Purta la vale stelele pârâul

Purta la vale stelele pârâul
Mureau copacii de căldură
Cu demnitatea care îndură
Toamnele pe rând desfrâul

Ne regăseam în muguri. Delicate,
braţe de liane moi şi verzi
În care noaptea să te pierzi
Cu simţurile vinovate

Păduri cu sute de catarge
Ne străbăteau necontenit
Iar steaua noastră la zenit,
Lumina gheţurilor sparge

Să fi trecut, au, câte veacuri
Stafia timpului topise
Copilăria fără vise
Cătând la suferinţe leacuri

Cât ar fi de grea sau de uşoară
Viaţa dacă nu am pic de chef
Jinduind ciorchinele de grapf
Las entuziasmul meu să moară

Şi de atunci tot aştept
Ca un pelerin apusul
Peste care numai pre-supusul
Lanţ de piedici, mă mai ţine drept!

Poate că aşa ne fuse datul
Fiecare într-un colţ de ring
Dacă am vrut pe toate să le înving,
Soarta îmi impuse lepădatul!

N-am adus cu mine nimic nou
Nu voi lua nimica la plecare,
Cercul de sidef e acela care
Ne va pune lacăt la hublou

Ieşi în calea mea firesc
Şi am să ştiu instantaneu
Când să vin iubito la Pireu
Cu trăsura să mi te răpesc!

poezie de Ion Untaru
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sute de minciuni

N-am căutat culori pentru iubire
Şi nici cu firea nu m-am rătăcit,
Te-am invocat pe tine, fericire,
La poarta unor vise... de zenit

Desigur, relevant a fost apusul
Şi-acele braţe lungi ca o ispită,
În care tremura tăcut... sedusul
Şi fraza împăcării... nerostită.

Vor arde-n seri, uitate felinare,
Flăcări de dor ascunse în tăciuni,
Dar când trecutul... poate fi uitare,
Unde vom pune, sute de minciuni?

poezie de Constantin Triţă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Plângeau în noi copacii

Revăd potecile ce ne-au lăsat
să răscolim pădurea minunată
ducând parfumul tău de neuitat
peste iluzii ce mureau deodată.

În urma paşilor care-au rămas
doar amintiri într-un sfârşit de vară,
plângeau în noi copacii fără glas
uitându-şi crengile pe dinafară.

La umbra lor regretele mureau
pe jurămintele jertfite fără teamă
peste cărări cu paşi care duceau
spre un tărâm ce încă ne mai cheamă.

Mă tulbură chemarea lui mereu
chiar dacă ştiu că eşti pe veci plecată
pe aripa întunecată-a unui zeu
care ţi-a frânt povestea dintr-odată.

poezie de Corneliu Neagu din Cunoaşterea de sine (2017)
Adăugat de ugalen
Comentează! | Votează! | Copiază!

Stafia şi eu

Sufletul meu e un prinţ închis într-un turn,
Scrutând viaţa prin cinci micuţe ferestre.
El e o prinţ cernit, prizonierul trupului.
Iar sufletul tău, care a zburat în clipa-n care-ai murit,
Este o o aripă strălucitoare, pe deplin eliberată...
Nu tu eşti stafia, stafia sunt eu!

Câte pot înţelege privind lucrurile! Pentru mine, lucrurile
nu sunt ceea ce sunt ele cu adevărat, ci felul in care apar
celor cinci simţuri cu care Dumnezeu controlează
întregul percepţiilor mele, fragila mea realitate.
Astăzi, acolo, tu ştii deja totul... eu, recunosc, nu ştiu nimic!
Nu tu eşti stafia, stafia sunt eu!

poezie de Amado Nervo, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vreau răspunsuri... încă mai aştept!

Mi-ai împletit cunună din astre
şi un fir de gând,
pe frunte mi le-ai pus
fără de vină,
să-mi lumineze calea
atunci când mă frământ,
când nu-mi găsesc cărarea
şi nici rostul,
crezând că-i a mea vină.

Nici tu,
dar nici Apollo
cel sfătuitor
nu-mi daţi răspunsuri,
când întrebările
mă dor!

Unde-i lumina
care mi-a fost promisă,
unde-i iubirea,
pe care o aştept
smerită,
unde-s răspunsurile
pe care le aştept
de-o viaţă
şi unde-i bucuria
să mă răsfeţe
în fiecare dimineaţă??
Unde-s???
Le voi găsi
la margine de lume,
le voi primi ca dar,
în nopţi fără de somn,
ori poate,
le voi citi în raza
lui Venus,
cel strălucitor!?

