Cântul XXVII

Cum stă, când primu-i foc vibrează-n locul
stropit cu sânge dintr-al său părinte,
şi stă pe Ebro cumpăna, şi-n focul

de-amiazi în Gange apa e fierbinte,
aşa sta soarele, că-n seară da,
când sfântul înger ne ieşi nainte.

Pe mal, dincoa' de flăcări stând, cânta:
— "Beati mundo corde!", însă glasul
mai viu decât cel viu din noi era.

Şi-apoi: — "De-aici în sus închis la deal vi-e pasul
cât timp n-aţi ars în foc. Intraţi şi-un cânt,
din foc venind, vă va conduce pasul."

Aşa ne-a zis de-aproape solul sfânt,
de-aceea fui, la cele ce ne spuse,
ca omul dus de viu a-ntra-n mormânt.

Frângându-mi mânile spre cer aduse,
priveam în foc, imaginându-mi foarte
văzute trupuri de-om de foc distruse.

Întorşi spre mine,-ursiţii să mă poarte
priveau. Şi-apoi Virgil: — "O, fătul meu,
aici pot fi căzniri, dar nu şi moarte.

şi-adu-ţi aminte,-adu-ţi, că, dacă eu
te-am scos întreg când tu pluteai pe fiară,
ce pot aici, vecin cu Dumnezeu?

Şi sigur crede că-ntr-această pară
a focului chiar mii de ani de-i sta
nici fir de păr din creştet n-o să-ţi piară.

De crezi că, poate, vreau a te-nşela,
tu mergi la foc şi ia temei credinţii
cu poala hainei, tu, cu mâna ta,

şi las-, o, las-oricare fric-a minţii!
Hai, fă-te-ncoa', vegheat venind cu mine!"
Dar eu tot ferm şi-n contra conştiinţii.

Văzând că stau tot ferm şi-nchis în mine,
atât mi-a zis, puţin, cu vorbe crude:
— "E zid de-aci-ntre Bice-a ta şi tine."

Precum, murind, de Tisbe când aude,
Piram deschide ochii şi-o priveşte,
când dudu-ncepe roşii-a face dude,

astfel, simţind că gheaţa-mi se topeşte,
privii spre el, când numele-l rosti,
ce mintea mea de-a pururi mi-o-ncălzeşte.

Şi-atunci mi-a zis şi fruntea şi-o-năspri:
— "Să stăm acum dincoa'?" şi-apoi surâse
cum faci c-un prunc, când foamea-l birui.

Şi-n foc intră naintea mea şi-i zise
să-mi vie-n urmă Staţiu, acela care
un drum atât de lung ne despărţise.

Când fui în flăcări, aş fi fost în stare
să sar spre-a-mi da răcoare-n fier topit,
atât era văpaia lor de mare.

Spre-a mă-ntări deci, tatăl meu iubit:
— "Eu parcă-i văd şi ochii",-a prins să spuie
şi tot numai de Bice mi-a vorbit.

Cântând, ne conducea pe-o cărăruie
un glas din foc, iar noi, spre el ţintiţi,
ieşirăm iar la malul care suie.

— "Voi, cei aleşi de tatăl meu, veniţi!"
suna-ntr-un foc cu-atari lucori senine,
că-ntoarse-n lături ochii-mi biruiţi.

— "Stă soarele-n apus şi-amurgul vine,
grăbiţi-v-, a mai zis, nu-umblaţi agale
cât timp apusul nu-i subt umbre pline."

Suia prin stâncă drept a noastră cale
spre-un punct aşa, că rupt de mine fuse
în faţa-mi soarele de-adânc din vale.

Puţine trepte-acel urcuş ne duse
când şi ştiam, din umbra-mi ce s-a stins,
şi eu şi ei, că-n spate-acum ne-apuse.

Şi, pân-a prinde-n tot al ei cuprins
aceeaşi faţă a zării
şi-a fi şi-al nopţii văl egal întins,

toţi trei făcurăm pat vro treapt-a scării,
căci frânse-aici a muntelui natură
putinţa-n noi, nu farmecul urcării.

Cum fac, când stau şi rumegă din gură
şi caprele, ce iuţi,
umblau pe culmi, cât timp flămânde fură,

şi-al lor cioban, cât timp tăcute stau
în mult umbriş pe-aprinsul miez de vară,
proptit stă-n bâtă şi de pază-l au,

sau cum păstorul, care doarme-afară,
petrece noaptea-ntins pe lângă vite,
păzind să nu le-mprăştie vro fiară,

toţi trei aşa-n târzii acum clipite,
eu ca şi-o capră, ca păstorii ei,
scutiţi în scocul stâncii-acei scobite.

Puţin puteam să văd pe-afară ce-i,
dar şi prin strâmtul loc văzut-am stele,
mai limpezi şi mai mari ca de-obicei.

Gândind aşa şi-aşa privind la ele,
mă prinse-un somn, un somn de-acel ce are
viziuni de stări cari n-au să te înşele.

În ceasul, cred, când prima-i scăpărare
pe munte-n est frumoasa Citeree,
ce-n foc de-amor aprinsă-n veci ne pare,

păru frumoas-o tânără femeie,
c-o văd în vis, cum cântă-n mers şi-adună
pe-o luncă flori, cununi ca să le-ncheie.

— "Să ştie-oricine-ar vrea să i să spună
că Lia-mi sunt, şi-acesta-i placul meu:
s-alerg să-mi fac cu mândre mâni cunună.

Să-mi plac gătit-aşa-n oglindă vreu;
dar soră-mea, Rahira, nu-şi mai lasă
oglindă ei şi şade-aşa mereu.

Să-şi vadă mândrii ochi, de-atât îi pasă,
ca mie-a mă găti cu mâna mea;
spre văz e ea, iar eu spre fapte-atrasă."

Acele-albori ce-n zori să văd de-abia,
pe-atât mai dragi căror se-ntorc în ţară,
pe cât ei mân tot mai vecini cu ea,

goneau tutindeni noaptea cea fugară
şi somnul meu cu ea. Deci m-am sculat,
căci şi-ai mei mari maeştri se sculară.

— "Acel fruct dulce-aşa de mult cătat
pe-atâtea crengi, de grijele mortale,
azi foamei tale-n pace-ţi va fi dat."

Virgil, întors spre mine, acestea-a sale
cuvinte-a zis, şi-n lume daruri nu-s
ce-ar fi-n plăcere-acestora egale.

Şi-atâta dor pe-avutul dor mi-a pus,
încât simţeam cu orice pas că zborul
îşi creşte-avântul său spre culme-n sus.

Şi, când pe-al scării vârf am pus piciorul,
pe cea din urmă treapt-a ei, în fine,
privind la mine,-a zis conducătorul:

— "Şi-eternul foc şi-al vremii mai puţine
văzutu-l-ai şi-ajuns-ai, fiul meu,
de-unde nimic eu nu mai văd prin mine.

Prin minte şi-arte-aici te-adusei eu.
De-acum plăcerea ta s-o iai ca duce;
eşti scos din orice drum şi strâmt şi greu.

Vezi soarele ce-n faţa ta străluce,
vezi iarba-n câmp şi flori şi arborei
ce-acest pământ de sineşi le produce.

Pân-or să vie mândrii ochi acei,
acei ce-n plâns cereau scăparea ta,
tu poţi şedea, poţi merge unde vrei.

Nici glas nici semn tu nu-mi mai aştepta,
e liber, drept şi tare-al tău arbitriu
şi-ar fi greşal-a nu ţi-l asculta;

deci domn pe tine te-ncunun şi-nmitriu."

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul II

Iar soarele-ajunsese pe-orizonul
al cărui cerc de-amiazăzi învăleşte
în punctul cel mai sus al său Sionul,

iar noaptea, ce-n opusul cerc roteşte,
ieşea din Gange cu acea Măsură
ce-i lunecă din mâni când se-mplineşte;

aşa că albii-obraji şi de purpură
ai mândrei Aurori, din locul meu,
de multă vârstă galbeni se făcură.

Pe malul mării noi mergeam mereu
şi-acum, aşa cum răzgândiţi drumeţii
cu gândul merg, dar umbletu-l au greu.

Şi iat-atunci, că,-n faptul dimineţii,
cum roşul Mars pe marea-ntunecată
adânc spre-apus străbate-alboarea ceţii

aşa văzui—vai, să-l mai văd o dată!—
venind spre noi un punct de foc pe mare
cum nici un zbor iuţime-aşa n-arată.

Şi,-n timp ce, vrând să-i fac o întrebare,
mă-ntoarsei spre maestrul meu o clipă,
mai luciu-l revăzui şi mult mai mare.

Şi de-ambele lui părţi se-ntinse-n pripă
ştiu eu ce alb şi, dedesupt,
acú văzui alt alb încet cum se-nfiripă.

Dar ne-ntrerupt maestrul meu tăcu
până ce-ntâiul alb aripi deschise
şi-atunci pe-acest luntraş îl cunoscu.

— "Grăbit să cazi acu-n genunchi", îmi zise,
"şi-nchină-te! E înger acest foc.
De-acum solii de-acestea-ţi sunt trimise.

Vezi cum respinge-orice-omenesc mijloc;
nu vrea lopeţi, nici altfel de vântrele
decât aripi spre-acest departe loc.

Vezi cum spre cer întinse stă cu ele
şi bate-n vânt cu aripi de lumină,
cari n-au schimbare ca umana piele."

Venind mereu deci paserea divină,
vedeam cum ea tot mai de foc se face,
că nu putui s-o rabd în ochi vecină;

eu m-aşternui. Şi-o luntre-aşa zburace
opri la mal, şi-aşa de fulg făcută,
că nici c-un semn n-a stins a apei pace.

De har divin întreagă străbătută,
la cârmă sta angelica solie
şi morţi în luntre-avea mai mulţi de-o sută.

"Când Israil ieşit-a din robie"
cântau cu toţii-un singur glas, în cor,
şi psalmu-ntreg cu tot ce-ntr-însul scrie.

Făcând un semn al crucii-asupra lor,
pe mal au dat năvală aceştia iute,
iar el, precum veni, plecă cu zor.

Străin acestei ţări necunoscute
şi-uimit părând, în jur privea poporul
cum fac acei ce văd nemaivăzute.

Tutindeni soarele-azvârlea cu zorul
în plină zi săgeţi şi,-arzând ferbinte,
gonea din miezul bolţii Căpriorul,

când, ochii ridicându-i noua ginte
spre noi, a zis: — "Rugămu-vă, de ştiţi,
ce drum spre deal avem de-aci nainte?"

Iar dulcele maestru: — "Voi gândiţi
că poate noi am şti această ţară,
dar, ca şi voi, străini suntem, veniţi

puţin ceva nainte-vă, pe-o scară
a altui rău şi-atât de aspru drum,
că joc acest urcuş o să ne pară."

Băgând de seam-apoi cu toţii cum
îmi suflă gura şi că-s viu adică,
de-uimire multă-ngălbenir-acum.

Precum, pe lâng-un sol ce-oliv ridică,
se-ndeasă toţi s-aud-o noutate
şi-a fi strivit nici cui nu-i este frică,

acele umbre-aşa steteau mirate
cu toate-acum, în faţa mea privind,
uitând că merg să spele-a lor păcate.

Văzui pe una cum porni, dorind
cu-atâta foc să mă cuprindă-n braţă,
că fui mişcat şi eu ca să-l cuprind.

Năluci ce numai par că au o viaţă!
De trei ori vrând să-l am la piept, bătui
de trei ori pieptu-mi, gol având în faţă.

De-uimire, cred, eu galben mă făcui,
dar el zâmbi,-ndărăt trăgându-şi pasul,
iar eu, urmându-mi drumul meu, trecui.

Duios el m-a rugat să stau, iar glasul
făcând să ştiu ce umbră e,-l rugai
s-amâie-o clipă pentru noi popasul.

— "Cum drag în carnea morţii tu-mi erai,
mi-eşti drag", a zis, "şi-acum când mi-e luată.
De-aceea stau. Dar tu ce drumuri ai?"

— "Casella meu! Spre-a mă re-ntoarce-odată
aici la voi, fac calea mea de-acum,
dar cum de-a ta-i atât de-ntârziată?"

— "Nu-mi fu făcut ultragiu nicidecum,
că el, ce ia oricând pe-oricine îi place,
de mult mi-a tot negat al mării drum.

Din justă vrere, vrerea lui se face
şi-i drept că, de trei luni, el ia-ntre-ai lui
să plece-oricine vrea-n deplină pace.

Iar eu, care pe-al mării mal stătui,
de unde Tibru-ncepe ca să moară,
primit de el cu bună vrere fui

din locul cătră care-l vezi că zboară,
căci orişicând aci s-adun-oricine
din cei ce nu spre-amarul râu scoboară."

— "Vro nouă lege dacă nu-ţi reţine
memoria şi-uzul cântului acel
ce-adese-a stins atâta dor în mine,

alină-mi bietul suflet puţintel",
aşa-l rugai, "că,-n trupu-i care moare
venind aici, mi-e truda morţii-n el."

"Iubirea-n gând cu mine vorbitoare",
aşa-ncepu şi dulce-aşa cântând,
că sună şi-azi în mine-acea dulcoare.

Măestrul meu şi eu şi toţi cei stând
cu el păreau că-n farmecul ce-avură,
n-aveau pe lume-altce nimic în gând

şi-atenţi la cânt şi nemişcaţi stătură,
când: — "Ce-i aici, de-umblaţi aşa de-ncete?"
strigă deodat-onestul moş din gură.

"Ce preget e? Ce lene-n gând vă dete?
Urcaţi spre deal, spre-a rupe solzii-acei
ce-opresc pe Cel Etern să vi s-arete!"

Precum, pe când adun-ori boabe,-ori mei,
porumbii ce s-adună la mâncare,
şi fără-a se-nguşa ca de-obicei,

deodată-şi lasă hrana, când le pare
că văd ceva venind ce-i înspăimântă,
cuprinşi fiind de-o grijă mult mai mare,

aşa văzui lăsând şi ceata sfântă
cântarea ei. Spre deal fugi-napoi
cum fuge-un om ce n-are nici o ţântă,

şi-n fugă mai târzii n-am fost nici noi.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XXXIV

– "Stindardul regelui din Iad e-n drum
spre noi"; aşa-ncepu Virgil cuvântul,
"priveşte, deci, de poţi să-l vezi de-acum."

Cum pare seara, când e sur pământul,
sau când o ceaţă dă să se răsfire,
departe-o moară ce-o-nvârteşte vântul,

aşa-mi păru că văd ceva clădire.
Şi-atunci după Virgil eu mă dădui,
neavând de vânt alt loc de-adăpostire.

Eram şi unde, şi cu groaz-o spui,
stau umbre-n gheaţ-adânc acoperite
şi-aşa se văd ca-n geam un nod al lui,

o seamă drepte şi-altele trântite,
şi multe-n creştet, sau cu chipul feţei
la tălpi adus, ca arcu-ncolăcite.

