Troilus şi Cresida. Cartea întâia

De Troil, rigăi Priam fiu mezin –
Cât încă sunt cu voi aici – agale
Voi depăna: cum a sorbit din plin
Iubirea cu amarurile sale
Şi bucurii, şi-apoi cumplita-i jale.
Ajută-mi, Tisiphona, să înstrun
Trist viersul meu ce plânge cât îl spun.

La tine strig, zeiţă mult zbătută,
Furie crudă stând sub greu blestem:
Ajută-mi mie, tristă alăută
Ce-îngân, cum ştiu, pe-ndrăgostiţi când gem.
Căci se cuvine, după cum vedem,
La om mâhnit, tovarăş negurat,
La jalnică poveste, chip surpat.

Deşi robesc la robii lui Amor,
Iubirii nu cutez cu vreun temei
Să-i fac rugare pentru ajutor:
Departe-n hău e ajutorul ei.
Dar dacă doi îndrăgostiţi sau trei
Găsi-vor în povestea mea vreun leac,
Sunt volnic bucurie să le fac.

Iar voi ce vă-mbăiaţi în bucurie,
De-aveţi, vai, milă-n voi, un strop măcar,
Aduceţi-vă aminte ce urgie
Aţi pătimit cândva şi cât amar
Au tras şi alţii; şi socoateţi, iar,
Cum înşişi voi v-aţi pus Iubirii-n poartă
Spre-a nu vă fi izbânda prea uşoară.

Şi vă rugaţi cu cei ce-s în durere,
Precum Troil – vedea-veţi mai târziu –
Ca Amor să le aducă mângâiere,
Şi vă rugaţi lui Dumnezeu-cel-viu
Să-mi dea putere să v-arăt, cum ştiu,
Ce chin şi-amar pat robii lui Amór
În focul lui Troil, mistuitor.

Vă mai rugaţi cu cei ce în iubire
Nu mai găsesc nădejde nicăieri;
Cu cei pe care sar a-i clevetire
Limbi rele de bărbaţi au de muieri;
Rugaţi pe Dumnezeu din răsputeri
Degrab‘ să-i ierte de pe-acest pământ
Pe cei pe care Dragostea i-a frânt.

Şi iar, cu cei întru huzur născuţi,
Ca Domnul să le deie stăruinţă
Şi har spre-a fi domniţelor plăcuţi,
Într-a lui Amor cinste şi credinţă.
Aşa găsi-voi inimii priinţă:
Rugându-mă pentru acei ce-i ştiu
Robi Dragostei, şi jalea să le-o scriu,

Şi milă pentru ei să simt fierbinte
În inima-mi cu dinţii înfrăţită.
Ci ascultaţi acum cu luare-aminte,
Căci cale va s-apuc neocolită
Ca să vă spun de patima-îndoită
A lui Troil, pe Cresida iubind,
Şi cum, trădându-l ea, muri scrâşnind.

Ştim toţi cum Grecii, straşnic înarmaţi,
Porniră cu o mie de catarge
La Troia, şi ani zece-îndelungaţi
Bătură-n zidul ei cătând a-l sparge,
Spre-a răzbuna în ochii lumii large
Cea faptă a lui Paris ticăloasă,
Răpind-o pe Elena lor frumoasă.

Şi s-a făcut că-n cel oraş era
Trăind pe-atunci un om de mare vază,
Greu prooroc, ce Calcas se numea;
Şi el ştia, cu mintea lui cea trează
Că pân‘ la urmă Troia va să cază
În pulberi, precum zeul său i-a spus,
Pheb, mai numit Apollo Delphicus.

Deci când aflat-a Calcas prin socoate
Şi prin răspunsul de la zeu primit
Că vin cei Greci cu hoarde-înfricoşate
Menindu-i Troiei groaznicul sfârşit,
Să-şi lepede cetatea s-a gândit;
Căci el ştia din făcături că-n scrum
Avea să piară Troia, cum-necum.

Drept care, sub al nopţii coperiş,
Cest înţelept, departe văzător,
La Greci în taberi a fugit pitiş;
Iar dânşii l-au primit curtenitor
Cu mare-închinăciune şi onor,
La-înţelepciunea lui trăgând nădejde
Să-i sfătuie în orişice primejde.

Şi vâlvă ce-a mai fost când s-a lăţit
Din gură-n gură zvonul prin cetate
Cum Calcas de spre ei s-a hainit
Fugind la Greci, şi-au strigat dreptate
Prin plată grea credinţei lui călcate,
Zicând că el şi neamu-i ticălos
Preavrednici sunt să ardă pân‘ la os.

Lăsase-n Troia Calcas, de această
Nemernicie-a lui neştiutoare,
Pe fiică-sa ce sta sub grea năpastă,
Căci viaţa şi-o temea cu teamă mare,
Şi nicăieri să afle vreo-îndreptare,
Căci văduvă era, şi ce stingheru-i
Când n-ai prieten cărui să te jelui.

Cresida o chema pe-acea domniţă,
Iar după gândul meu, în Troia toată
Mai gingaşă nu se afla fiinţă;
Frumuseţe de pe alt tărâm, ciudată,
Încât părea a fi din veci sculptată
Întru desăvârşire îngerească,
Şi pogorâtă să ne umilească.

poezie de Geoffrey Chaucer, traducere de Dan Duţescu
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am tot strigat

Am tot strigat, — de când tot strig
îmi e şi greu să tot mai spun
dar strig, căci ştiu că vine ziua
să ştiţi că n-am fost eu nebun.
Am tot chemat, — de când tot chem
şi ură poate că-mi purtaţi
dar chem, căci ştiu că vine ziua,
când veţi striga înspăimântaţi.

