Perlă... de trecut

Ce dor mi-e să-mi revăd vechiul oraş
Fără rigoarea sticlei în metal înfiptă,
Să merg de Paşti şi lui Chistos să-i fiu părtaş
Cu alţi copii... Cum mintea mă incită!

Ce zile lungi erau, cât o speranţă,
Totul mi se părea o sursă de surpriză
Fiindc-orice mâine îşi avea o importanţă
Şi oric-eşec trecea în vânt... O mică briză.

Prietenii mi-erau mai mulţi şi adevăraţi,
Ne întâlneam făr-a ne da vreo întâlnire
Şi ne visam, fără să fim încă... bărbaţi;
Eroare gravă printre alte puerile.

Stăteam cu ziua-ntreagă la scăldat
Sau îngheţam fără să plâng, la săniuş.
Din zori-n seară în veşnic preumblat
Nici nu mâncam... Sorbeam ţigara de pănuş.

Câte ochiade le-am pierdut din neglijenţă
-Căci timpul parcă atunci nici nu trecea-
Sperând că totul se repetă... existenţă,
Iar de-o pierdeam, o nouă alta mă-ncânta.

Mă mor de dor -c-are-un miros trecutul,
Un fel d-endomorfină, dulce drog-
De câte ori mă pierd, cum prim-sărutul...
Tremur de buze l-aş vrea iar... Visând mă rog!

M-ating cu degete-liane, de altul... mine
Şi mă-nfior ce cald eram, cât de uşor,
Dar n-am pe nimeni ajutor, nu intervine
Să fiu iar ciclu pur cum apa de izvor.

Am simţ pe ceafă-n jos, o mâncărime;
Chiar am ieşit cu tata dintr-o frizerie
Şi miros tot, pomadă-n puf de briantine,
Iar urâtit, ciunţit din nou... Ce porcărie!

Ce dor am să-mi revăd vechiul oraş
Cu case umane-n terne tonuri, murdar gri
Şi străzi în cub de piatră-n pasul de poştaş
Cu tolba-i plină de... cuvinte, multe ştiri.

Prin ce minune "fost" este ma bun, mai dulce,
"Rău" petrecut vedem cu complezenţă?
Prezent ne-mbie-nspre melancolii, ne duce
În timp trăit... "Era" pentru "va fi" "e"-o providenţă?!?

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (4 martie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi-e dor

Mi-e tare dor de casă, de părinţi,
Şi adesea jinduiesc după copilărie,
Când nu eram nici răi, nici sfinţi,
Şi adormeam visând la câte-o jucărie.

Îmi este dor de nucul din grădină,
Sub care ne jucam de-a cavaleri cu spade,
Chiar şi acum îmi este dor de câte o vecină,
La care aruncam din când în când ochiade.

Mi-e dor de prispa casei părinteşti,
Unde stăteam şi priveam ploaia, vara,
De fetele de prin Furceni şi din Cosmeşti,
La care mă duceam când venea seara.

Îmi este dor şi-acum de oamenii din sat,
De nunţile cu lăutari, ce se făceau odată,
Dar mulţi dintre prieteni mi-au plecat,
Şi n-o să-i mai revăd, probabil, niciodată.

Revin în sat în fiecare an mânat de dor,
Să îmi revăd vecinii cu părul lor cărunt,
Şi când văd case goale, mă trece un fior,
Ştiind că mulţi dintre aceştia nu mai sunt.

poezie de Paul Aelenei din Lacrima dragostei (2018)
Adăugat de Diana Iordachescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Renaşteri

De câte ori ani voi renaşte,
Voi trece totul în replay;
Ca timp, ce vrea uitat să caşte,
Să nu-mi ia nici uşori, nici grei...

Să-mi refac pline amintiri;
Să le-am bagaj de zile negre,
Când vor diminua priviri...
Şi gândurile or fi tenebre.

De câte ori mă voi renaşte,
Voi preţui umanitate;
Cu ştiinţa, misticism de moaşte,
Mă voi ruga în pietate...

... Să mi se lase încă loc,
Un timp, pe crusta înflorită;
S-o simt sub talpă, să mă joc
De-a viaţa, încă neoprită!

De câte ori mă voi renaşte,
O să plâng tot ce-a dispărut;
Că nici Crăciun, An Nou, nici Paşte,
Nu mai m-au... Toate s-au trecut!

Să-mi fac, oricum ar fi, senin
Din zile, nopţi să am cu vise!
Plecat, să fiu un pelerin,
Să mă reîntorc prin uşi închise.