Sosind şi unde-adânc pe câmpul gheţii
Virgil crezu că-i vreme-a-mi arăta
pe cel ce-a fost o culme-a frumuseţii,

m-aduse-n faţa lui, şi-n faţă-mi sta,
şi: – "Iată Dis! Şi iată punctu-n care
cu mult curaj tu cat-a te 'narma!"

De-a mea şi mută şi-ngheţată stare
să nu mă-ntrebi acum, şi nici n-o scriu,
căci nu-i cuvânt să poată spune-atare.

Eu n-am murit, dar n-am rămas nici viu;
socoţi, de ai vrun strop de duh în tine,
ce-am fost când fui cum n-aş mai vrea să fiu.

Stăpânul groazei ce-i fără de fine
ieşea până-n buric din gheaţa lui,
iar eu c-un uriaş conviu mai bine

decât un uriaş c-un braţ de-al lui;
acum socoţi tu-ntreaga lui făptură
când totului asemeni părţi îi pui!

De-a fost frumos cât azi e stârpitură
de când privi duşman pe-al său părinte,
din el se scurge-a lumii-ntregi ordură.

Ce-uimire-mi năvăli deodată-n minte
văzând la el trei feţe-avându-i ţeasta!
Părea de sânge cea de dinainte,

iar alte două ce s-uneau cu-aceasta
pe umeri drept la mijloc le-a avut,
şi acolo se-ntâlneau unde-ar fi creasta.

Între-alb şi galben dreapta mi-a părut,
iar cea din stânga-n felul cum o are
un om de pe-unde Nilul ia-nceput.

Şi-un rând de-aripi avea sub fiecare
cum n-am văzut pe mări mai mari vintrele,
şi nici ca Dis corabie-aşa de mare.

Nu pene-având, ci lucie-atare piele
cum vezi la liliac, şi vânt stârnea
în trei direcţii când bătea cu ele,

şi-ntreg Cocitu-n gheaţă-l prefăcea.
Din şase ochi, cu labe-nsângerate
din guri, pe trei bărbii el plâns scurgea.

Cum rupe in o meliţă ce-l bate,
aşa-n trei guri rupea şi el pe trei,
şi-i măcina pentru-ale lor păcate.

La ăst dincoa-i părea muşcarea ei
nimic, în rând cu-acea zgârietură
ce gol lăsa-l pe spete de-orice piei.

– "Acest cu-a muncii cea mai iute-arsură",
mi-a spus Virgil, "e Iuda Scariotul,
picioare-afar-având şi capu-n gură.

Din doi ce stau cu capu-n jos, din botul
cel negru-al lui, atârn-afară Brut,
şi vezi-l cum se zbate mut cu totul.

Iar cel ce pare-aşa de 'nalt crescut
e Casius, dar noaptea suie",-mi zise,
"şi-i timp de mers, căci toate le-am văzut."

L-am prins de după gât cum el voise,
şi loc pândind şi clipă priincioasă
când largi au fost aripile deschise,

Virgil s-a prins de coasta cea păroasă,
şi-apoi din păr în păr mai cu folos,
descinse printre peri şi gheaţa groasă.

Iar când era şi unde-al coapsei os
din grosul şold începe-a face şale,
trudit Virgil întoarse capu-n jos,

cu mare greu, în locul tălpii sale,
şi prins de peri ca omul ce-ar sui
credeam de el că iar mă-ntoarce-n vale.

Şi greu suflând, ca-n lipsă de puteri:
– "Te ţine strâns, căci n-avem altă scară
ieşind din lumea veşnicei dureri!"

Ieşind prin gura unei stânci afară,
m-a pus să şed pe-un mal apoi, şi-n fine
pe fix pământ şi-a sale tălpi călcară.

Privii în sus, crezând să văd, vezi bine,
pe Dis cum l-am lăsat, dar îl văzui
cu tălpi în sus întinse, stând sub mine.

Cel gros de cap va crede-acum că fui
năuc de-uimit, că-n el putinţă nu e
de-a şti ce punct fu pe-unde eu trecui.

– "Ridică-te",-ncepu Virgil să-mi spuie,
"e drumul rău, şi lung-a noastră cale,
iar soarele spre-al terţei miez se suie."

N-am fost aici în vrun palat cu sale,
ci-ntr-un amurg şi pe-un pământ eram
cum e prin munţi în peşteri naturale.

– "Maestre",-am zis, "pe când mă ridicam,
'nainte ce să ies din Iad, mă-nvaţă
şi fă să pierd eroarea care-o am:

cum şade-acesta-nfipt, făr-a fi-n gheaţă,
cu capu-n jos, şi cerul cum ajunse
aşa-n curând din seară-n dimineaţă?"

– "Te crezi şi-acum dincolo", el răspunse,
"de centrul unde perii-i prinsei eu
ai viermelui ce lumea ne-o străpunse.

Cât timp mă scoboram, erai mereu;
când m-am întors, treceam prin punctul care
din orice parte-atrage tot ce-i greu.

Şi-acum tu eşti sub ceru-a cărui zare
ne-acoper-acel mare loc uscat,
pe-o culme-a cui muri cel cu născare

şi cu viaţa de om făr' de păcat.
Deci stai pe-opusa sfer-a-ngustei mese,
pe care tu-n Giudeca jos ai stat.

Când noaptea moare-aici, dincolo iese,
iar cel ai cărui peri ne-au fost urcării
drept scări, stă-nfipt aşa precum fusese.

Din cer căzu pe-această parte-a zării,
şi-acel pământ, ce fu pe-aici, şi-a pus
de spaima lui zăbranic apa mării,

şi-a curs spre-al nostru emisfer opus
şi poate, spre-a fugi lăsă şi-aceste
deşerte locuri şi-a zbucnit în sus.

Departe de Satan cam cât îi este
mormântu-ntreg, e jos aici un loc
dar nu văzut, ci dându-ţi de el veste

un mic pârâu ce scoborând pe-un scoc,
de dânsul ros prin stânci crăpate-avându-l,
se pleacă lin în cotitoru-i joc."

Pe-ascunsu-i drum intrarăm deci şi-urmându-l
pornirăm să ieşim iar la lumină
şi făr-a ne mai sta spre-odihnă gândul,

urcarăm din adânca vizuină,
şi-ndată s-arătă privirii mele,
ca printr-un ochi, a cerului grădină

şi-aici ieşirăm spre-a vedea iar stele.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XXI

Dar setea naturală-n noi, aceea
ce nu ţi-o curmi decât cu apa care
la puţ ceru-o lui Hristos femeia,

m-ardea, făcând, pe-aşa de grea cărare,
trudită după domn să-mi pară duca,
şi mil-aveam de justa răzbunare.

Şi-atunci, pecum de Crist ne scrie Luca,
cum el, de-abia ce din mormânt ieşi,
la doi pe cale-şi arătă năluca,

în urma noastr-un suflet se ivi,
privind la gloata care-ntinsă zace,
şi-abia-l văzurăm numai când rosti,

zicând: — "O, fraţi, s-aveţi din ceruri pace!"
Grăbiţi noi ne-am întors şi-un semn Virgiliu
făcu precum aşa se cade-a-l face

şi-a zis apoi: — "Fericelui conciliu
te-adune-n pace-atotjudecătorul
ce-osândă-mi dete-n vecinicul exiliu!"

— "Cum", zise el iar noi mergeam cu zorul,
"voi umbre de sunteţi de cer răspinse,
atât de sus voi cum făcurăţi zborul?"

Iar doctorul: — "De-observi ce semne stinse,
de-un înger scrise, poartă fruntea lui,
tu vezi de-o fi-ntre neamul care-nvinse.

Nu-i toarse însă acea, ce-a toarce nu-i
trudită-n veci, întreaga cantitate
ce-o-nfaşă Cloto şi-o urseşte-oricui;

deci sufletu-i, şi-al tău şi-al meu un frate,
nu poate singur şti ce drum s-apuce,
neavând vederi cum nouă ne sunt date;

din iad, din larga gur-a lui, ca duce
fui scos acestui viu şi-a noastră şcoală
cât poate şi de-acum îl va conduce.

Dar, dacă ştii, de ce păru-n răscoală
tot dealul, de curând, şi-un chiu întins
de ce-au scos toţi din culme până-n poală?"

Aşa-ntrebând, în ţintă mi-a atins
dorinţa mea, şi,-aşa sperând, nu toată,
dar mare parte-a setei mele-a stins.

Răspunse el: — "Nimic nu-i ce să poată
divina coastă-n rânduiala ei
s-o tulbure şi nici din uz s-o scoată.

Nu ştie-ăst loc schimbarea vremii ce-i.
Când cerul vrea pe-ai săi în cer să-i vadă,
se-ntâmpl-atunci, dar nu dintr-alt temei.

De-aceea ploi, şi rouă, şi zăpadă,
mai sus de-urcuşul cu trei scări, nici brume,
nici grindină nu pot nicicând să cadă;

nici nori nu ies, ori negri,-ori numai spume,
nici fulger nu, nici a lui Taumas fiică,
ea, care-şi schimb-adese locu-n lume;

nici abur sec mai sus nu se ridică
decât acele scări ce-am spus, pe care
vicarul lui Sân-Pietru şade-adică.

El tremură mai jos, puţin, ori tare,
dar vântul cel ce-n scorburi s-ar ascunde,
ştiu şi eu cum, mai sus putere n-are.

Se zbate-ăst deal când simte-se oriunde
curat vrun duh să zboare-n sus spre sfere
sau tinde-a vrea, iar chiotu-i răspunde.

Dovadă că-i curat e simpla-i vrere ce,
liber-absolut să mearg-airea,
cuprinde-un duh şi-i dă spre-a vrea plăcere.

Dintâi el vrea, dar nu-i dă păs dorirea
pe care cerul contrapunct i-o pune
spre-a vrea dureri cum vru păcătuirea.

Iar eu, ce-avui căznirii-a mă supune
cinci sute şi mai mult de ani, fui vrând
să intru-n pacea unei stări mai bune.

De-aceea fu cutremur şi cântând,
pe-ntregul deal, măriri aceste cete
la cel etern spre-a le sui-n curând."

A zis şi, cum, pe cât mai mult ţi-e sete,
pe-atât îţi place şi mai mult a bea,
nu pot să spui destulul saţ ce-mi dete.

— "Acum văd mreaja ce vă prinde-n ea",
vorbi Virgil, "şi cum scăpaţi văd bine,
şi-al vostru chiu şi trămurul ce vrea;

dar fă-ne-acum să ştim şi despre tine
ce om ai fost şi pentru ce-ai zăcut
acei cinci sute de-ani aci-n suspine."

— "Când bunul Titus, cu-ajutorul vrut
de cer, a răzbunat acele răni din care
s-a scurs prin Iudă sângele vândut,

cu-acel un nume ce şi-onoru-l are
şi traiul cel mai lung, a prins să spună,
trăii, faimos, dar nu-n creştină stare.

Fu dulce-atât a lirei mele strună,
că din Toluza-n Roma fui adus
şi mirtu-mi fu pe merit dat cunună.

Am nume Staţiu la cei vii de sus.
Tebani cântai şi-am prins de-Ahil-a scrie,
ci-n drum povar-a doua m-a răpus.

Al flăcării divine foc şi mie
sămânţă-mi fuse-ardorii ce-arătam
ca şi-altora de-apoi, mai mulţi de-o mie.

De Aeneis vorbesc, căci mam-o am
în versul meu şi doică totodată
şi fără ea n-aş trage nici un dram.

De-aş fi putut trăi şi eu deodată
cu-acest Virgil, cu drag aş rămânea
şi-un an mai mult în cazna ce-mi fu dată."

Privi, la vorba asta,-n faţa mea
Virgil, tăcând, şi: — "Taci!" zicea-n privire.
Nu poate îns-o vrere tot ce vrea,

căci plâns şi râs urmeaz-a lor pornire
aşa de mult, că mai puţin el zace
sub vrere-n cei cu cea mai bună fire.

Zâmbii ca unul ce cu ochiul face,
iar duhul a tăcut privind la mine
şi-n ochi, că-n ei ni-e gândul mai verace.

— "Să-ţi duci pe culme truda ta cu bine,
îmi zise el, dar spune-mi ce fusese
ăst fulger de surâs pe-obraji la tine?"

Fui strâns acum din două părţi: spusese
Virgil să tac, iar Staţiu mă conjură
să spui; şi-atunci oftai şi mă-nţelese

Virgil şi-a zis: — "Nu sta-n încurcătură
să-i spui, ci spune-i tot, să-i fie-n ştire
ce-ţi cere, vrând cu-aşa de mare arsură".

— "Tu, poate,-am zis, te miri de-a mea zâmbire,
antice duh, şi cauţi cauza ei,
dar şi mai mult voiesc să mi te mire:

El, cel ce-n sus conduce ochii mei,
e chiar acel Virgil ce-n tine puse
puterea de-a cânta viteji şi zei.

De crezi că alt motiv la râs m-aduse
să-l laşi ca fals şi-atribuie-l, cum fu,
acelor despre el de tine spuse."

S-a şi plecat să-mbrăţişeze-acu
genunchii lui Virgil. Dar el: — "Nu, frate,
căci umbră sunt şi eu, şi umbră tu!"

Sculându-se de jos: — "Ce cantitate
de-afect îţi port o vezi acum tu bine,
că eu, uitând a noastră golătate,

mă port c-un mort ca şi cu trupuri pline."

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XVII

Socoţi, creştine, de te-a prins pe golul
din Alpi vrodat-o negură, prin care
de-abia zăreai ca prin pelcea sobolul,

şi cum, când deasa şi-umeda-ncărcare
începe-a se rări şi vezi pe sus,
prin ele abia, bolnav un glob de soare,

şi-atunci vei fi cu-nchipuirea ta
pe-aproape-adus să vezi şi tu ca mine
ăst soare-aici pe-un timp când se culca.

Şi-aşa deci, potrivindu-mi paşii bine
cu-ai lui Virgil, ieşii din nor afară
în ziua moartă jos, pe sub coline.

O, fantazie, care-ades separă
pe om de lume,-ncât el n-are ştire
chiar mii de tube-n jur de-ar fi-n fanfară,

de n-ai din simţuri, de-unde-ai tu pornire?
Te mişcă vro lumină-n cer iscată
prin sine,-ori vrerea cui ne-o scurge-n fire?

Făptura ticăloasei, ce schimbată
fu-n paserea ce simte-a ei plăcere
supremă-n cânt, îmi apăru deodată,

iar mintea mea atât de cu putere
s-a strâns în sine-ncât degeaba-n el
făcu să-i fie-oricărui simţ ce-i cere.

Feroce-apoi un răstignit rebel
descinse ca vedenie-ntr-a mea minte,
trufaş în faţă-i şi murind astfel.

Şi marele-Ahasver îi sta nainte
şi-Estira lui şi justul Mardochi
ce-ntegru fu şi-n fapte şi-n cuvinte.

