Ultima dată când s-au văzut a fost cu ocazia unei nunţi din oraşul lor, la care Celine era invitată ca domnişoară de onoare. Îmbrăcată cu o rochie simplă, de culoarea pudrei, cu părul lăsat în voie pe spate, în care se odihneau flori de câmp împletite într-o coroniţă şi cu ochii îmbujoraţi, părea coborâtă din tablourile lui Botticelli. I-a zâmbit când l-a zărit şi cu o mână, fluturând în aer, l-a salutat, iar când Lukas s-a apropiat şi a rugat-o să se aşeze la masă, lângă el, s-a încurcat, răspunzându-i, emoţionată, că acceptă bucuroasă să fie cavalerul ei la această nuntă. Plină de viaţă, atunci şi acum. Era fascinant! Adolescenta de ieri se transformase într-o veritabilă perlă, frumoasă şi proaspătă ca o briză.

Eugenia Johrend în Pas în doi
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lukas şi-a comandat un cherry, iar Celine privea fascinată unul din prospectele pe care Lukas le adusese cu el. Entuziasmul o transportase cu gândul departe. Lukas era copleşit, iubea tot ceea ce însemna «Celine», îi iubea mâinile cu degetele subţiri ce răsfoiau catalogul şi privirea întrebătoare.

Eugenia Johrend în Pas în doi
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lukas era îndrăgostit de Celine la fel ca la început, îi iubea fiecare părticică din corp, senzuală şi plină de iniţiativă. Se maturizase atât de mult la acest capitol, ştia ce vrea, era bucuroasă când el o surprindea şoptindu-i la ureche în situaţiile cele mai nepotrivite, tot felul de propuneri obscene, pe care ea le aproba zâmbind lasciv, cu ochii jumătate închişi de plăcere, savura toate vorbele lui, îl lua de mână şi alergau, refugiindu-se într-un loc unde nu puteau fi decât ei doi. Experimentau actul iubirii în toate formele, la lumina zilei, sau în nopţile lungi, încărcate de patos. Erau fericiţi!

Eugenia Johrend în Pas în doi
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lukas privea gânditor pe fereastră. Maşina, care îl ducea la birou, avea să sosească într-o oră. Îşi bea cafeaua în linişte. Privirile obosite îi alunecau de la geamul unde contempla grădina ce se trezea încet la viaţă, în interiorul încăperii. Se gândea la Celine.

Eugenia Johrend în Pas în doi
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi-a zâmbit

Mi-a zâmbit într-o zi o femeie
Când mergeam încet pe drum.
Era frumoasă ca o zee
Şi mi-a aprins în suflet un dor nebun.

Mi-a zâmbit într-o zi un bătrân
Cu ochii limpezi ca apa de izvor,
Dar avea inima tristă,
Căci sărmanul era cerşetor.

Mi-a zâmbit într-o zi un copil
Cu ochi frumoşi ca două stele.
Mi-am adus aminte de-a mea copilărie
Şi de braţele mamei mele.

Mi-a zâmbit într-o zi un pom
Care era legănat uşor de vânt.
Şi mi-a părut că zâmbeşte un om,
Pe drept cuvânt.

Mi-a zâmbit într -o noapte o stea,
Când priveam cerul plin de stele.
M-am bucurat atunci în sinea mea
Şi m-am întors la visurile mele!

poezie de Vladimir Potlog (13 octombrie 2023)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amintirile rămân, sunt adânc întipărite în spatele frunţii, în această minunată maşinărie, creierul şi te surprind uneori, când ies la suprafaţă îmbrăcate în haina tristeţii sau a unei obsesive dorinţe de a trăi din nou iubirea reală, pasională. Te învăluie în acelaşi timp un sentiment fragil şi trecător, comparabil cu bucuria unui copil luat de mână de mama lui, care într-un câmp cu flori, îi arată un fluture frumos colorat. Instantaneu, o forţă uriaşă pulsează în afară şi regreţi zilele, chiar anii, în alb-negru pe care i-ai trăit până acum.

Eugenia Johrend în Pas în doi
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Într-o zi de toamnă

Într-o zi de toamnă
Te-a am văzut pe tine,
Frumoasă doamnă,
Într-o rochie albă cu dantele,
O, tu iubirea vieţii mele!

N-o să uit niciodată
Clipa aceea fermecată,
Era ca într-o poveste
Care a fost şi nu mai este.

Frunzele foşneau uşor
Sub al tău gingaş picior,
Sub al tău mers de căprioară,
Tu, nepreţuita mea comoară!

Inima de dor îmi era plină
În acea zi de toamnă
Caldă şi senină,
Îmi părea că-i primăvară,
Şi m-am îndrăgostit ca prima oară.

poezie de Vladimir Potlog (20 octombrie 2008)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lukas, un charmeur desăvârşit, cu părul şaten deschis, pieptănat pe spate, cu o înfăţişare clasică, îmbrăcat impecabil, era adorat de prietenele Celinei; ştia că aproape fiecare îşi dorea în secret să fie cel puţin o dată văzute în compania lui. Avea acea strălucire degajată discret de parfumul tinereţii lipsită de griji! Un exemplar de rasă, care iubea femeile, înconjurat de prieteni fideli şi nelipsit de la întâlnirile mondene.