De câte ori mă voi renaşte
Voi sta cu mine, tot mai mult,
Atât de drag, de-a mă cunoaşte;
Doar eu cu gândul, ce-mi ascult...

Să-mi pun din inimă pe jar,
Să-i gust vechile sentimente
Şi din pupile să fac far;
Sa-mi dea lumini... incandescente.

... De atâtea ori, mă voi renaşte
Ca să văd suflete întâlnite;
Ce-n minte, ascunse, mă vor paşte
Pe veci... Şi-n oasele împietrite...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (3 iunie 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi-e dor

Mi-e, azi, un dor năprasnic de demult
-Ce-i doar numai de ieri, de-i simt tumult -
Ce-mi curge-n venele din mine, nou copil;
Mă-ntorc în gând de timp şi spaţiu, din exil.

Mi-e dor, de lungi, de primăveri cu cărăbuşi,
De colivia goală, plânsă, cu pierduţi peruşi,
De-un cuib de rândunele atârnat pe prispă,
De cioara-n croncănit pe gard, care mă-ntristă.

Mi-e dor de dat cu sania, pe-un ger de mal,
De mama povestind în lacrimi despre primul bal,
Miros din brazda plină-n trandafiri şi cu zambile,
De la bunică-n grădiniţa mică, depănând idile.

Mi-e dor de tei şi dudul, străji la poartă,
De cum priveam pe-ai mei plecând la toartă
Pe drumul de la casa-n cartier, pân' la oraş...
Revăd zâmbind, cărându-şi geanta, pe poştaş.

Mi-e dor de huruitul trotinetei cu rulmenţi,
Prezente-am chipuri de amici, colegi, de repetenţi...
Mă uit la palme şi-s murdare de cerneală;
Mă văd pe băncile de lemn, tocite, de la şcoală.

Mi-e dor de mers desculţ, fără sandale,
Reîntâlnesc vecina-n stradă, veşnic la taclale,
Am încă-n palmă-o coadă colorată de şopârlă...
Fac baie-n plină vară-n josul Prahovei, la gârlă.

Mi-e dor de cercul ce-mpingeam c-o sârmă,
De cărucior, cu figurine, ce-l repun la drum, neştiind de cârmă,
Mă văd în podul şcolii trăgând fum dintr-o ţigară...
Ascult mânjit pe faţă, cu prietenii pitit, concertul de fanfară.

Mi-e dor de bucuria, de-a juca, la nesfârşit de zi,
Am mintea plină de imagini fără nume de copii,
Simt sufletul cu inima-ntr-o neagră călimară
Ce-o-nţep cu o peniţă-n toc de lemn... mintea fugară.

Mi-e dor, că nu mai am vacanţele de vară,
Îl văd pe tata trist, că n-am luat cursul de chitară,
N-am remuşcări c-aş fi putut să mă înec,
Nici că furam din vişinata de la beci, ca să petrec.

Mi-e dor, miros cravata roşie la gât,
Am buze încă tremurând de-un prim sărut,
Sărbătoresc timid-pierdut, finalul de liceu...
Simt sfoara că mă taie-n palme de la zmeu.

Mi-e dor de cântul tatei, serile, la mandolină
-Festivul după cine, ce-aşteptam să vină-
De mâna-n păr, de la bunic, ce-i stau în poală,
De băile în flori de fân, la primul semn de boală.

Mi-e dor de căţăratul printre ţepi, în pruni,
De sila când plecam la şcoală-n fiecare luni,
Mă văd urcând pe dealul Ciob, lângă Doftana...
Simt cald miros de lapte ce-mi aduce mama.

Mi-e dor de aburul din bulgăr de zăpadă
Din mâini de rebegit, ce stau să-mi cadă,
Am sunetul de clopot de la fiecare Paşte...
Mă uit la puiul care sparge oul şi se naşte.

Mi-e dor de liniştea de la un somn de vară
Pe un cerdac de greieri, cald, afară,
De patu-n puful cu pilotă al bunicii,
De albul, bunul, cu poveşti şi pozele tunicii.

Mi-e dor de timp, pierdut în nopţi pe iarbă,
Culcat cu bolta-n iris... Venus mă dezmiardă,
O iau şi-o pun în băţ şi-o cânt pentru colind,
Cu sacu-mbujorat de mere, ce obraz m-intind...

