revoluţie

Societatea este structurată în formă de piramidă. Din când în când, cei de jos mai taie din vârf, doar pentru a constata că altul îi creşte rapid în loc, precum capetele balaurului din poveste. Rar se întâmplă ca piramida să se transforme în cub, caz în care toată lumea, de la mic la mare, joacă pe acelaşi acoperiş. Până când apare unul mai isteţ care se cocoaţă pe umerii celorlalţi, refăcând forma iniţială a structurii. Îndeobşte, astfel de procese poartă numele de revoluţie.

definiţie de Mihail Mataringa (30 ianuarie 2013)
Adăugat de Mihail Mataringa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Se sculară, apoi începură a se-ntinde şi a căsca, dară se cutremurară când văzură namila de lighioană lângă dânşii şi un lac de sânge cât pe colo. Zgâiră ochii şi cu mare mirare băgară de seamă că capetele balaurului lipsesc, iară viteazul nu le spuse nimic din cele ce păţise, de teamă să nu intre ură între dânşii, şi se întoarseră cu toţii în oraş. Când ajunseră în cetate, toată lumea se veselea cu mic cu mare de uciderea balaurului, da laudă sfântului că trecuse noaptea aia lungă, mai ajunseră o dată iară la ziuă şi ridica pân în naltul cerului pe mântuitorul lor. Viteazul nostru, care văzuse şi el lipsa capetelor, nu se frământa deloc cu firea, fiindcă se ştia curat la inimă, şi porni către curtea împărătească, ca să vază ce s-o alege cu capetele fără limbi, căci el înţelesese că aici trebuie să se joace vreo drăcie.

Petre Ispirescu în Balaurul cel cu şapte capete
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pândiră o zi, pândiră două, pândiră mai multe zile, şi nu se întâmplă nimic. Iară când fu într-una din zile, cam după asfinţitul soarelui, pe când era de rând viteazul nostru să pândească, ieşi balaurul din groapă şi se îndreptă către voinicii cari dormeau pe lângă foc. Viteazului care priveghea, i se făcuse inima cât un purice, dară, îmbărbătându-se, se repezi, şi unde se aruncă, măre, asupra balaurului cu sabia goală în mână, şi se luptă cu dânsul, până îi veni bine şi hârşt! îi taie un cap, hârşt! şi-i mai tăie unul, şi aşa câte unul, câte unul până îi tăie şase capete.

Petre Ispirescu în Balaurul cel cu şapte capete
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când joacă şah de unul singur, omul duce o luptă împotriva propriei persoane. Trece alternativ de la un jucător la altul, încercând să dea câştig de cauză când unuia, când altuia. Dacă "adversarul" va obţine victoria, va încerca un vag sentiment de frustare şi nemulţumire. Dacă victoria va fi de partea sa, se va întreba dacă nu cumva "adversarul" a jucat intenţionat mai slab, ceea ce iarăşi ar constitui un motiv de nemulţumire şi de vinovăţie. Remiza rămâne singura soluţie rezonabilă, însă doar pentru moment. Rar se întâmplă ca doi jucători să fie de aceeaşi valoare, de aceea lupta va trebui reluată până ce unul din protagonişti se va declara învins. Iar învingătorul va încerca din nou sentimente ambivalente şi poate că în cele din urmă va abandona şahul şi se va apuca de un sport cu mai puţine implicaţii de ordin psihologic.

Mihail Mataringa (10 februarie 2013)
Adăugat de Mihail Mataringa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Piramida mea

E plăcut să spun:
"Piramida mea".
Sună grav, important.
E ceva conţinut aici, în
Piramida mea.

Pe de altă parte,
Nu mai pot scăpa de ea.
Toată lumea leagă numele meu
De piramida mea.

Toţi vorbesc numai
De Keops, cel cu piramida
Lui Keops.
Am făcut lucruri mai importante
În viaţă.
Poate mult mai măreţe, mai durabile.
De ce numai unora le e dat să absoarbă totul?
Să devină embleme?

Ah, numele
Nu-mi va ieşi nicicând din piramidă!

