-ntorceam pe rând.
Iar, când sfârșiră imnul lor, strigară
cu glasul plin: "Eu nu cunosc bărbat!"
Și-ncet apoi cu toții-l repetară.
Sfârșindu-l, au strigat din nou: "A stat
Diana-n crâng, gonind-o pe Helice
când stropi de-otrav-a Venerii-a gustat!"
Și iar cântară imnul lor ferice,
slăvind bărbați, femei făr' de prihană,
precum și taina și virtutea zice.
Cât timp își ard cu foc avuta rană,
ăst mod, cred eu, de-ajuns e pentru ele:
cu-atare cazne și cu-atare hrană
și cea din urmă culpă să și-o spele.
cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaș

Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul VII
"Osanna, sanctus Deus sabaòth,
superillustrans tua claritate
felices ignes horum malacòth!"
Așa și-ntoarsă-ntr-ale ei surate
văzui cântând din nou acea făptură
deasupra cui un dublu foc s-abate,
și ea și toate danțu-l re-ncepură,
și,-asemeni unor foarte iuți scântei,
departe-ascunse-n clipă-mi dispărură.
Eu mă-ndoiam și "Zi-i, ziceam, ce vrei
să-i zici, o, zi-i stăpânei și-i vorbește
s-astâmpere-al tău dor cu vorba ei."
Ci-acel respect ce-ntreg mă stăpânește,
chiar numai și gândind la Be și ice,
făcu să fiu ca omul ce-ațipește.
Puțin rabdă acestea Beatrice
și-așa-ncepu c-un zâmbet cald și-atare
Încât și-n foc să fac-un om ferice:
"Acum, pe cât cu siguranță-mi pare,
te-ncurc-acest un gând: cum poate fi
bătută just o justă răzbunare?
Dar mintea ta curând o voi albi,
și,-atent de vei avea la vorbe gândul,
sentința mare-acu-ți vor dărui.
Al vrerii frâu, spre propriul bine-avându-l,
nevrând să-l rabde omul nenăscut,
perdutu-s-a, tot neamul său pierzându-l.
De-aici bolnav mulți secoli a zăcut
umanul gen, în mare rătăcire,
și,-n trup când Verbul să scoboare-a vrut,
uni-n persoana sa umana fire,
cea tot mai mult de el îndepărtată,
prin simpl-un act de vecinică iubire.
Acum la argument atent tu cată:
umana fire cu-al ei domn unită
fu, ca-n creație, bună și curată,
dar ea prin propria culpă fu gonită
din rai, căci altă cale-a vrut s-apuce,
nu cea ce-i viață și-adevăr numită.
Acu-n cântar pedeapsa de pe cruce
cu firea cea primită dac-o pui,
mai justă vezi că nu se poate-aduce;
dar nici mai mult injustă alta nu-i,
când vezi persoana care-o suferise
și-a vrut să ia natura care-o spui.
Un act născu diverse stări: dorise
aceeași moarte-n cer și la iudei,
pământu-a plâns, iar cerul se deschise.
Nu-ți pară deci potrivnice idei
când eu afirm că răzbunarea dreaptă
găsi-ntr-un jude drept pedeapsa ei.
Dar mintea ta ți-o văd cum iar s-aiaptă
din gând în gând spre-un nod, pe care-acum
cu mare dor să ți-l dezleg așteaptă.
Tu zici: "Ce-ai spus pricep de ce și cum,
dar nu de ce, spre-a noastră mântuință,
alese cerul tocmai acest drum."
Ascunsă-i, frate,-această grea sentință
de ochii-oricui, al cărui bun îndemn
nu-l face-adult prin multa sa credință.
Fiindcă însă mulți acest un semn
îl judecă, dar rar cine-l lovește,
să-ți spui de ce-i din toate cel mai demn.
Divina milă ce din ea gonește
orice invidii,-arzând, scânteie-n sine
și-eterne frumuseți din ea stârnește.
Nemijlocit din ea orice ne vine
perpetuu e, căci, după ce-l pătrunde
sigiliul ei, etern tiparu-l ține.
Din ea nemijlocit ce curge-n unde
e liber absolut, că-n veci nu zace
supus puterii cauzelor secunde.
Ce-i este mai conform mai mult îi place,
căci focul sfânt ce-n toate radiază
în ce-i e mai egal e mai vivace.
De toate-aceste stări s-avantagiază
umanul gen, dar, una de-i lipsește,
nobleță lui firește că-ncetează.
Păcatu-i singur cel ce-l aservește
și-egalul său cu primul i-l suprimă,
căci prea puțin din focul lui primește,
și nu se-ntoarce-n demnitatea primă,
decât umplând, prin tari pedepse date
pornirii rele,-un gol făcut de crimă.
Prin omul prim căzând deci în păcate,
a voastră fire,-n genu-ntreg, și rai
pierdu atunci și mult din demnitate
și n-a putut, ai minții ochi de-i ai
atenți aici, nicicum la loc să-și vie
decât din două străbătând un plai:
ori Domnu-n multa sa mărinimie
să ierte tot, sau omul să repare
prin sine însuși propria sa prostie.
Fă-ți ochii tăi acu,-n abisu-n care
stă sfatul cel etern, să s-adâncească,
urmând, cât poți, și-a mea argumentare.
N-avu puteri, în marginea-i firească,
s-o facă omul neputând acu
prin ascultare-atât să s-umilească
precât vru-ntâi a se nalța prin nu.
De-aceea deci a se nalța prin sine
orice putință-n oameni stinsă fu.
Și-avu să-i scoată Dumnezeu, în fine,
pe-un drum al său, la viață lămurită;
eu zic pe-un drum, sau pe-ambele, mai bine.
Precum o faptă însă-i mai dorită
de-al ei făptaș, pe cât ea mi-l-arată
mai mult-a celei de-unde e pornită,
divina milă cea prin toate-ntrată
pe toate-ale ei căi cu drag voi
să nalțe-a voastră fire scăpătată;
și n-a fost faptă, din întâia zi
și până-n noaptea ultimă, mai mare,
pe-oricare drum, ca ea, nici nu va fi.
Punând putință-n om să se repare,
mai bun fu domnul că s-a dat pe sine
decât că vinei i-ar fi dat iertare,
și-orice-alte drumuri n-ar fi fost depline
dreptății lui, de nu s-ar fi smerit
divinu-i fiu să moară-ntru rușine.
Și-acum, spre-a-ți fi tot dorul împlinit,
mă-ntorc puțin ca să-ți explic și-alt loc,
să-l vezi și tu ca mine lămurit.
Tu zici: "Văd aer, și pământ, și foc,
și apă văd, și tot ce-amestec pate
cum toate pier și-al morții sunt un joc,
deși acestea toate-au fost create;
deci, dacă-i adevăr al tău cuvânt,
de moarte-ar fi și ele-asigurate."
De îngeri, frate, și de locul sfânt
pe care stai, poți spune că-s zidite
în toată-a lor totime-așa cum sunt,
ci-acestea patru ce mi-au fost numite
și-orice lucrări ce din stihii constau
dintr-alt izvor creat vă sunt pornite.
Creat-a fost substanța care-o au,
creat-a fost și-a formelor virtute
în stelele ce-n jur ocol le dau.
În plante-s viețile și-n orice brute
prin raza și prin cursul ăstui roi
de roți de-aici, prin potențări, făcute;
dar sufletul direct vi-l suflă-n voi
supremul bun și-i dă spre el plăcere
atât încât îl tot dorește-apoi.
De-aici, cum vezi, și-a voastră înviere
prea lesne-o dovedești, când ne gândim
cum fu creat umanul trup, ce piere,
în prima mam-atunci și-n omul prim."
cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaș

Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XVII
Socoți, creștine, de te-a prins pe golul
din Alpi vrodat-o negură, prin care
de-abia zăreai ca prin pelcea sobolul,
și cum, când deasa și-umeda-ncărcare
începe-a se rări și vezi pe sus,
prin ele abia, bolnav un glob de soare,
și-atunci vei fi cu-nchipuirea ta
pe-aproape-adus să vezi și tu ca mine
ăst soare-aici pe-un timp când se culca.
Și-așa deci, potrivindu-mi pașii bine
cu-ai lui Virgil, ieșii din nor afară
în ziua moartă jos, pe sub coline.
O, fantazie, care-ades separă
pe om de lume,-ncât el n-are știre
chiar mii de tube-n jur de-ar fi-n fanfară,
de n-ai din simțuri, de-unde-ai tu pornire?
Te mișcă vro lumină-n cer iscată
prin sine,-ori vrerea cui ne-o scurge-n fire?
Făptura ticăloasei, ce schimbată
fu-n paserea ce simte-a ei plăcere
supremă-n cânt, îmi apăru deodată,
iar mintea mea atât de cu putere
s-a strâns în sine-ncât degeaba-n el
făcu să-i fie-oricărui simț ce-i cere.