Mi-e un dor nestăvilit, nebun, de mine
Ce sunt la fel, un neschimbat, nu cred destine...
Doar cărţile ţin cont, ce-aştern trecutul peste file...
Mi-e dor de ieri, ce mă desparte mii de zile.

Mi-e dor de fiecare loc ce l-am păşit,
Mi-e dor şi de pedepsele, ce simt şi-am ispăşit,
Mi-e dor de râsul sorei, de mătuşi şi de părinţi...
Mi-e dor de gustul de icoane-n sărutat de sfinţi.

Mi-e dor de-o lume altfel, care-a dispărut,
Mi-e dor s-o readuc, să fiu din nou, un nou născut,
Mi-e dor nespus de anticul din mine...
Mi-e dorul neîmplinit, timp e nerelativ şi nu revine.

Mi-e dor de-un aer reavăn, pur, ce respiram,
Mi-e dor de vântul ce prin păr mi-l răsfiram,
Mi-e un dor profund de ce-am iubit şi mai iubesc.
Mi-e dorul, dorul fără saţ, de mor, să mai trăiesc...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (29 noiembrie 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Album... fişic?!

Am dat o raită prin album,
Uitat de-un fad cotidian;
Nici bani şi nici meridian,
N-am handicap, să plec la drum.

Sunt clipe - de iubite dragi,
Părinţi, copii, puţini prieteni-
La schi, sau în culcuş pe jnepeni
Sau la nudişti, fără nădragi...

Sunt file scumpe de album
-Cu chip în rânjet afişate-
Prezente-n gând, demult uitate...
Îmi sunt cum dalele de drum.

Dau foi sau clic, să le revăd
-Ferice sunt, de-mi sunt frumoase
Le şterg, sau rup, de sunt hidoase-
Trecut îmi curăţ, şterg prăpăd.

Buimac mă uit, ca la un altul
-Nici cei din jur... nici eu n-aş fi-
La pozele color sau gri...
Am umezi ochi, simt catafalcul.

Suntem alături şi-mi dau mâna
-Căci nici nu e aşa departe-
Gândesc, timp mult, nu mă desparte;
Însă nu-i spaţiul, nu-i totuna.

Mă văd unde plângeam atunci
-De-o clipă singur, de-un nimic-
Şi-aveam adresa-n mână, în plic
Nedezlipit, pentru porunci...

... Erau mulţi ani spre experienţă
-Tânăr naiv- ce n-o aveam;
Pot vinde poze ce-adunam
Să-mi cumpăr timp... de existenţă!?!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (28 septembrie 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Miros de portocale

Acum când anii îi adun
Pribeag pe-a sorţii cale,
Mai simt în orişice Crăciun
Miros de portocale.

Cu ochii minţii mă revăd
Trântit în neaua moale,
La săniuş făcând prăpăd
Pe Burta Albă-n vale.

Noiembrie de cum trecea
Şi iarna da semnale,
Din orice fulg răzleţ ieşea
Miros de portocale.

Chiar şi-universul conspira
Prin legi fundamentale
Şi tot în juru-mi radia
Miros de portocale.

Acum, când una decojesc
Pe-o mică farfurie,
Acel fior nu-l mai găsesc
Şi nici vreo bucurie.

Parcă şi-acum miroase-un pic
În camera ornată,
Dar nu mai regăsesc nimic
Din vraja de-altădată.

Şi-l caut toată viaţa mea
Prin universuri goale,
Pe-acel copil care simţea
Miros de portocale.

poezie de Daniel Dobrică
Adăugat de Băştinaşul
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce mai faci?

Cu fiecare zi ce trece
Am amintiri tot mai frumoase
De tine; de obraji, de coapse,
De cum erai cu alţii rece,
Cum buzele-ţi erau ca maci...
Ce mai faci?

Te văd ca şi cum a fost ieri,
Cu zâmbetul fin, ştrengăresc;
Să ştii că încă te iubesc
Aşa cum ador primăveri
Pierdut în arome de copaci...
Ce mai faci?

Visez ades să te-ntâlnesc,
Să ştii sau dintr-o întâmplare,
Să-ţi simt parfumul ca de floare,
'n polenul tău să-mi murdăresc
Miros; în atingeri doar să te dezbraci...
Ce mai faci?

Ce mult sunt gând în gândul tău
Şi-am frică că m-ai refuza,
Că nu-ţi mai plac de m-ai vedea
Şi nu-ţi dau sadicul de rău
Când gemi, durerea de prefaci...
Ce mai faci?

