Balada lui Petrişor

Motto:

Petrică şi Petrişor
Toată lumea are un dor
Numai tu ai mai multe
Ştiute sau tăinuite.
Care pleacă şi vin
Din Craiova sau Negomir.

Plecând, din Craiova în sus
Pe al Jiului curs
Înspre nord şi la apus,
După un timp ai ajuns
În comuna Negomir
Cu oameni harnici şi buni.
Este satul lui Petrişor
Care este fermier
Iubeşte agricultura
Florile şi pomicultura.
Multă vreme a fost plecat
Din îndepărtatul sat
A uitat copilăria
Şi a îndrăgit milităria,
Încontinuu a lucrat
Până s-a pensionat
Şi ca să nu stea degeaba
A început omul treaba.
Sădind un pom, câte o floare
Până a ajuns grădina mare,
Are şi un solar cu legume,
Lăudat de multă lume.
Flori frumoase şi căpşuni,
Soiuri de trandafiri buni.
Când trece omul pe drum
Se îmbată de parfum.
Creşte în ogradă şi curcani,
Frumoşi, graşi şi dolofani,
Spre uimirea tuturor
Vrea să crească în viitor
O sută de dendoni*1 şi mai bine
Să-i vândă în piaţă şi la lume,
Tot aşa vrea alt solar
Cu căldură şi cu geam,
Să producă trufandale
Iarna, când e gerul tot mai tare.
Vrea şi struguri de masă,
Afuz-Ali, Cardinal şi Tămâioasă.
În vale, un eleşteu pentru sat
Cu crap, plătică, fitofag.
Şi pescarii pe al lui mal,
Alţii cu peşte pe grătar,
Când este vreo sărbătoare,
Să ne ureze şi cu pahare
Pline cu palincă şi cu vin,
Care se găsesc din plin.
În glasul cucului din culme
Şi al păsărilor din pădure,
Cintezele şi privighetoarea,
Înveselind toată valea.

Pedro, mereu îşi aduce aminte
De ce a fost mai înainte,
Plânge pe frate şi părinţi,
Pe vecie dispăruţi,
Se întâlneşte cu fraţii din sat
Pe care niciodată nu i-a uitat.
Merge pe câmp, culege flori,
Pe coastele pline cu pomi
La oameni pe a lor moşie,
Ce muncesc cu bărbăţie,
Este harnic şi priceput
Dar, are multe de făcut
Şi nu-şi iese din cuvânt
Spunând, că traiul e pe pământ,
Muncind cu cinste şi vrednicie,
Ele aduc bogăţie.

Să ai suflet de fecioară,
Să iubeşti ce te înconjoară,
Unii, poate că te înjură
Tu să nu le porţi de ură,
Cine-i harnic şi munceşte
Natura îl răsplăteşte.
Cu bunăstare şi sănătate
În casă având de toate.
Omul poartă al său destin,
Trăindu-şi viaţa din plin.
În rest totul este trecător,
Ca şi pasărea din zbor,
Că..., nimic nu iei cu tine
Decât un nume şi ce a fost bine.

poezie de Dumitru Matei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Balada lui Viorel

Motto:
Transilvanie, eşti mare,
Mândră, strălucind în soare
Nici Oltenia nu se lasă,
Este harnică, voioasă
Cine vine şi munceşte
Glia n-o mai părăseşte!

Noi, mereu ne amintim
De Drobeta-Severin,
Unde, la Dunăre în vale
Au venit oştile romane
Cu împăratul Traian
Să lupte cu Decebal.
Legiuni, cohorte multe,
Care de luptă, catapulte,
Pedestrime şi călare
Din împărăţia mare.
În grabă au construit podul
Ca să treacă tot norodul,
Înaintând pe întinsa vale
A fost o mare confruntare
Au luptat eroic Dacii,
Dar au fost învinşi, săracii!

*

Sus, în deal la Bistriţa
S-au luptat cu suliţa,
Arcuri, coase şi topoare,
Romanii pe cai călare
Cu centuriile toate
Răspândite pe ale coaste
Măcelul a fost cumplit
Multă oaste a murit
Dacii învinşi şi urgisiţi
S-au retras cu toţii în munţi.
Dar şi acolo la cetate
Cetele au fost decimate
Venind şi capitularea,
Plânsetele şi cu jalea.
După crunta încleştare
Dintre marile popoare
S-a născut o naţiune
Statornică şi de sine,
Cu o istorie zbuciumată
Ştiută de lumea toată.
Prin acte de vitejie
Ce ne stau drept mărturie.