Feroce-apoi un răstignit rebel
descinse ca vedenie-ntr-a mea minte,
trufaș în față-i și murind astfel.
Și marele-Ahasver îi sta nainte
și-Estira lui și justul Mardochi
ce-ntegru fu și-n fapte și-n cuvinte.
Iar, când și-acest tablou mi se topi
prin sineși el, cum piere și-o bășică
din lipsa apei care-o face-a fi,
în vis îmi apăru o jună fiică
plângând amar și-așa zicând: "Regină,
de ce-n mânie-ai vrut a fi nimica?
Tu te-ai ucis să scapi pe-a ta Lavină
și m-ai pierdut; și-s eu care bocește;
nu plânge, mam-, a lui, ci-a ta ruină!"
Precum se rupe-un somn când ne lovește
lumină nouă-nchișii ochi și, pân-a nu
muri de tot, el rupt se zvârcolește,
așa vedenia mea se rupse-acu,
când fața mea de-o mult mai grea lucoare
decât ni-e nouă-n uz lovită-mi fu.
Privii să văd cam unde-aș fi eu oare,
ci-atunci un glas ce-a zis: "Pe-aici să suie",
făcu din mine-oricare-alt gând să zboare,
ca-n locul lor atâta dor să puie
să văd pe cel ce-a zis, cum e și vrerea
în care-odihnă, până n-află, nu e.
Dar, ca de soare, când, orbind vederea,
lumina-i multă-l face-ntunecat,
așa mi-a fost învins-aici puterea.
"Acesta-i sol divin și, nerugat,
ne-arată drumul muntelui spre bine
și-n propria sa lumină e-mbrăcat.
Cu noi el face ca și-un om cu sine:
Acei ce-așteaptă rugi, văzându-ți zorul,
haini doresc să nege-a face bine.
Chemării sfinte-urmeze-ne piciorul,
suind cât timp prea noapte încă nu-i,
căci până-n zori ne-oprește-apoi zăvorul."
Așa vorbi și pașii mei ș-ai lui
spre-o scară-ntorși tindeau la ea să vie
și,-ndată ce la prima treaptă fui,
simții mișcări de-aripi cum îmi adie
pe-obraji un vânt, și: "Beati, printre ele.
pacifici, cari n-au o rea mânie!"
Erau acum așa de sus acele
luciri ce sunt ai nopții-năintași,
încât albeau pe cer tutindeni stele.
"O, tu, putere-a mea, de ce mă lași?"
ziceam în gând, simțind că se topește
mereu puterea slabilor mei pași.
Eram și unde scara contenește
urcușul ei și-am stat înfipți părând
asemeni navei când la mal s-oprește.
Puțin am stat, atent, aici, crezând
prin noul cerc s-aud vro noutate;
mă-ntoarsei spre Virgil apoi, zicând:
"Să-mi spui, o, dulce tată, ce păcate
în cercu-acesta-și spal-al său popor?
De stăm din mers, nu sta din cuvântate."
Iar el: "Iubirea binelui, ce lor
fals țel le-a dat, o-ndreapt-aici; trândava
lopat-acum o bat din nou cu zor.
Ci-atent asculte gândul tău și-afla-va,
spre-a ști mai bine,-atâta lămurire,
că rod frumos aduce-ți-va zăbava.
N-a fost fără de-amor nicicând zidire,
cum nu-i, mi-a zis, puterea creatoare,
iar el, cum știi, e psihic sau din fire.
Dar cel firesc e-n veci făr' de eroare;
greșește primul, sau țintind răime,
sau dând un plus, ori minus de vigoare.
Cât timp e-ntors spre bunurile prime
și-n cele secundare-nfrână zborul,
nu poate naște-o rea plăcere-n nime.
Dar, când s-a-ntors spre rău, sau prea cu zorul
vâneaz-un bun, sau prea puțin, zidirea
lucreaz-atunci cum nu vrea Creatorul.
De-aici tu poți pricepe că iubirea
e-n voi sămânț-a tot ce se socoate
virtute,-ori fapt ce merit-osândirea.
Dar, pentru că iubirea-n veci nu poate
să-și uite-obiectul drag spre care cură,
scutite-s de-ura proprie-n lume toate.
Și, cum nu poți concepe-o creatură
nici ruptă de-al ei prim, nici stând de sine,
străin de el e orice-nclin spre ură.
Deci răul vrut, de-mpart, cum judec, bine,
e numai răul ce pe altu-l doare
și-n lutul vostru-n triplu chip el vine.
Strivind pe-al său vecin spereaz-onoare
un om, așa că numai asta-l face
din slava lui pe-acela să-l doboare.
Se teme-alt om că poate să-l dezbrace
de-onor și faimă altul care suie, deci
ciudă-l prinde și contraru-i place.
Alt om ofensa-n suflet și-o încuie
hain atât, că-i orb spre răzbunare
și-unicu-i gând e pe-altul să-l răpuie.
Acest triform amor e cel pe care
îl plâng mai jos. Dar de-altu-acum să-ți spun
ce bunu-n chip corupt în ochi îl are.
Confuz concepe-oricine primul bun,
în care cat-odihnă și-l dorește:
Deci toți spre a-l dobândi silință-și pun.
Deci spre-a-l vedea și-avea, de vă-mboldește
prea-ncet al vostru-amor, după căințe
cu just amar, ăst cerc vă pedepsește.
Mai este-un bun, ci nu-s în el priințe,
căci nu-i nici bun temei, nici fericire,
nici sad și fruct a orice mântuință.
Cei prea porniți spre-acest fel de iubire
deasupra-ne-n trei cercuri ai să-i vezi.
Cum este însă tripla-le-mpărțire
nu-ți spun, ca însuți tu să cercetezi."
cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaș

Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XXIV
"O, voi părtași aleși la marea cină
a Mielului cel sfânt, ce vă hrănește
așa că vrerea vi-e de-a pururi plină,
prin sfântul har ăst om de ciugulește
gustând din fărmuri de pe-a voastră masă
cât timp el încă-n trupul său trăiește,
vedeți-i multul dor care-l apasă,
și-l rourați puțin: voi beți izvorul
din care-ale lui gânduri tind să iasă."
A zis; și se făcu tot insu-n corul
voios o sferă, pol având statornic
și dând văpăi ca-n goană meteorul.
Precum se-ntorc rotițele-n ceasornic
așa, că, de le privești, de-una-ți pare
că stă pe loc, iar alta fuge spornic,
așa și-aceste hori de duhuri care,
danțând grăbit, ori lin, vădeau prin joc
divers gradata lor ferice stare.
Din cel ce-orna mai mult sublimul loc
văzui ieșind un foc așa ferice
că n-a rămas în cer mai viu alt foc.
De trei ori ocoli pe Beatrice
cu-atare cânt că dulcea-i melodie
n-o poate-n vorbe mintea s-o răspice.
Deci fac aci un salt, căci, spre-a descrie
așa de fin, prea aspru e-n coloare
nu graiul meu, ci orice fantazie.
"O, sfântă sor-a mea, cu-atât-ardoare
ne rogi, încât al tău afect ferbinte
m-a smuls din sfera plină de lucoare."
Când stete-n loc acea ferice minte,
s-a-ntors spre doamna mea cu-al ei suflat
și-așa vorbi cum spusei mai nainte.
"Eternă facl-a marelui bărbat,
cui cheile de-aici aduse, care
deschid ăst regn, de Domnul ți s-au dat,
să-ntrebi pe-acesta-n chestie mic-ori mare,
cum vrei, despre credința care-ți dete
putere-odată să te miști pe mare.
Cum speră și iubește el, cum crede,
nu-ți este-ascuns, căci vezi acolo unde
oricare lucru ca și scris se vede.
Dar, pentru că-n ăst regn nu pot pătrunde
decât aleșii printr-un crez verace,
spre gloria lui să-ntrebi și va răspunde."
Precum se-ncinge-un candidat și tace
cât timp maestru-o chestie-i propune,
spre-a da dovezi, și nu spre-a o desface,
așa eu mă-narmam cu probe bune
cât timp vorbi spre-a fi gătit deodată
de-așa maestru și de-așa chestiune.
"Să-mi spui, creștine bun, și clar arată:
credința ce-i?" Privii deci cu-ndemână
spre facla de-unde-aceasta-mi fu suflată;
apoi mă-ntoarsei cătr-a mea stăpână;
ea-mi dete semn că-și poate descuia
al său torent interna mea fântână.
Deci: "Harul, ce-mi permite-a face-a mea
confesie celui ce stegar ne fuse,
să-mi dea puteri să spui precis ce-aș vrea."