Ţi-am pierdut card de telefon
Ca şi cum m-am pierdut pe mine;
Culpabil şi să mor îmi vine
C-o şansă nu mai am să dorm
În visul tău adânc, când taci...
Ce mai faci?

Sunt aberant, un psihopat,
Că merg pe străzi să te găsesc
Şi ştiu că-n alt oraş păşesc,
Cu un alt bloc, alei, alt pat;
Nici paşii nu-s aşa cum calci...
Ce mai faci?

De-abia respir cu piept uscat
Şi parcă aer nu-i-ndeajuns,
M-afund în timpul ce-am pătruns
Să-mi caut leac de vindecat,
Să ştiu dacă de mine zaci...
Ce mai faci?

Visez mereu în plină zi,
Încerc să-mi storc suflet şi minte,
Să nu te pierd, să te-am aminte
La gând că nu vei mai veni,
Aşa cum alţii, de-ai mei dragi...
Ce mai faci?

Am doar o şansă-n care cred;
Ca prin hazard, un fir eteric,
Să îmi refac "dusul" feeric
Din neştiut... Infim purced
Să fii tu ce mister desfaci
Şi-o zi să suni, să-mi spui...
Ce faci?...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (3 martie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fără inspiraţie

Sunt cufundat în neputinţă
Oricât încerc şi am voinţă,
Dar n-am idee, nici cuvinte,
Nimic nu văd, mi-e goală minte...

Şi sufletul mi-e gol la fel,
Nu simt emoţie, n-am ţel,
Este ca şi cum aş fi mort
Epuizat, fără efort...

Şi-mi face rău şi nu am leac,
Simt gol în inimă, în stomac,
Mă uit la tot ca printr-o sticlă...
Sunt ca un autist, mi-e frică.

Şi boala parcă nu mai trece
De multe zile, peste zece,
Se pare c-am atins finalul...
S-a dus poemul, carnavalul.

E-o zi când pierzi, se pare, totul,
Cum de-ar fi existat complotul
Nepus la cale, dar prezent...
În fond, un semn de... impotent!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (2 martie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Incontrolabil

Ce programare curioasă;
să fac copii
care plecând de-acasă
vor să nu-i mai ştii!?

Ce programare curioasă;
să îmi propun argumentat ceva
ce nu pot face -ah cum viaţa-i ofticoasă-
de altul nu ar exista!?

Ce programare curioasă;
să n-am nicicum habar de mine,
nici de la naşterea-mi pompoasă
şi nici când "exit" intervine!?

Ce programare curioasă;
să fiu... şi fără vreun control
să nu pot eu să-mi modelez carcasă...
Să fiu ca un actor în piele, fără rol!?

Ce programare curioasă;
să plec, să strâng, să uit uşor de tot,
să n-am niciun habar de casă
şi-ntr-un final să fiu ca la-nceput... Ne... tot!!!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (5 aprilie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ma...

Mi-e dor de degete-ţi prin păr
Tentaculându-mi amintiri...
Revăd căldura-ţi din priviri
Resimt sărut pe-obraz... Mă dor.

Nu mai am aura de pui
Şi nici nu mai am cui mă plânge
Micime, răutăţi, nu-mi frânge;
Stau aninat, uitat, de-un cui.

N-aud iubirea-ţi în cuvinte,
N-am sfat de suflet, sunt pierdut...
Mi-e rău să spun că te-am avut,
Urăsc doar să-mi aduc aminte...

Sunt jumătate tu, îs "ea"
Noroc că te-aparţin, eşti parte
Ce nici vecia nu desparte
Ce sunt, eşti eu, a mea ma... ma

Visez cu ochi deschişi şi plâng
C-am rămas singur, n-am cui spune
De-al meu necaz, n-ascultă lume
Că n-am nici bucurii să strâng!

Dar să n-ai frică, n-ai pierit,
Căci timpul vrea să mai exişti
Eşti încă trupu-mi, mai persişti
În sânge-n gând, cât n-am murit...

Că n-am ştiut să te păstrez
Adorm sleit de remuşcare...
Uitasem: naşterea se moare!
Mă ierţi ma... ma, eternul crez...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu
Adăugat de Iulia Mirancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

O aventură galantă

Într-o seară, pe la zece,
N-a fost cald, dar nici prea rece,
Am avut o aventură,
Nici cu Haike, nici cu Sură,

O coniţă delicioasă,
Nici urâtă, nici frumoasă,
Şi-am intrat cu ea în vorbă,
Nici de Cosmos, nici de ciorbă.