*

Astăzi, dealul este un plai,
Mândru colţişor de rai,
O casă mare, multă vie,
Linişte şi armonie.
În bătaia vântului
Şi cântecul cucului,
Al ciocârliei voiajoare,
Care se înalţă spre soare
Cu fermecătorul tril
De şi oamenii suspin
Acolo e un fermier
Iscusit, mână de fier,
Unii spun c-ar fi oltean,
Da de unde? E ardelean
De la Alba, satul Limba,
Nu umblă omul cu strâmba,
Nici politică nu face
N-o doreşte şi nu-i place,
E pornit pe meserie
Ca doctorul în chirurgie.
Are o tehnică avansată
De ştiinţă recomandată.
Cu ingineria aleasă
A avut o mare şansă
Şi nu a fost o întâmplare
Când Fortuna i-a ieşit în cale
Că, într-o noapte în al său vis
Deceneu cică i-a zis:
Să planteze pomi şi vie
Aducându-i bucurie.
Altădată, aici au fost vii
Dar, au rămas costele pustii
Pline de mărăcinişuri
Pentru iepuri ascunzişuri.
Deoarece Burebista rege
Ar fi promulgat o lege
Să fie scoase viile,
Curmând cu orgiile
În care zilnic mai tot anul
Să bea cu oala sau paharul
Curgea vinul în ulcioare
Precum apa din izvoare.
Supuşii nu-l mai ascultau
Şi de muncă toţi uitau.
Luându-se acea măsură
A fost nemaipomenit de bună,
Naţiunea a prosperat,
Formând marele regat.

*

Fermierul meditând
Multe zile, nopţi la rând
La cele spuse de prelat
A şi trecut la plantat
Sfătuit şi de soţie
S-a văzut omul cu vie
Cu soiuri de viţă aleasă
Afuz-Ali, Tămâioasă
Şi altele foarte bune
Lăudate în astă lume,
Ca-n zile de sărbătoare
Să se ureze şi cu pahare
Pline de Sovinion demidulce
Cu Merlot care te duce.

*

Mulţumit şi fericit
Având visul împlinit
A început să spună-n lume
Fapte, snoave şi anume:
- Munca îmi place, mă obligă
Să lucrez mult, dar se şi câştigă
Hoţilor le-am dat gură
Şi de atunci nu mă mai fură.
Îmi vând strugurii şi vin
La Craiova-n Severin
Banii câştigaţi sunt ai viei
Ai bunăstării şi avuţiei,
Să nu vă fie cu mirare
Pun şi struguri la păstrare
Pe care-i vând de sărbători
În pieţe, la trecători.
Am în cramă vin, rachie,
Pentru orice sindrofie
Să nu vorbesc cu păcat
Tot mereu sunt ajutat
De soaţă şi de băiat
Student bun, disciplinat,
Care stă numai în vie
Cu oamenii la datorie,
Îmi doresc producţii mari
Să-mi aducă în casă bani
Tot aşa, încetul cu încetul
Echilibrez şi bugetul
Ce vedeţi, e un început
Mai sunt multe de făcut
Să irig via cu picătura
Să nu intre uscătura,
Vreau şi o copertină protectoare
Contra grindinii nimicitoare
Care cade câteodată
De-mi strică recolta toată
Lucrările cer mulţi bani,
Muncă asiduuă şi ani.
Rezolvabile sunt toate
Să ai bani şi când se poate
Omul are acel destin
Cu drum drept şi cât mai lin.

*

Iar cele relatate
Toate sunt adevărate
Fermierul are omenie
Şi sfidează a lăcomie,
Zgârcenia şi avariţia
Care îşi fac apariţia
Şi rod, sărmana inima
Ca pe strugure molima.

*

Pentru faptele lui bune
Se cuvine a i se spune:
- Viorele! Ţine aminte
Întotdeauna să fii cuminte
Când vei ajunge bătrân
Şi muncind mereu din plin
Să le povesteşti la toţi,
Copiilor şi la nepoţi
Că..., munca, cinstea, hărnicia,
Ele ţi-au fost bogăţia.
În rest totul este trecător
Precum vântul cu al său nor
Şi nimic nu iei cu tine
Decât numai ce-ai făcut bine!

poezie de Dumitru Matei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cugetare

Ce e azi nu este mâine
Şi ce a fost nu mai revine
Viaţa merge înainte
Cu ce-i rău sau ce e bine.