Iar, când şi-acest tablou mi se topi
prin sineşi el, cum piere şi-o băşică
din lipsa apei care-o face-a fi,

în vis îmi apăru o jună fiică
plângând amar şi-aşa zicând: — "Regină,
de ce-n mânie-ai vrut a fi nimica?

Tu te-ai ucis să scapi pe-a ta Lavină
şi m-ai pierdut; şi-s eu care boceşte;
nu plânge, mam-, a lui, ci-a ta ruină!"

Precum se rupe-un somn când ne loveşte
lumină nouă-nchişii ochi şi, pân-a nu
muri de tot, el rupt se zvârcoleşte,

aşa vedenia mea se rupse-acu,
când faţa mea de-o mult mai grea lucoare
decât ni-e nouă-n uz lovită-mi fu.

Privii să văd cam unde-aş fi eu oare,
ci-atunci un glas ce-a zis: — "Pe-aici să suie",
făcu din mine-oricare-alt gând să zboare,

ca-n locul lor atâta dor să puie
să văd pe cel ce-a zis, cum e şi vrerea
în care-odihnă, până n-află, nu e.

Dar, ca de soare, când, orbind vederea,
lumina-i multă-l face-ntunecat,
aşa mi-a fost învins-aici puterea.

— "Acesta-i sol divin şi, nerugat,
ne-arată drumul muntelui spre bine
şi-n propria sa lumină e-mbrăcat.

Cu noi el face ca şi-un om cu sine:
Acei ce-aşteaptă rugi, văzându-ţi zorul,
haini doresc să nege-a face bine.

Chemării sfinte-urmeze-ne piciorul,
suind cât timp prea noapte încă nu-i,
căci până-n zori ne-opreşte-apoi zăvorul."

Aşa vorbi şi paşii mei ş-ai lui
spre-o scară-ntorşi tindeau la ea să vie
şi,-ndată ce la prima treaptă fui,

simţii mişcări de-aripi cum îmi adie
pe-obraji un vânt, şi: — "Beati, printre ele.
pacifici, cari n-au o rea mânie!"

Erau acum aşa de sus acele
luciri ce sunt ai nopţii-năintaşi,
încât albeau pe cer tutindeni stele.

— "O, tu, putere-a mea, de ce mă laşi?"
ziceam în gând, simţind că se topeşte
mereu puterea slabilor mei paşi.

Eram şi unde scara conteneşte
urcuşul ei şi-am stat înfipţi părând
asemeni navei când la mal s-opreşte.

Puţin am stat, atent, aici, crezând
prin noul cerc s-aud vro noutate;
mă-ntoarsei spre Virgil apoi, zicând:

— "Să-mi spui, o, dulce tată, ce păcate
în cercu-acesta-şi spal-al său popor?
De stăm din mers, nu sta din cuvântate."

Iar el: — "Iubirea binelui, ce lor
fals ţel le-a dat, o-ndreapt-aici; trândava
lopat-acum o bat din nou cu zor.

Ci-atent asculte gândul tău şi-afla-va,
spre-a şti mai bine,-atâta lămurire,
că rod frumos aduce-ţi-va zăbava.

N-a fost fără de-amor nicicând zidire,
cum nu-i, mi-a zis, puterea creatoare,
iar el, cum ştii, e psihic sau din fire.

Dar cel firesc e-n veci făr' de eroare;
greşeşte primul, sau ţintind răime,
sau dând un plus, ori minus de vigoare.

Cât timp e-ntors spre bunurile prime
şi-n cele secundare-nfrână zborul,
nu poate naşte-o rea plăcere-n nime.

Dar, când s-a-ntors spre rău, sau prea cu zorul
vâneaz-un bun, sau prea puţin, zidirea
lucreaz-atunci cum nu vrea Creatorul.

De-aici tu poţi pricepe că iubirea
e-n voi sămânţ-a tot ce se socoate
virtute,-ori fapt ce merit-osândirea.

Dar, pentru că iubirea-n veci nu poate
să-şi uite-obiectul drag spre care cură,
scutite-s de-ura proprie-n lume toate.

Şi, cum nu poţi concepe-o creatură
nici ruptă de-al ei prim, nici stând de sine,
străin de el e orice-nclin spre ură.

Deci răul vrut, de-mpart, cum judec, bine,
e numai răul ce pe altu-l doare
şi-n lutul vostru-n triplu chip el vine.

Strivind pe-al său vecin spereaz-onoare
un om, aşa că numai asta-l face
din slava lui pe-acela să-l doboare.

Se teme-alt om că poate să-l dezbrace
de-onor şi faimă altul care suie, deci
ciudă-l prinde şi contraru-i place.

Alt om ofensa-n suflet şi-o încuie
hain atât, că-i orb spre răzbunare
şi-unicu-i gând e pe-altul să-l răpuie.

Acest triform amor e cel pe care
îl plâng mai jos. Dar de-altu-acum să-ţi spun
ce bunu-n chip corupt în ochi îl are.

Confuz concepe-oricine primul bun,
în care cat-odihnă şi-l doreşte:
Deci toţi spre a-l dobândi silinţă-şi pun.

Deci spre-a-l vedea şi-avea, de vă-mboldeşte
prea-ncet al vostru-amor, după căinţe
cu just amar, ăst cerc vă pedepseşte.

Mai este-un bun, ci nu-s în el priinţe,
căci nu-i nici bun temei, nici fericire,
nici sad şi fruct a orice mântuinţă.

Cei prea porniţi spre-acest fel de iubire
deasupra-ne-n trei cercuri ai să-i vezi.
Cum este însă tripla-le-mpărţire

nu-ţi spun, ca însuţi tu să cercetezi."

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XII

Cumplit un scoborâş acea grămadă
de stânci era, şi-n spaime-atât de plină,
că orice om s-ar fi-ngrozit să-l vadă.

Precum prin tremur sau printr-altă vină
din jos de Trent pe-o parte-a văii sale
pe-Adige-l strâmtoreaz-acea ruină,

încât din culmea de-unde-a curs la vale
se fac până pe şes prăpăstii-adânci
încât cei ce-ar fi sus n-au nici o cale

atare-un clin făceau şi-aceste stânci.
Şi sus pe surpături, întins să zacă
ruşinea Cretei, monstrul, sta pe brânci,

scârbosul zămislit în falsa vacă.
Văzându-ne-a-nceput să muşte-n sine
ca-n furie-acel ce n-are-altce să-şi facă.

Virgil atunci spre el: – "Acest ce vine
tu poate crezi că-i principele-Atenei
acel ce sus a stins suflarea-n tine?

El nu-i adus de vrăjile viclenei
surori ce-avuşi; fugi, fiară, şi fereşte,
căci vrea să vadă caznele Gheenei."

Precum un bou, ce-n clipa când primeşte
toporu-n cap, îşi rumpe funia lui,
nu poate-umbla, ci beat se-mpleticeşte,

aşa pe-această fiară o văzui.
Şi-atunci Virgil: – "Să treci, cât timp pe fiară
tu-n furie-o vezi, prin pasul ce-l făcui."

Pe coastă-n jos pornirăm aşadară,
pe pietre cari jucau peste abis
sub mine-ades prin noua lor povară.

Mergeam gândind. Iar el: – "Tu poate"-a zis,
"gândeşti ce-i râpa asta apărată
de monstru-acest turbat ce l-am ucis?

Dar vreau să ştii şi tu că-ntâia dată
când fui aci-n adâncul Iad adus
această râpă rea n-a fost surpată.

Dar nu nainte mult, greşit de nu-s,
de ce-a trecut prin Iad Biruitorul
ce-atât de mare plean lui Dis i-a dus,

cumplit s-a zguduit din tălpi ponorul
acest mudar, încât crezui că prinde
întregul univers să simt-amorul

ce-n haos lumea mai ades o-ncinde
cum cred mai mulţi, şi-n acel timp căzură
aceste stane vechi şi-aici şi-altinde...

Şi-acum priveşte, căci pe-aproape cură
un râu de sânge-n care fierb de veci
câţi rău prin silă altora făcură."

– "Ah, oarbă furie, poftă, ce nu treci!
cum zbaţi în scurta viaţă biata gloată
şi-n cea etern-aşa de rău ce-o 'neci!"

Şi larg văzui un şanţ, ce merge roată
precum mi-a spus Virgil, şi-ncunjurând
încinge-a ăstui cerc câmpia toată,

iar între el şi 'naltul zid, fugând
văzui armaţi centauri cum se-nşiră,
cum vii, dup-al lor fel, umblau vânând.

Văzându-ne venind, ei toţi s-opriră,
iar trei au şi pornit din ceata lor
şi proaspete săgeţi pe arc tocmiră.

Iar unul de departe: – "Ce ponor
vi-e dat? Voi doi ce scoborâţi priporul,
vorbiţi din deal, căci altfel vă dobor."

– "Vom da răspuns", a zis conducătorul,
"de-aproape lui Chiron, căci nu spre bune
lucrări te-a-mpins pe tine-apururi zorul!"

Şi-apoi: – "Acesta-i Nes", a prins a-mi spune,
"murind de dragul mândrei Dejanire,
prin propriul sânge-a vrut să se răzbune.

Acel ce-şi ţine-n piept a sa privire
Chiron e, cel ce-avu pe-Ahil în casă,
al treilea, Fol, ce furii-avea din fire.

Sunt unii ce-n juru-acestor şanţuri pasă
şi trag săgeţi în suflete cari ies
mai mult din râu decât au drept să iasă."

Spre-acele fiare sprintene-am purces
şi, după ce cu-a armei crestătură
Chiron al bărbii stuf puţin l-a dres,

astfel despădurindu-şi larga-i gură:
– "Vedeţi şi voi, fârtaţi, că se clăteşte
ce-atinge-acel din dos, pe unde cură?

Piciorul mort nu face-aşa, fireşte."
Virgil, ce-i sta la piept, în locu-n care
o fire-a sa cu-a doua i-o-ntâlneşte:

– "E viu", a zis, şi am însărcinare
să merg, să vadă Iadu-ntreg, cu el
nevoia-l poartă, nu vrun plac ce-l are.

Iar cine-mi dete-o slujbă de-acest fel,
osane cântă-n sfânta-i locuinţă –
el nu-i tiran, nici eu vrun duh mişel!

Pe-acea putere deci, ce-mi dă putinţă
să trec pe-aceste căi îngrozitoare,
dă-mi unul dintre-ai tăi mai de credinţă,

şi pe-unde-i vad prin râu să ne scoboare,
şi-n spate treacă-mi viul, căci altcum
n-am cum să-l trec, că nu e duh să zboare."

Spre dreapta sa Chiron s-a-ntors acum:
– "Te-ntoarce, Nes, şi du-i, şi la-ntâlnire
cu alt vrun stol, tu fă să-ţi facă drum."

Şi-a lungu-acelei ape clocotite
priveam urmând fidelu-nsoţitor,
pe fierţii-acei ce scot urlări cumplite.

Înfipt până sub ochi văzui popor,
iar Nes: – "Aceştia-s cei cari prădară
şi-acei tirani ce-au făptuit omor.

Plâng relele făcute-n chip de fiară
şi-al Ferei domn şi Dionis hainul
ce-a dat Siciliei ani de jale-amară.

Ăst cap cu plete negre-i Ezzelinul,
dincoa', şi-aici cu plete mai deschise
a fost Obizo d'Est, şi cu deplinul

e drept că fiu-i proclet îl ucise."
Privii spre duce-atunci, dar: – "Dintre noi
aceasta-ţi fie-ntâi aici", îmi zise.

Nu mult mai merse Nes şi-oprit apoi
privi spre-o gintă până-n gât intrată
precum părea,-ntr-al sângelui şivoi.

Şi-o umbră ne-arătă stând izolată.
– "Acesta-i ucigaş inimii-acei
ce şi-azi mai e la Tamisa-onorată."

Văzui cu capu-ntreg, de-aici, mişei
ieşiţi din râu, şi-apoi şi până-n şale,
şi-aici şi cunoscui pe mulţi din ei.

Şi-aşa scădea mereu cumplita vale
încât de-acum doar gleznele-nvălea
şi-aici prin şanţ ne-a dat şi vadul cale.

– "Aşa precum urmeaz-a tot scădea
cum vezi, pe-această parte roşia baltă",
vorbit-a Nes, "aş vrea să crezi că ea

sporeşte-astfel pe partea ceealaltă
adâncul ei, până ce-ajunge unde
tiranii stau, să urle şi-n deolaltă.

Acolo vru justiţia să-i scufunde
pe-Atila cel ce-al lumii biciu fusese,
pe Pirh şi Sext, şi-amestec-a lor unde

de plâns cu spuma ce din clocot iese
etern, doi Rinieri, zvârliţi în Iad,
că multor căi le-au dat război adese."

Iar el se-ntoarse-apoi trecând prin vad.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul V

Lăsând acele umbre şi plecând,
urmam deci urma dulcelui meu duce,
când, dindărăt, cu mâna arătând,

un duh: — "Ia vezi, că parcă nu străluce
lumina-n stânga celui de desupt
şi ca şi-un viu el pare-a se conduce!"

Când m-am întors, văzui că ne-ntrerupt
fixat eram de-a lor căutătură
eu, eu şi jos al zilei luciu rupt.

Atunci Virgil: — "Ce gând nebun te fură,
încât şi-urcării-acum zăbavă-ţi face?
De-aceşti de-aici ce-ţi pasă ce-şi murmură?

Urmează-mă, iar ei şoptească-n pace!
Fii tare ca un turn ce nu-şi clăteşte
coroana-n vânt, de-ar bate-oricum îi place.

Căci omu-n care-a pururi se goneşte
un gând pe-alt gând, delungă ţinta lui,
căci unu pe-altu-n fugă se slăbeşte."

Eu ce puteam, decât că: — "Viu!" să spui?
şi-am spus şi-acel obraz puţin avându-l
ce-adese face demn să ierţi oricui.

Pe munte-n acest timp, încunjurându-l,
venea spre noi, puţin mai sus, popor
cântând un Miserere-n cor, cu rândul.

Dar, când văzură că eu pui zăvor
luminii cu-al meu trup, schimbară glasul
şi-un lung şi sarbăd "O!" fu cântul lor.

Iar doi din ei îşi şi-nteţiră pasul
spre noi, spre-a ne-ntreba, ca o solie:
— "în care cerc vi-e dat aici popasul?"

Virgil atunci: — "Vă-ntoarceţi şi le fie
acestea celor ce-au rămas ştiute:
că-n trup acesta-i om în carne vie.

Din cauza umbrei lui, de-au stat umplute
de-uimire aşa, atât mai am de spus:
Onoare-i daţi, căci poate să v-ajute!"

Eu n-am văzut mai iuţi nici meteorii
s-aprindă-n faptul serii-a bolţii slavă,
nici soarele topind în august norii,

cum ei au curs la deal fără zăbavă
şi cum, ajunşi, porniră-n jos poporul
cum făr' de frâie cură-n câmp o stavă.