Pe Tellus Maters tu mi-ai dat
o casă,
în faţă am acum,
a masă,
pe ea bucate
câte vrei,
dar n-am răspunsurile VIAŢĂ,
le vreau pe toate,
chiar dacă tu,
nu vrei!

Le merit!
Nu sunt sfântă,
nu mă găseşti în calendar,
ci doar aici pe Terra
unde bătătorită-i calea
pe care tu mi-ai dat-o-n dar!

Pe Jupiter,
l-am invocat în taină,
suprem judecător,
să văd de am dreptate
în cele socotite!
Şi dacă am,
tu VIAŢĂ,
tu zăludo,
să-mi spui pe dată
toate răspunsurile
chiar dacă-n gândul tău,
mă crezi nebună!

L-am întrebat pe Cronos,
răspunsul nu mi-a dat
la simpla-mi întrebare,
firul vieţii
mi-e secat?
Şi dacă da,
îl pot uda?
Mai pot eu înoda
ceea ce viaţa
ştiu,
va refuza?

Nu-mi reproşa că am trăit
ca Hermes,
ştiu că da,
dar dat-am tot ce am simţit
şi altora!
Cu prisosinţă chiar,
n-am fost zgârcită
trebuie s-o recunoşti,
m-am pus pe mine-n poezie,
m-am dăruit cu totul
fără de regret,
dar vreau răspunsurile,
eu înca, mai aştept!

poezie de Rodica Cernea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Câte

Câte lacrimi de iubire,
Oare sunt într-un ocean?
Lacrimi de dezamăgire
Câte, sunt scurse în van?

Câte vise neîmplinite
Se ascund azi printre stele
Şi dorinţe infinite
Câte, oare sunt în ele?

Câte vorbe nerostite
Se găsesc oare într-un veac
Şi decizii mai greşite
Câte sunt şi nu au leac?

Câte răutăţi sunt oare
Într-un gând nevinovat,
Care la necaz apare
Câte-n gând s-au adunat?

Câte zile nesfârşite
Numără un om la care,
Viaţa este pe sfârşite
Câte, când speranţa-i moare?

Câte ceasuri trec pe noapte
Fără somn, fără odihnă
Fiindcă inima vrea fapte
Câte ceasuri fără tihnă?

Câte clipe trec în viaţă,
Fără ură şi minciună
Ce-ţi fac inima de gheaţă
Câte, nimeni n-o să spună?

Câte speranţe deşarte
Are cel care greşeşte,
De iertare s-aibă parte
Câte, dacă se căieşte?

Câte piedici îi mai pune
Unui om soarta în cale
Până când el va apune,
Câte, în zilele sale???

Câte omul pătimeşte
Într-o viaţă din trufie?
Multe şi-l nemulţumeşte
Câte, nimeni n-o să ştie!

Câte suflete sărmane
Aud vorbe jignitoare
Ce le fac reci, inumane
Câte cad jos, la picioare?

Câte zile are omul?
Câte zile are-n viaţă?
Câte frunze are pomul!?
Câte zile e speranţă!?

poezie de Georgiana Niţă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Paradoxuri de poet

să decojeşti răspunsurile de aparenţe
adesea cu preţul insomniei
să nu suferi de nimica şi să ai sufletul sfâşiat de lipsurile altora
să taci
şi vuietul gândurilor tale să sperie chiar şi ţânţarii care îţi râvnesc sângele
să auzi cum trece viaţa dinspre carne înspre pietre
să simţi îmbrăţisările morţilor tăi
în mirosul de după ploaie al pământului
să fii o epavă amoroasă şi cu toate astea să se ancoreze de cuvintele tale
alte naufragiate suflete
să îţi permiţi întotdeauna să donezi bucăţi din tine
indiferent dacă tu ai sau nu ce pune pe masă
să priveşti lumea printr-un hublou prin care până şi hoiturile
par să aibă în ele ceva miraculos
să fii porţelanul pe care îl poate sparge numai gândul promiscuităţii
să fii asamblarea limbii tuturora
să fii toate lacrimile
plânse şi neplânse
revărsate într-un vers...

poezie de Gabriel Petru Băeţan din volumul de versuri Headshot
Adăugat de Gabriel Petru Băeţan
Comentează! | Votează! | Copiază!