De când este omenirea
Viaţa-i clipă de trăire
Ea rămâne amintire
Un mormânt şi o umbrire.

Când ai trecut în veşnicie
Eşti uitat de soră, frate
Că nimic nu se mai ştie
Şi uitate rămân toate.

Omule! Ia bine aminte
Când dispari din astă lume
Nu mai eşti cel dinainte
Ci un străin cu-n searbăd nume.

În rest totul e uitare
Aşternută în mormânt
Fără a cere amânare
Pentru al tău suflet dispărut.

E minune când vreun frate
Îţi aprinde o lumânare
Memorându-ţi mai departe
Scurta-ţi viaţă călătoare.

Ce eşi omule în viaţă?
Decât colbul trecător
Visător, plin de speranţă
Şi un suflet călător.

Uiţi de azi, uiţi şi de mâine
Ca şi de celelalte zile
Care înseamnă renunţare...
Un mormânt şi o uitare.

poezie de Dumitru Matei din Gânduri
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aş vrea să fiu

Aş vrea să fiu un sfeşnic
Mereu să te veghez,
Să fii cu mine veşnic...
Aş vrea să mă visezi!

Aş vrea să fiu o stea
Pe care o priveşti,
Întreaga viaţa ta
Aş vre să mă iubeşti.

Aş vrea să fiu ape
Care tu le bei,
Aş vrea să-mi fii aproape
Mereu în ochii mei.

Aş vrea să fiu cocorul
Ce-n toamnă îl petreci,
Să nu-mi continui zborul
Din pragul lumii reci.

Aş vrea să fiu albina
Pe care o admiri,
Aş vrea să fiu grădina
Ta cu trandafiri.

Aş vrea să fiu o stea
S-răsar de după nori...
Ce multe, multe-aş vrea
O viaţă în culori!

Aş vrea să fiu un soare
După cum şi eşti,
Aş vrea să fiu o floare,
Aş vrea să mă iubeşti!

Aş vrea să fiu gherghina
Pe care o miroşi,
Aş vrea să fiu lumina
În ochii tăi frumoşi!

poezie de Diana Enachii (februarie 2005)
Adăugat de Diana Enachii
Comentează! | Votează! | Copiază!

Răzmeriţa gândurilor

Şi mergând pe Jiu în sus
M-am întors mereu pe curs;
Mai jos am dat de un fluviu
Botezat de mult Danubiu.
Care curge către zare
Hăt, departe până-n mare

Jiul nostru mai are fraţi
Prin Moldova şi Carpaţi.
Uite aşa vere sau frate
Toate în lume-s numărate.
Omul numără zilele
Apa sapă malurile

În viaţă totul creşte
Nimic nu se iroseşte.,
Arunci în brazdă un grăunte
Din el ies seminţe multe.
În acel spiculeţ de grâu
Cu pai 'nalt până la brâu.

Că... şi planta la fel pomul
Au o viaţă ca şi omul
Când unul pleacă sau dispare
Altul pe loc va apare.
În nesfârşitul infinit
Plin de enigme-n circuit

Că nimic nu se mai ştie
În lumea noastră ce-o să fie?
Încarnare..., Inerţie...,
Ori uitare pe vecie!

De când este omenirea
Tot se cată fericirea
Viaţă lungă pe vecie
Dragoste şi armonie!

poezie de Dumitru Matei din Gânduri
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Reverie

În părculeţul de lângă apă
Care curge încet la vale
Stau gânditor pe bancă
Fiind şi zi de sărbătoare.

Pe alei e forfotă mare
Bătrâni, tineri şi părinţi
Veniţi pentru plimbare
Cu odraslele lor cuminţi.

Unii mereu spun la glume
De care îmi aduc aminte
Lumea noastră este lume
Şi priveşte tot înainte.

Bucurii au şi ai mici
Pe lângă părinţii lor,
Mamele şi ai lor tătici
Le fac voile cum vor.

Dau şi eu ceasul în urmă,
Cu amintirile toate,
Au fost ani grei, nu glumă
Ducându-i mai departe.

Privesc îngândurat în zare
Şi copilaşii din jur
Care îmi dau târcoale,
Voind ceva să le spun.

N-am stat mult şi am început
C-o voce înceată şi moale
Aşa cum m-am priceput
Pentru o bună desfătare.

Să trăiţi, dragi copii,
Să ajungeţi oameni mari,
Să aveţi numai bucurii
Împlinind suta de ani.