— "Sunt mulţi aceşti ce vin acum cu zorul,
vorbi Virgil, şi toţi cu vro rugare,
deci mergi încet şi-ascultă-le-n mers dorul."

— "O, tu, acel ce spre fericea stare
te duci cu trupul ce din mamă-l ai,
strigau venind, fă-ţi grabei alinare

să vezi de nu cunoşti pe vreunul, vai,
spre-a duce despre el în lume ştire!
De ce tot mergi mereu? De ce nu stai?

Noi toţi murirăm moarte-ntru cumplire
şi până-n moarte-am tot făcut păcate
şi-atunci ne-a luminat cereasc-albire,

încât, căindu-ne,-am ieşit iertate
din viaţa noastr,-amici cu Dumnezeu,
ce-acum prin dorul de-a-l vedea ne bate."

— "Oricât vă tot privesc", răspunsei eu,
"nu pot să vă cunosc. Dar, de vă place
să fac, aleşi părtaşi, ce pot să vreu,

vorbiţi şi vreu să fac, pe sfânta pace
pe care, alergând din sfere-n sfere,
s-o cat ăst duce ce-l urmez mă face."

Iar unul a-nceput: — "În buna-ţi vrere
noi credem toţi, chiar fără jurăminte,
de n-o fi poate-un caz să n-ai putere.

Eu unul deci, a toţi mai înainte,
de-i mai vedea tu ţara dintre statul
lui Carlo şi Romagna, ai aminte,

te rog, şi-n Fano fă-mi atât cu sfatul,
că doar prin rugi ei poarta-mi vor deschide,
să-mi pot spăla cumplit ce-l am păcatul.

De-acolo fui, dar rănile perfide,
ce scurser-al meu sânge-n care-am stat,
îmi fură date-n ţări antenoride,

în cari eu mă credeam că-s mai vegheat.
Un d'Esti mi-o făcu-ntr-o ură care
mai mult-a fost decât îi fu iertat.

Spre Mira însă de cătam scăpare,
ajuns de ei la Oriac când fui,
aş fi şi-acum la cei ce au suflare.

Fugii spre bălţi şi-aci-ncurcat căzui
în trestii şi nămol şi, desfăcută,
în lac de sânge, viaţa mi-o văzui."

Şi-alt duh apoi: — "Cum vrei să-ţi vezi umplută
dorinţa ce te-a-mpins pe dealul sfânt,
cu buna mil-a mea tu mi-o ajută.

Din Montefeltre-am fost, Buonconte sunt;
Giovanna şi-alţii grija nu mi-o poartă,
de-aceea-mi port eu ochii-aci-n pământ."

— "Dar ce-ntâmplare, am zis, sau care soartă
te-a dus departe-atât de Campaldin,
că nu ştim unde-ţi zace haina moartă?"

— "Oh", zise el, "din jos de Casentin
o gârlă e şi-Archiano e chemată,
din sus de schit născută-n Apenin.

Spre locul unde-i cu-Arno măritată,
fugii pe jos, însângerând pământul
cu ce-mi scurgea străpunsa beregată.

Aci-mi perdui vederea, iar cuvântul
din urmă al Maicei nume-mi fu şi-apoi
acolo gol lăsatu-mi-am vesmântul.

Eu spui ce-i adevăr, tu-l du-ntre voi:
m-a prins un înger, îns-al tău, inferne,
strigă spre cel din cer: — "Tu mă despoi!

Ai dus, din el ce-avea dintre eterne,
răpindu-mi-l c-o biat-oftare bună,
dar celeilalte-altfel îi voi aşterne!"

Tu bine ştii-n văzduhuri cum s-adună
vaporii uzi ce-n ploi se-ntorc de-ndată,
ce-urcând ajung în frigul de sub lună:

deci vrerea rea ce numai rău-l cată
unind şi minte, vânt şi fum stârni
cu-a sa putere firii sale dată.

Şi-n faptul serii văile-nvăli
din Pratomagno până-n jugul mare
cu nori şi ceru-aşa-l acoperi,

că-n apă s-a topit întreaga zare,
iar câtă ploaie nu putu s-o-nghită
pământu-n el, prin văi cătă scăpare

şi-apoi, cu alţi torenţi mai mari unită,
căzu-n regalul râu cu-atâta hui,
că n-a mai fost vrun chip de-a fi oprită.

Află-ngheţatu-mi trup la gura lui
umflatul Archian şi-n Arn' mă-mpinse
şi crucea-mi desfăcu care-o făcui

pe piept, atunci când zbuciumul mă-nvinse;
purtat pe fundul lui apoi, curând
întreg în prada-i de nămol mă-ncinse!"

— "Ah, când tu-n lume vei fi-ntors, şi când
vei fi-ntrămat gustând călătoria,
vorbi acestui duh, alt duh urmând,

vorbeşte şi de mine-atunci! Sunt Pia,
îmi dete Siena trup, Maremma moarte:
O ştie-aceasta cel ce-n cununia

cea nou-a mea inelul vru să-mi poarte."

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul X

Urmam acum îngustei cărărui
ce e-ntre zid şi focul făr' de fine,
maestrul meu şi eu, în urma lui.

– "O, nalte geniu ce mă porţi cu tine
prin văile impii, cum ţie-ţi place,
vorbeşte,-am zis, şi-alină doru-n mine.

Putem vedea pe-acel popor ce zace
aci-n sicrie? Căci păzite nu-s
şi toate-şi au deschise-a lor capace."

– "Închide-se-vor toate", el mi-a spus,
"din Iosafat când s-or întoarce iară
tot insu-n trupul ce-l avuse sus.

De-această parte-un cimitir separă
pe toţi, cu Epicur pe-ai săi ciraci
cari sufletul prin trup îl fac să piară.

Iar altor întrebări ce mi le faci
răspuns avea-vei chiar aci-n genune,
ca şi dorinţii-acelei ce mi-o taci."

– "Nimic n-ascund, ci vreau, părinte bune,
cum însuţi tu ai vrut să mă dispui,
şi nu demult, puţine vorbe-a spune."

– "Tu cel ce-aşa-de-oneste vorbe spui
şi treci văzând cetatea-nflăcărată,
te rog, toscane,-oprire-n pas să pui,

căci eşti născut, cum graiul tău te-arată,
din nobila cetate, cărui eu
prea grea povară poate-i fui odată."

La glasul ăsta fără ca să vreu,
când el ieşi dintr-un sicriu, cu frică
m-am strâns puţin mai mult de domnul meu.

Dar el: – "Întoarce-te!", ncepu să-mi zică.
"Ce faci? Nu vezi pe Farinata care
din brâu în sus din groapă se ridică?"

Fixai deci ochii-n ochii-acestui mare.
El sta semeţ cu capul şi cu pieptul
părând că Iadu-ntru nimic îl are.

M-a-mpins atunci spre groapa lui de-a dreptul
Virgil cu mâna sa ca inimoşii,
zicându-mi scurt: – "Vorbeşte ca-nţeleptul."

Când fui sub poala groapei sale roşii,
în treacăt m-a privit, părând cu crunte
priviri, puţin: – "Ce neam ţi-au fost strămoşii?"

Eu vrând să-i spun de toate-n amănunte,
nimic nu i-am ascuns şi i-am vorbit.
Şi-atunci el a-ncreţit puţin din frunte.

Şi-a zis: – "Cu mine-ai tăi părinţi cumplit
ca şi cu-ai mei cu toţii se purtară,
de-aceea-n două dăţi i-am şi gonit!"

– "Deşi goniţi, cu toţii se-nturnară",
răspunsei eu, "şi-ntâiul şi-al doilea rând,
dar arta ast-ai tăi nu ţi-o-nvăţară."

Văzui până-n bărbie-atunci scoţând
o umbră capu-n groapa cea aprinsă
şi cred că ea-n genunchi era şezând,

şi-n jurul meu privi părând cuprinsă
de-un gând c-ar fi şi-altcineva cu mine,
dar când speranţa-ntreagă-n ea fu stinsă,

plângând mi-a zis: – "Ingeniul tău de vine
de sine-adus prin neagra-ne-nchisoare,
de ce nu e şi Guid-al meu cu tine?"

Răspunsei eu: – "Nu vin cu-a mea valoare.
M-aduce-acest ce-aşteapt-aici, şi cui
al vostru Guido nu prea-i dete-onoare."

Şi-al său cuvânt şi felul caznei lui
mi-au spus de-ajuns pe cine-l am în faţă
de-aceea-n vorbe-aşa de plin eu fui.

Atunci sărind în sus: – "El nu-i în viaţă?
«Nu-i dete»-ai zis; deci Guido mi-a murit
şi-n dulce soare nu se mai răsfaţă?"

Iar când apoi văzu că m-am oprit
şi-un preget scurt amân-a mea vorbire,
căzu-ndărăt şi nu s-a mai ivit.

Dar celălalt măreţ, el care-oprire
mi-a pus în mers, nici coastă n-a mişcat,
nici cap el nu, nimic nici în privire.

– "Că ei", vorbi-ntregind de-unde-a-ncetat,
"nu-nvaţ-al vostru chip de-ntors acasă,
mai mare-amar îmi e decât ăst pat.

Dar Doamna cea de-aici nici n-o să iasă
de cinci ori zece dăţi din cuibul ei,
şi-i şti ce greu această art-apasă!

Ci-aşa cum iară-n lume sus te vrei,
să-mi spui de ce-i cumplit ne-ndurătorul
popor în orice lege-a sa cu-ai mei?"

– "Măcelul face"-am zis atunci", şi-omorul
ce roş făcu al Arbiei râu, prin tine,
s-aducă-n temple-asemeni legi poporul!"

Iar el, clătindu-şi capul, cu suspine:
– "Nu singur fui, şi cu-alţii de m-am dus
nu făr-o cauz-am mers cu ei, vezi bine!

Dar singur eu, când ceilalţi au propus
că trebuie Florenţa dărâmată,
fui cel ce-o apărai cu fruntea sus!"

– "Găseasc-a ta sămânţă pace-odată",
răspunsei eu, şi rogu-te, din minte
să-mi rupi un nor ce-o ţine-ntunecată.

Voi parc-aţi prevedea de mai nainte
ce timpu-n viitor cu sine-aduce,
dar altfel parc-ar fi cu ce-i prezinte?"

– "Vedem cât poate şi-un miop s-apuce,
vedem ce vouă-n viitor vă pare,
atât ne-a mai lăsat supremul Duce.

Dar când s-apropie-ori sunt, ni-e oarb-oricare
ştiinţă-ncât străini de nu ne-ar spune,
n-am şti nimic de-umana voastră stare.

Deci poţi vedea că-ntreg ne va apune
şi daru-acesta-n clipa când zăvor
pe poarta vieţii secolii vor pune."

Atunci, ca şi străpuns de-al culpei zor:
– "Celui căzut să-i spui acum, fă bine,
că fiul lui e viu la cei ce mor.

Şi preget la răspuns de-avui în mine
să-i spui c-am fost gândind cu dubiu-acel
de-a cui eroare-s alb acum, prin tine."

Maestrul m-a chemat atunci la el.
Grăbit deci mai cerui să-mi spuie mie
ce soţ mai are-arzând în acest fel.

– "Cu mine-acolea zac mai mulţi de-o mie,
aici e şi-Ubaldin, şi Frideric
al doilea", zise, şi de-ajuns să-ţi fie."

S-ascunse-apoi, iar eu spre-al meu antic
poet mă-ntoarsei, frământând în minte
cuvântul lui, părându-mi inimic.

Porni Virgil şi-n mers aşa nainte
mi-a zis: – "Ce ai c-aşa te-abate gândul?"
Iar când i-am spus acele tari cuvinte:

– "Păstrează-n minte tot ce-auzi de-a rândul
în contra ta, şi-ascult-acum aci,
mi-a zis Virgil, un deget ridicându-l:

În faţa dulcei raze când vei fi
ai cărei ochi văd tot, al vieţii tale
întregul drum prin ea tu ţi-l vei şti."

Spre stânga-ntoarse iar a noastră cale,
lăsând în urmă zidul, şi ne-am dus
spre centru-apoi pe-un drum ce da-ntr-o vale

ce pân-aci-şi zvârlea putoarea-n sus.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XIII

Eram în capul scării de-unde vine
că muntele se-mparte-a doua oară,
pe care,-urcând, se vindecă oricine.

Şi tot aşa un brâu şi-aci-ncunjoară
întregul deal, ca-n prima-ncingătură,
atât că arcu-i mult mai strâmt scoboară.

Nici umbre-aici nu vezi, nici o figură;
păreţii lui şi golul drum întreg
asemeni sunt cu-a stâncii faţă sură.

— "De-oi sta s-aştept popor ca să-nţeleg
ce drum să iau, mă tem, Virgil vorbit-a,
că prea târziu voi şti ce drum s-aleg."

Spre soare-apoi şi-a-ntors nedumerita
privire-astfel că osie-a făcut
din dreapta sa, iar stângii-i dete-orbita.

— "Lumină sfântă-n care-acu-ncrezut
încep eu noul drum, a zis, condu-ne
cum cere drumul nou ce-am început.

Lumină dai, căldură dai, prea-bune,
deci tu ne fii mereu conducătorul,
de n-ai vrun alt temei ce ţi se-opune."

Pe-un spaţiu noi făcurăm paşi cu zorul
cât loc aici de-o milă se socoate,
în timp puţin, c-aşa ne-mpinse dorul.

Şi iată voci, dar ce popor le scoate
noi nu vedeam, spre noi zburau acu,
chemând cu drag la cina milei toate.

Cuvântul spus de-ntâia voce fu:
— "Vin n-au" şi-n zbor rostitele cuvinte
le-a spus din nou şi-n dosu-ne trecu.

Nici n-a fost stins ecoul vocii sfinte,
când alta-n urma ei: — "Eu sunt Oreste"
şi ca şi-aceea-n zbor trecu nainte.

— "O, tat-, am zis, ce glasuri sunt aceste?"
Abia-ntrebai şi-al treilea glas, din spate:
— "Iubiţi pe-acel ce inimic vă este!"

Virgil atunci: — "Cornicea asta bate
a pizmei vină şi-astfel de amor
sunt plesnetele acestui bici purtate.

Contrară voce-o are frâul lor;
şi cred că, până ce-o s-ajungi la pasul
iertării,-o să cunoşti- şi-acest popor.

Ci, -nfipt cu ochii de-unde vine glasul,
în faţă-ne tu duhuri vei vedea,
de-a lungul stâncii toate-având popasul."

Căscând cu mult mai mult privirea mea,
văzui în faţă-mi umbre cu mantile,
coloare-având cum stânca o avea.

Nu mult am mers apoi şi rugi umile
plângeau: — "Mario, cere pentru noi,
voi, sfinţi cu toţii,-o, Petre,-o, Mihaile!"

Nu cred c-ar fi pe lume-aici vrun soi
de oameni azi cu fire-aşa barbară,
cari n-ar fi plâns de ce-am văzut apoi.