Avea ochii ca doi aştri,
Nici căprui, dar nici albaştri,
Gura dulce, zâmbitoare,
Nici prea mică, nici prea mare,

Sânii, două rândunele,
Nici prea mari, nici mititele,
Şi vorbind cu ea în şoaptă
Nici prostuţă, nici deşteaptă.

Ne-am plimbat vreo cinci minute,
Nici încet, dar nici prea iute,
Discutând ca la Geneva,
Nici de-Adam şi nici de Eva.

Şi-am ajuns la ea acasă,
Nici prea'naltă, nici prea joasă,
Locuinţă minunată,
Nici murdară, nici curată.

Mi-a dat o cafea uşoară,
Nici prea dulce, nici amară,
Ş-a început să se dezbrace,
Nici încolo, nici încoace,

I-am sorbit formele toate,
Nici din faţă, nici din spate,
Pielea-i cu miros de nalbă,
Nici prea neagră, nici prea albă.

Avea talia subţirică,
Nici prea mare, nici prea mică,
Braţe albe, voluptoase,
Nici subţiri, dar nici prea groase,

Nişte-îmbrăţişări divine,
Nici prea multe, nici puţine,
Ş-o sofa cu dungi banale,
Nici prea tare, nici prea moale.

Cum o sărutam prin beznă,
Nici pe nas şi nici pe gleznă,
Bate cineva la uşe,
Nu-i nici unchi, dar nici mătuşe,

Ci bărbat-su, Şmil din piaţă,
Nici cu cioc, nici cu mustaţă,
Dar cu un baston de mire,
Nici prea gros, dar nici subţire.

Inimioara mea pustie,
Nu-i nici moartă, nu-i nici vie
Simt un fior care mă trece,
Nici prea cald, dar nici prea rece,

Şi când mă rugam – Prea Sfinte,
N-am fost prost, dar nici cuminte,
Doamne, scoate-mă din ladă,
Nici în curte, nici în stradă,

Deodată uşa scapă,
Nici se sparge, nici se crapă,
Şi stă Şmil ca un sihastru,
Văd nici verde, nici albastru.

- Ce cauţi aici? – Mă întreabă,
Nici în pripă, nici în grabă,
I-am spus, fără să-mi dau seama:
- Nici pe tata, nici pe mama!

Ci aştept, în tot minutul,
Nici maşina, nici şerutul...
... Şi au curs bastoane în mine,
Nici prea multe, nici puţine!

Restul n-are importanţă,
Nici spital, nici ambulanţă,
Ştiu c-am stat trei luni jumate,
Nici pe burtă, nici pe spate,

De atunci mi-e viaţa roză,
Nici în versuri, nici în proză,
Şi aştept o aventură,
Ori cu Haike ori cu Sură.

poezie satirică de Ion Pribeagu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pierdut ţară!

Vă spun din proprie experienţă
-Ce-am câştigat c-onoare şi cu chin-
Că-n ţara, unde-am-nceput o existenţă,
Îmi este spre ruşine, strâmb destin.

E-acolo, unde de vorbesc, sunt înjurat,
Chiar de încerc din propiile-mi puteri,
S-o-nvăţ; să nu mai cadă în păcat,
Să nu greşească precum alţi, până mai ieri.

E ţara unde vin, că-i casa mea,
-Din pântecele ei m-am făcut om-
Dar tot ce-aduc câştig, mi se tot ia;
Sunt despuiat de fructele-mi de pom.

Nu mi se dau străbunii înapoi,
-Mă fură de ţărâna unde-au fost-
Şi n-am nici ajutor, nici de la voi;
Sunt tot eu un damnat, un hoţ, un prost.

N-am drept nici să-mi fac singur adăpost
Pe cimitirul trecerii de timp;
Unde-au sălaş ai mei şi-au ţinut post
Şi m-au născut... crescându-mă-n răstimp.

Printr-o minciună mi se ia maşină
De pe tărâmul ce-i al meu cu acte;
Avize n-am, că n-am dosar cu şină...
N-am voie să-mi fac casă, să-mi spun carte!?

Nevinovat mă pierd printre procese
-Că nu mint, spaga mi-e uitată-
Iar vinovaţilor nu-i cazul să le pese,
Căci le plătesc... pierdutu-n judecată.

Sunt zilnic mai scârbit, irevocabil,
C-o ţară mi-a furat poporul meu;
Mi-a luat şi dreptul inalienabil
De-a fi bunul produs, de Dumnezeu.