Și-apoi, continuînd: "Precum ne spuse
veracea pan-a dulcelui tău frate,
ce Roma-n dreptul drum cu tine-o duse,
credința-i stofa vrerilor sperate
și-apoi dovad-a totul ce nu vezi;
aceasta-mi pare-a dânsei entitate."
Atunci am auzit: "E just cum crezi,
dar numai dacă știi de ce anume
și-ntre substanțe-o pui, și-ntre dovezi."
Iar eu: "Atâtea lucruri făr' de nume
ce-mi dau, să văd mai larg, aci putința,
așa de-ascunse-s ochilor in lume,
că-și au temeiul numai în credința
ce dă nădejdii-al său temei suprem;
de-aceea-ntre substanțe-i pun ființa.
Din crezul ăsta, fără să vedem
nimic altce, ne cat-a ne culege
dovezi, și-astfel dovad-o și avem."
Și iarăși auzii: " De-ar înțelege
astfel câți jos la voi doctrine-adună,
n-ar fi sofiștii-așa de iuți să nege."
Așa din faclă-i s-auzi cum sună;
și-apoi: "Moneta asta, așadar,
și-n pond și-n aliaj s-arată bună;
dar vorba e de-o ai și-n buzunar."
Iar eu: "Cum nu! și lucie și plină,
și-n marca ei nimic nu e neclar."
Și iar ieși din vecinica lumină
ce-aici lucea: "Acest odor, apoi,
pe care-orice virtute se sprijină,
de unde-l ai?" "Bogate-acele ploi,
ce-au curs, de Sfântul Spirit răspândite
pe-anticele și-a legii noastre foi,
rațiune-mi sunt, ce-atâta de-ascuțite
dovezi îmi dă, încât, convins deplin,
orice-alte-argumentări îmi par tâmpite."
"Dar scrisul vechi și nou, din care-ți vin
atât de-adânci convingerile tale,
de ce le ții c-ar fi cuvânt divin?"
Iar eu: "Am proba faptelor reale
la cari n-a fost nevoie de-o natură
ce scaldă fier și bate nicovale."
"Dar ce-ți dă probe-acum că se făcură
acestea toate,-a zis, căci de probat
chiar asta e. și nimeni nu le jură."
"Că fără de minuni s-a-ncreștinat
o lume,-am zis, aceasta-i pentru mine
cât alte-o sută câte-au mai urmat;
căci tu intrași sărac, lipsit de bine
în câmp spre-a sămăna o plantă sfântă,
ce vie-a fost cândva, și-azi este-un spine."
Sfârșind apoi, sublima curte sfântă
cânta, prin toate vecinicele case,
Te Deum, cum de ei și-aci se cântă.
Și-acel baron, care,-ntrebând, mă trase
din ram în ram în sus, încât avea
spre vârf de-acum puține foi rămase,
îmi zise: "Grația-n care ești, că-n ea
îți place-a fi, îți dete-atari cuvinte
că pân-aici le-ai spus cum se cădea,
așa c-aprob ce spuseși mai nainte;
ci-acum să ne explici ce crezi tu oare
și de-unde-ți vine-un crez așa ferbinte?"
"O, tată sfânt și vecinica lucoare
ce vezi așa ce crezi, că spre mormânt
putuși să-nvingi mai tinere picioare,
tu vreai s-arăt", așa-ncepui cuvânt,
"formula-n care-mi spui a mea credință
și-mi ceri și cauza ei. Răspund: În sfânt
și Unul Domn, o vecinică ființă,
cred eu, cel nemișcat, mișcând mereu
întregul cer prin dor și prin voință.
N-am singur probe fizice-aici eu
și metafizice, dar veritatea vie
ce-a curs de-aci dă ăstui crez al meu
prin Moise, și profeți, prin psalmi tărie,
prin evanghelii, și prin voi, când veste
v-aduse duhu-n limbi de foc spre-a scrie.
Și-n trei persoane-eterne cred, și-aceste
atari sunt Un' și-n trei atari se-mbină
că sufere să-i zici și sunt și este;
iar tainica natur-a lor divină
de care spui, o-mprimă-n mintea mea
de multe ori vangelica doctrină.
Aci-i principiul și scânteia cea
ce-apoi se-ntinde-n flacăra vivace,
lucind în mine ca și-n cer o stea."
Precum un domn ce-a ascultat ce-i place
și-apoi, urându-și pentru noua știre,
în brațe ia pe serv, pe loc ce tace,
așa, cântând și-urându-mi fericire,
de trei ori mă cuprinse, când tăcui,
acel apostol dup-a cui voire
vorbii așa, și-n spusa mea plăcui.
cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaș

Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul VIII
Era pe timpul care-aduce dor
și inima-n vâslași de jale-o frânge,
în ziua când le-au zis "drum bun" ai lor,
când sufletu-ntr-un nou hagiu să strânge
când cânt-un clopot dulce-n depărtare,
ce-a zilei moarte-acolo parc-o plânge,
când eu simții c-auzul îmi dispare
și-un duh văzui nălțându-se-ntre ele,
făcând cu mâna semn ca de-ascultare.
Și,-unite palme ridicând spre stele,
privea spre răsărit, ca și zicând,
spre Dumnezeu: "Ce-mi pasă de-alte celei"
"Te lucis ante", așa de dulci sunând,
încât simțeam din simțuri că mă scoate,
cuvinte-a spus cucernice, și,-n rând
cu el, și dulce și devote toate,
cântară-ntregul imn până la fine,
cu ochii-ntorși spre vecinicele roate.
Fixează-ți ochii pe-adevăr, creștine,
aici, căci văl așa de fin îi pui,
că lesne-o să străvezi prin el, știu bine.
Pe-acel gentil popor deci îl văzui
privind în sus și, ca și-n așteptare,
umil și palid în tăcerea lui,
și-apoi doi îngeri din adânca zare
văzui venind, cu spăzi, de foc făcute,
dar fără vârf și tâmpe fiecare.
Aveau, ca foile de-acum născute,
vestmânt ce-n urmă-le juca-n ușorul
susur domol, de verzi aripi bătute.
Deasupra noastr-oprindu-și unul zborul,
mai jos pe mal dincolo-al doilea stete,
așa că sta-ntre dânșii-acum poporul.
Eu clar văzut-am blondele lor plete,
ci-n ochi mi-aduse fața lor orbie,
cum tot preamultul poate-un simț să-mbete.
"Spre-a ne păzi de-un șarpe ce-o să vie
aci-n curând, Maria ni-i aduce,
de paza văii-acestea să ne fie."
Eu, neștiind ce drum avea s-apuce,
privii în jur și, rece ca un sloi,
m-am strâns în dosul dulcelui meu duce.
"Acum vom scoborî, ne-a zis apoi,
să stăm de vorbă cu-acea gloată sfântă,
căci drag lor le va fi a fi cu voi."
Trei pași, cred eu, și-am fost la cei ce cântă
și-un duh văzui care, părând c-ar vrea
a ști de-s eu, privea la mine țântă.
Era pe-un timp când zarea se-nnegrea,
dar nu-ntr-atât spre-a nu cunoaște bine
ce-n ochi de-ntâi nelimpede părea.
Și-am mers spre el, iar el veni spre mine
"Că nu te-aflai, o, cât de mult îmi place,
cu răii-n iad, o, demne jude Nine!"
Salutul demn nici eu, nici el nu-l tace;
și-apoi: "De când sosiși, îmi zise el,
sub munte-aici, pe-a mării-ntinsă pace?"
"O, de-azi din zori, prin tristul loc, și-astfel
c-această viaț-a mea tot prima este
și-așa-mi câștig pe-a doua cu-acest zel."
De-abia mi-au auzit cum spui aceste
Sordel și Nin și-ados făcură saltul
ce-l face-un om de-o spaimă făr' de veste.
Se-ntoarse unul spre Virgil, iar altul
spre-un duh ce-aici ședea și: "Sus, Conrad,
să vezi ce-a vrut din mila sa Prea-naltul!"
Iar mie-apoi: "Pe-acel al grației grad
ce-l datorești tu celui ce ne-ascunde
"de ce"-ul prim, ca-n veci să n-aibă vad,
ajuns dincolo de-ale mării unde,
să-i spui să nalțe rugi a mea Giovanna
la cel ce-oricând curaților răspunde.
Nu cred că-n piept mai poartă mă-sa rana,
de când schimbat-a albul văl al ei,
pe care-odată l-ar mai vrea, sărmana!
Exemplu clar din ea tu poți să iei,
când nu-l ațâți mereu cu ochii-ori gura,
cât ține-un foc al dragostii-n femei.
Dar nu-i va pune mândră sepultura
năpârca din Milan, ce-adun-oștiri,
cum i-ar fi pus cocoșul din Gallura."