Strânşi cu toţii în jurul meu
Să asculte ce le vorbesc,
Le-am spus despre viaţă mereu,
Să fie harnici cât

poezie de Dumitru Matei din Clepsidra vieţii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce e omul pe pământ

Ce e omul pe pământ?
O frunză purtată în vânt,
poate un simplu cuvânt
care n-are nici început, şi nici sfârşit.

Poate e o stea care,
Când vine noaptea,
Ea pe cer răsare
Şi când vin zorile moare?

Omul, cine e el?
O fiinţă plină de mister,
Care zice că se teme
De bunul Dumnezeu.

Dar face cum vrea el,
Şi bine, şi rău!
Căci aşa a fost şi va fi mereu,
Omul se socoate el singur pe pământ Dumnezeu

poezie de Vladimir Potlog (30 aprilie 2007)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

La început

La început,
nu ne acopereau nici griji şi nici nevoi.
Eram ca fraţii. Ne ajutam între noi.
Trăiam cu toţii, în bună înţelegere.
Ne durea pe toţi, o cât de mică pierdere.
Toţi aveam pe masă, aceleaşi bucate.
Toţi ne bucuram de multă libertate.
La început eram cu toţii oameni.
Astăzi am uitat să mai fim oameni.
Am fost cu toţii oameni până când,
rasa ne-a înstrăinat.
Am fost cu toţii oameni până când,
credinţa ne-a separat.
Am fost cu toţii oameni până când,
politica ne-a despărţit.
Am fost cu toţii oameni până când,
averile ne-au învrăjbit.
Astăzi nu mai suntem oameni.
De ce ne-am înrăit?
Fiindcă astăzi,
am uitat să mai fim OAMENI.

poezie de Dumitru Delcă (iunie 2015)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am fost la tine mamă, ieri

Am fost la tine mamă, ieri.
Acolo, la al tău mormânt.
Te-am tot strigat din răsputeri,
dar nu mi-ai spus niciun cuvânt.
Ţi-am pus coroană sus pe cruce
şi flori albe pe mormânt,
poate ele-îţi vor aduce
aminte, că te port în gând.
Parfumul lor pate fi solul
trimis la tine să ajungă,
să-ţi spună cât de mare-i dorul
în sufletul ce stă să plângă.
Aş vrea să te întorci acasă
la patul care te-a încălzit,
la glastra cu flori rămasă
în care flori au împietrit.
Te-aşteaptă banca de la poartă,
rămasă tristă, pustiită.
Grădina plânge a ei soartă
că nu mai este îngrijită.
Să te întorci la casa noastră mare
unde-am legat multe-împliniri.
Unde în nopţi de iarnă cu ninsoare,
am depănat multe amintiri.
Mi-e dor de-îmbrăţişarea ta.
Mi-e tare dor să te-întâlnesc.
Mamă, cât de mult aş vrea
la pieptul tău să mă-încălzesc.
Cu ochii-n lacrimi, scumpă mamă,
m-am întors apoi acasă
şi pentru tine flori de toamnă,
am pus în glastra de pe masă.

poezie de Dumitru Delcă (20 februarie 2022)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi-e tare dor

Mi-e tare dor de tine mamă,
De chipul tău angelic, de fecioară,
De glasul tău scăzut şi blând,
Spunând vorbe bine ticluite,
Pe care şi acum le am în minte.

De la tine ştiu, e uşor a găsi pricină
Când este dragoste puţină,
Pământul negru pâinea albă face,
Numai omul, locul îl sfinţeşte
Şi câte încă or mai fi
Care s-au pierdut în negura vremii.

Gândurile mă poartă ades,
La satul nostru vechi, de la răzeşi,
Aşezat pe coama unui deal
Şi la poale, râul Berheci şerpuia
Şi toată valea lin o străbătea.

La casa noastră de pe-o a lui uliţă,
Nu mai iese nimeni la portiţă,
Mi-e greu mamă pe-acolo să trec,
Că tare, tare inima-mi bate în piept
Şi un nod în gât mi se pune,
Când gândul îmi zboară către tine.

Mi-e tare dor de tine mamă,
Lacrimi calde mi se preling pe geană,
Mult aş vrea chipul a ţi-l mai vedea,
Să-mi mai alin puţin durerea.
Aievea eşti în visul meu,
Şi-n al meu suflet te port mereu.