Eugenia Johrend în Pas în doi
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Uşoară, cât de uşoară...

Atunci când ridici cerul cu mâinile,
că te-ai blocat şi vrei o gură de aer.
Ca atunci când erai copil
şi visele aveau panglici de argint.
Ca atunci când tragi hârtia portocalie
şi care zboară ca un zmeu,
sau ca o rachetă fără greutate
şi apoi cade ca cenuşa albă.
Cum ar fi şi cântecul unei fete
care s-a născut să ne încânte
şi tu eşti acolo fermecat,
uitându-te la ochii ei.
Ca iarba de sub picioarele tale,
care e udă de la roua,
dintr-o noapte de vară târzie.
Uşoară, cât de uşor
e un dans sub apă.
Uşoară, cât de uşoară
este o pânză de lenjerie.
Ca în ziua în care ţi-a zâmbit
prima dată şi ai sperat
că ai fost primul dintr-un milion.
Ca atunci când fiul tău adoarme
şi tu îl vezi ca pe cel mai scump din lume.
Oare cât de uşoară e viaţa!

poezie de Eugenia Calancea (7 septembrie 2018)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Într-o zi pe o stradă

Într-o zi pe o stradă
Am văzut o fată ce cerşea.
Era frumoasă fata ceea,
Dar ochii trişti ea avea.

Mi s-a făcut milă de acea
Biată fiinţă cu ochii de catifea.
Mulţi treceau pe lângă dânsa,
Dar puţin să uitau la ea.

M-am apropiat de dânsa
Timid cum sunt de felul meu
Şi ea mi-a cerut, încet,
Să-i dau măcar un leu.

Atunci am văzut o rază de lumină
În ochii ei miloşi şi am înţeles
Cât sunt de tandri şi frumoşi.

poezie de Vladimir Potlog (12 aprilie 2017)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lukas o redescoperea pe Celine. Se cunoştea bine, copilăriseră pe aceleaşi străzi, întâlnindu-se deseori în drumul spre sau de la şcoală. Privind-o, îşi amintea de fetiţa dulce, diafană, cu ochi zglobii şi pusă mereu pe şotii.

Eugenia Johrend în Pas în doi
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Orele calde, petrecute împreună cu Celine, erau pline de parfumul unui moment unic. De altfel, Lukas începuse să uite progresiv iubirile efemere de o noapte, lipsite de farmecul intimităţii emoţionale.

Eugenia Johrend în Pas în doi
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lui Lukas i se părea că se număra printre puţinii norocoşi în viaţă, care au întâlnit cu adevărat dragostea, fericirea. Nimeni nu ştie exact unde se află, unde poţi găsi fericirea; eventual, afli, întâmplător drumul, dar cât timp rămâi constant pe acel drum?

Eugenia Johrend în Pas în doi
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Primul cuvânt

Când, prima dată te-am zărit
Planetele toate s-au oprit..
Şi inorogi din câmp de stele
Pe spate ducând bătăile.

Băteau in piept cu cutremure
Răscolind galaxii, mările!
Şi apoi totul a împietrit..
Asteptând primul tău cuvânt.

Din care universul sa născut
Cu mine gol de tot şi toate
In mână cu o simplă floare
Un contur de Gopo fără culoare!

Dorind un Big bang de mirare
Dintr-o sublimă sărutare
Cu ambrozia curcubeielor
Cu vâlvătăiele muzelor!

Care in tine s-au contopit
Cu sărutarea de infinit,
Ce a despicat Universul
Si am simţit că sunt punctul..

Exclamaţiei, terminând cuvântul
Cu numele tău, inceputul
Care denumeşte Universul
Ce! După pasul tău are mersul

poezie de Petru Daniel Văcăreanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când prinseră de veste părinţii că băiatul nu e, caută-l în sus, caută-l în jos, nu e; ba mai în dreapta, ba mai în stânga, de loc! Mai cercetară pe ici, mai cercetară pe dincoaci, aşi! nici pomeneală nu era de el! Tocmai târziu hei! aflară de la nişte drumeţi că au văzut un băieţandru călare pe deşelate pe un căluşel, care se ducea ca vântul. Ei ziceau că n-apucară să se uite după dânsul, ca de când se apucase să le spuie, şi pieri din ochii lor ca o nălucă, ca şi când n-ar mai fi fost. Îl plânseră părinţii până când se istoviră şi dânşii, şi ochii din lacrămi nu şi-i mai uscară; dară în deşert, că fiul lor nu se mai întoarse. Pasămite ei, daca s-au lăsat zburdălniciei lor şi s-au văzut la câmp, nu s-au mai gândit în urmă, ci au întins la drum zbenguindu-se şi încurcându-se, până ce, când băgară de seamă, ajunsese pe nişte tărâmuri necunoscute.