A zis și-n timpu-acestei tânguiri,
vedeam pe față-i stampa râvnei care
dă drept cântar onestelor porniri.
Eu, lacom, tot spre cer priveam, spre-o zare
pe unde-au aștrii cel mai lin ocol,
cum mai vecin de-o osie roata-l are.
Și-a zis Virgil: "Ce cați tu sus în gol?"
Iar eu: "Trei sfinte-acelea flăcărele
ce-aprinseră dincoace-ntregul pol."
Iar el: "Sunt jos, dincolo, patru stele
pe cari le-ocheai în zori, de licur pline,
și-acestea suie-acum unde-au fost ele."
Pe când vorbea, l-a tras Sordel spre sine,
zicând, și-a-ntins și mâna ca s-arete:
"Vezi colo, vezi dușmanul cum ne vine!"
și-un șarpe,-n partea făr' de parapete
a strâmtei văi, precum, de n-am greșală,
fu cel ce Evei tristul fruct îl dete,
venea prin flori și ierbi, spurcata bală,
și-ades, cu capu-ntors, el dosul lui
lingându-și-l, ca bestia când se spală.
Eu n-am văzut, deci nici nu pot să spui
vulturii-acei cerești cum se mișcară,
dar pe-amândoi mișcându-se-i văzui.
Simțind aripi cum aeru-l separă,
fugi năpârca și îngerii-n senin,
cu zbor egal, la post veniră iară.
Dar duhul ce veni chemat de Nin,
el nu-nceta fixat să mă privească
mereu, în tot acel asalt divin.
"Făclia ce te duce-n sus găsească
destulă ceară-n vrere-ți, spre-a putea
ca până-n smalț pe culme să-ți lucească!
Din Val di Magr-ori din vecini cu ea,
să-mi spui, de știi, vo veste-adevărată,
căci mare-acolo fui în viața mea.
Conrado Malaspina fui odată,
nu cel bătrân, ci-urmaș, și-a mea cea vie
de-ai mei iubire-o fac aici curată."
"O", zisei eu, "a voastră seniorie
eu n-o cunosc, ci-n Europa oare
e vrundeva vrun om să nu vi-o știe?
A casei voastre faimă și onoare
dă știri de voi și țara voastr-oricui,
încât ajunse-o pildă-ntre popoare.
Și-ți jur, și-așa s-ajung unde mă sui,
că al vostru neam păstreaz-onoare-ntregii
virtuți și-a spăzii ca și-a pungii lui.
Îi dă natura și-uzul privilegii
încât, pe răul drum oricâți să plece,
el merge drept, urând călcarea legii."
"Deci mergi și-n șapte dăți nici nu va trece
să doarmă Feb în patul ce-l supune
subt labe-ntreg și-ntreg e sub Berbece,
și-aceast-a ta curtean-opiniune
cu mult mai mare cui se va-ntări
în capul tău decât cum alții-ar spune,
justiția-n mers de nu se va opri."
cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaș

Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XVIII
De-al său cuvânt avea plăcere mare
alesul duh, iar eu gustam, firește,
pe-al meu, amestecând și dulci și-amare.
Dar doamna ce spre ceruri mă-mboldește:
"Gândește-altce, gândește, aproape sunt
de cel ce-orice nedrept îl potolește!"
Mă-ntoarsei deci la dulcele-i cuvânt
spre-a mea-ntărire și renunț a spune
ce-amor văzui în chipul ei cel sfânt,
și nu numai căci graiul s-ar opune,
dar duhu-i slab, și ce-i deasupra lui
nu poate-obști, când altul nu-l dispune.
Atât e de-asta tot ce pot să spui,
că,-n vreme ce-o priveam, ca niciodată
fui liber de-orice-alt dor cât timp avui
plăcerea cea de veci, ce reflectată
era-n Beatrice, cu zâmbiri divine
din mândru-i chip cu-al doile-aspect redată.
C-un fulger de surâs m-a-nvins în fine
și: "'Ntoarce-te și ascultă, zise ea,
căci nu e raiul numa-n ochi la mine!"
Precum la noi adese poți vedea
dorința-n ochi când fierbe-așa ferbinte
că-ntregul suflet ni-e pătruns de ea,
așa din focu-acelei flăcări sfinte
văzui, când m-am întors spre dânsul iară,
c-ar vrea puțin a-mi mai vorbi nainte.
Și-așa-ncepu: "Pe-aceast-a cincea scară
a pomului, prin creștet trăitorul,
ce-n veci dă rod și-n veci e-n primăvară,
sunt duhuri ce, nainte-a-ncepe zborul
spre cer, au fost atât de cunoscute
c-ar face-oricărei muze-un rău izvorul.
Spre-al crucii braț cu ochii deci tu du-te
și cel strigat va face-acum mișcarea
ce-o face-n nori și focul lor cel iute."
Văzui pe cruce-un foc cum taie zarea,
și "Iosu'"-auzii, văzând când fui,
căci nu-l văzui cât timp nu fu chemarea.
La naltul nume "Macabeu" văzui
alt foc apoi, căzând, cum se rotește,
și-i da sfârlezii bici plăcerea lui.
Urmai pe Carol Magnu cum sclipește
pe-Orland apoi și ambii-n zbor cum ard,
cum ochiu-n zbor pe-un șoim îl urmărește.
Îmi fu apoi Wilhelm, și Renoard,
și dulcele Gottfrid privirii-o țântă
pe cruce-n jos, și-apoi Robert Guiscard.
Intrând apoi de-a valma-n gloata sfântă
și-acel care-mi vorbi, dovezi mi-a dat
ce-artist este-ntre-acei ce-n ceruri cântă.
Spre dreapta m-am întors atunci să cat
În ochii doamnei, ori prin semn povețe,
ori din cuvânt, să știu ce-am de lucrat;
și-așa-i văzui de dulci, și-ai dulcii-i fețe
atâția nuri, că ea-ntrecea pe-oricare
din cei de-aici, chiar și-ultima-i frumsețe.
Precum, când simte-un om o tot mai mare
plăcere, zi cu zi, spre fapte bune,
își vede sporul ce-n virtute-l are,
așa simți urcarea mea cum pune
mai mare arc, prin cer rotind cu mine,
văzând cu mult mai mândră-acea minune.
Și-n scurtă vreme-apoi, precum revine
albeața-n chipul palidei femei,
când trece-a ei roșață de rușine,
așa, când m-am întors, în ochii mei,
a șasea stea cu-alboarea-i temperată
făcu să văd că sunt în sânul ei.
Văzui acum iubirea-nflăcărată,
ce-aici lucește-n focul jovial,
în ochii mei că-n litere s-arată.
Precum când se ridică de pe mal
cu vesel glas sătule păsărele,
formeaz-ori șiruri lungi, ori stol oval,
așa și-aici mulțimi de flăcărele
zburau cântând în sfânta lor lumină
ori D, ori I, ori L făcând din ele.
Pluteau dintâi pe-un tact de horă lină,
apoi, formînd o liter-a scrisorii,
stăteau puțin, tăcere-având deplină.
O, muzo, tu, ce-nvecinești cu glorii
poeții tăi și-i faci eterni să fie,
și-orașele prin ei, și-mperatorii,
o, dă-mi lumina ta să pot descrie
aceste chipuri cum le-avui în vis
și-n scurtu-mi vers tu vars-a ta tărie!
Vocale ei și consonante-au scris
de cinci ori șapte și-am ținut aminte
ce părți aveau, pe rând, cum s-au închis.
Diligite justitiam, mai nainte
fu verb și nume-n scrisul lor; și-urmară
qui judicatis terram, trei cuvinte.
Cu M din vorba ultimă ei stară
fixați așa, că Joe a rămas
ca și de-argint cui de-aur tiv îi dară.
Veniți de mai de sus apoi, popas
în vârfu-acestui M făcură unii,
cântând, cred, bunul ce spre el i-a tras.
Apoi, precum loviți când ard, tăciunii
răsfiră-n jur nenumăr de scântei
din cari se-ncred a proroci nebunii,
așa săltau mai mult de-o mie-acei
de-aici, mai jos, mai sus făcându-și jocul,
precum li-e dat de-acel ce arde-n ei.
Când toate-au stat pe loc, găsindu-și locul,
văzui un cap de vultur cum formează
și-apoi un gât, distinct, din sineși focul.
Acel ce scrie-aici nu imitează,
ci singur și-e izvor, din care cură
virtutea-n veci ce cuiburi formulează.
Iar ceialalți aleși, ce-ntâi părură
c-ar sta pe loc, pe M ca să-l încrine,
mișcați încet s-adaoseră-n figură.
O, câte perle-aci-mi vădiră bine
că jos dreptatea este,-o, dulce stea,
efect al cerului ornat de tine!