N-am chef

N-am chef să mor cât pomii sunt în floare
Şi răspândesc lumină peste tot!
De ce m-aş duce-n întuneric, oare,
Cât pot iubi lumina... şi mai pot?

N-am chef să mor când biruie căldura
Şi sunt femei frumoase peste tot!
De ce să nu îi urlu Morţii ura,
Cât pot iubi Femeia... şi mai pot?

N-am chef să mor când este plin de roade
Şi-aromele mă-mbie peste tot!
De ce-aş lăsa belşugul, cumsecade,
Când pot gusta din toate... şi mai pot?

N-am chef să mor nici – pe de altă parte -
Când albul pur se-ntinde peste tot!
De ce-aş aluneca, docil, în moarte,
Cât pot schia pe dealuri... şi mai pot?

Mai merg –arar- la doctori, la spitale,
Să-i strig, scrâşnind, durerii, anatema...
N-am chef să mor, ce mai la deal, la vale!
... Şi nici nu ştiu de ce mi-am pus problema!

poezie de Petru Ioan Gârda
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cred în Steaua

Cred în Steaua
La bine şi la greu,
Cât voi trăi
Steaua va fi
Sufletul meu.

Cred în Steaua,
Colţ de tricolor,
Cu ea trăiesc,
Cu ea mă mândresc,
Pentru ea pot să mor.

Pentru onoare şi adevăr,
Pentru albul fir de păr,
Pentru lumina ce vine din ea,
Cred în Steaua mea.

Pentru albastrul cerului sfânt,
Pentru tot ce am fost şi ce sunt,
Pentru speranţa ce vine din ea
Cred în Steaua mea.

Ştiu prea bine că-n adâncul meu
Este bunul Dumnezeu
Şi-n viaţa aceasta, bună sau rea,
Cred în Steaua mea.

Om bogat sau om de rând
Trăim împreună sperând,
Dar toţi ca unul zicem aşa:
Cred în Steaua mea.

Lumea să ştie că sunt luptător
Şi că nu renunţ uşor,
Fie lupta uşoară sau grea,
Cred în Steaua mea

Port în mine semnul ceresc,
Am curaj şi îndrăznesc,
Focul credinţei mă ţine în şa,
Cred în Steaua mea.

Steaua va fi veşnic în inima mea,
Steaua îmi dă puterea de-a crede în ea!

cântec interpretat de Cristian Buică, muzica de Cristian Buică, versuri de Cristian Buică
Adăugat de Cristian Buica
Comentează! | Votează! | Copiază!

Curajul este o DECIZIE. CURAJUL este DECIZIA. Şi dacă suntem vii, suntem capabili de decizie, prin definiţie. Aşadar nu există scuze. Un alt lucru foarte interesant este că suntem cei mai singuri oameni în lume atunci când facem ceva CURAJOS. Însă, în următoarea clipă, întreaga lume vrea să ni se alăture. Singurul moment în care nu trebuie să fii curajos este atunci când îţi pui viaţa în pericol. Atunci nu mai e curaj, e prostie. Soldaţii sunt antrenaţi în primul rând SĂ NU MOARĂ. Dar, în orice lucruri care îţi provoacă teamă, întotdeauna vei avea CURAJUL la dispoziţie. Ştii care este diferenţa dintre destin şi soartă? Destinul este ceea ce ţi se întâmplă în urma acţiunilor tale. Soarta este ce ţi se întâmplă fără să poţi face nimic. Se poate discuta mult despre cât de mult e destin şi cât e soartă în viaţa unei persoane. Puţini curajoşi ar putea spune că e numai destin. Dacă se întâmplă, de exemplu, să vină o inundaţie şi să îţi ia casa, zici că asta e soarta. Dar dacă te-ai fi gândit că stai lângă un râu şi că, dacă o să plouă mult, poate iese râul din matcă şi nu sunt suficiente măsuri de protecţie (diguri, etc...), atunci, POATE ţi-ai fi putut lua soarta în propriile mâini. Dacă ai fi ştiut!

citat din Pera Novacovici
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atunci când facem o alegere – indiferent care – noi ne putem pune două întrebări: mai întâi: "Care sunt consecinţele alegerii pe care sunt pe punctul de a o face?" În inima noastră noi vom cunoaşte imediat răspunsul la această întrebare. În al doilea rând: "Ne va face mai fericiţi, pe mine şi pe cei din jur, această alegere a mea?" Dacă răspunsul este afirmativ, putem merge mai departe cu alegerea noastră. Dacă el este însă negativ, dacă opţiunea noastră ne poate face nefericiţi, pe noi sau pe cei din jur, cel mai bine este să nu o luăm. Nimic mai simplu!