Am desenat în jurul ei un cerc
Şi-n fiecare dimineaţă controlez
Să văd dacă-a reuşit numele să treacă măcar cu un
Pas dincolo.
Dacă poate să existe singur,
Imposibil!

Totuşi piramida mea
Sună trăznitor,
(Pe silabe: Pi-ra-mi-da mea!)
Parcă-aş intra într-un imens clopot
De pământ şi cer.
Clopotul meu.

Dacă n-o înălţam atunci,
Cu toate că şi atunci erau vremuri grele,
Acum n-o mai puteam face.

poezie celebră de Marin Sorescu
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Arta abstractă mă fascinează! Poţi, la o adică, să rotezi un tablou abstract cu o latură, de trei ori spre dreapta şi de trei ori spre stânga pentru a obţine acelaşi rezultat cu - să zicem - poziţia iniţială! Sau şi mai bine, poţi să-l întorci cu faţa la perete, înfăţişând astfel vederii o suprafaţă nouă, uniformă, nealterată, care să lase loc imaginaţiei creatoare să se manifeste într-o formă cât de cât artistică, inteligibilă şi mai puţin pretabilă la interpretări care mai de care mai fanteziste...

Mihail Mataringa (19 decembrie 2015)
Adăugat de Mihail Mataringa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un val este ocean, şi când se ridică, i se dă numele "val". Când i se dă acest nume, este ca şi cum ar avea o existenţă independentă. Pare că se rostogoleşte de-a lungul suprafeţei, care este tot apă - apă care curge în apă - şi pe aceasta o numim viaţă. Apoi dispare şi aceasta se numeşte moarte. De fapt, nimic nu s-a întâmplat cu apa. Este doar o mişcare naturală, dar pentru că îi sunt atribute un nume şi o formă, apare ca o existenţă separată, sau entitate distinctă. În tot acest timp, este doar joaca apei care creşte, curge, scade - nicio poveste. Mintea inventează povestea prin crearea unei identităţi iluzorii. În adevărata înţelegere, totul este unicul. Când identitatea se ridică, o sărbătorim ca pe o naştere şi când curge, o numim viaţă. Când dispare, îi spunem moarte şi întristare. Dar, într-adevăr, dacă priveşti din perspectiva Absolutului unic, Adevărului, nimic nu s-a întâmplat cu adevărat, cu excepţia faptului că viaţa visată a unei fantome ajunge la sfârşit.

citat din Mooji
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

fericire

Fericirea este acea stare în care ai impresia că toată lumea e a ta, când de fapt nu ai aproape nimic!

definiţie de Mihail Mataringa (1 august 2015)
Adăugat de Mihail Mataringa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Durerea apare când îţi este luat ceva ce tu crezi că ai, însă... nu ai nimic, pentru că nu eşti un sac în care să pui conţinut - eşti Însăşi Viaţa care se exprimă prin conţinut. Ataşarea de o formă a conţinutului, atrage suferinţa, pentru că orice formă se naşte, se schimbă şi se dizolvă. Orice sunet răsare din Oceanul de Linişte, călătoreşte la suprafaţa Oceanului de Linişte, după care se întoarce în Oceanul de Linişte. La naştere, forma este tăcută; pe parcursul vieţii, forma vorbeşte limbajul sunetului, iar la dizolvarea formei, se aşterne iarăşi tăcerea, care anunţă Liniştea.

Cătălin Manea în Întoarcerea la Linişte, Liniştea, Partea I
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nimic nu se pierde, pentru că nicio formă nu există cu adevărat (absolut). Fiecare creaţie este un avatar pentru Oceanul Esenţei, prin care Viaţa se manifestă sub diverse forme. Când forma se raportează la formă, apare egoul - sinele fals - care ţine forma departe de ceea ce nu este formă, pentru că forma este o expresie a Lipsei de Formă. Liniştea din care provine sunetul, este lipsită de formă, lipsită de orice crede omul despre Ea, pentru că o idee care pleacă în direcţia Liniştii joacă rolul unui ghid către Linişte, însă o idee nu poate cuprinde niciodată Liniştea, pentru că Liniştea nu este gând, o idee, un concept. Liniştea nu este o formă, ci sursa fiecărei forme, întrucât fiecare formă este un sunet, iar sunetul provine din Linişte. Nimic nu desparte sunetul de Linişte, în afară de identificarea sunetului cu sunetul, aşa cum nimic nu desparte valul de Ocean, în afară de identificarea valului cu valul. Prin conştientizarea Liniştii ce precede sunetul, sinele fals al sunetului este slăbit, iar dacă sunetul se eliberează de sinele fals, se eliberează de ceea ce îl desparte de Ceea Ce Este El Cu Adevărat. Acolo unde nu este identificarea cu "eu", nu este iluzie, iar acolo unde iluzia nu penetrează, suferinţa nu îşi poate susţine existenţa, pentru că suferinţa însăşi este o reflexie a iluziei.