De-aceea rog eu mintea, de-unde-și ia
puterea ta-nceput și curs, să vadă
de unde-i fumul ce te-orbește-așa;
și-urgia ei cumplit din nou să cadă
pe-acei ce cumpără și vând în templu
clădit pe semne și-omorâți de spadă.
Oștire sfântă, tu, ce te contemplu,
te roagă pentru toți cei făr' de minte,
ce pier în lume-urmând un rău exemplu.
Purtau război cu spada mai nainte,
iar azi negând și-aici și-aici o pâne
ce nimănui n-o neag-un bun părinte.
Tu, cel ce-azi scrii numai spre-a șterge mâne,
socoți c-acei doi principi, ce-au murit
în via ce-o despoi, sunt vii, stăpâne.
Ei, da, tu zici: "Mi-e doru-așa-ntărit
spre-acel ce vru să n-aibă nici un staul
și-al cui martiriu-un dans i l-a gătit;
ce-am eu să-mpart cu Petru și cu Paul?"
cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaș

Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XXVIII
Când ea, care-mi sădește raiu-n minte,
sfârși s-arate-adevărata stare
a specii-umane-n viața ei prezinte,
cum vede-un om într-o oglind-o zare
ce-o dă aprinsă-n dosu-i o făclie,
cât timp în văz și-n cuget nici n-o are,
și cum se-ntoarce-apoi, voind să știe
de este-aieve-n dos ca-n fața lui,
și vede-acord ca-n vers și melodie;
precum îmi amintesc, la fel făcui
privind în mândrii ochi în cari iubirea
întinse lațu-n care prins eu fui.
Și-așa mă-ntoarsei și-mi izbi privirea
aceea ce-ntr-acest volum s-arată
oricând cu-adinsul îi observi rotirea:
un punct văzui, ce-așa de-nflăcărată
lucoare-avea, că via lui lumină,
de-nfoacă ochii,-i face orbi deodată;
și chiar și-o stea, ce-aici ni-e mai puțină,
ar fi putut, cum vezi o stea cu stea
alături stând, să-ți par-o lună plină.
Departe-atât, cât poate ți-ar părea
un cerc de luna care-l zugrăvește
când deși vapori s-au strâns pe lângă ea,
departe-atât un cerc de foc rotește
și iute-astfel că-i lin pe lângă el
supremul cerc ce lumea ne-ocolește.
De-al doilea este-ncins acest inel,
de-al treilea el, și, rând pe rând, de-acinde
un cerc pe-alt cerc așa se-ncing la fel.
Mai sus apoi al șaptelea se-ntinde
și-atât de larg, c-a Herei servă, poate,
ar fi prea strâmtă-n sineși a-l cuprinde.
Vin alte două roți apoi și toate
pe cât de primul cerc se-ndepărtau,
pe-atâta-n curs aveau mai line roate,
și-atât mai sincer foc le-nflăcărau
pe cât de-aproape-s de lumina pură,
fiind, cred eu, că mai pătruns-o au.
Iar doamna mea, văzând în cât-arsură
de dor eram: "De-acest focșor divin
atârnă tot, și ceruri și natură.
Să știi că primul cerc, cel mai vecin
cu el, rotește-așa de iute-o cale
prin multul său amor de care-i plin."
Dar eu: "De-ar fi și-n lumile mortale
un curs astfel cum văd în cerul sfânt,
sătul aș fi cu-aceste spuse-a tale;
ci,-n lumea ce-o vedem de pe pământ,
eu văd rotiri cu-atâta mai divine
pe cât de centru mai departe sunt.
Deci, dorul meu de-i scris să aib-o fine
aci-ntr-acest sublim și-angelic templu
ce numai foc și-amor cuprinde-n sine,
dorire-aș să mai știu de ce-n exemplu
nu-i totu-asemeni cum ni-l dă izvodul,
căci eu degeaba stau și le contemplu."
"Spre-atare nod de n-ai tu mâni în modul
cerut să-l tai, nu-ți fie de minune,
căci strâns așa prin ne-ncercare-i nodul."
Așa mi-a zis, și-apoi: "De-ai gând a pune
sfârșit dorinței, prinde-mi ale mele
cuvinte-n cap și-ascultă ce voi spune.
Sunt cruguri strâmte-ori largi a multor stele,
cum e puțin-ori mult-acea virtute
ce-n toate-ale lor părți e pusă-n ele.
Un plus de bun vrea plusul și-n salute;
salutea-n plus și-un plus de corp voiește,
când are-ale lui părți egal umplute.
Deci ăstui cerc, ce-n sine-aici răpește
întreaga lume,-acela-i corespunde
ce mai perfect și știe și iubește.
Și-acum, de pui măsura-n roți oriunde,
conform virtuții lor, nu pe-aparența
substanțelor ce par a fi rotunde,
tu poți vedea ce-adâncă-i conivența
de mare-ori mic și mult ori mai puțin
în orice crug, cum are-nteligența."
Precum rămâne splendid și senin
văzduhul sus, când vântul nordic bate
umflând al său obraz, pe cel mai lin,
și-mprăștie noaptea ceții, ce-adunate
zăcea pe văi, și râde cerul iar
cu tot ce are mândru să ne-arate,
așa fui eu, când ea mi-a dat ca dar
acest răspuns și spre-adevăr vedere
mi-a dat, să-l văd ca steaua-n cer de clar.
Iar, când tăcu, atâta scânteiere
cum dă un fier din foc, prin toată zarea
așa-mprăștiau scântei și-aceste sfere;
și-oricare foc un roi făcea-și cărarea
și-atâte-au fost că roiurile-n zbor
întrec la șah de mii de ori dublarea.
Și-osana le-auzeam din cor în cor
spre punctul fix ce-i vecinicul lor ubi
și-n veci le-o fi ca fost din veci al lor.
Iar ea, văzându-mi gândurile dubii
ce-aveam, mi-a zis: "În cercurile prime
tu vezi aici serafii și cherubii;
urmează centrul lor cu-așa iuțime
spre-a fi, cât pot, la fel cu punctul clar,
și pot a fi, căci au vederi sublime.
Alt cerc de-amoruri ce mai sus apar
se cheamă Tronuri ale feții sfinte,
căci ei treimii prime-i pun hotar.
Să știi c-a lor plăcere-o simt fierbinte,
pe-atât pe cât mai mult și pot să vază
în cel ce-i punct de-odihnă-a orice minte.
A fi ferice deci se-ntemeiază,
cum vezi de-aici, pe actul contemplării,
căci actul de-a iubi abia-i urmează.
Măsura ăstui văz e plata cării
din bune-vreri și har cuprinsu-i crește,
și-așa gradat sporește-n susul scării.
Triad-a doua, care-aci-ncolțește
și ea-ntr-o primăvară-nvecinicită,
căci noaptea din Berbec n-o desfrunzește,
de-a pururi cini-osana fericită
cu trei psalmodii ce răsună-n trei
rotiri ferice-n ordinea-ntreită.
E triplă ierarhie-aici de zei:
Domnii mai sus, Virtuți a doua gloată,
Puteri se cheam-al treilea rang al ei.
Apoi a șaptea și cu-a opta roată
Principi-o fac și-Arhangeli, iar în prag
e joc de îngeri cea din urmă toată.
În sus privește-oricare-acest șirag,
ci-așa lucrează-n jos, că primul bine
le-atrage-n sus, și-n jos ele-l atrag.
Iar Dionis, cu-ardoare făr' de fine
privind aceste roți, numiri le-a pus
și-n toate le-a-mpărțit așa ca mine.
Grigore îns-apoi pe-alt drum s-a dus;
de-aceea,-n cer când ochii și-i deschise,
a râs de sine însuși cum le-a spus.
Și,-așa de-ascuns un adevăr de-l scrise
un om mortal, să nu te miri; socoti
că cel ce le văzu i le vestise
ca multe-asemeni taine-a ăstor roți.
cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaș

Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XXVI
Florențo, poți sălta! Căci mare-n lume
ești tu, și bați aripi pe-uscat și mare,
și-ncep și-n Iad să știe de-al tău nume!
Pe-atari de-ai tăi, pe cinci aci-n pierzare,
pe cinci aflai, de-aceea-mi fu rușine,
dar nu-ți fac ei nici ție cinste mare.
De are-un vis în zori izbânzi depline,
vedea-vei tu-n curând o, nu te teme!
ce Prato vrea, nu și-alți dușmani cu tine.
De-ar fi și-acum că n-ar fi prea devreme!
De ce nu e, căci tot va fi odată!
Târziu de-o fi, cu-atât mai greu voi geme.
Plecând de-aici pe coasta dărâmată,
ce scări ne-a dat dintâi în jos pe ea,
urcam târât de mână de-al meu tată,
și,-urmând pustiul drum ce mă ducea
pe jgheaburi și pe stânci, n-aveam putere
decât făcând picior din mâna mea.