Deepak Chopra în Cele şapte legi spirituale ale succesului
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Timpul este funcţia rapidităţii cu care se schimbă pozele în filmul nostru propriu, ca fapt şi consecinţă, de la o poză la alta. Noi simţim timpul în funcţie de simţirile pe care le experimentăm în acel timp. Dacă luăm, spre exemplu, situaţia omului care se află aşteptând într-un dop de circulaţie, când el se grăbeşte la o întâlnire importantă, el simte fiecare secundă ca fiind eternitatea. În comparaţie cu aceasta, omul care ia cina cu iubita lui la restaurant are impresia că timpul zboară, iar dacă analizăm cele două situaţii, amândoi stau pe aceeaşi axă a timpului şi acela care stă două ore în dop şi acela care petrece două ore la restaurant, numai că simţirile lor crează senzaţia timpului. Dacă eu pot să diger fiecare poză din viaţa mea şi să trec cu viteză la o altă poză, aceasta se numeşte că scurtez timpul. Dacă nu sunt în stare să diger fiecare poză şi rămân prins în ea până o diger, o învăţ şi mă descurc în ea, abia atunci sunt pregătit să trec la o altă poză, deoarece toate aceste poze sunt obligate să creeze în mine pregătirea pentru simţirea Puterii Superioare şi dorinţa de a fi ca Ea. Asta este tot ceea ce acest film trebuie să mă înveţe pe mine.

Michael Laitman în 1000 de sfaturi oentru viaţă
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Subiect tabu

mă uit în jur şi nu mai cred
în nimic,
de cele mai multe ori jelim
propria durere,
poate lucrurile sunt orânduite în vreun fel,
poate nu suntem la mila destinului,

nu ştiu de ce,
mai demult linia orizontului
mi se părea senină şi dreaptă,
astăzi se frânge parcă într-un zbor
de albatros rănit,

vine un moment în care începi să pierzi
treptat
câte un prieten,
câte o onomastică,
câte o iubită,
câte o înmormântare
de părinte,
când începi să-ţi pierzi minţile,
când auzi despre boli crunte şi
bătrâneţi chinuite,
când ai vrea să crezi cu disperare în ceva
chiar dacă nu credeai şi nu te temeai
de nimic,

în inerţia noastră uităm a onora viaţa,
credem că îi vom avea lângă noi pe cei dragi pentru
totdeauna,
moartea e un subiect tabu despre care nu vorbim,
prinşi în durerea noastră jelim,

odată linia orizontului mi se părea clară,
astăzi cerul are culoarea pământului,
nu ştiu de ce confund tot mai des
amurgul cu răsăritul,
nu ştiu,
poate până la urmă
orice sfârşit este doar
un nou început.

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu mai e aşa mult...

veşnicie uşoară iubito

ştiu că mă-aştepţi
te-ai dus să ne-ncălzeşti aşternutul
de aia lutul ăsta
după plecarea ta-i din ce în ce mai rece
ne-ai luat căldura din inimi
să ne-împleteşti din ea velinţă
aşternut peste patul de vise
să nu le spulbere uitarea

jurămintele au rămas însă la mine
să nu le pierd mi le-am pictat icoană
pe peretele de la răsărit al inimii tale
la umbra căruia ne-am iubit prima oară
tu erai candelă şi eu flacăra
deasupră-ne cerul policandru sub care
îngenunchiate oştiri îngereşti ni se închinau
nu le vedeam căci nu ştiam că suntem regi
peste sacrul imperiu al trăirilor noastre
toţi cei din afară ne pândeau
la fel ca nuntaşii atunci în noaptea cea mare
să vadă de le-om da să bea din sticla cu vin roşu
speranţă cu gust de păcat
mai pură şi mai sfântă decât aghiazma
din care ca o renaştere ne va izvorî viaţa