Nu pot fi-n ţara mea nici imigrant
-Scursură ce nu stie furt, minciună-
Sunt pur şi simplu nimeni, ignorant;
N-am drept la spus, sunt sursă de ranchiună.

Şi mă topesc de dorul de trecut,
-Dar nu mai văd, pe străzi, dintre ai mei-
Sunt doar alb-nergru, evului film mut;
Sutana dintre atâţi arhierei...

... Un biet profug, un naturalizat,
Ce mi-am lăsat copii -uitând... genetic-
'n pământ străin ce m-a exorcizat;
De necredinţă, lipsă d-omenie, de patetic.

Sunt doar un navetist de circumstanţă,
În viaţă, ce-am greşit fugind de rău
Şi m-am întors -crezând în importanţă-
S-ajut pe-ai mei, să nu cunoască hău,

S-acopăr hăul, melancolic, ce mi-e rană,
Să fiu printre bătrâni în a mea ţară,
Să plâng în cimitir, în vechea strană,
Să-ncerc să îmi scot semeni din ocară!...

Din şcoli, ce le-am făcut p-aici ş-acolo,
Citind şi exersând de zi cu zi,
Valoare n-am!... Alţii şi-o strigă în tremolo;
Făcută pe furiş, doar pe hârtii.

Am gust de-a spune, fără de oprire
-Căci inima vreau toată s-o debarc
Şi-ntreb de am vreo şansă, la citire-
Sau îmi pun ţeava lângă tâmplă, s-o descarc.

Fric-am să mor, aici, să fiu lignit,
Un nimeni care sunt, din întâmplare;
Şi-un Păunescu aţi negat şi răstignit!!!
... Unde-am uitat să venerăm pe cel ce moare.

Aşa c-o să mă-ntorc, de unde nu-s,
Să plâng, de unul singur, nedreptatea
De-a fi, printr-o greşeală, un produs
De popor, ţară făr-a şti... umanitatea!!!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (7 noiembrie 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Întâia întâlnire...

... atunci, te-am luat de mână şi a început să-mi tremure voce,
să-mi simt urechile calde şi inima tare să-mi bată, atroce
şi-am parcă un nod, în gât mi s-a pus, simt gura uscată,
n-am 'ndeajuns aer şi faţa îmi trece înspre palid, deodată,
iar în spate la stern, doar mai jos, doar un pic, simt mişcare
ca un zvâcnet şi mâinile îmi cad fără vlagă, corpul parcă mă doare,
până şi cap mi se-nfundă, cum nu mai e nici sunet, aşa dintr-odată,
iar lumea dispare, e doar umbre şi toată-i urâtă... nu mai are femeie, ori fată...
chiar de pare, nu-i vreo urgenţă, nici de-n seară târziu cu capul în poale
se mângăie vise de-un zbor nesfârşit într-o dragoste nouă, ce începe agale...
... cum să pot, peste timp să ţin nealterat atât rău, să-mi provoc neîncetat suferinţă...
ca şi în ziua dintâi, cum de lumea nu moare de dragoste multă... doar de iubire, dorinţă?

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (25 decembrie 2013)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gânditorul

Îmi caut veşnic alte definiţii
Aşa cum n-au fost spuse înainte,
Căci mă feresc, ca-n dragoste, de repetiţii
Şi plictisit sunt, doar să fiu... cuminte.

Tot metaforic vreau şi-n epitete,
Mă străduiesc ca-ntr-o pictură să pun nuanţă,
Căci sunt sătul de-atât de multe etichete
Şi de prostia etalată-n soi de importanţă!...

Tot reflectez la timpul cum era-n înainte;
Cum oare se-nghega dorinţa, gândul,
Când încă nu erau nici gestul, nici cuvinte?...
Cum se iubea şi cum cerea, mânca... flămândul?

Sau e un moft, când lumea-i foarte simplă
Aşa cum şi natura pare sau o fi? Nu ştiu
Şi nu-i nevoie-n van de zvâcnete de tâmplă
Când totu-i mai uşor, fără obstacol ca-n deşert... pustiu!