Timpul nu ne-a fost de-ajuns,
Să ne spunem tot ce aveam de spus,
Viaţa mi-am dus-o departe de tine,
Iar tu erai împăcată c-o duc mai bine,
Aşa cum tu te-ai luptat şi ţi-ai dorit,
Ca noi, copiii tăi, să fim mai fericiţi.

Mi-e tare dor de tine mamă
Amintirile în minte-mi dau năvală,
Dar nu voi uita vreodată,
Odăiţa în care am crescut odată,
Când amândouă coseam şi tricotam,
Taina meşteşugului o descifram.

Mi- e tare dor de tine mamă
Şi nu voi uita vreodată,
Cum ne petreceai până la poartă,
Ne binecuvântai şi-ncercai mereu să spui,
Când vă voi mai vedea, dragi copii.
Dar cum era firesc şi de aşteptat,
A venit şi clipa de adio şi de bun rămas.

poezie de Georgeta Ganea (19 ianuarie 2023)
Adăugat de Georgeta Ganea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce mult aş vrea

Aş vrea să fiu o stea
Pe care s-o priveşti,
Întreaga viaţa ta
Aş vrea să mă iubeşti.

Aş vrea să fiu o apă
Pe care tu o bei,
Aş vrea să-mi fii aproape
Mereu în ochii mei.

Aş vrea să fiu cocorul
Ce-n toamnă îl petreci,
Să-mi continui zborul
În iarna lumii reci.

Aş vrea să fiu albina
Pe care o admiri,
Aş vrea să fiu grădina
Plină cu trandafiri.

Aş vrea să fiu o stea
Să ies de după nori...
Ce mult, mult aş vrea,
O viaţă în culori.

Aş vrea să fiu un soare
Să ştiu pe unde eşti,
Aş vrea să fiu o floare,
Care mereu înfloreşti.

Aş vrea să fiu răşina
Pe care o miroşi,
Aş vrea să fiu lumina
În ochii tăi frumoşi.

Aş vrea să fiu un sfeşnic
Mereu să te veghez,
Să fii cu mine veşnic...
Aşa vreau eu să visez.

poezie de Eugenia Calancea (7 decembrie 2018)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viaţa ca un pahar de sticlă

Omul preţuieşte viaţa
Fiindcă e prea scurtă.
Viaţa curge precum gheaţa,
Când este căldură multă.

Viaţa-i ca un fir de aţă
Care prea uşor se rupe.
Ori, ca un vânt în faţă
Care-ţi aduce gunoaie multe.

Viaţa-i un pahar de sticlă,
Când îţi cade jos din mână.
De jos nu se mai ridică,
Se transformă în ţărână.

E o pânză de păianjăn,
O suflă vântul şi-o strică.
Ori este ca un leagăn
Care-n valuri te ridică.

Sunt valurile vieţii noastre
Cu fapte bune şi rele.
Cele bune-s flori în glastre,
Cele rele ne-aduc jele.

E bine, viaţa când o ai
Tu din plin s-o preţuieşti.
Pe moarte să nu o dai.
Alta nu mai dobândeşti.

Viaţa-i ca o frunză-n vânt
Măturată pe cărare,
Când a căzut la pământ
Se veştejeşte şi moare.

Şi totuşi, viaţa e perpetuă,
Dar nu pentru tine
Fiul o continuă
Şi asta e foarte bine.

De sfârşit nu se sfârşeşte.
Deci are perenitate.
Ia aminte şi gândeşte!
S-o trăieşte cu demnitate!

Tu gândind la viitor
Copiii cu drag să-i creşti!
Să le dai aripi de zbor
Că prin ei, şi tu trăieşti.

poezie de Dumitru Delcă (28 iulie 2010)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce este un dor

Ce e o pasăre în zbor?
E un dor, un dor călător.
Ce e un ţăran care îşi lucrează cu dragoste al său ogor?
E un om de viaţă iubitor.
Ce e o stea fără de nume?
E o minune care călăuzeşte
Un om bun prin lume.
Ce e un pom roditor?
E ca un copil plin de dragoste şi amor.
Ce este un val de mare?
E un dar de la zei
Pentru cineva care vrea să iasă în largul ei.
Ce e un dor pentru omul care este muritor?
E o pasăre care să avântă mereu în zbor.