Durere-atunci simții, și simt durere
și-acum de ce-am văzut aici, și-astfel
îmi țin ingeniu-n frâu mai cu putere
să n-aibă căi ce n-au virtutea țel,
căci dac-o zodie-ori mila cea divină
mi-a dat vrun dar, să nu-mi bat joc de el.
Precum țăranul stând pe vro colină,
pe-un timp când suie spre zenit fugarii
Acel ce lumii-ntregi îi dă lumină,
când muștele s-ascund și ies țânțarii,
câți vede licurici prin valea, poate,
pe unde-arase-ori puse viței parii;
așa-ntr-a opta bolgie-a tristei gloate
văpăi luceau, precum văzui de-afară,
când fui de unde-n fund s-arată toate.
Cum cel pe care urșii-l răzbunară
văzu că-i piere-n car conducătorul,
când roibii drept spre cer îl ridicară,
și nu-i putea urma cu ochii zborul,
când nu văzu decât urcând spre stele
un pumn de foc pierind încet ca norul;
așa la gura gropii-umblau și-acele
văpăi, și-n toate-ascuns era vrun ins,
dar n-arătau ce furt închid în ele.
Eu stând pe punte ca să văd, m-am prins
de-un colț al asprei stânci, fără de care
puteam să cad chiar fără de-a fi-mpins.
Virgil văzând atenta mea mirare:
"În orice foc e câte-un duh, al cui
vestmânt e tocmai cazna care-o are".
Răspunsei eu: "Acum, căci tu mi-o spui,
sunt și mai sigur, dar știui de-ndată,
că este-așa, și tocma' vream să spui:
Ce duh e-n flacăra la vârf crăpată,
cum fu ieșind pe-un rug, ce mistuise
cu frate-său pe Eteocle-odată?".
"În ea e Diomede",-a zis, "și-Ulise,
uniți aici de-un foc mistuitor
precum, trăind, o furie-i unise.
Spășesc în foc scornită cursa lor
a calului ce-ntrând făcut-a poartă
să ias-al Romei ne-ntrecut popor.
Plâng arta lor, din cauza cărei, moartă,
și-azi plângi pe-Ahile al tău, tu, Didamie;
și-au și pentru Paladiu-această soartă."
"De au și-aici în foc vorbire vie,
te rog, maestre,-o, rogu-te să vrei,
și-o rug-a mea te plece cât o mie,
să stai cu mine s-așteptăm pe-acei,
ce ard acolea-n para cea cornută,
căci vezi aprinsul dor ce-l am de ei."
Răspunse el: "Mi-e ruga ta plăcută,
și demnă e, și vreau a te-asculta,
dar gura ta de-acum să-ți fie mută.
Vorbi-voi însumi eu, căci vrerea ta
eu bine-o știu, dar greci aceștia fură,
și poate-or fi semeți cu limba ta".
Când focul fu și-n locul unde-avură
cuvintele și loc și timp în fine,
atari au fost din dulcea tatei gură:
"Voi doi, pe cari-același foc vă ține,
de-s vrednic eu răspuns să mi se deie,
și-ori mare-ori mic de v-am făcut vrun bine
c-am scris trăind înalta-mi epopee,
să stați, iar unul spuie dintre voi
pe unde-a mers prin sineși ca să pieie!"
Și-al vechii flacări cel mai lung vâlvoi
zbătut porni să scoată murmurarea
cum face-un foc bătut de vânt la noi.
Iar vârful ei așa-și făcea mișcarea,
părând al unei limbi ce-ar fi vorbit,
și voce-a scos și-a zis: "După scăparea
de Circe-acea ce-un an m-a fost robit
aproape de Gaeta, mai nainte
de ce pe-aici troienii-au fost venit,
nici dor de fiu, nici mila de-un părinte
bătrân, pe-atunci, nici dragostea datoare
să curme-al Penelopei plâns fierbinte
n-au fost în stare-a-nvinge-a mea ardoare
să plec în lume ca să știu și eu
și-a altor neamuri vicii și valoare.
Și-așa plecai cu-un singur vas al meu
pe-al mării sterp întins, numai c-o mână
de soți ce-apoi cu mine-au fost mereu.
Văzui și-un mal și-alt mal al mării, până
la sarzi și la ispani, văzui Marocul
și câte țări au marea-n jur stăpână.
Bătrân și eu și-ai mei eram, și focul
topit, când am ajuns la acea strâmtime
în care-a-nchis Heracle-odată locul
ca mai spre-adânc să nu cuteze nime.
Lăsai Sevilla-n dreapta căii mele,
și-n stânga Ceuta-n neguri de-adâncime.
«O, frați», am zis, «prin mii de mii de grele
sosiți și-n cel din urm-apus acum,
cu slabul rest al vieții puțintele
ce licură de-abia pierdută-n scrum,
ce-ar fi, ca-n lumea cea făr' de ființe
noi dincolo de soare-am face-un drum?
Voi fii sunteți ai nobilei semințe
și nu născuți spre trai de dobitoc,
ci-onoare să cătați și cunoștințe!»
Și-astfel redeșteptai atâta foc
cu-aceste vorbe câte-avui a spune,
că n-aș mai fi putut să-i țiu pe loc.
Și-ntoarsem prora iar spre soare-apune,
și, tot la stânga-n larg pentru-alergare,
făcurăm din lopeți aripi nebune.
Și toate stelele ce-alt pol le are
luceau prin nopți, și-al nostru pol apus,
și nici nu mai ieșea apoi din mare.
De cinci ori s-a aprins de jos în sus
și tot de-atâtea ori se stinse luna
de când urmam ăst drum de care-am spus,
când negr-un munte și-a ivit cununa
departe-n fund, prin zare-nnegurată
cum alta-n lume n-am văzut nici una.
Și-un chiu ce-am scos se-ntoarse-n vai îndată,
căci noul mal o volbură născu
ce-a prins corabia-n proră să ne-o bată.
Trei roți cu marea-ntreagă el făcu
și-a patra oară pupa-n sus o-mpinse
și prora-n jos, cum Altuia-i plăcu.
Și-adâncul mării peste noi se-ntinse."
cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaș

Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul III
Ea, ce-mi scălda-n iubire-odată gândul,
frumosul adevăr mi-l dezveli
în dulce chip, probând și reprobându-l;
iar eu, spre-a m-arăta-ndreptat și-a fi
convins, nălțai atât cât se cuvine
spre dânsa ochii gata de-a vorbi.
Ci-un lucru-mi apăru, trăgând spre sine
atât de mult întreag-atenția mea,
că gândul de-a vorbi s-a dus din mine.
O sticlă netedă și-ntreagă-n ea,
sau cum o apă clară și-odihnită,
al cărei fund să-l poți însă vedea,
redă a noastră față oglindită
așa de slab, că mai cu greu ne scapă
pe-o albă frunte-o perl-a fi zărită,
văzui pe mulți la vorbă vrând să-ncapă
și-avui acea eroare-n sens contrar,
ce-aprinse-amor între-un flăcău și-o apă.
Crezând că sunt resfrângeri așadar,
grăbit, de-ndată ce le-avui aminte,
mă-ntoarsei ca să văd de unde-apar;
dar nu văzui nimic, și-așa nainte
privii din nou în dulcea doamnei zare
ce-ardea zâmbind sub genele ei sfinte.
Și-mi zise-apoi: " Nu-ți fie de mirare
de gându-ți pueril dac-am zâmbit;
el spre-adevăr pas sigur încă n-are,
ci, ca și de-obicei, îți e smintit.
Substanțe-aievea sunt ce ochiul vede
închise-aici prin votul ne-mplinit.
Vorbește-le, și-ascultă deci și crede,
căci via rază, care-i pacea lor,
să ia alt drum de-al ei nu le concede!"
Spre-un duh, care-mi părea mai plin de dor
de-a sta de vorbă, m-am întors îndată
cum face-un om împins de mare zor:
"O, tu, pe care raza te desfată,
a vecinicei vieți, dulcoarea cui
n-o știu nicicând decât numai gustată,
mi-ai face-un dar de-ai binevrea să-mi spui
ce nume ai? Ce soart-aci vă leagă?"
Iar el, zâmbind cu toată fața lui:
"A noastră milă nimănui nu neagă
dorința justă, ca și unul sfânt
ce vrea să-i fie-asemeni curtea-ntreagă.
Fecioară-n schit eu fost-am pe pământ;
mă poți cunoaște, de te uiți mai bine,
măcar că mai frumoas-acum eu sunt
și poți cunoaște pe Piccarda-n mine.
Sunt pus-aici cu alte fericite,
ferice-n sfera roții cei mai line,
din singur duhul sfânt având pornite
orice dorințe-aici și ne-ntrerupt,
că-n ordinul său sfânt am fost primite.