Petre Ispirescu în Făt-Frumos cel rătăcit
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Judy Geller: Ei bine, mai bine nu ar veni aici. Nu are voie să vadă mireasa în rochie de mireasă.
Nora Bing: Din câte îmi amintesc, când ne-am căsătorit noi, am văzut mirele în rochie de mireasă.
Charles Bing: Dar asta a fost după nuntă. Atunci nu aduce ghinion.
Nora Bing: Iubitule, nu aduce noroc.

replici din filmul serial Prietenii tăi
Adăugat de Burduja Simona, MTTLC
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lukas descoperea acum acel ceva pe care mulţi alţii îl descoperiseră înaintea lui şi ca orice bărbat îndrăgostit, realiza că este, într-adevăr, o mare deosebire între a dori să te culci cu o femeie sau să adormi lângă o femeie, sunt două dorinţe diferite, două momente total opuse, care nu seamănă unul cu altul.

Eugenia Johrend în Pas în doi
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doi convalescenţi

eram atunci doi convalescenţi
ne reveneam după lunga boală a dragostei,
norii treceu pe lângă noi
ca nişte draperii fantastice,
falduri de plumb
care cădeau
ca o cortină
peste despărţirea noastră.
vântul ne aducea miros de stropi irizaţi
şi ne amintea de miresmele depărtării
iar eu îţi priveam ochii,
acei ochi luminaţi de o aură
plină de tristeţe.
... şi ziua aceea de toamnă
când eu aveam în mână doi trandafiri
şi ne plimbam tăcuţi pe străzile oraşului
n-are să mai fie niciodată.
oraşul acela părea o corabie
care se pregătea să plece departe
şi tu mergeai alături de mine
pentru ultima oară...

poezie de Ion Ionescu-Bucovu (17 august 2011)
Adăugat de Ion Ionescu-Bucovu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sânziene... flori frumoase

Într-o zi aşa frumoasă
dorul nostru se revarsă,
în jocul de Sânziene
cu flori multe ca pe scene.

Flori de câmp ce ne sunt dragi
în horă cu oameni dragi,
cerul s-a deschis puţin
ne aşteptă să venim.

Mireasma de flori pătrunde,
izvoare şi flori mărunte
plutind în părul lor bălai,
cu armonie într-un dulce plai.

Jocu-i lung în seară târzie
şi multe fete au să vie,
iar pe cerul plin de stele
cele rele să se spele.

Cerul are luna plină
o boare pe frunte m-alină
şi mă-ndeamnă să privesc
din vis, să nu mă trezesc.

poezie de Eugenia Calancea (24 iunie 2018)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iisus, în inima mea

Ieri, când priveam soarele,
(tare mult îmi place răsăritul său!),
m-a bătut pe umăr
una cu o coasă,
îmbrăcată în negru,
(ciudat, zic, pe căldura asta, în negru?)
mi-a zâmbit sardonic
şi i-am retezat-o scurt,
într-o oltenească naturală:
"tu ce vrei, fă!"
"bă, zice, ai grijă,
toti treceţi pe la mine,
cu voia dar mai ales
fără voia voastră!".

Am privit uşor
în stânga
lângă inimă
şi l-am văzut pe Iisus,
îmi zâmbea părinteşte
şi-am simţit că nu sunt singur,
m-a cuprins o siguranţă totală!

După care, s-a dus,
cum, cine?
aia cu coasa!

Iisus a rămas lângă mine,
în veci, ca să zic aşa.

poezie de Ion Ţoanţă din Lacrimi Christice (2017)
Adăugat de Lucia mandache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Post-mortem

Ne-am legat în fiecare zi la ochi
de-a baba oarba, de-a v-aţi ascunselea ne jucam
pe tabla mare de sah, oraşul
plin de pioni buimaci, regi şi regine
ţinându-se de mână
şi nebuni, mulţi nebuni.
Am uitat ce am vrut să-ţi spun în nopţile
în care mă ascultai cu ochii împânziţi
cu dragoste şi momente
mi-am amintit acum, post-mortem
un cadavru visător
plin de cuvinte sfârşite de timp
stinse cu ceară.
În plămâni nu mai e aer
doar cerneala pe care am înghiţit-o
sărutându-ţi scrisorile
doar sarea pe care am strâns-o
de pe buzele înmuiate în lacrimi
şi, din când în când, în apa mării.
Pe trotuarul pe care sunt acum întinsă
privind cerul cu ochii închişi
au păşit, pe rând, fără să se uite în direcţia mea,
doi copii blonzi, râzând
o domnişoaraă strigând la telefonul mobil
nevinovat de altfel
un bătrân şi o bătrână, faţă în faţă, spate în spate
prinşi într-o tăcere mai gravă
decât tăcerea mea.
Şi mi-am dat seama, puţin prea târziu,
Că viaţa e frumoasă.

poezie de Diana Dancu (17 ianuarie 2010)
Adăugat de Diana Dancu
Comentează! | Votează! | Copiază!