Şi câte exemple sunt, de "limpezi" reuşiţi... Ce fistichiu!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (18 octombrie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Spiritism

... insinuat, fără vreun expeditor palpabil şi fără vreun traseu anume
şi totodată, dintr-o dată, nici bănuit măcar, fără vreo prevestire, ca din altă lume,
brusc schimbă plan, făcut cu atât de mult detaliu, după lungi, profunde explicaţii
şi pur empiric, părut fără noimă, rupe film, totul se prăvale în aberaţii...
doar firul de păianjen, nevăzut, lipeşte-n funie şi creier minte, suflet, corp,
rostogolind cu totul bulgărele fără adresă, sau nu, e lecuire, un anticorp
să împiedice o geometrică multiplicare de rău antepropus, crezut un inefabil,
ce e-o scânteie oarbă, o întâmplare din întâmplător destin, ce mâna dă thrillerul amabil
şi întâlneşte apoi un bine, atâta de nebănuit şi din cu totul alte şi alte sfere,
uitate, sau doar în imuabil părăsite, până la propria pieire, dorită ca pe-o avere,
ce nu va fi vreodată, s-a verificat, nu-i rezervată, nu a fost prevăzută-n portbagaj,
sau locu-i lipsă, aşa cum şi-umbra-n plină zi e, cea de schimbă sens... de o secundă-i gaj,
de unde vine tot, că nu-i cum după o noapte, un sfetnic bun, este instantanee
ca o răscoală ce se iscă, la început dintr-o prostie, tot aşa cum curcubee
nasc culori din transparent şi le duc arc la cer, ca apoi să le coboare ca-ntr-un hipnotism
al boarei, arsă-n tonuri, rânduite dintr-un haos, fără loc a şti, mereu un altul şi altul... spiritism...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (6 septembrie 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Adunate

Am câştigat timp laitmotiv,
Am câştigat independenţă,
Am câştigat o existenţă...
Am câştigat, definitiv.

Am câştigat miros de flori,
Am câştigat mers vertical
Am câştigat amor frugal...
Am câştigat, etern, fiori.

Am câştigat pe veci părinţi,
Am câştigat dus la morminte,
Am câştigat spus de cuvinte...
Am câştigat urme de dinţi.

Am câştigat un pic, copii,
Am câştigat onestitate,
Am câştigat o libertate...
Am câştigat drept să revii.

Am câştigat gustul de pâine,
Am câştigat un adăpost,
Am câştigat să am un rost...
Am câştigat dreptul la mâine.

Le am pe toate un şirag
Pe-un fir de aţă, fină, întinse...
Nostalgic le admir cu drag;
Multe-am avut, multe pretinse!

Am câştigat să zic pardon,
Am câştigat să am dreptate,
Am câştigat eternitate...
Am câştigat un maraton.

Am câştigat duşmani pe viaţă,
Am câştigat trezit în zori,
Am câştigat să pierd valori...
Am câştigat inimi de gheaţă.

Am câştigat puţini amici,
Am câştigat un loc în lume,
Am câştigat chemat pe nume...
Am câştigat curaj şi frici.

Am câştigat un pumn de bani,
Am câştigat înot în vise,
Am câştigat minciuni promise...
Am câştigat drum pe Lipscani.

Am câştigat să ştiu să plâng,
Am câştigat o pertinenţă,
Am câştigat o experienţă...
Am câştigat dorinţi să-mi frâng.

Am câştigat, târâş, căinţă,
Am câştigat bilet de zbor,
Am câştigat să mă-nfior...
Am câştigat şi neputinţă.

Am câştigat o viaţă dură,
Am câştigat jurisprudenţă,
Am câştigat drept la clemenţă...
Am câştigat o aventură.

Le pierd pe rând, mă pierd cu ele
-Nici timpul să profit, n-aşteaptă-
Mă-nclin, de nopţi şi zile grele...
Mă pierd treptat, rămân o şoaptă!...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (30 octombrie 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Închipuit dincolo

O zi, în timp, poate aş putea imagina o întâlnire,
cu părinţi-clone în mers pe stradă,
trecând fără a avea vreo cunoştinţă
că ne-am cunoaşte de pe undeva... o altă omenire
în care am fost, într-o istorie, ne cultivând familie în bravadă,
din care-n timp s-a mai pierdut pe drum, precum ceva din cinste, din conştiinţă.

Vom trece, straniu, ca necunoscuţi indiferenţi,
amestecaţi; copii cu nepoţi, fără nicio vârstă, atemporali,
printre bunici în cărucior, cu biberonul plin cu lapte,
un eu cărunt, cu toţii -într-o retină, neabsenţi,
tot încercând să plâng, neînţeles de nimeni- ajunşi atât de imorali,
nerecunoscători... se pare că-s în dincolo, care nu-i, o lume necuvântătoare dusă, ca şi eu, uitată până şi-n cuvinte, nemaiştiind nici şoapte!...
Neînchipuita, dinaintele şi de după mine... noapte.