nu mai e aşa mult
fără tine efemeritatea asta-i tot mai plictisitoare
copii ne sunt mari şi le ştiu pe toate
la ce bun să-i mai învăţ filozofie
când ei se pierd în turmele de dinozauri
abia abia de le recit câte o poezie
mă tem să le mai spun că e de-a mea
să aibă lumea ce bârfi duminica
când vin în vizită la tine
ţi-am mai plantat un strat de lăcămioare
peste care-n fiecare noapte lumânare
îţi mai aprind pe cer câte o stea
din curtea asta pustie a vieţii mele
sorbindu-te printre sughiţuri
strop de vie în lacrimă de ceară

veşnicie uşoară iubito

poezie de Dumitru Sava
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântă-mă în acorduri mute, estompate de şoaptele timpului. Sărută-mi notele schiţate lent cu arcusul aspru care, retezat pe alocuri de rugina timpului, tremură în bătaia clipelor. Cântă-mă frumos, ritmic, şovăitor în tăceri şi regrete, alipindu-mi trupul gol de freamătul mângâierilor. Vibrează-mi simţurile cu atingerea delicată a razelor palide care îţi picură din genele lungi, la umbra sufletelor pereche, dezbrăcându-mă de amintiri trăite în grabă, printre străini şi contradicţii. Iubeşte-mă mult, neoprit între extaz şi agonie. Fără limite impuse, până ce viaţa îşi va seca izvorul trăirilor şi vom deveni frenezie şi zgomot plăcut alocat fericirii. Trăieşte-mă în adâncuri de văzduh, păcat şi biruinţă. Câte puţin din toate, fără excese, într-o dependenţă surdă a ispitelor. Să-ţi fie inima mică, ring de dans şi eu să-l calc uşor, cu picioarele goale, mereu stângace în poveşti netrăite. O să crească muguri de pace, pe urmele paşilor şi noaptea am să-i anin de o taină, adulmecând în sine primăvară.

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tu numai vino... iubito!

De câte ori te caut creând eternitatea prin valuri şi furtuni
Căci ale mele ceasuri toate ştii bine, doar tu poţi sa le-aduni.
M-ascund în lacrima ce curge plângandu-te mereu pe tine,
Inca te-aştept caci dorul crunt e cuibărit de-acum adânc în mine.

Plângeau copacii toţi la margine de viaţă visând să te întorci
Iar tu te-ascunzi de lacrimile lor şi ale mele, în sânul unei nopţi.
Mă-ntreb dece cărările-s pustii şi luna nu le mai luminează,
Şi cât să-aştept, minunea de a-mi fi cât mai durează?

Aş vrea să-mi fac cărări din toate visele şi lacrimile mele,
Tu să-mi dezmierzi şi să-mi alini viaţa mea cu ele.
Şi să nu uiţi că între gene ascuns de suferinţi mă vei gasi,
Imbrăţişându-te pe tine acum, şi în toţi vecii cât eu te voi iubi!

Cât o sa plâng iar după tine va şti doar soarta mea pribeagă,
Tu ai plecat şi-ti spui acum că de mine nimic nu te mai leagă,
Ai intrebat cărările pe care te-aşteptam, şi astăzi sunt atâta de pustii
Dacă mai sufăr, sau mi-e dor, sau dacă eu înca te mai aştept să vii?

O să mai stau un veac sau poate două cu mâinile spre cer întinse,
Ca să îl rog să te mai caute şi să mi te-aducă în visele promise.
O scară lungă de la cer către pământ din lacrimile mele vei găsi,
Tu numai vino iubito, si peste aceste triste valuri spre mine vei păşi.

Tu numai vino... iubito!

poezie de Florentina Crăciun Fabyola (martie 2009)
Adăugat de Florentina Crăciun Fabyola
Comentează! | Votează! | Copiază!

Blocat în timp

Sunt în acelaşi loc în care lumina mea te-a întâlnit
Şi-a ta lumina arzătoare pentru o clipă m-a privit.

De sus, lumina călătoare a soarelui ne-a încălzit,
Acum lumina-i o răcoare sub care cerul mi-e strivit.

Sunt în acelaşi loc în care copacii ne-au înconjurat,
Să nu ne vadă orişicare ce trec în lungul şi curbat.

Sunt tot aici, cu amintirea ce mi-a rămas când ai plecat,
Copacii dorurilor noastre privesc spre mine, camuflat.