Când fúrăm deci aproape-ncât s-apară
din schime clar ce-amar lor li se dete,
prin ochi durerea-mi izbucni amară.

Păreau că poart-un gros suman în spete
şi unul pe-altul razim îşi cătau
şi toţi şedeau proptiţi de-acel părete.

Aşa milogii-acei ce pâne n-au,
la hramuri stând, cerşindu-şi ce să-mbuce,
proptiţi deolaltă cap în cap ei stau,

ca mult mai mare milă să te-apuce,
nu numai prin auz, dar prin vedere,
căci tot aceeaş milă ea ne-aduce.

Cum n-au de soare orbii-o mângâiere,
aşa şi-aceste umbre-aici de cer
n-au nici o parte-n oarba-le veghere,

căci tras prin gene-aveau un fir de fier,
cusut precum la şoim i se petrece,
când nu-i supus la câte i se cer.

Părându-mi că-i injurie-n cale-a trece
văzând pe-aceştia făr' de-a fi văzut,
privii spre domn ca dubiul să mi-l sece.

ştiu-ndeajuns ce-am vrut să-i spui eu mut
şi, fără ca s-aştepte-a mea-ntrebare:
— "Vorbeşte,-a zis, dar scurt şi priceput".

Virgil mergea pe partea de pe care
să cazi din mal în gol prea lesne poţi,
căci gardenă-mprejur deloc el n-are;

şi-ntr-altă parte-aveam pe-acei devoţi
ce storc aşa prin trista cusătură
că-n plâns aveau scăldată faţa toţi.

Şi-ntors spre ei: — "O, gintă tu, sigură
să vezi lumina primă, ce dorinţii
supreme-a voastră-i cea mai mare-arsură,

să-mprăştie mila spuma conştiinţii
din voi cât de curând, ca să vă cadă
curat curgând printr-însa rîul minţii,

să-mi spuneţi voi, şi dulce-mi daţi dovadă
de-amor, de-i vrun latin pe-aci, şi bine
îi poate fi, cred eu, ca să mă vadă."

— "O, frate,-un cetăţean e fiecine
cetăţii cei din cer; ci vrei să spui
pribeag care-a trăit prin ţări latine?"

Puţin mai înainte de-unde fui
aşa-mi păru c-aud rostind cuvinte,
de-aceea, ca să văd, spre el trecui.

Văzui un duh părând că ia aminte
şi-aşteapt-atent, de-ntrebi tu cum anume,
el sus ţinea bărbia sa nainte.

— "Tu cel ce, spre-a sui-n mai bună lume,
te-ucizi, am zis, el eşti cel ce-ai răspuns,
să faci să te cunosc prin loc şi nume."

— "Din Sienna fui şi-nvidia m-a străpuns;
cu-aceştia-n rând îmi spăl ticăloşia,
plângându-i lui spre-a nu ne fi ascuns.

Nebună fui, deşi mă chem Sapia.
Mereu mai mare-aveam de rău străin
decât de propriu-mi bine, bucuria.

Şi, ca să crezi cuvântul meu deplin,
de fui nebun-ascult-a mele spuse.
Mergeam în jos pe-al anilor mei clin;

când oastea-n câmp pe lângă Colle-o duse
cetatea mea şi inimicii ei,
eu cerului cerui ce însuşi vruse.

Bătuţi şi puşi pe-amară fug-ai mei,
când am văzut ce goană-i despreună,
cumplit m-am bucurat de-a lor cădere,

încât, privind spre cer, strigai nebună:
De-acum ori este,-ori nu-i un Dumnezeu!
cum face mierla-n scurta vreme bună.

La finea vieţii mă-mpăcai şi eu
cu Cel-de-Sus, dar şi prin pocăinţă
eu tot n-aş fi scăzut amarul meu,

de n-ar fi fost să-mi fie cu priinţă
prin ruga-i Pietru Pieptenarul, care,
prin mila sa,-mi scurtă din suferinţă.

Dar cine-i fi tu cel ce-a noastră stare
ne-o-ntrebi şi porţi şi ochii-aşa cum vrei
şi sufli când vorbeşti, pe cum îmi pare?"

— "Vor fi cusuţi aici şi ochii mei,
dar numai timp puţin, căci adunară
puţin venin de-nvidie prin ei.

Dar groază-mi e de cazna cea amară
de mai de jos şi-n inimă simt bine
de-acum că sunt strivit de-a ei povară."

— "Dar cine te-a condus aici pe tine,
de crezi şi-ntr-un întors?" fu vorba lui.
— "Acest ce tace-aici şi e cu mine.

Sunt viu; de-aceea, dacă vrei să pui
s-alerge jos mortalele-mi picioare
şi pentru tine,-alese duh, să-mi spui."

— "E mare semn de-a cerului favoare
şi-atât de nou s-auzi ce ne vorbeşti;
ajută-mi deci prin ruga ta aoare!

Şi rogu-te pe tot ce tu iubeşti,
de-o fi vrodată să mai calci Toscana,
onoarea mea-ntre-ai mei să mi-o-ntregeşti.

Tu-i caută-ntre nebunii cei ce vana
speranţă-n Talamon o vor plăti
cu mult mai mult decât săpând Diana,

dar şi mai rău de admirali va fi."

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XXVI

Pe când de văzul stins steteam acu
speriat, din focul care-l stinse-n mine
ieşi un glas şi-atent el mă făcu,

şi-a zis: — "Cât timp va fi până-ţi revine
vederea-n ochi prin mine consumată,
e just să-l compensez vorbind cu tine.

Începe deci de suflet, şi-mi arată
spre ce-l ţinteşti? şi fii convins, de-orbia
din ochi, că nu-i de veci, ci deocamdată;

căci doamna, ce te-aduce pe câmpia
cea sfânt-aici, în ochii ei cuprinde
atari puteri ca-n mână-i Anania."

— "Cum vrea, târziu ori mai devreme,-or prinde
un leac şi ochii cari mi-au fost zăvorul
prin care-a-ntrat c-un foc ce-n veci mă-ncinde.

Al curţii-aceştia-atotaşezătorul
mi-e singur A şi O scripturii sfinte
pe care, mult-puţin, mi-o scrie-amorul."

Şi-acelaşi glas, ce-mi stinse mai nainte
al spaimei ger de-orbia-nchipuită,
mi-a dat curajul să rostesc cuvinte.

— "Tu trebuie prin mult mai deasă sită
să cerni", mi-a zis. "De cine-i deci mereu
săgeata ta spre-asemeni ţel ţintită?"

— "Dovezi şi-ale ştiinţei", zisei eu,
"ca şi porunca ce de-aici ne vine
imprimă-n mine-acest amor al meu.

Căci binele,-ntrucât îl ştim că-i bine,
aprinde-n noi amor pe-atât mai mare,
pe cât aprinde-un spor al său în sine.

Deci spre esenţa lui, ce este-atare
că orice bun ce n-ar fi-n sânul ei
abia-i din focul său o slabă zare,

mai mult decât spre-orice-s atraşi acei
cari pot acel un adevăr discerne
pe care-această probă ia temei.

Iar lucru-acesta minţii mi-l aşterne
şi-acea ce de iubire-mi spuse mie
că-i cea dintâi ca rang între eterne.

Şi sfânta voce cea de-a pururi vie,
ce-a zis lui Moise, despre ea spunând:
Eu vreau să vezi întreaga mea tărie,

chiar însuţi mi-o arăţi, când, începând
înalta veste-a tainei celei sfinte
de-aici, întreci orice nălţimi de gând."

Şi-un glas vorbi: — "Şi prin umana minte
şi prin cuvânt, ce tot ca ea vorbeşte,
suprem amor păstrează-i tu nainte.

Dar spune-mi şi-asta tu: nu simţi, fireşte,
c-ai fi spre-amor atras şi de-alte strune?
Ce ţepi mai sunt prin care te-mboldeşte?"

Nu-mi fu ascuns ce-avu-n intenţiune
vulturul lui Hristos; văzui şi-ascunsul
spre care vru să-nping ce-aveam a spune.

Deci: — "Toate-acele ţepi", îmi fu răspunsul,
"ce pot împinge-un om spre Dumnezeu
în inimă-mi concurg şi cu de-ajunsul;

căci eul lumii-ntregi şi eul meu,
şi moarte a ce-o muri spre-a-mi da fiinţă,
ce sper-orice fidel cum sper şi eu,

cum şi rostita-mi vie conştiinţă
m-au smuls din malul dragostei deşarte
şi-n mal m-au pus, al celei cu priinţă.

Iar frunzele grădinii-n care-mparte
podoabe-eternul domn iubite-mi sunt
cât este-a lor de el donata parte."

Iar când tăcui, atât de dulce-un cânt
trecu prin cer şi,-ntrând în melodie,
cânta şi doamna mea-ntreitul sfânt.

Precum trezit de-o fulgură prea vie,
prin simţul văzului ce,-mpins de-acute
lucori, aleargă dintr-o ie-n ie,

şi-atâta eşti, de-acea trezire iute,
confuz încât ţi-e groază de-a vedea
cât timp nu vine mintea să te-ajute,

aşa, cu ochi ce-aveau străfulgerare
la mii de leghe-acum, din ochii-mi moi
goni Beatrice-a mea orice-nnorare.

Văzui, decât vedeam, mai clar apoi
şi, ca năuc, am şi-ntrebat deodată
de-a patra faclă ce-o vedeam cu noi.

— "În sânu-acestor raze se desfată
acel ce-a fost, răspunse ea vioaie,
creat ca suflet prim de-al lumii tată.

Precum, când trece-un vânt, dentâi se-ndoaie
cu vârfu-n jos şi-apoi de sineşi ea
se nalţă iar, prin propriu-i act, o foaie,

aşa şi-uimit, în vremea ce-mi vorbea,
făcui şi eu şi-mi dete bărbăţie
cumplitul dor de vorbă ce m-ardea.

— "Tu, fruct, cui scris îţi fu, şi singur ţie
copt gata să te naşti, tu,-ntâi născute,
cui nor-, ori fiică-ţi este-orice soţie,

smerit, atât cât poate-a mea virtute,
te rog de-o vorb-a ta! Tu-mi vezi ardoarea
şi mut eu tac spre-a te-auzi mai iute.

Se zbate-un animal sub pânz-aoarea,
că psihicele-i stări sunt manifeste
prin ce mişcări îi face-nvălitoarea;

aşa-mi dădea şi primul om de veste,
prin haina ce-mbrăcat în foc îl ţine,
spre-a-mi face placul cât de gata este

şi-a zis: — "Mai bine ştiu ce dor e-n tine
mai bine-l ştiu, deşi-al tău glas îl tace,
decât ştii tu ce crezi că ştii mai bine;

căci eu câtesc oglinda cea verace
ce-şi face-oricare lucru-o copie-a lui,
ci-o copie-a sa niciunul nu se face.

Tu vrei să ştii cât timp e de când fui
de domnul pus în mândrul rai, în care,
pe-aşa de lungă scară-adus, tu sui,

cât timp mi-a fost vederii-o desfătare;
vreai cauza dreapt-a marelui dezdemn,
ce limb-avui şi, de-am creat-o, care?

O, fătul meu, nu c-am gustat din lemn
fu-n sineşi cauza lungului exiliu,
ci numai c-am trecut şi peste semn.

Acolo, de-unde fu chemat Virgiliu,
cu patru mii trei sute doi de sori
am stat dorind acest divin conciliu;

prin zodii-apoi, cu ochii muritori
văzutu-l-am făcând întreaga roată
de nouă sute şi treizeci de ori.

Iar limba ce-o vorbii fu stinsă toată
pe când Nimrod cu-ai săi n-avea nici gând
să facă cea ce-n veci n-avea să-l poată;

căci orice fapt-a minţii,-n timp urmând
plăcerii voastre-umane şi rotirii
acestor roţi, n-au trainic trai nicicând.

Că oamenii vorbesc e fapt-a firii;
iar firii-apoi nimic nu-i pasă, dacă
voi daţi aşa sau altfel curs vorbirii.

Şi, pân-a nu veni-ntr-acea cloacă,
numit-a lume El supremul bine,
din care-mi vine-odihna ce mă-mbracă,

Eli apoi; şi-aşa veni de sine
căci astfel e ce oamenii uzează,
ca frunza-n pom, că piere şi-alta vine.

Pe dealul cel ce mai spre cer cutează,
am stat, cu viaţa-onestă şi pierdută,
din ceasul prim şi până-n cel ce-urmează

pe-al şaselea, când Sol cadrantu-şi mută."

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul I

Lăsând în urm-o mare-aşa grozavă,
de-acum, spre-a trece ape mult mai bune,
vântrele-ntinde-a duhului meu navă

şi-ncep de-al doilea regn acum a spune,
în care, spre-a fi demn de cerul sfânt,
umanul spirit scoarţa şi-o depune.

O, muze sfinte, căci al vostru sunt,
aci-mi renaşteţi moarta mea cântare
şi-aici puţin ridice-mi al meu cânt

Calliope-ajutând cu glasu-i care
izbi-n Pieride-aşa ca să nu poată
etern spera, sărmanele-o iertare.

Coloarea dulce de safir, ce toată
senina zare-a cerului curat
umplea văzduhul până-n prima roată,

un farmec dulce-n ochi mi-a răvărsat,
când fui ieşit la larg din moarta boare
ce şi-al meu suflet şi-ochii mi-a-ntristat.

Iar mândra stea spre-amor îndemnătoare
făcea tot ostu-n zâmbet să s-alinte
slăbind a Mrenei, ce-o-nsoţea, lucoare.

Spre dreapta-ntors apoi, luând aminte
alt pol, văzui un grup de patru stele,
cel nevăzut decât de-ntâia ginte.

Părea şi ceru-nveselit de ele;
sărac e nordu-n văduvia lui,
că-n veci nu vede-asemeni flăcărele!

Sătul de-a lor privire-apoi când fui
şi-un pic spre-alt pol privii, spre partea-n care
perise Caru-acum, un moş văzui,

stând singur lângă mine, şi de-atare
respect prin toate-i demn, cum unui tată
nicicând nu-i datoreşte-un fiu mai mare.

Avea o barbă lungă şi-nspicată
cu alb, asemeni pletelor, şi-avea
pe piept o dublă viţ-a lor scăpată,

iar faţa-i de lumină i-o umplea
din patru stele sfinte-a lor lucoare,
părând că soarele stă-n faţa mea.

— "Voi ce sunteţi? Din vecinica-nchisoare
de ce fugiţi pe negrul râu în sus?"
a zis mişcând a feţii-onestă floare.

"Ce facl-avurăţi? Cine v-a condus
ieşind din hăul nopţii-ntunecate
ce-n veci pe-a morţii văi osând-a pus?

Astfel sunt legile din iad călcate,
ori pus-au nouă lege-n cer că-s demne
să-mi intre-n peşteri duhuri condamnate?"

Virgil acu-nceput-a să mă-ndemne
smerit şi-n faţă şi-n genunchi să fiu
şi-mi da prin ochi, prin mâni şi vorbe semne.