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (10 martie 2013)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amintire

în câte chipuri încerc să mi te amintesc
nici unul nu rămâne
pentru că zborul lor, e doar
o închipuire

în cate vise încerc să te găsesc
nici unul nu-i, o amintire
căci totul în mine este şters
de timpul care a trecut, şi nu mai eşti
în nimeni

dar ai lăsat cuvinte scrise
cuvinte din suflet amintire
pentru mulţi care încă, vor să ştie
că nu ai fost trecut, ci iar prezent
un suflet cald pentru vecie

acum eu mă uit la ele, citesc şi nu pot
nici măcar să-ţi spun, că-i fost
doar... amintire

poezie de Viorel Muha (august 2020)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Odă ambivalentă

Închinăciunea-i reciprocă
Către fragil... matern fior;
Cum nu-i senin, de nu e nor...
Şi moale cald, nu-i, de nu-i rocă!

Simţurile-ar fi rudimentare
Fără dezirul de parfum
De corp, se mistuind cum fum...
N-ar fi miros, de n-am da floare!

Nu ne-am clădi pe verticală
De n-am fi colosali de-ambiţii,
De forţă stoarsă-n hăul minţii...
Curaj, de-i mort... lume-ar fi boală!?!

De n-am avea titani virili,
Nu ne-am salva din foc, de ape,
N-am avea nici posteritate...
Ne-am moşteni-n visări, debili!

N-ar fi nici susur de plăcere
În geamătul de fine-atingeri,
Nici zbor n-ar fi, n-am avea îngeri...
De n-ar fi EA... o adiere!

Ce acuplare de frumos;
Ne-mperechem veşnic duete,
Bărbaţi, băieţi, femei şi fete...
Vis!... Rând pe rând, armonios!...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (4 iunie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ultim regret... de debut

Am teama veşnică; aceea de a nu fi urât la moarte
Căci este ultima mea poză în anticamera retinei
Cu negrul ce se-ncepe-n ciclul ce definitiv mă va desparte
De mine însumi, trup şi gând, făr-a mai şti de ce-mi revine...

Simt straniul sentiment frustrant de-a nu avea niciun control;
Să-mi aşez părul în oglindă, singur să îmi aleg parfumul
Să-mbălsămez tot anturajul, când mi se ia şi ultimul rol
Şi nu mai pot nimic decide... cum să mă îmbrac şi s-aleg drumul...

Nu pot nici trist să fiu, să plâng şi-aş fi cel mai îndreptăţit
Şi nici căldura n-o mai am -şi cât de cald eram la atins-
Iar florile ce miroseam nu-mi vor mai colora dormit;
Etern de-acum -indiferent cum nu-mi plăcea- de toţi desprins!

Mă rog să n-am multe păcate, să fiu povară de iertări!
Mi-e greu s-accept să îmi fiu eul făr-a mai fi şi-ncă să fiu,
S-oblig aşa doar de cutumă, timid ce-am fost, reci sărutări
Ce nu le cer, căci n-am cerut... Aş vrea, când mort să fiu tot viu!...

PS
... Cum nici la naşterea-mi ce-am fost... şi nu puteam să interviu!...
Deci naşterea şi moartea-mi sunt debut de-a fi, nu fi... Şi-mi scriu!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (18 aprilie 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Relativităţi înşelătoare

Sufăr cu timpul, cu care nu mă înţeleg,
Pentru că numai eu dau, iar el ia
Şi, mă induce în eroare, căci tot el, zice, pune la-ntreg,
Iar de la mine tot se scade, pretinzând că doar el dă ceva.

Sufăr cu spaţiul, mi se tot reduce din ce-am al meu loc,
Nu mai am un acelaşi acces, sunt uitat c-aş fi fost
Pe unde eram, îs acum alte chipuri, cheia are un cu tot alt breloc,
Cu efigie nouă... e doar scaunu' acelaşi, nu mai ocupa vechiul post.

Sufăr şi de imagine, în lipsă, căci dispar, virtual
Nu se aude de mine, cum odată eram, subiect,
Nume propriu... doar aşa raritate, îs doar rarul, un accidental,
O speranţă ratată, de-o iubire odată, vreodată proiect.

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (30 aprilie 2014)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!