Sunt în acelaşi loc de veghe pe care îl păzesc cum ştiu,
În el e doar amărăciune şi e tristeţe şi pustiu.

Pustiu-i cuibărit în mine cu tot ce are el mai viu,
În mână ţin doar o hârtie pe care niciun rând nu-ţi scriu.

Sunt în acelaşi loc în care copacii au îmbătrânit,
În bătrâneţea lor neclară lumina nopţii a albit.

Sunt în acelaşi loc în care aştept ceva în răsărit,
Să mă trezesc din somnul care cu visul lui m-a otrăvit.

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Conducător este acela care...

Conducător este acela care
în luptă nu a cedat.
Cel care a sădit o floare
când biruinţă a aflat.
Conducător este acela care
a stat de strajă neclintit.
Ţării a adus onoare,
când pe duşmani i-a biruit.
Conducător este acela care
neobosit a căutat,
Soluţii pentru salvare,
când poporul a oftat.
Acela ce-şi iubeşte neamul.
Acela e conducător
dacă apără izvorul, ramul
şi-al patriei întins ogor.
Acela ce sfidează moartea
şi viaţa tuturor o preţuieşte.
Cel ce grija ţării poartă noaptea,
conducător se numeşte.
Acela ce duce-n lume
faima ţării, nu a sa.
Aceluia îi spui pe nume
conducător în ţara ta.
Acela care a unit Carpaţii
cu ţărmul însorit al mării,
Acela poate fi numit
conducător în fruntea ţării.
Numai cinste şi onoare
aceluia ce poate face,
Din nou România Mare,
neamul să trăiască-n pace.
Cel care într-adevăr e om,
acela poate fi conducător.
Acela poate sta pe tron
şi e iubit de-al său popor.
Doar cel care vindecă rana
poporului greu umilit,
Să poarte în veci coroana
de conducător iubit.

poezie de Dumitru Delcă (mai 2023)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă..., acela...,sunt eu

Dacă iubirea linişteşte sufletul,
acela care o oferă, sunt eu.
Dacă dragostea suportă vinovăţia,
acela care o poartă, sunt eu.
Dacă timpul îşi cântă eternitatea,
acela care ascultă, sunt eu.
Dacă pământul îşi arată comorile,
acela care le adună, sunt eu.
Dacă viaţa învinge moartea,
acela care câştigă, sunt eu.
Dacă cerul îşi deschide porţile,
acela care intră sunt eu,
muritor plecat la Dumnezeu.

poezie de Dumitru Delcă (iunie 2019)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Stele

ce sunt stelele? am întrebat
cu toate că nu aşteptam nici un răspuns

stelele sunt licuricii cerului
care se nasc, trăiesc şi mor în fiecare noapte

stelele sunt globuri mari de foc
în care ard toate părerile de rău, toate amăgirile

stelele sunt vestitorii împlinirii dorinţelor
atunci când când cel ce se roagă chiar crede în tăria rugăciunii

stelele sunt tovarăşii de drum ai lunii
să nu se plictisească nopţi de-a rândul în singurătate

încă nu ştiu ce sunt stelele, dar ştiu că toţi oamenii frumoşi
ne privesc din adâncul nopţilor şi ne veghează

poate, cândva, voi fi şi eu o stea...
poate

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De zece ani

De zece ani n-am mai auzit privighetoarea,
Eram cu o femeie pe marginea unui râu, în munţi,
Şi roua se aşeza, ca un dar din cer, pe faţa noastră, pe iarbă.
De atunci n-am mai auzit privighetoarea,
Trilul acela care tăia noaptea
Ca un pumnal mătăsos şi-mi dădea
O copleşitoare suferinţă. Las deschisă fereastra,
Aştept sub copacii marelui bulevard
Sau în parc, ca şi cum cineva mi-ar fi dat
O misterioasă întâlnire.
Oraşul respiră ca un plămân uriaş
Şi zgomote felurite vin de la depărtare,
Apoi se sting, ca apa care se scurge printre pietre,
Dar nu aud, nu aud privighetoarea,
De zece ani n-am mai auzit-o şi sunt trist,
Presimt că nici în noaptea asta nu va veni,
Poate niciodată...

poezie de Mircea Florin Şandru din Ca silabele unui mare pian (2011)
Adăugat de Carmen2015
Comentează! | Votează! | Copiază!