Răspunse-apoi: — "Eu nu de sine-mi viu.
Din cer o doamn-a scoborât să-mi facă
rugarea ca-nsoţind, s-ajut pe-un viu.

Aceasta este starea-ne. Dar, dacă
voinţa-ţi e să ştii mai multe tu,
nimic nu poate-a mea, negând, să-ţi tacă.

El ultima sa noapte n-o văzu,
ci-atât de-aproape-i fu, prin el, nebunul,
încât s-o vadă foarte-aproape-i fu.

Deci fui, şi numai adevărul spunu-l,
trimis să-l scap, ca nu de tot să cază,
şi-alt drum n-avui decât acesta unul.

Făcui pe-ntregul neam pierdut să-l vază
şi vreau să vadă şi poporul pus,
ce-aici se curăţă sub sfânta-ţi pază.

Ar fi prea lung să-ţi spui cum l-am condus
de-a te vedea şi-a te-auzi pe tine;
puterea asta dată-mi e de sus.

Să-ţi placă deci a te-nvoi că vine.
El caută libertatea, scumpul dar,
cum cel ce-i moare ei o ştie bine

şi-o ştii, căci pentru ea nu-ţi fuse-amar
murind s-arunci în Utica vestmântul
ce-n marea zi luci-va-n multu-i har.

Acesta-i viu, n-a rupt deci legământul
etern, nici eu, căci nu sunt în căznire,
ci-n limbul sunt din care-ţi roagă sfântul

tău spirit Marcia, plină de-umilire
în ochii-oneşti şi-acum de-a ta s-o ţii;
te-ndură deci de noi, pe-a ei iubire,

să-ţi trec a tale şapte-mpărăţii,
şi am să-i duc a ta recunoştinţă,
de crezi că-i demn prin iad numit să fii."

— "Fu Marcia, cât timp avui fiinţă,
vederii mele drag-aşa, fireşte,
încât îi împlineam orice dorinţă.

Ci-acum, că peste râul rău trăieşte,
nu pot s-o mai ascult, căci mi s-a scris,
când scos eu fui, o lege ce m-opreşte.

Dar, dac-o doamnă sfântă te-a trimis,
cum zici, n-aştept ochi dulci să mă convingă,
destul îmi e să spui că ea mi-a zis.

Deci mergi şi fă-l pe-acesta să se-ncingă
cu neted janc şi spală-i faţa bine
ca orice pat-a ei de-acum s-o stingă,

căci nici c-un fel de nor nu se cuvine,
în ochii săi, să-ntâmpine pe solul
ce-i primul serv al cetelor divine.

Acestui munte-un şes îi face-ocolul,
pe jos, pe unde marea-l înălbeşte,
şi mult trestiş produce-n el nămolul.

Căci nici o plant-acolo nu trăieşte
din câte-au trunchi lemnos sau poartă foi,
căci nu se-ndoaie-n valul ce-o loveşte.

Dar nu-mi veniţi din nou pe-aici, apoi.
Iar soarele ce iese-o să vă-nspire
ce drum pe deal mai lesne-ar îi de voi."

Şi-apoi peri. Eu, gata de pornire,
nimic zicând, lângă poet mersei
şi-n ochii lui fixai a mea privire.

Iar el: — "Urmează, fiule, paşii mei!
De-aici ne-ntoarcem, căci de-aici declină
câmpia-n jos spre marginile ei."

Amurgu-nvins de-a zorilor lumină
părea fugind, aşa că-n depărtare
vedeam şi marea cea de tremur plină.

Pe-un câmp pustiu mergeam ca omul care,
cătând pierdutu-i drum, până ce nu-i
ajuns la el, degeaba drumu-i pare.

Când fúrăm şi-ntr-un loc, în umbra cui
cu soarele se luptă multa rouă,
căci prea puţin o scade-arşiţa lui,

uşor îşi puse palmele-amândouă
Virgil pe iarba fragedă; eu, însă
ştiind ce vrea lucrarea lui cea nouă,

spre dânsu-ntinsei faţa mea cea plânsă
şi-atunci îmi apăru coloarea vie
ce-n iad îmi fuse-atâta vreme stânsă.

Venim apoi la marea cea pustie,
ce-n veci plutind pe ape-i nu văzu
vrun om ce-apoi şi-ntoarcerea s-o ştie.

Mă-ncinse-aici cum altuia-i plăcu,
şi, ce minune!,-ndată ce-şi culese
umila plantă, ea din nou crescu

deodată-n locul de-unde mi-o rupsese.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XXXI

— "Tu, cel ce-aştepţi a trece râul sacru",
şi-a-ntors spre mine-al vorbei vârf subţire,
ce, şi tăind, aşa-mi păru de acru,

şi, făr-a mă cruţa, urmă-n vorbire:
"e drept? Să-mi spui, e drept? Sunt mari acuze
şi-i just s-ascult şi-a ta mărturisire."

Puterile-mi erau însă confuze,
aşa că vocea-mi se mişcă spre grai,
ci-n drumul ei s-a stins până la buze.

Puţin stătu şi-apoi: — "De ce mai stai?
Răspunde-acum, căci Lete încă-n tine
n-a şters urâtele-amintiri ce ai!"

Dar groaza mea-n amestec cu ruşine
atare-un "Da" mi-au scos cu voce stinsă,
c-a fost nevoie de-ochi spre-a-l prinde bine.

Precum, când se destinde-o prea întinsă
balistă, rupe coarda şi-arc şi-atare
de fier e ţinta mult mai slab atinsă,

aşa m-a frânt povara mea cea mare
şi-aşa de plin de plâns şi-oftaturi fui,
că gura-nchise vocii-orice cărare.

Şi iarăşi ea: — "Dorinţelor ce-avui
şi cari făceau să caţi supremul bine,
mai sus de care-alt bun nici unul nu-i,

ce gropi, găsit-ai tu-mpedecăminte
sau ce cătuşe-astfel că trebuia
să pierzi speranţa mergerii nainte?

Şi ce-nlesniri apoi şi ce câştiguri
pe-a altor frunte-aşa ţi s-arătară,
c-ai fost silit de ele să te-asiguri?"

Târziu şi dup-o lung-oftare-amară,
cu greu avui şi glas să dau răspuns
ce-abia cu trudă buzele-l formară.

Plângând: — "De-a lumii bunuri", am răspuns,
"atras eu fui spre-o falsă bucurie
de-ndat-atunci când tu mi te-ai ascuns."

— "De-ai fi negat, tăcând, ce-mi spui tu mie,
mai neştiută tot n-avea să poată
să-ţi fie culpa ta. Alt jude-o ştie!

Fiindcă îns-acuză culpa toată
chiar gura ta, în sfântul nostru sfat
se-ntoarce spre-ascuţiş duşmana roată.

Dar de-alte dăţi spre-a fi tu mai bărbat,
sirene când auzi, şi mai multă
ruşine spre-a simţi de-al tău păcat,

descarc-al plânsului temei şi-ascultă,
şi-auzi cum trebuia pe-opusul drum
să-mi fi urmat, când fui din lume smulsă.

Natura şi-arta farmec pân-acum
nu-ţi dete-aşa ca-n mândrul trup ce-mi fuse
prinsoare-atunci şi-n ţărnă-i astăzi scrum.

Supremu-ţi farmec deci de să pierduse
prin moartea mea, ce bun lumesc fu-n stare
s-abată-n lături minţile-ţi seduse?

Dator ai fost la prima săgetare
a falselor plăceri să urci în pripă
pe urma mea ce nu mai fui atare.

Ce-aveai să laşi în jos a ta aripă,
s-aştepţi loviri, ori vro duduie, poate,
sau alte-atari plăceri ce ţin o clipă?

Nici dou-ori trei un pui nu le socoate,
ci laţ a-ntinde paserii bătrâne
şi-a trage-n ea săgeţi degeaba-s toate."

Aşa cum stă şi ochii-n jos îi ţâne
şi-ascultă mut un prunc, recunoscând
greşala sa şi pocăit rămâne,

aşa stăm eu şi iar îmi zise: — "Când
te doare-aşa c-auzi, ridică barba
ca şi mai mare-amar să ai văzând!"

Pe-un vechi stejar, cum smulge-o mână iarba,
l-ar smulge mai uşor un vânt adus
din Alpi sau vânt din ţara lui Iharba,

de cum nălţai eu barba, când mi-a spus;
dar, când prin barbă faţa mi-o-nţelese,
văzui ce-otravă-n vorbe ea mi-a pus.

Când faţa mea-nălţat-apoi fusese,
văzui pe-acei ce-s primă creatură
că jocului de flori sfârşit pusese;

şi-a mea vedere, nu de tot sigură,
s-a întors spre doamna ce privind stetea
spre cel cu două firi într-o făptură.

Sub vălul ei, şi peste râu, părea
că-ntrece-atât fiinţa ei antică
pe cât, trăind, pe toate le-ntrecea.

M-au ars căinţele cu-a lor urzică,
încât simţeam suprema ur-acu
pe ce m-a smuls mai mult de-a mea amică,

iar inima-mi atari mustrări avu
că-nvins căzui, şi ce-a mai fost de mine
o ştie-aceea care cauză-mi fu.

Şi-n fire-apoi când mi-am venit în fine,
frumoasa ce-o-ntâlnii venind agale
deasupră-mi sta şi: — "Prinde-m-acum bine!"

zicând, mă-mpinse până-n gât în vale
şi, tras de ea prin râu, uşor pluti
ca şi-o suveică pe-apă ca pe-o cale.

Şi-atât de dulce-un cântec s-auzi
"Spăla-mă-voi", când lângă mal ea stete,
că nu să-l scriu, dar nu-l pot nici gândi;

şi, capu-n braţele frumoasei fete
avându-mi-l cuprins aici, mă puse,
scufuns cu el întreg, să beu din Lete.

M-a scos apoi scăldat şi-apoi mă duse
la cele patru zâne-n hora lor
şi-un braţ pe mine fiecare-şi puse:

— "Noi, stele-n cer şi nimfe-aici în cor,
Beatricei tale serve i-am fost date,
când nici n-a fost descins la cei ce mor.

Te-om duce-n ochii ei, dar, spre-a străbate
lumina lor, vor ageri pe-a ta
acele trei, căci văd mai luminate."

Şi-apoi mă duse corul ce cânta
la pieptul fiarei, unde-ntoars-airea,
ci-acum privind spre noi, Beatrice sta.

Şi-au zis: — "Acum tu nu cruţa privirea,
că-n faţă ai smaraldele din care
săgeţi cândva-ţi trimise-n piept iubirea."

Şi doruri, mii şi toate-o-nflăcărare,
lipiră ochii mei de-ai ei, ce ţintă
priveau mereu asupra sfintei fiare.

Şi-n ei se reflecta acvila sfântă
ca soarele-n oglinzi, acum divin,
acum uman părând că se-nvestmântă.

De-am fost mirat, şocoat-orice creştin,
văzând că-n el inmobil lucrul zace
şi numai chipu-l schimb-aşa deplin.

Şi-n timpul ce-n uimire-aşa şi-n pace
gustam acum din alimentul sfânt,
ce, dându-ţi saţ, tot mai flămând te face,

prin actul lor ce ce-arăta că sunt
din mult mai nalt un trib, acea triadă
veni dansând pe-angelicul ei cânt.

— "Fă ochii sfinţi, Beatrice, o, fă-i să cadă",
aşa cântau, "spre cel cui drag' tu-i eşti
şi-atâta drum veni ca să te vadă!

Din graţie,-o, fă-ne dar să-i dezvăleşti
şi gura ta, să-ţi vadă vorbitoare
şi-a dou-a ta frumseţe ce-o-nvăleşti!"

A vecinicei lumini, o, tu, splendoare,
din câţi, Parnase,-ngălbinesc sub tine
la umbra ta şi-ţi beau de prin izvoare,

ah, cine n-ar fi tulburat ca mine
de-ar vrea s-arate cum mi te-ai ivit
când tu, umbrită de-armonii divine,

aci-n deschis văzduh, te-ai dezvăluit!

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul IX

În dulcele său pat lăsând iubitul,
amanta lui Titon cel vechi, aşa
albind la orizont tot răsăritul,

de pietre scumpe fruntea ei lucea,
tocmite-n chipul friguroasei fiare
a cărei coadă, când loveşte,-i rea.

Iar noaptea două stări, cum ea le are,
făcuse,-urcând spre locul unde stam,
şi-aripi acum plecá spre-a treia stare,

când eu, ce încă aveam ce-mi dete-Adam,
căzui de somn, ca cel ce nu mai poate,
pe iarba unde-aceştia cinci eram.

În ceasul, deci, când rândunica scoate
jălitu-i plâns spre-a zorilor lumină,
aminte-având întâiu-i bocet, poate,

când mintea-n noi e mult mai peregrină
din carnea ei şi mai negânditoare,
şi-a ei vedenie-aproape e divină,

părea că-n vis eu văd, plutind în soare,
cu pene de-aur un vultur, ce-n zbor
cu-ntinse-aripi stă gata să scoboare;

părea că este-acolo unde-n nor
peri, lăsându-şi soţii, Ganimede,
când smuls el fu şi dus in sfântul cor.

Gândeam: "El stă pe-aci, aşa se vede,
din simplu obicei, căci poate-alt loc
de-a fi prădat de el nedemn îl crede."

Păru apoi că-n larg rotitu-i joc,
cumplit căzând ca fulgerul, mă prinse
şi-n sus cu el mă duse până-n foc

şi parc-aici şi eu şi el s-aprinse.
Şi-atât m-ardea închipuitu-acel
pojar de sus, că somnul meu se stinse.

Nu cred c-Ahil s-a deşteptat
altfel, rotind în jur priviri ce-nmărmurise
de-atâta loc străin pe lângă el,

când mamă-sa lui Chiron i-l răpise
şi-l duse-n Schiros, adormit pe braţă,
de unde-n urmă-l scoase-apoi Ulise,

cum eu mă deşteptai, când, de pe faţă
perindu-mi somnul,-ngălbinii deodată,
ca omul când de-o mare spaimă-ngheaţă.

Văzui cu mine singur pe-al meu tată,
de două ceasuri soarele-n tărie
şi-n larg spre mare faţa mea-nturnată.

— "N-ai nici o grijă şi ştiut să-ţi fie
că-n bun loc stăm", vorbi conducătorul,
"deci nu scădea, ci-ncinge-a ta tărie!

Ajungi acum să vezi şi purgatorul.
Vezi largul zid ce-n jur îl cercuieşte,
iar unde pare rupt îi stă zăvorul.

Pe când al zilei fapt de-abia mijeşte,
iar sufletu-ţi dormea-n el, pe câmpia
pe care-atâta floare-o-mpodobeşte,

venind, o doamn-a zis: — "Eu sunt Lucia.
Să iau pe-acest ce doarme să mă laşi,
să-i fac mai lesne-astfel călătoria."