poezie de Vladimir Potlog (31 decembrie 2017)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scapă de mintea îngustată de convingeri limitative. Nu există bine sau rău decât filtrat prin percepţia individuală a fiecăruia. Frigul şi zăpada sunt foarte rele pentru omul ce trăieşte desculţ pe stradă dar sunt foarte bune pentru pământul şi seminţele puse acolo de agricultor. Dacă eu vreau ca oamenii să fie buni şi lumea în care eu trăiesc să fie formată doar din oameni buni, am să îi scot pe toţi ăia răi din viaţa mea şi chiar dacă rămân cu 2 oameni buni în viaţa mea, eu trăiesc într-o lume plină de oameni buni. A curs multă cerneală pe subiectul acesta iar azi fizica cuantică ne dovedeşte că omul modelează şi îşi creează realitatea în fiecare clipă. Gândeşte lucrurile pe care le vrei în viaţa ta, nu cele pe care nu le vrei.

citat din Pera Novacovici
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dor de mamă

Trec anii-n zbor
Şi timpul în neştire trece
Însă numai un singur dor
Cu viaţa timpul şi-l petrece.
Mi-e dor de tine, mamă dragă,
Mi-e tare dor; Ce mult mi-e dor!
Aş vrea să ştie o lume-ntreagă,
Că fără tine pot să mor!
Dar viaţa merge înainte,
Iar timpul zboară fără habar
Şi de ţi-ai pierdut dragul părinte
Inima-ţi plânge în zadar.
Căci nimeni înapoi n-aduce
O fiinţă a cărei vieţi s-a stins;
Degeaba sufletul îmi plânge,
Pierdută ai fost, oricât am plâns.
De atunci mult timp a mai trecut
Şi a fost mai mult un timp pierdut.
De atunci lacrimile s-au uscat,
Dar dorul tot n-a încetat.
Căci toată viaţa dor îmi va fi,
Cât pe Pământ eu voi trăi.
Mereu eu numai tristă sunt,
Dar oamenii-s nepăsători;
De toţi ar fi nemuritori,
Ce-ar mai fi viaţa pe Pământ?!
Dar tu te-ai dus înaintea lor
Şi m-ai lăsat c-un singur dor.
Şi acuma orice veselie
E ca şi cum n-ar exista;
Nimic nu-mi mai place mie,
Decât doar amintirea ta...
În mintea mea tu eşti tot vie
Şi vei trăi o veşnicie!
Aceasta-i unica bucurie
Ce poate să-mi mai placă mie.
Mi se întâmplă foarte rar
Un zâmbet şters să mai schiţez,
Mi se întâmplă mie, dar,
Mai mult nu pot să-mi imaginez.
Nici nu pot să râd voios,
Nu am puterea să o fac,
Din când în când zâmbesc frumos,
Însă numai când mă prefac.
De nimeni nu sunt înţeleasă,
Poate că le par prea voioasă;
Ei nu ştiu ce-n suflet se ascunde,
Căci nimeni în suflet nu pătrunde...
Doar tu adânc mi l-ai străpuns
Şi-n inima mea ai pătruns.
Eu nu sunt singura din lume
Ce a pierdut pe cineva
Şi nu-i de ajuns un singur nume
Izvorul vieţii a-l seca.
Mai sunt mulţi care-mi sunt aproape
Şi unii chiar mă înţeleg,
Dar numai tu ai fost tot ce se poate
Chema mai bun, mai înţelept.
De lângă mine ai plecat
Dar, mamă, eu nu te-am uitat!
Eu mă gândesc mereu la tine,
Tu eşti mereu doar lângă mine...

poezie de Cornelia Georgescu din Tăcere... (2006)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ziua mamei

E unică ca şi viaţa, nu poţi s-o schimbi, doar s-o-nţelegi
Si poate vrea din când in când să-i aminteşti că o iubeşti.

E mama ta si te-a crescut cum a putut.... o fi greşit...
E om si ea ca fiecare, n-o judeca, fii mulţumit!

Cu mâna ei ocrotitoare, ca aripa, te-a-mbrăţişat,
Adu-i de ziua ei o floare, fă-ţi timp să-i spui că n-ai uitat.

Au fost si zile, au fost nopţi când n-a dormit gândind la tine
Poate-ai plecat demult de-acasă si drum iti e prin ţări străine

Adu-ţi aminte.... fiind copil, privirea ei iţi da viaţă
Nu e târziu să-i ceri un sfat şi să asculţi ce te invaţă

Si dacă-n lume cineva există să-ţi dorească bine
Să ştii că numai mama ta se va gândi mereu la tine.

poezie de Doina Bonescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Omul

(cugetare versificată)
"Ce capodoperă este omul
... Frumuseţea lumii!"
Shakespeare

Dă-ţi seama omule ce eşti,
Ca visul unei umbre pământeşti.
Ca pâinea caldă omul este
Dacă e bun şi locul îl sfinţeşte.