Cătălin Manea în Întoarcerea la Linişte, Conştiinţa pură
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

I: Dacă accept ceea ce spui tu, precum că sunt nenăscut şi aceasta este unica Realitate fără formă, deci liberă de o astfel de limitare. Apoi tu spui că Dumnezeu nu a creat "Lumea" pentru că Realul nu poate da naştere irealului, falsului. Căci creaţia ca şi "Biblia" sunt doar gânduri care ne separă de Dumnezeu. Dacă accept toate astea atunci cum apare întreaga lume, cum apare mintea, dacă vei spune că ea "creează lumea definind-o", cum rămâne cu Iisus care are o formă, el cum a apărut? A. M: Dragul meu, dă-mi voie să-ţi alung toate frământările tale, pentru că e foarte, foarte simplu. Toate acestea, toate formele, întreaga "creaţie" implicit Iisus apar prin visare. Iudeii au visat la un Mesia şi aşa a apărut visul numit Iisus pe care apoi tot ei l-au negat. Iar dacă un creştin îl visează pe "Iisus" că îi spune nu ştiu ce baliverne creştine fii sigur că el va crede asta. Tot ceea ce egoul numeşte "eu, lumea şi "Dumnezeu" e doar visare în vânt, nimic altceva. Toată lumea visează în noapte şi creează o lume de care nimeni nu se îndoieşte şi nimeni nu regretă Disoluţia, colapsul ei la trezirea din zi. Exact aşa pare că apare lumea care de fapt e doar simplu onirism. NIMIC NU A FOST NĂSCUT VREODATĂ ŞI NIMENI NU POATE MURI!

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Daodejing (fragment)

Marele Drum se pierde:
Acum avem umanitate şi justiţie,
Au apărut prudenţa şi cunoaşterea;
Există cultivarea comportamentului.

Drumul despre care se poate vorbi
Nu este drumul permanent;
Numele care poate fi rostit
Nu este numele permanent.
Lipsite de nume au fost începuturile cerului şi ale pământului;
Atribuirea numelor a fost mama miriadelor de creaturi.

Eu numesc mare ceea ce este indefinibil.
Indefinibilul îl numesc departe.
Departe numesc întoarcere.

Cel care este pururi fără dorinţă
Percepe partea spirituală a acesteia.
Cel care trăieşte permanent în dorinţă
Percepe doar limita acesteia.

De aceea păstrează lucrurile care sunt consistente.
Caută simplicitatea; îmbrăţişează limpezimea;
Diminuează ego-ul, diminuează dorinţa.

Necultivarea celebrităţii înseamna că oamenii nu invidiază;
Nepreţuirea averilor înseamnă că oamenii nu fură;
Refuzul de a privi la ceea ce naşte dorinţă face inima liniştită.

Taie în pereţi uşi şi ferestre pentru a face o cameră.
Adaptează nimicul a toate stăpânitor nevoilor tale – şi camera va deveni locuinţă.
Astfel Ceva şi Nimic se creează reciproc;
Dificilul şi lesniciosul sunt complementare;
Ce este lung şi ce este scurt se echilibrează oră de oră.
Ce este elevat şi ce este scund se înclină unul către celălalt.