Cei trei la umbre-n vale sunt rămaşi.
Ea te-a luat şi, zi cum se făcuse,
în sus veni, iar eu pe-ai dânsei paşi.

Şi-aici te-a pus, dar mai întâi îmi spuse
cu mândrii ochi de-această sfântă-ntrare
şi-apoi şi ea şi somnul tău se duse."

Cum prinde-un om în dubiu-mbărbătare
şi schimbă-n siguranţă frica lui,
când verdele-adevăr în faţă-l are,

aşa şi eu, iar, când văzu că nu-i
în mine spaimă, cel ce-mi vru tot bine
porni pe deal şi-am prins şi eu să sui.

Tu bine vezi cum eu înalţ, creştine,
materia mea, să nu te mire dară
că pui şi duh mai mult ca s-o sprijine.

Şi,-aşa suind, eram unde de-afară,
ce-ntâi şi-ntâi o scorbură părea,
cum este-n zid firida ce-l separă,

văzui că-i poartă, şi că stau supt ea
trei scări de trei colori deosebite
şi-având portar ce mut încă stătea.

Şi, tot mai larg privirile-mi ţintite
pe el, văzui că şade-n capul scării
c-un chip aşa că ele-mi fur'-orbite.

C-o spadă-n mâni, în felul apărării,
ce-atari lucori lăsa-n priviri să-mi pice,
c-ades le-ntoarsei oarbe-n largul zării.

— "Voi doi de jos, aşa-ncepu a zice,
ce vreţi şi cine-i cel ce v-a condus?
Vegheaţi ca drumu-n sus să nu vă strice!"

— "Cunoscătoare-a ce-i pe-aici, de sus
venind, o doamnă, zise-al meu părinte,
de-această poartă chiar acum ne-a spus."

— "Spre bine paşii ducă-vi-i nainte!
vorbi din nou acel gentil portar.
Păşiţi acum pe-a noastre trepte sfinte!"

Spre ele-am mers; şi prima ca de var
era din piatră lucie, curată
şi lins-aşa că mă reda cum par;

ca purpura, dar mai întunecată,
din piatr-, a doua, aspră şi bătrână,
şi-n lat şi-n lung în multe părţi crăpată;

şi-a treia apoi, a ambelor stăpână,
părea porfir cu-aşa coloare nouă
ca sângele ce-acum zvâcni din vână.

Pe-aceasta deci cu tălpile-amândouă
sta sfântul sol, şezând pe-un prag cum nu e
mai plin de licur clarul strop de rouă.

Văzând că buna vrere-a mea mă suie,
Virgil îmi dete-ndemn: — "Acum tu lui
smerit să-i ceri ca poarta s-o descuie."

La sfintele-i picioare m-aşternui,
cerându-i mila porţilor deschise,
ci-n piept dintâi de trei ori mă bătui.

El şapte "P" pe frunte-atunci îmi scrise
cu-al săbii vârf şi-apoi: — "Pe dealul sfânt
tu vezi de-nchide-aceste răni", îmi zise.

Culoare de cenuşe,-ori de pământ
ce-l sapi uscat avea a lui hlamidă;
şi două chei a scos de sub veşmânt,

de-argint şi de-aur, dând ca să deschidă
cu alba-ntâi, cu-a doua-apoi, la fel
şi-aşa-mpăcat-a inima-mi avidă.

— "Când una dintre chei", ne zise el,
"o lesne-umblare-n broasca porţii-o neagă,
rămâne-atunci închis acest tunel.

Mai scumpă-i una, ci-alta cere-o-ntreagă
ştiinţă şi-artă a celui ce-o-nvârteşte,
fiindcă nodul numai ea-l dezleagă."

Când Petru mi le-a dat, a zis: — "Greşeşte
mai bine cui descui, decât la scară
să ţii popor ce mila ţi-o cerşeşte."

Şi-mpinse-acele uşi, când loc ne dară.
— "Intraţi", ne-a zis, "ci-aveţi de grijă bine.
că,-n urmă-ţi de te uiţi, te-ntorci afară."

Şi, când pe cardeni se-nvârtiră-n fine
acele două-aripi la poarta sacră,
de fier, şi tari, şi-adânc de vuiet pline,

nici n-a gemut Tarpea, nici mai acră
n-a fost aşa, văzând cum îi dispare
Metell' cel bun, lăsând-o-n bunuri macră.

Spre primul când mă-ntoarsei cu-ncordare
şi parc-a fost Te Deum ce-au cântat
şi-un dulce glas s-amesteca-n cântare.

Şi, ce-auzeam, în mine-a deşteptat
o stare-aşa precum ţi-e sâmţământul
când voci şi-organe cânt-amestecat

şi-acum auzi, şi-acum n-auzi cuvântul.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul IV

Când ori durerea-n noi, ori voia-bună
cuprinde-a noastr-oricare vro simţire,
într-însa-ntregul suflet ni s-adună,

deci parcă de-alta n-are nici o ştire;
cu-aceasta baţi eroarea care crede
că sufletul e-n om cu triplă fire.

Deci, când aude omul sau când vede
ce-i ţine duhul prins de-o vrajă multă,
nu simte timpul ce grăbit purcede,

căci alta e puterea care-ascultă
şi de-alta sufletul robit ţi-l ai;
făţişă-i una, şi-alta ca ocultă.

Pe-acestea sigur însumi le-ncercai,
pe când mergeam, pe Manfred ascultându-l,
căci soarele pe cer s-urcase mai

cinzeci de scări şi n-am fost observându-l
când fúrăm unde-acele umbre-alese
strigară-n cor: — "Pe-aici e ce vi-e gândul!"

Spărturi mai mari în gardul său adese
c-un braţ de spini ţăranul şi le-astupă,
pe când în struguri bruna faţă iese,

decât pe unde el întâi, eu după,
intră Virgil pe-un gang şi, călători
pe-alt drum, de-acum lăsarăm sfânta trupă.

San Leo-l urci, la Noli te cobori,
şi până-n vârf Bismantua e lină
s-o sui pe jos, ci-aici aveai să zbori

cu iuţi aripi, zic eu, cu goana plină
a marelui meu dor, de-acela dus
ce-mi da speranţă şi-mi făcea lumină.

Urcam pe scocul ruptei stânci în sus,
că de-ambii săi pereţi având strâmtoare
şi-având genunchiu-n locul mânii pus.

Pe nalta culme-a râpei suitoare
ajunşi apoi, pe-un liber brâu ce-avea:
— "Maestre", am zis, "ce drum s-alegem oare?"

— "De-acum la vale nici un pas", zicea,
"şi, pân-om da de vrunul care ştie,
mereu câştigă-ţi munte-n urma mea."

Dar vârf avea, ce nu putea să-mi fie
văzut, şi-urcuş aşa pieziş, cum ai
în sfert de cerc spre centru-o mijlocie.

Eram trudit când astfel cuvântai:
— "Te-ntoarce, tată drag, şi mă priveşte,
că mor pe-aici, de nu te-nduri să stai!"

— "Tu numai pân-aici te mai trudeşte."
şi-un brâu, ceva mai sus, ca semn mi-l puse,
ce-ntregul deal pe-aici îl ocoleşte.

Aşa-mboldit de vorbele ce-mi spuse,
trudit m-am tras pe brânci în urma lui
şi-n urm-apoi sub tălpi şi-acesta-mi fuse.

Şezu aici şi el, şi eu şezui,
întorşi spre zori, pe-unde-am suit pe cale,
că-n urmă-şi a privi e drag oricui.

Privii dintâi spre-al mării mal în vale,
spre soare-apoi, şi-am stat uimit văzând
la stânga mea cărarea roţii sale.

Virgil a cunoscut miratu-mi gând,
cum stau privind că Febus vrea s-apuce,
pe-o cale dintre noi şi nord intrând,

şi-a zis aşa: — "Când Castor şi Poluce
ar fi-nsoţind pe cer oglinda care
şi jos şi sus lumina şi-o conduce,

cu mult mai mult vecin cu Ursa-Mare
vedere-ai roşul zodiac pe lume,
de n-ai ieşi din vechea sa cărare.

De vrei să vezi, apoi, aceasta cum e,
închipuie-ţi că muntele Sion
şi-acest de-aici stau pe pământ şi-anume

aşa că au un singur orizon,
dar două hemisfere; lunga stradă,
cea arsă cu-al său car de Faeton,

ăst deal pe-o parte-ar trebui s-o vadă
şi pe-alta celălalt, de iai aminte şi clar
tu judeci ce-am adus dovadă."

— "Ei, da, maestre, clar mai înainte
nicicând nu-mi fu aşa ce-acum discern
şi ce-mi părea dincolo de-a mea minte,

căci cercul mediu-al cercului suprem,
numit equator de-una dintre arte,
ce stă-ntre nord şi sud fixat etern,

ne stă, din cauza care-o spui, departe
atât spre nord, pe cât de la evrei
se vede-ndepărtat spre calda parte.

Dar vreau să ştiu, maestre-al meu, de vrei,
cât drum mai e? Căci suie-a coastei frunte
mai sus decât s-o văd cu ochii mei."

Iar el: — "E grea, atare-i acest munte,
urcarea-ntâi, ci-atât cât urci omoară
şi truda-n om, mai lesne ca s-o-nfrunte.

Când calea-ţi va părea aşa de-uşoară,
încât urcarea fi-va pentru tine
cum e pe-un râu al luntrei ce scoboară,

atunci vei fi la ţinta căii-n fine
şi-acolo vei afla şi-odihna dată.
Nu-ţi spui mai mult, dar astea le ştiu bine."

Dar nu-i fu vorba-ntreagă terminată
şi-un glas vecin: — "Dar poate vei avea
nevoie pân-atunci să şezi vrodată!"

Ne-ntoarse-această voce-acum spre ea,
şi-n stânga-ne văzurăm o pietroaie,
ce-ntâi nici eu şi nici el n-o vedea.

Am mers la ea şi-n dosul stâncii-o droaie
de duhuri sta, supt umbra ei, trântită,
cum face-un om când multă lene-l moaie.

Din ele-o umbră, ce-mi părea trudită,
şedea şi,-având genunchii-mbrăţişaţi,
ţinea-ntre-aceştia faţa ghemuită.

— "O, dulce tată, dintre-aceşti culcaţi
priveşte, am zis, pe cel mai leneş,
care să juri că ei cu lenea-s cununaţi!"

S-a-ntors şi ne-a privit mai cu-ndemnare,
dar nu mai sus de şold, aşa-ntr-un fel,
şi-mi zise-apoi: — "Tu du-te, că eşti tare!

Atunci l-am cunoscut şi, puţintel
deşi pe-ai mei plămâni truda stăpână,
ea nu m-opri să nu mă duc la el.

Când fui aproape, abia mai sus de mână
nălţîndu-şi ochii,-a zis: — "Văzuşi tu cum,
pe stânga, Feb teleaga lui şi-o mână?"

Cuvântu-i scurt şi-al feţii leneş drum
mi-aduseră puţin surâs pe buză,
şi-am zis: — "Belacqua, nu te plâng de-acum,

dar spune-mi tu ce lene-aşa de-ursuză
te-a prins aici? Îţi faci tu-ndătinatul
tabiet al tău? Aştepţi vro călăuză?"

Iar el: — "Ei, frate, ce mi-e bun urcatul,
căci tot nu m-ar lăsa la prag divinul
portar să intru spre-a-mi spăla păcatul;

căci are întâi să-mi facă-n jur seninul
atâtea roţi ca-n viaţa mea trecută,
căci până-n moarte-am tot împins suspinul.

Şi-o rugă pân-atunci de nu-mi ajută,
ieşind din inimi dragi Celui-de-Sus,
ce poate-a mea, cea-n ceruri neplăcută?"

Virgil era plecat şi,-urcând, mi-a spus:
— "Porneşte-acum! Vezi, soarele e-n focul
de-amiazi pe cer şi,-n marginea de-apus,

al nopţii-amurg acopere Marocul."

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XXX

Când Ursa deci din cea dintâi lumină
ce-n veci de-apus şi nici de zori nu ştie,
nici de-alt vrun nor, decât de-ntâia vină,

şi care face-atent spre datorie
pe-oricare-aici, precum al nostru face
corabia-n port cu bun sfârşit să vie

a stat pe loc, mulţimea cea verace,
venită-ntre vultur şi-al ei popor,
s-a-ntors spre car ca şi spre-a dânsei pace;

şi, ca şi-un sol din cer, un duh de-al lor,
"Mireasa din Liban" cântând deodată,
strigă-ntreit, şi toţi strigară-n cor.

Precum cei drepţi, la marea judecată,
grăbit ieşind din groapă-i fiecine,
cântând din guri cu voce re-mbrăcată,

aşa deasupra ăstor roţi divine
ieşir-o sută-ad vocem tanti senis
şi soli şi servi ai vieţii făr' de fine.

Şi toţi strigau: — "Benedictus qui venis!",
zvârlind pe mândru-i car şi-n juru-i flori,
"Manibus, oh, date lilia plenis!"

Văzui adese-n fapt de zi, spre zori,
întregul cer cu faţă-mpurpurită,
iar restu-n dulcile-i de-azur colori,

şi faţa soarelui născând umbrită
aşa că, potolind o ceaţă rară,
de ochi putea-ndelung fi suferită;

aşa-ntr-un nor de flori, ce-l ridicară
divine mâni, şi-n ploaie-apoi prelinsă,
cădea-ndărăt şi-n car şi-n jur pe-afară,

pe vălu-i alb, cu foi de-oliv încinsă
văzui o doamnă, verde-având manta
şi-a ei hlamidă ca de foc aprinsă.

Şi iată, duhul meu, ce ferm era
de-atâta timp, spre-a nu simţi scădere
şi-a sta zbătut în faţa-i când va sta,

cumplit a resimţit, nu prin vedere,
ci prin puteri venind din ea pe-ascuns,
iubirea veche-n toat-a ei putere.

Dar, când virtutea, cea ce m-a străpuns
pe când fui încă-ntr-a prunciei stare,
în ochii mei vizibil-a ajuns,

privii la stânga cu respectul care
îl are pruncul ce la mamă vine,
când ori mâhnire,-ori teamă dânsul are,

spre-a zice lui Virgil: — "Nu este-n mine
nici strop de sânge-acum netulburat
şi-al vechei flăcări semn îl văd eu bine."

Dar, vai, Virgil de el m-a şi lăsat
orfan, Virgil, preadulcele meu tată,
Virgil, cui mă-ncrezui spre-a fi salvat!

Tot ce-a pierdut antica mam-odată
nu-mi fu zăgaz să nu-mi adune iar
nou plânset faţa cea de plâns scăpată.

— "Că-i dus Virgil, nu plânge-aci-n zadar,
nu plânge încă, Dante! îndura-vei,
spre-a plânge tu, cu mult mai mare-amar."

Cum trece-un admirai la pupa navei,
la pror-apoi, să vad-oştenii lui
de pe-alte năvi, îndemnuri dând ispravei,

la car, în partea stâng-aşa văzui
întors spre ea, când numele mi-l spuse,
pe care-aici silit de stări, îl spui

pe dulcea doamnă, cea ce-mi apăruse
sub noru-acel de flori, cum peste vale
fixaţi pe mine-adâncii ochi şi-i puse.