Ca o vioară-n lume omu-i dat
Şi merge când e încordat.
Când coardele viorii i-au căzut
Rămâne ca vioara-lemn tăcut. -

Şi ca un ghem de aţă omu-i dat,
Un ghem sunt clipele aici de stat
Ghem încâlcit ce trebuie descurcat,
Şi nu toţi să-l desfacă au apucat.

Şi-i dat mult lumea a nu privi;
Privind-o mult, n-o poate suferi
Şi omu-i bun atât cât e sărac
În bogăţii altfel oameni se fac.

Doreşti să şti caracterul în el pus,
Pune-l să stea un rang mai sus,
Şi vei vedea ce ascunde-n trup,
Căci deseori om pentru om e lup.

Pomul după roade îl cunoşti
Oameni după fapte buni sau proşti
Metalul după sunet poţi a şti
Şi omul când începe a vorbi.

El înfloreşte ca floarea în câmpie,
Sfârşitul zilelor însă nu-şi ştie
Zilele lui ca iarba-şi au tăiat,
Pe urmă oricare ai fi-tot eşti uitat. -

Cu ce se poate om să se mândrească
Atunci când viaţa este ca o iască?
Un trecător nu se poate mândrii cu avere,
Omul se poate; viaţa e trudă şi durere.

poezie de Toma Adrian Frenţiu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Numai una!

Pe umeri pletele-i curg râu
Mlădie, ca un spic de grâu,
Cu şorţul negru prins în brâu,
O pierd din ochi de dragă.
Şi când o văd, îngălbenesc;
Şi când n-o văd, mă-mbolnăvesc,
Iar când merg alţii de-o peţesc,
Vin popi de mă dezleagă.
La vorbă-n drum, trei ceasuri trec
Ea pleacă, eu mă fac că plec,
Dar stau acolo şi-o petrec
Cu ochii cât e zarea.
Aşa cum e săracă ea,
Aş vrea s-o ştiu nevasta mea,
Dar oameni răi din lume rea
Îmi tot închid cărarea.

Şi câte vorbe-mi aud eu!
Toţi fraţii mă vorbesc de rău,
Şi tata-i supărat mereu,
Iar mama, la icoane,
Mătănii bate, ţine post;
Mă blestemă: De n-ai fi fost!
Eşti un netot! Ţi-e capul prost
Şi-ţi faci de cap, Ioane!

Îmi fac de cap? Dar las să-mi fac!
Cu traiul eu am să mă-mpac
Şi eu am să trăiesc sărac,
Muncind bătut de rele!
La fraţi eu nu cer ajutor,
Că n-am ajuns la mila lor
Şi fac ce vreau! Şi n-am să mor
De grija sorţii mele!

Mă-ngroapă fraţii mei de viu!
Legat de dânsa, eu să ştiu
Că am urâtei drag să-i fiu?
Să pot ce nu se poate?
Dar cu pământul ce să faci?
Şi ce folos de boi şi vaci?
Nevasta dacă nu ţi-o placi,
Le dai în trăsnet toate!

Ori este om, de sila cui
Să-mi placă tot ce-i place lui!
Aşa om nici vlădica nu-i
Şi nu-i nici împăratul!
Să-mi cânte lumea câte vrea,
Mi-e dragă una şi-i a mea:
Decât să mă dezbar de ea,
Mai bine-aprind tot satul!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cv-ul unei vieţi