Cerul şi pământul sunt nemiloşi, tratează miriadele de creaturi precum porcii pleava;
Filozofia este neiertătoare, tratează oamenii ca pe câini.
Cel care merge în vârful degetelor nu este stabil; cel care sare nu poate merge.
Cel care se preamăreşte nu este evident;
Cel care se consideră fără greşeală nu este ilustru;
Cel care iese în faţă nu are merit;
Cel care se laudă nu dăinuie.
Cinci culori orbesc ochii omului;
Cinci note muzicale fac urechile surde;
Cinci gusturi rănesc cerul gurii;
Vânătoarea şi echitaţia sălbăticesc mintea.
Învăţătura creşte prin acumulare zilnică, dar practica Tao simplifică.
Simplifică, simplifică până când contaminarea cu gândirea relativistă şi conflictuală este eliminată.

Cineva poate cunoaşte lumea fără a ieşi pe uşă afară.
Cineva poate vedea Drumul Cerului fără a privi pe fereastră.
Cu cât cineva merge mai departe, cu atât cunoaşte mai puţin.
Înţeleptul aderă la faptele care nu presupun acţiune şi practică învăţătura care nu necesită cuvinte.
El nu poate fi prins şi folosit;
El nu poate fi prins şi rănit;
El nu poate fi prins şi onorat;
El nu poate fi prins şi umilit;
De aceea este stimat de toată lumea.
El produce, dar nu deţine,
El creează, dar nu pretinde,
El ajunge la valoare, dar nu şi-o însuşeşte.
Faptul că nu şi-o însuşeşte
Îl face să locuiască în bună vecinătate cu aceasta.
......................................
Când marile ziduri cad în paragină
Apare compasiunea şi decenţa;
Când inteligenţa intervine,
Apare ipocrizia cea mare;
Când cele şase legături de sânge nu sunt consistente
Apar copii ascultători.
Când în stat morala decade până la limita de jos
Apar miniştri loiali.

Albia spiritului nu seacă:
Ea se numeşte femeia misterioasă.
Poarta femeii misterioase
Se numeşte rădăcina Universului.

poezie de Lao Tse
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă ceea ce eşti e dintotdeauna şi pentru totdeauna, are pupile nemişcate sau mişcate, are nas, fund sau păr? Are minte? Are formă? Se poate elibera din formă sau din minte ceva ce nu posedă o formă sau o minte, nu posedă nimic fiind însăşi inima nimicului? Astfel de oameni limitaţi nici măcar nu văd că eliberarea este de corp, nu pentru corp, de minte, nu pentru minte, de Absolut tot ce e Efemer, nu pentru efemer. Astfel de oameni sau guruşi de mâna a doua care pretind că îşi ţin pupilele nemişcate dacă i-ar prinde nazişti şi le-ar scoate ochii ei fireşte şi-ar pierde iluminarea falsă. Deşi posedă ochii, ei sunt orbi şi nu văd că şi atunci când cineva îşi pierde mâinile sau picioarele, când îşi pierde ochii, simţământul sfânt de A-Fi rămâne şi exact EL ESTE SINELE MANIFESTAT CA VIAŢA CA LIBERTATE şi nu o persoană care joacă o astfel de imagine. O scamatorie mai jalnică nici nu se putea. Doar recunoaşte Sinele tău. El nu doar că nu este prizonierul unei forme, dar absolut nici o practică nu poţi face pentru asta!

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dao de jing – Dumul şi puterea lui ( fragment)

Marele Drum se pierde:
Acum avem umanitate şi justiţie,
Au apărut prudenţa şi cunoaşterea;
Există cultivarea comportamentului.

Drumul despre care se poate vorbi
Nu este drumul permanent;
Numele care poate fi rostit
Nu este numele permanent.
Lipsite de nume au fost începuturile cerului şi ale pământului;
Atribuirea numelor a fost mama miriadelor de creaturi.

Eu numesc mare ceea ce este indefinibil.
Indefinibilul îl numesc departe.
Departe numesc întoarcere.

Cel care este pururi fără dorinţă
Percepe partea spirituală a acesteia.
Cel care trăieşte permanent în dorinţă
Percepe doar limita acesteia.

De aceea păstrează lucrurile care sunt consistente.
Caută simplicitatea; îmbraţişează limpezimea;
Diminuează ego-ul, diminuează dorinţa.