Şi-astfel, deşi sub vălul feţii sale,
ce-ncins cu-ale Minervei foi cădea,
eu nu puteam s-o văd, ea, cu regale

mişcări în gest şi mânioasă, ea
vorbi, precum şi-un om ce multe zice
păstrează-n urmă vorba cea mai grea:

— "Sunt eu. Priveşte-aici, sunt eu, Beatrice.
Cum te-njosişi să urci tu sfânta scară;
ori nu ştiai că-n rai devii ferice?"

Plecai, la asta, ochii-n apa clară,
ci-n ea când mă văzui, pe când privii,
de-aşa ruşine-obrajii-mi se-ncărcară.

Cum aspră pare-o mamă pentru fii,
aşa şi mie ea, ci-s aspritură
simţeam balsamul nobilei mânii.

Apoi tăcu. Iar îngerii-ncepură:
— "In te speravi, Domine", dar ei
mai sus de "pedes meos" nu trecură.

Precum într-un brădet, pe munţii-acei
ce fac Italiei dos, s-adună troaie
şi-ngheaţă neaua-n vântul dinspre Schei,

şi-apoi, muiată-ncepe-n ea să ploaie,
când suflă ţara unde umbra piere,
părând că-i ceară ce la foc se moaie,

aşa fui făr' de plâns şi de durere
la cântul lor ce-l cânt-aici senine
şi-n veci de-acord cu vecinicele sfere.

Dar, când simţii că milă-n cânt de mine
mai multă pun decât de-ar fi vorbit:
— "De ce-i smulgi, doamn-aşa de lungi suspine?"

Fu vânt şi apă geru-ntroienit
în peptul meu şi cu durere mare
prin ochi şi gură-ntreg mi-a năvălit.

Ci-n car, la dreapta, tot în nemişcare
văzui că stă şi-aceste vorbe-i curg
spre-acei eterni ce plânser-a mea stare:

— "Da, voi vegheaţi în ziua făr' de-amurg,
încât nici somn, nici noapte nu vă fură,
vrun pas măcar din timpii ce se scurg,

dar vorbele ce-am spus alt ţel avură:
spre-a şti acest mâhnit că o durere
se cade-a fi cu vina pe-o măsură.

Nu singur prin efectu-acelor sfere,
ce duc pe-orice născut spre-anume fine
precum combină-n zodii-a lor putere,

ci şi prin mila graţiei divine,
ce dintr-aşa de nalt un nor ne plouă,
că n-avem noi vederi de-a-i fi vecine;

virtuţi avu acesta-n viaţa nouă
atari, că de-orice fapte mari dibace,
minuni de probe ne-ar fi dat, el nouă.

Pe-atât însă mai rău şi sterp se face
prin rea sămânţ-un loc necultivat,
pe cât mai multă vlagă-ntr-însul zace.

A mea privire-un timp l-a răzimat
şi tinerii mei ochi i-au fost toiagul
ce-l duse drept pe-un drum adevărat.

Ci-ndată ce-mi schimbai, sosind pe pragul
etăţii-a doua, viaţa mea,-ncepui
să nu-i mai plac şi de-altele-a prins dragul.

Când eu m-urcai din carne-n duh şi fui
sporită şi-n frumseţi ca şi-n virtute,
eu tot mai făr' de preţ şi rea-i părui;

şi paşii-atunci i-a-ntors pe căi pierdute,
urmând imagini false cătr-un ţel
ce minte-n veci promisiile făcute.

Nimic nu fu că-n visuri ori altfel
cerşii de sus inspiraţiuni prin care
cătam să-l chem, nimic n-a prins de el.

Căzu-ntr-atât, că, făr' de vindecare
găsind orice mijloc cu el, probai
să-l fac să vad-a răilor pierzare.

Deci însămi eu pe-a morţii poartă-ntrai
şi rai-am trimis şi ruga şi suspinul
spre-acel ce-l scoase pân-aici în rai.

S-ar rupe pentru el atunci divinul
decret, de-ar bea din Lete,-ori prânzul gata
de-aici gusta-l-ar, făr-a-şi da tainul

căinţei lui ce-n lacrimi face plata."

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul I

Mărirea celui care-atotpătrunde
Întregul tot, mişcându-l, dă splendoare
mai mult-aici şi mai puţin-altunde.

În cerul cel mai plin de-a lui lucoare
eu fui. Văzut-am stări, ce-a le descrie
nu ştiu, nu pot câţi au să se scoboare,

căci stând aproape ţintei-o vrere vie,
atât ne-absoarbe-al minţii noastre-avânt,
că taie-al minţii drum să mai revie.

Dar cât putu de-acest imperiu sfânt
comoară-n suflet mintea mea s-adune
va fi de-acum materie-acestui cânt.

În ultima mea trudă, Apollo bune,
puterii tale fă-m-atâta vas
cât dragu-ţi dafin spre-a-l primi-mi impune.

Căci pân-aici o culme de Parnas
de-ajuns îmi fu; de-acum cu două cată
să intru-n calea câtă mi-a rămas.

Tu-mi intră-n piept, de tine tu mă-mbată
precum când smuls-ai pe-acel scos din minte,
pe Marsias, din haina cărnii-odată.

Chiar numai umbra-mpărăţiei sfinte
să-mi dai, tu, sfinte duh, atâta-ndemn
s-o pot descrie cum mi-e scrisă-n minte,

venind, vedea-m-ai la iubitu-ţi lemn
să mă-ncununi, cu-acele foi de care
şi-al meu subiect şi tu m-ai face demn.

Din el culeg azi, tat-, atât de-arare,
poeţi ori cezari triumfând cu ea
umanei vreri o culpă şi-o-ntristare,

încât serbare-n Delfi poate-avea
seninul zeu de frunza sa penee,
că tot mai e vrun om care s-o vrea.

Foc mare-ncinde-adese şi-o scânteie
şi poate-n urma mea vrun glas mai tare
ruga-se-va ca Cirra glas să deie.

Prin guri diverse pe pământ răsare
lumina lumii, dar prin punctul unde
din patru cercuri iau trei cruci născare

ea are-un curs mai bun, căci îi răspunde
mai bun-o stea şi-nmoaie-a lumii ceară
mai mult, în felul său, şi-o răspătrunde.

Da zori aproape-aici, şi-acolo seară
atare-un punct, şi-ntreg era albit
un emisfer, şi-n noapte-al nostru iară,

când doamna mea spre stânga s-a-nvârtit
şi-n soare fix văzui cum ea-l priveşte,
cum nu-i vultur mai fix să-l fi privit.

Şi, cum răsfrânta raz-obicinuieşte,
ieşind din prima,-n sus să ia pornire
ca şi-un drumeţ ce-a se-nturna voieşte,

aşa prin ochi întrându-mi în gândire
şi actul ei, ce-al meu a devenit,
privii în soare peste-a noastră fire.

Acolo multe poţi ce-aci-i oprit
puterii noastre, căci acela-i locul
ce-anume-umanei specii-a fost menit.

Nu lung, dar scurt nu fu-ntr-atâta jocul,
Încât să nu observ că dă, ca fierul
ce-l scoţi din foc, scântei în juru-mi locul,

şi-n clipă parc-a şi lipit eterul
o zi la zi, părând că cel ce poate
cu-al doilea soare vru s-orneze cerul.

Beatrice sta spre vecinicele roate
cu ochi ţintiţi, iar eu ţineam pe-ai mei
la ea şi-uitând de ceruri sus, de toate.

Pătruns în mine-atât de ochii
ei eram ca Glauc, gustând din iarba care
făcu-l în mare soţ al altor zei.

S-arăt per verba ce-i transumanare
nu-i chip să pot, ci-ajunge-exemplul dat
cui graţia-i păstreaz-asemeni stare.

De-am fost eu numai cel de-acum creat
ştii tu, cârmuitoare-n cer iubire
a cui lumin-aici m-a ridicat.

Când ceru-nvecinicit de-a ta dorire
mi-a tras, prin armonia ce-ai întins
şi-o-mparţi egal prin tot, a mea privire,

păru, de-o flacără de soar-aprins
atâta cer, că ploi sau ap-umflată
nu fac nicicând un lac aşa de-ntins,

iar noul glas şi-acea lumină lată
stârniră dor să ştiu de unde vine,
cum n-am simţit pe lume-alt dor vrodată.

Dar ea, ce mă vedea ca eu pe mine,
deschise gura, pân-a n-o-ntreaba,
zbătutul suflet vrând să mi-l aline,

şi-a zis: — "Prin false-nchipuiri părerea ta
te-orbeşte-aşa că-ţi par ca nevăzute
ce-ar fi să vezi, când nu le-ai asculta,

c-ai fi tot pe pământ, după părute;
ci-un fulger, scurs din proprie casa lui,
nu cade-aşa cum tu te sui de iute."

Din prima mea-ndoială scos de fui
prin scurta-i vorbă-n spuse zâmbitoare,
Într-alta nouă mult mai rea căzui.

Şi-am zis: — "Deoparte simt că-n mine moare
uimirea ce-o avui, ci-acum mă mir
că zbor trecând prin corpuri mai uşoare."

Atunci, oftând cu-ndurerat suspin,
nălţându-şi ochii-asemeni unei mume
privind spre fiul ei ce e-n delir:

"Făpturile-ntre ele, toate-anume,
au ordine şi-n forma asta este
asemeni Dumnezeu cu-ntreaga lume.

Suprem' creaţii-aici văd manifeste
a vecinicei puteri, văd nalta fine
a tot ce-ursit acelei ordini este.

În ordinea ce-o spun au deci să-ncline
orice făpturi, cu soarta sa oricare,
puţin ori mult, de-al lor izvor vecine.

şi-aşa pe-a existenţei largă mare
spre fel de fel de porturi tind
de scrisul ei instinct condus-oricare.

Acesta focu-l suie-n sus spre lună,
dincoa-n mortale inimi e motor
sau strânge-n el pământul şi-l adună.

Şi nu numai făpturi cari n-au a lor
pricepere-acel arc le-mpinteneşte,
ci şi făpturi cari minte au şi-amor.

Atoateaşezătoarea-şi odihneşte
etern cu-a sa lumină ceru-acel
În care-i cel ce mai cu dor roteşte;

şi-acum aici, ca şi spre-ursitul ţel,
ne-a dus puterea ăstui arc din care
la ţint-ajunge-orice-i zvârlit de el.

E drept că,-aşa precum o formă n-are
adese-acord cu ce artistul vrea,
căci neag-a ei materie-orice-adaptare,

aşa câte-o făptur-adese ia
alt drum, nu cel ursit, având putere
prin sine-mpinsă-ntr-alt loc a cădea,

cum vezi din nor şi fulgeru-n cădere,
perzând impulsul prim, ea prinde cale
spre ţărnă-n jos, prin falsa ei plăcere.

Deci n-ai, de judeci drept, mirării tale
temei, că sui, cum nu poţi fi mirat
că vezi din deal curgând pârîu-n vale.

Mirare-ar fi, când tu, cel dezbrăcat
de-orice poveri, lipit ai sta-n ţărână
ca focul viu ce-ar sta nerădicat."

Privi apoi spre cer a mea stăpână.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul VIII

Era pe timpul care-aduce dor
şi inima-n vâslaşi de jale-o frânge,
în ziua când le-au zis "drum bun" ai lor,

când sufletu-ntr-un nou hagiu să strânge
când cânt-un clopot dulce-n depărtare,
ce-a zilei moarte-acolo parc-o plânge,

când eu simţii c-auzul îmi dispare
şi-un duh văzui nălţându-se-ntre ele,
făcând cu mâna semn ca de-ascultare.

Şi,-unite palme ridicând spre stele,
privea spre răsărit, ca şi zicând,
spre Dumnezeu: "Ce-mi pasă de-alte celei"

"Te lucis ante", aşa de dulci sunând,
încât simţeam din simţuri că mă scoate,
cuvinte-a spus cucernice, şi,-n rând

cu el, şi dulce şi devote toate,
cântară-ntregul imn până la fine,
cu ochii-ntorşi spre vecinicele roate.

Fixează-ţi ochii pe-adevăr, creştine,
aici, căci văl aşa de fin îi pui,
că lesne-o să străvezi prin el, ştiu bine.

Pe-acel gentil popor deci îl văzui
privind în sus şi, ca şi-n aşteptare,
umil şi palid în tăcerea lui,

şi-apoi doi îngeri din adânca zare
văzui venind, cu spăzi, de foc făcute,
dar fără vârf şi tâmpe fiecare.

Aveau, ca foile de-acum născute,
vestmânt ce-n urmă-le juca-n uşorul
susur domol, de verzi aripi bătute.

Deasupra noastr-oprindu-şi unul zborul,
mai jos pe mal dincolo-al doilea stete,
aşa că sta-ntre dânşii-acum poporul.

Eu clar văzut-am blondele lor plete,
ci-n ochi mi-aduse faţa lor orbie,
cum tot preamultul poate-un simţ să-mbete.

— "Spre-a ne păzi de-un şarpe ce-o să vie
aci-n curând, Maria ni-i aduce,
de paza văii-acestea să ne fie."

Eu, neştiind ce drum avea s-apuce,
privii în jur şi, rece ca un sloi,
m-am strâns în dosul dulcelui meu duce.

"Acum vom scoborî, ne-a zis apoi,
să stăm de vorbă cu-acea gloată sfântă,
căci drag lor le va fi a fi cu voi."

Trei paşi, cred eu, şi-am fost la cei ce cântă
şi-un duh văzui care, părând c-ar vrea
a şti de-s eu, privea la mine ţântă.

Era pe-un timp când zarea se-nnegrea,
dar nu-ntr-atât spre-a nu cunoaşte bine
ce-n ochi de-ntâi nelimpede părea.

Şi-am mers spre el, iar el veni spre mine
— "Că nu te-aflai, o, cât de mult îmi place,
cu răii-n iad, o, demne jude Nine!"

Salutul demn nici eu, nici el nu-l tace;
şi-apoi: — "De când sosişi, îmi zise el,
sub munte-aici, pe-a mării-ntinsă pace?"

— "O, de-azi din zori, prin tristul loc, şi-astfel
c-această viaţ-a mea tot prima este
şi-aşa-mi câştig pe-a doua cu-acest zel."

De-abia mi-au auzit cum spui aceste
Sordel şi Nin şi-ados făcură saltul
ce-l face-un om de-o spaimă făr' de veste.

Se-ntoarse unul spre Virgil, iar altul
spre-un duh ce-aici şedea şi: — "Sus, Conrad,
să vezi ce-a vrut din mila sa Prea-naltul!"

Iar mie-apoi: "Pe-acel al graţiei grad
ce-l datoreşti tu celui ce ne-ascunde
"de ce"-ul prim, ca-n veci să n-aibă vad,