Foaie verde-a bobului,
Sunt din Valea Stanciului –
Sat bogat, oameni de fală...
Viaţa nu mi-a fost uşoară,
Jiul, cu-a lui curgere,
Mi-a purtat tristeţile.
Desculţi, Doamne, dezbrăcaţi,
Dar cu dragoste de fraţi,
Alergam pe ulicioară
De cu zori şi până-n seară.
Timpul repede-a trecut,
Pruncii mamei au crescut.
Buni de muncă, ajutor,
Pentru dragi, părinţii lor.
Vremea-nvăţăturii vine,
Truda nu e o ruşine!
Adună de zor surcele,
Pentru ierni şi lungi şi grele...
În desagă mămăligă.
Sufletul mâhnit le strigă.
Vaca paşte, ei învaţă,
Fir-ar mama ei de viaţă!
Bolovanii intră-n coate,
N-au odihnă zi şi noapte.
Numai Jiul poate spune,
Cât au pătimit pe lume.
Munca, cartea, traiul greu,
Le-au fost sprijin tot mereu.
Au plecat copii din sat,
Cu gând pentru învăţat.
Au dormit în noaptea-ntâi
În piaţa oraşului.
Apoi Domnul Sfânt şi Bun,
Le-a deschis în viaţă drum.
Au ajuns oameni de cinste,
Împlint-au gânduri, vise,
La părinţi, venind acasă,
Le-au pus bucate pe masă.
Când în lume au plecat,
La părinţi nu le-a păsat
Că li-i greu, că n-au nimic...
O cămaşe şi-un ilic
Le-a fost acoperământ,
Pentru-un timp, pe-acest pământ.
Domnul grijă a avut
Şi familii şi-au făcut,
Au copii, au ani în spate,
Dar au tras pe nemâncate.
Au trudit şi-au învăţat,
Bani frumoşi au câştigat.
Acum pruncii şi-i ajută.
Doamne Sfinte, câtă trudă!
Jiul nu poate grăi
Şi nici eu a povesti
Viaţa unui prunc ajuns,
La al vremii lui apus.

pamflet de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ca o poveste a vorbei

Multe se mai spune-n lume,
Multe vreau să spun şi eu.
Dacă sunt rele sau bune,
Voi sunteţi criticul meu.
Se spune că...
Surdul nu aude, dar le potriveşte.
Orbul nu vede, dar le nimereşte.
Prostul nu e prost degeaba,
La leneş nu-i place treaba.
Vânătorul, din ţânţar face armăsar.
Că minte n-are habar.
Pescarul are doar minciuni în cap.
La el, cât muntele e un crap.
Despre deştept, ce să spunem?
Cu ăsta, zău, nu ne punem.
El spune că era să moară, şi a murit,
Că mai apoi s-a-mbolnăvit,
Că luna nu este pe cer,
Este la el în şifonier.
Că dacă omul se culcă,
A doua zi nu mai mâncă.
Îi rugineşte gâtul când bea apă.
El numai cu vin se adapă.
Pentru el, munca e bună
Numai atunci când o adună.
De muncit el nu munceşte,
Zice că muncind, sfârşeşte.
Spune că e mult mai bine
Să doarmă azi, să doarmă mâine,
Că la muncă, geaba vii, geaba te duci,
Geaba rupi acei papuci.
Cel mai bine-i pentru om
Să aibă toată viaţa somn.
Că şi-aşa ne trece viaţa
Şi ni se răceşte faţa.
Deşteptul, cu foc ne spune
Că părăsind astă lume,
Ne pregătim, prin reîncarnare
Pentru o viaţă viitoare.
Hai să-i punem o-ntrebare:
- Care viaţă, frăţioare?
Hai, să nu ne mai minţim,
Că doar una avem sub soare.
Pe asta-i bine s-o trăim,
Pământul să-l moştenim
Şi visele să împlinim.

poezie de Dumitru Delcă (noiembrie 2010)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Înainte de pandemie

Ce vremuri mai erau atunci,
Demult, de care n-am uitat,
Când hoinăream prin văi şi lunci,
Prin codrul cel înveşmântat,
Ca omul singur, ne-nsurat.

Pământul tot era lucrat
Şi nu vedeai parcele goale,
Purta în spate rod bogat,
Lipsit era de chimicale,
Nici hoţii nu-i dădeau târcoale.

Ca-n Rai era mereu în sat,
Prin şesuri line sau ponoare,
Cu oameni harnici, buni la sfat,
Dar şi la joc în sărbătoare,
Când mai furam o sărutare.

Spre seară, istoviţi de munci,
Veneau din câmp cu care pline,
Mergeau la nunţi, scăldau şi prunci,
De toate-aveau ei în cămine,
Iar eu curtam vreo trei vecine.

Aveau lăicere pe divan
Ţesute la război în casă,
Aveau căciuli de astrahan,
I-aveau şi pe copii la masă,
Azi lipsa lor cumplit i-apasă.

Aveau şi cai, ovine, junci,
Dar şi neveste fără fard,
Cu drag privirea să-ţi arunci
La ei în curte peste gard...
Iar eu de dorul mândrei ard.

poezie de Vasile Larco
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!