Necultivarea celebrităţii înseamnă că oamenii nu invidiază;
Nepreţuirea averilor înseamnă că oamenii nu fură;
Refuzul de a privi la ceea ce naşte dorinţă face inima liniştită.

Taie în pereţi uşi şi ferestre pentru a face o cameră.
Adaptează nimicul a toate săpânitor nevoilor tale – şi camera va deveni locuinţă.
Astfel Ceva şi Nimic se crează reciproc;
Dificilul şi lesniciosul sunt complementare;
Ce este lung şi ce este scurt se echilibrează oră de oră.
Ce este elevat şi ce este scund se înclină unul către celălalt.

Cerul şi pământul sunt nemiloşi, tratează miridele de creaturi precum porcii pleava;
Filozofia este neiertătoare, tratează oamenii ca pe câini.
Cel care merge în vârful degetelor nu este stabil; cel care sare nu poate merge.
Cel care se premăreşte nu este evident;
Cel care se consideră fără greşeală nu este ilustru;
Cel care iese în faţă nu are merit;
Cel care se laudă nu dăinuie.
Cinci culori orbesc ochii omului;
Cinci note muzicale fac urechile surde;
Cinci gusturi rănesc cerul gurii;
Vânătoarea şi echitaţia sălbătăcesc mintea.
Invăţătura creşte prin acumulare zilnică, dar practica Tao simplifică.
Simplifică, simplifică până când contaminarea cu gândirea relativistă şi conflictuală este eliminată.

Cineva poate cunoaşte lumea fără a ieşi pe uşă afară.
Cineva poate vedea Drumul Cerului fără a privi pe fereastră.
Cu cât cineva merge mai departe, cu atât cunoaşte mai puţin.
Inţeleptul aderă la faptele care nu presupun acţiune şi practică învăţătura care nu necesită cuvinte.
El nu poate fi prins şi folosit;
El nu poate fi prins şi rănit;
El nu poate fi prins şi onorat;
El nu poate fi prins şi umilit;
De aceea este stimat de toată lumea.
El produce, dar nu deţine,
El crează, dar nu pretinde,
El ajunge la valoare, dar nu şi-o însuşeşte.
Faptul că nu şi-o însuşeşte
Il face să locuiască în bună vecinătate cu aceasta.
......................................

Când marile ziduri cad în paragină
Apare compasiunea şi decenţa;
Când inteligenţa intervine,
Apare ipocrizia cea mare;
Când cele şase legături de sânge nu sunt consistente
Apar copii ascultători.
Când în stat morala decade până la limita de jos
Apar miniştri loiali.

Albia spiritului nu seacă:
Ea se numeşte femeia misterioasă.
Poarta femeii misterioase
Se numeşte rădăcina Universului.

poezie de Lao Tse, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi-am dat în sfârşit seama de ce îmi place Mona Lisa. E vorba doar de simplitate. De naturaleţe. Celebrul ei zâmbet atrage lumea ca un magnet, dar nu el singur "face toţi banii". Dincolo de el, privitorul avizat întrezăreşte un chip care ascunde mai mult decât misterul unui surâs şi care lasă loc imaginaţiei fiecăruia să o poată lua razna. "Bijuteria" asta, care nu poartă la gât nici o bijuterie, ar trebui să părăsească din când în când muzeul, să se reîncarneze în personajul real pe care îl reprezintă şi s-o pornească agale pe Corso, pentru a fi urmărită cu privirea de simplii trecători care i-ar ieşi în cale.

Mihail Mataringa (4 martie 2013)
Adăugat de Mihail Mataringa
Comentează! | Votează! | Copiază!