Ni-e dat în gradul cel mai dedesupt
al nostru cer, fiindcă-n jurăminte
târzii am fost și-n parte le-am și rupt."
Iar eu atunci: "Pe-a voastre fețe sfinte
lucește-acum un nu știu ce divin,
că nu mai sunt cum fură mai nainte,
și-aveți acum pe chip un văl străin,
dar vorba ta veni să mi-l rădice
și lesne-acum te recunosc deplin.
Dar spune-mi, tu, voi, cele-aci ferice,
n-aveți de-un loc mai bun voi nici un dor,
de-un văz mai clar mai mult de-a fi amice?"
Surâse-atunci și ea și multe-n cor
și-a scos cuvinte-așa de-nflăcărate,
părând c-ar arde-n primul foc de-amor:
"Puterea dragostei alină, frate,
al nostru dor și-așa ni-e el dispus
că vrea ce-avem, și spre-alta nu s-abate.
Căci, dac-am vrea, dorind, să fim mai sus,
n-ar fi conformă vrerea-ne-ntru toate
cu vrerea celui care-aici ne-a pus.
Și-aceasta-ntre-aste ceruri nu se poate,
căci mila e necesse-acestor sfere,
când judeci clar natura ăstor roate.
Spre-a fi ferice negreșit se cere
a sta-năuntru-acelei une vreri
ca toate-a noastre vreri să fie-o vrere.
Și,-așa cum ne-a cernit din sfere-n sferi
în oastea lui, și-ntregii oști i place
și-i place-acelui ce ne dă plăceri
spre vrerea sa, iar vrerea lui ni-e pace,
ea este mare-n care toate cură,
ce-a fapt și el și tot ce firea face."
Acum fui clar cum orice-așezătură
de-oriunde-n cer e rai, deși n-au rouă
divinei grații tot într-o măsură.
Ci-așa cum e, că, și sătul, când noua
mâncare tu o vezi și poftă-ți vine,
de-ntâia mulțămești și ceri pe-a doua,
așa, prin gest și vorbe,-un dor în mine
să știu mai mult: ce tear-a fost prin care
suveica ei n-a tras-o până-n fine.
"O sfântă viață și-al ei merit mare
au dus mai sus pe-o doamn-, a cui voință
e normă-n văl la voi și-n îmbrăcare,
ca până-n moarte-n veghe și căință
să stea cu mirele ce ia cu milă
oricare vot conform cu-a lui dorință.
Acestei doamne-urmând, eu, o copilă,
fugii din lume, vălul ei să-l pui,
jurând să duc și viața ei umilă.
Ci-apoi din dragu-mi schit răpită fui
de oameni răi și văduvi de-orice bine
și domnul știe-apoi ce viaț-avui.
Lucoarea însă asta, lângă mine
la dreapta stând și-o vezi că-i luminată
de-ntreagă slava ăstei roți senine,
ce-arăt de mine, despre sine-arată;
o sor-a fost, și-asemeni fu perzând
umbrișul sfântului ei văl odată.
Deși re-ntoarsă-n lume apoi, nevrând,
În barbar chip lipsit de-orice-omenie,
ea-n suflet făr' de văl n-a fost nicicând.
Constanța cea faimoas-a fost ea vie;
cu ea a șvabilor a doua stâncă
avu pe-a treia și-ultimă tărie."
Așa sfârși, și-apoi, cântându-l încă,
un Ave ce-ncepu, peri, cum greu
un lucru piere-afund în ap-adâncă.
Privirea mea, ce-o urmări mereu
pe cât putu, când n-a mai urmărit-o
s-a-ntors spre-un dor cu mult mai mare-al meu,
Întreg s-a-ntors spre tine,-a mea iubito;
ci-n ochii mei luceai cu-atâta slavă,
că-n clipele dintâi n-am suferit-o;
și-așa-ntrebării mele-ai pus zăbavă.
cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaș

Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul X
Când fui intrat deci și pe poarta care
rămâne-nchisă prin iubire rea,
căci strâmbul drum ca drept atunci îți pare,
cu zgomot auzii cum ne-o-nchidea.
Acum, de m-aș fi-ntors s-o văd, creștine,
ce scuze-aș fi avut la vina mea?
Suiam pe-un drum ce-n cotituri se ține,
prin strâmtul scoc din stânca despicată,
la fel c-un val ce fuge și revine.
"Puțin aici de-atenție-acum ne cată
s-uzăm, a zis Virgil, mereu spre-a fi și-aici,
și-aici de partea undulată."
Dar lucru-acesta pașii ni-i rări,
așa că mai curând știrbită lună
ajunse-n patul ei spre-a s-odihni
decât noi doi din strâmta văgăună.
Dar, când am fost deasupra-n rotogol,
în locu-n care muntele s-adună,
eu prea trudit, și despre-al nostr-ocol
nesiguri ambii, stetem pe-o câmpie
cum nu-i pustiu să aib-un drum mai gol,
din malul de-unde golu-i face ie
la nalta coastă-ntruna suitoare,
de trei ori cât un om putea să fie.
Și, cât am dat vederii-aripi să zboare
prin cerc la dreapta și la stânga mea,
la fel părea întreaga-ncingătoare,
dar și văzui, pe când pe dânsa nici
n-am fost făcut vrun pas, că râpa-i lată,
ce n-avea nici un drept "urcuș" să-i zici,
era de-o albă marmură și-ornată
cu-atari sculpturi că nu vrun Policlet,
ci-ar fi rămas chiar firea rușinată.
Trimisul cel ce-aduse-acel decret,
prin care-a multor veacuri plânsă pace
deschise cerul cel de mult secret,
în față-ne apăru și-așa verace
scobit și-atât de dulci mișcări avea,
că nu părea să fie-un chip ce tace.
Să juri că zice Ave, căci stetea
în față ea, ce-avut-a harul cheii
iubirei cei de veci spre-a-i descuia
asemeni cerii-al său sigil purtându-l,
aceste vorbe: "Ecce-ancilla Dei."
"Nu-ți pune numai într-un loc tot gândul!"
vorbi Virgil; iar eu, pe partea lui,
în care-avem noi inimile,-avându-l,
privii și mai departe și văzui,
pe partea-n care-aveam pe-al meu părinte
era acel ce-mi ajută să sui,
scobită-n piatră altă-ntâmplăminte;
și, vrând mai clară-n ochi să mi s-arate,
trecui pe lângă maistru mai nainte.
Erau aici în marmură săpate
un car cu boi și-ntr-însul arca sfântă
și cum oficiul, necerut, te bate
și multă gloată-n șapte coruri frântă,
cântînd așa, că simțurile mele:
"nu cântă", unul și-altul zise: "cântă".
Și-al jertfei fum îl arătau acele
sculpturi așa, că ochii mei și nasul
cu "nu" și "da" gâlceavă-avea-ntre ele.
Și-umilul David, precedându-și vasul
cel sfânt, mai mult și mai puțin de-as'dată
decât un rege,-n salt avându-și pasul
și poala-n brâu, iar la un geam, mirată,
privea Melhola la el din palat
ca și-o femeie tristă și-ofensată.
Trecui și mai nainte de-unde-am stat,
să văd de-aproape-alt chip pe-acel perete,
ce-albea după Melhola-nfățișat.
Înalta glorie-n față-aici îmi stete,
a prințului roman, valoarea cui
izbândă mare lui Grigorie-i dete.
Eu de-mpăratul, de Traian vă spui,
și-o văduvă-ntr-un plâns amar, și-al gurii
și-al ochilor, s-a prins de frâul lui.
Vuia tot câmpu-n goana călcăturii,
de roibi și-oșteni, și-n vânt, peste cesar,
stindarde de-aur își mișcau vulturii.
Și biata, ea-ntre-atâți, plângând amar:
"Răzbună-mi, doamne, dup-a ta putere,
pe fiul mort, să nu plâng în zădar!"
El da răspuns: "Așteapt-acum, muiere,
pe când mă-ntorc." Iar ea: "Stăpâne bune,"
ca cel ce n-are-astâmpăr în durere,
"dar dacă nu te-ntorci?" El: "O să-l răzbune
urmașul meu." Iar ea: "Al altui bine
ce-ți este bun, când uiți pe-al tău?" și-i spune
Traian: "Fii mângâiată! Se cuvine
să fac ce-mi ceri, acum, și nu apoi,
dreptatea vrea și mila mă reține."
Acel ce-n veci nu vede lucruri noi
aceste vorbe le-a sculptat văzute,
dar nou ni-e nouă, căci nu-l vezi la noi.
Pe când mă desfătam privind plăcute
imagini de smerenie-atât de mare,
mai dragi, știind de cine-au fost făcute:
"Dincoace, iat-un stol acum apare,
vorbi Virgil, ci-atâta vin de grei!