În adevăr, într-o căsnicie când şi bărbatul şi femeia duc o viaţă laborioasă, când n-au imaginaţia bolnavă, când toată vremea sunt cu treabă, când caută o fericire curată în tovărăşia soţului în ceasurile de odihnă, niciodată astfel de soţi nu se vor dezgusta unul de altul.

citat clasic din Garabet Ibrăileanu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Proximitatea fizică prin situarea faţă către faţă nu este neapărat o întâlnire. Întâlnirea este mult mai mult; ea înseamnă găzduirea celuilalt în noi, ospătarea unuia din altul la agapa dăruirii de sine. Este purtarea celuilalt în noi, primirea lui în spaţiul intim al fiinţei noastre, e dansul a două eu-ri care se ating în ceea ce pare intangibil, care vorbesc fără a rosti cuvinte, care se aud chiar şi atunci cand tac, care sunt împreună chiar şi în distanţă. Ajung să mă întâlnesc cu cineva când pe umerii mei am aşezat pentru totdeauna povara lui, când rănile lui le poate unge până şi cel mai banal cuvânt al meu, când reuşesc cu îmbrăţăşarea mea să curm angoasele, căderile, neîmplinirile şi tristeţile lui şi când pentru toate acestea nu cer nimic în schimb. M-am întâlnit cu celălalt când şi el doreşte să-şi facă loc în mine şi când lumea lui începe să fie decorată de cromatica fiinţei mele.

citat din Viorel I. Coman (mai 2009)
Adăugat de mihai tudor
Comentează! | Votează! | Copiază!

Necesitatea răului poate fi înţeleasă astfel. Fiindcă nu există doar binele, trebuie să existe o limită a ieşirii din el, sau dacă cineva vrea să spună altfel, a coborârii neîntrerupte sau a depărtării de el, iar această limită, după care nimic nu mai poate exista este răul. De aceea este necesar ca ceea ce urmează după cel dintâi să existe, astfel încât şi ultimul să existe, acesta este materia, care însă nu are nimic din bine. Aceasta ar fi necesitatea răului. Când materia devine stăpâna formei întruchipate în ea, o distruge şi o corupe, aplicându-i propria natură, opusă ei, nu ducând recele spre cald, ci punându-si propria lipsă de măsură peste forma caldului, şi diformitatea peste formă şi excesul şi defectul peste ceea ce este măsurat, până când va determina forma să fie a ei şi să nu-şi mai aparţină, ca şi în cazul hranei animalelor, când este mâncată nu mai este deloc ca şi când a venit. Aşadar dacă trupul este cauza relelor, materia ar putea deveni, prin ea însăşi cauza relelor. Viciul care este ignoranţa şi lipsă de măsură în privinţa sufletului este al doilea rău.

citat clasic din Plotin
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Răzmeriţa gândurilor

Şi mergând pe Jiu în sus
M-am întors mereu pe curs;
Mai jos am dat de un fluviu
Botezat de mult Danubiu.
Care curge către zare
Hăt, departe până-n mare

Jiul nostru mai are fraţi
Prin Moldova şi Carpaţi.
Uite aşa vere sau frate
Toate în lume-s numărate.
Omul numără zilele
Apa sapă malurile

În viaţă totul creşte
Nimic nu se iroseşte.,
Arunci în brazdă un grăunte
Din el ies seminţe multe.
În acel spiculeţ de grâu
Cu pai 'nalt până la brâu.

Că... şi planta la fel pomul
Au o viaţă ca şi omul
Când unul pleacă sau dispare
Altul pe loc va apare.
În nesfârşitul infinit
Plin de enigme-n circuit

Că nimic nu se mai ştie
În lumea noastră ce-o să fie?
Încarnare..., Inerţie...,
Ori uitare pe vecie!

De când este omenirea
Tot se cată fericirea
Viaţă lungă pe vecie
Dragoste şi armonie!

poezie de Dumitru Matei din Gânduri
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dezbrăcarea de timp...

O să inventez o zi
a sufletului
o zi
în care
nimeni nu mai moare
acea zi va apare odată
cu răsăritul
dimineaţa
când toate îmbrăţişările
sunt sincere
moment în care
vom trece unul prin celălalt
cu acelaşi Dumnezeu
până la dezbrăcare

şi nu nu vom mai fi noi
cei care am fost...

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Albă-ca-zăpada ar fi trebuit să se gândească de două ori atunci când a muşcat din măr. Un astfel de măr a schimbat soarta întregii omeniri. Dar asta-i o altă poveste...

aforism de Mihail Mataringa (22 ianuarie 2013)
Adăugat de Mihail Mataringa
Comentează! | Votează! | Copiază!