Ne-or spune-aceștia pe-unde-avem cărare."
Și,-atenți să vadă-ntruna ochii mei
tot nouă stări, și-n ele-având plăcere,
n-au fost târzii în zborul lor spre ei.
N-aș vrea să simți, creștine, vro scădere
în bunul tău propus, de-auzi ce plată
drept, vai, greșelii Dumnezeu ne cere.
Tu nu cătá spre-al caznei chip, ci cată
urmarea ei, căci, orice-ar fi să fie,
nu poate-ntrece marea judecată.
Și-așa-ncepui: "Nu oameni par să vie
spre noi acolo, dulce tat-al meu,
dar nu știu ce-s, așa sunt prins de-orbie."
El zise-atunci: "Martiriul lor cel greu
pe care-l au așa-i îngenunchează,
că-ntâi și-ntâi m-am îndoit și eu.
Dar fix privește-acum și-i cercetează
cum vin purtând pietroaie-n spate
puse și-acum și vezi cum fiecare-oftează."
Vai, bieți creștini trufași, făpturi răpuse,
cari, orbi de ochii minții noastre, vrem
la țel s-ajungem pe cărări opuse,
voi nu vedeți că numai viermi suntem,
născuți spre-a deveni cereștii fluturi
ce zboară slabi la judele suprem?
Ce-umblați fuduli prin nalte-așa ținuturi,
o, voi, insecte încă nedepline
ca viermii-acei rămași întru-nceputuri?
Precum balcoane-ori streșini să sprijine,
ca stâlp, un chip de om vezi câteodată,
cum strânși genunchii el la piept îi ține,
de-l vezi tu simți durere-adevărată
de chinu-nchipuit din el, atare
stârcire-aici acești căzniți arată.
Drept e că, după piatra mic-ori mare,
erau stârciți puțin, ori mai-de-tot,
dar cel cu cea mai multă-n el răbdare,
plângând, parcă zicea: "Eu nu mai pot!"
cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaș

Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XVIII
Un loc e-n Iad, Văi-Rele se numește
de piatră-ntreg cu față ruginie,
cum e și naltul mal ce-l cercuiește.
În centru-acelui blăstăm de câmpie
căscat se vede-un puț și larg și-afund
al cărui chip la timp îl voi descrie.
Iar spațiul cât rămâne-i loc rotund
cât e-ntre puț și râpa asta mare
și-n zece văi se-mparte-ntregu-i fund.
Precum e locul unde spre-apărare
a zidului se văd pe sub castele
un șanț urmând pe-alt șanț în număr mare,
așa erau făcute-aici și ele.
Și-așa cum vezi și punți care să treacă
pe-alt mal, din pragul ăstor citadele
asemeni punți din poala stâncii pleacă
și peste gropi și valuri necurmat
merg până-n puț ce rupte-n el le 'neacă.
În locu-acesta ne găsirăm când
ne-a scos Gerion de pe el; și-n cale
porni Virgil spre stânga, eu urmând.
Văzui la dreapta alte stări de jale,
și cazne nouă și călăi de-alt soi
ce-umpleau această cea dintâie vale.
Mișeii-n fund veneau, cu toții goi,
spre noi din centru' văii-un stol; de-afară
alt stol, dar mai grăbit, în rând cu noi.
Precum pentru-mbulzeală mult aflară
romanii-un mod de-a circula pe punte,
în anul jubilar și-așa așezară
să aibă toți, pe-o lature,-a lor frunte
spre Sanct-Angelo câți spre dom mergeau,
iar pe-altă parte-acei ce merg spre munte.
Și draci cu coarne bice lungi aveau,
în multe părți pe negrele colnice,
și-amar din dos cu bicele-i băteau.
Vai, cum săreau de iuți să se ridice
la-ntâiul bici, și n-așteptau să-i bată
al doilea rând și-al treilea rând de bice!
Pe când mergeam îmi fu întâmpinată
de-un ins privirea, și-am strigat grăbit:
"Nu-l văd pe-acesta azi de-ntâiași dată."
M-oprii deci să-l privesc și s-a oprit
Virgil și se-nvoi pe plac să-mi facă,
puțin să mă și-ntorc cu cel lovit.
Iar el credea că mi s-ascunde dacă
va sta cu capu-n jos, ci-i fu-n zadar,
căci zisei eu: "Tu, cel ce ochii-și pleacă,
de nu ești dintre-acei ce-ades îți par,
tu ești Caccianemic, ești el, firește,
dar ce te-a-mpins aci-ntr-atât amar?"
Iar el: "Nu-ți spui cu drag. Dar mă silește
cuvântu-ți clar ce-așa de dulce-mi sună
și prima viaț-a noastră-mi amintește.
Marchizului, oricum ar fi să spună
vrun zvon scornit, fui eu care i-am dus
să-i facă voia sora mea cea jună.
Nu-s singur bolognez sub bice pus,
ci-i plin ăst loc de ei, de-atâta ginte,
încât din Reno la Savena nu-s
deprinși atâția sipa să cuvinte.
De vrei dovezi și-un fapt ca să-ți explici:
cumplita-ne zgârcenie-ți fie-aminte."
Pe când vorbea astfel îi dete-un bici,
strigând, un drac: "Hai, votrule, odată,
că nu-s femei să poți să vinzi și-aici."
Plecai apoi și-ajunsei pe-al meu tată,
și-n scurtă vreme-acolo ne găsirăm
pe unde-o stâncă e din mal plecată,
și-ntorși la dreapta lesne-o și suirăm
și-așa plecând pe-a dânsei crestătură
din Iadul de deasupra noi ieșirăm.
Iar când am fost și unde-i o spărtură
spre-a face celor biciuiți un drum prin ea,
"Să stai", mi-a zis, "și ia-n căutătură
și pe-alte duhuri cu pornire rea,
a căror față căci veneau mânate
cu noi în rând tu n-o putuși vedea."
Și stând pe pod vedeam nenumărate
cirezi venind spre noi din punct opus
gonite-amar cu biciul de la spate.
Și, fără să-l întreb, Virgil mi-a spus:
"Privește-acum pe-acel semeț, pe care
durerea sa de-aici nu l-a răpus,
păstrând și-n chin regească-nfățișare!
Stăpân ajunse-al lânii aurei
în Colchis el, prin sil-ori înșelare.
Trecând prin Lemno-n urma vremii-acei
când și-au ucis lipsitele de minte
pe-ai lor bărbați impiile femei,
și-aici prin daruri și prin dulci cuvinte
seduse pe Hipsifela, pe-aceea
ce pe-alte toate le minți nainte
și, grea cu el, lăsă apoi femeea.
Această culpă-i dă acest flagel
și-și ia pedeapsă și pentru Medeea.
Cu el merg răii ce-au sedus la fel,
destul îți fie-acum vederii tale
și-acest ponor și cei ce plâng în el."
Eram acum pe unde-ngusta cale
trecea pe-al doilea val ce e picior
al punții ce-i din cealaltă vale.
De-aici noi auzeam într-alt ponor
cum gem mișeii și pufnesc pe gură
și-și bat cu palma scăfârlia lor.
Pe râpi era depus un strat de zgură
de-un abur puturos ce-adâncu-l scoate,
și-i ochilor un chin și-n nas tortură,
iar fundu-atât de-adânc că nu se poate
vedea, decât urcând al punții dos
de unde-i steiul culme-a bolgii toate.
Ajunși și-aici văzui în bolgie jos
popor scufuns într-un noroi în felul
acelui sterc ce din privăți e scos.
Pe când priveam și-un duh îmi fuse țelul,
cu-atâta glod pe cap că n-avui fel
să știu de-i preot ori mirean mișelul.
"De ce te-nholbi mai mult", îmi zise el,
"decât la alți îmbălegați, la mine?"
"Mai mult, căci te-am văzut de nu mă-nșel
cândva cu păr uscat", i-am zis, "știu bine,
și ești Interminei din Lucca tu,
de-aceea mă și uit mai mult la tine."
Cu palmele-atunci tigva și-o bătu:
"Mă-nfund-aici ce-am lingușit cu gura
că-ntr-asta, limba făr' de trudă-mi fu."
Maestrul meu apoi: "Căutătura
ți-o fă puțin mai cătr-adânc țintită
să poți vedea cu ochii-acum făptura
murdarei slujnici, cea ce despletită,
se scarpină cu unghii-mbălegate
acum stând dreaptă-n sus, acum stârcită.
E Tais, cutra, celei ce-ntrebate
de-amant: «Am grații mari că ți-am făcut
ăst dar?» i-a fost răspunsul: «Minunate!»
Și-ntr-ăst ponor destul e ce-am văzut."
cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaș

Comentează! | Votează! | Copiază!