Am tot mustrat, — de când tot mustru
e tot mai gol în jurul meu
dar tot nu tac, căci vine ziua
cu blestemul lui Dumnezeu.

Am tot venit — şi tot mai vin
să spun că încă mai e har
să spun, căci ştiu că vine ziua
cu plâns şi ţipăt în zadar.

Am tot înştiinţat — şi mai
răbdaţi-mi să vă-nştiinţez
căci ştiu ce-aproape este ziua
cu-nfricoşatul morţii crez.

Veţi face şi-acum tot ce vreţi,
cum aţi făcut şi pân-acum
dar scumpul mântuirii preţ
amar se va plăti cu scrum.

poezie celebră de Traian Dorz
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă de ziua mea...

Nu îndrăznesc, de ziua mea
Să-mi spun vreun gând, e prea curând,
Dar de-ntâlni-voi dragostea,
N-am să-i dau drumul prea curând.
Cu sentimente plouă iar,
Urări şi multă voie bună,
Un an mai bun, mai triumfal,
Zâmbete şi pe cap cunună...

Nu îndrăznesc de ziua mea,
Decât cu îngerii să zbor,
Cu toate astea pot spera,
La mulţi să fiu de ajutor.
Să-mi fie sufletul de jar,
Să ard în voi, în fiecare,
Să am lumină, pace, har,
În sfântă zi de sărbătoare.

Să-mi spun un gând... e prea curând!
Mi-e aripa însângerată,
Dar nu-o să mă vedeţi plângând,
Căci sufletul îmi spune: "iartă!"
Aş vrea un fluture să fiu,
Să simt a timpului plutire.
Şi poate că nu-i prea târziu
Să cer o clipă de iubire...

Dar de-ntâlni-voi dragostea,
Am s-o opresc, în pumn s-o strâng
Şi penitentă-n viaţa mea,
Cu ea alături să ajung
Să prind corola de lumini,
În curcubeu să mă-nfăşor,
Să prind în ceruri rădăcini,
Să fiu pe veci a tuturor.

N-am să-i dau drumul prea curând
Iubirii, căci a-ntârziat
Şi prea mult timp, prin ploaie stând,
După iubire-am alergat.
Mi-e timpul astăzi pustiit
Şi o Sahară-i lumea toată,
În ochiul gol am rătăcit,
"Fecioară de cristal" uitată.

Cu sentimente plouă iar,
Mi-e dor de mine şi de voi,
Etern în vis am să v-apar
În timpuri, către înapoi.
Când în al timpului tumult
Şi prin clepsidră trecător
Sunt vis, eu gândul vi-l ascult...
De pământeni îmi va fi dor...

Urări şi multă voie bună,
Vise-mplinite şi succes,
Lumină, zboruri către lună
Şi pace-n fiecare vers,
În leagăne de ram iubirea
Revarsă-se în rugi de jad,
Căci mult dorită-i fericirea,
Iar eu, făclie-adesea ard.

Un an mai bun, mai triumfal,
Atâta taină strânsă-n mine!
Sunt clopot, literă şi val,
Iubirea voastră se cuvine
Să-mi dăruiţi! Oriunde-aş fi,
Prin voi mă nasc a doua oară,
Etern spre a putea iubi.
Nu mă lăsaţi străină, afară!

Zâmbete şi pe cap cunună,
Miere-n panere, cânt ceresc,
Spre-a vă avea întâia oară
Şi spre-a putea să vă iubesc.
Nu vreau vreun dar plătit. Săracă
Aş fi de nu v-aş mai avea.
În lume nu-s decât o arcă,
Pe un ocean de catifea.

Zâmbete şi pe cap cunună,
Un an mai bun, mai triumfal,
Urări şi multă voie bună...
Cu sentimente plouă iar...
N-am să-i dau drumul prea curând,
Dacă-ntâlni-voi dragostea.
Să-mi spun vreun gând?! E prea curând,
Nu îndrăznesc de ziua mea...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dezminţire la mit

Nu m-am întors...
Eu sunt aici, risipit pretutindeni
Întoarcerea mea,
uciderea peţitorilor,

Simplu mit
Din care Homer şi editorii trag profit.
Nu m-am întors...
Eu sunt aici, risipit printre pietrele arse
Sirenele
Circe
Penelopa
Sunt farse
Născocite de un orb zdrenţăros
Pentru un happy-end fermecător şi duios.
Nu-mi voi revedea niciodată patria
soţia
fiul
câinele
Arcul, patul din trunchi de măslin, ogoarele, turmele
Itaca stâncoasă şi marea albastră - căci asta mi-e voia,
Risipit - adunat între ziduri surpate,
Ulise rămâne la Troia!
Aţi vrut să îmi luaţi spada şi coiful
şi scutul zgâriat şi lovit
În cărţile voastre Ulise-i un biet rătăcit
Mă reneg pentru un plug
Simbol de taur care trage la jug
Nici acum nu-nţelegeţi -
E atâta de greu?!
Că Ulise e Troia, şi că Troia sunt eu...

........................................

De patru milenii amestec cu spada mortarul pe plajă
Cioplesc lespezi
ridic ziduri
Înălţându-mi în marmură voia.
De patru milenii
Ulise ridică
O nouă cetate la Troia...

poezie celebră de Doru Davidovici din Dezminţire la Mit (1991)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubitei

O, îndulceşte-ţi ochii tăi, iubită;
O, însenină faţa ta de nea.
Nu ştii că-n piept inima mea rănită
Tresare-adânc la întristarea ta?
Tresare-adânc, tresare-adânc, iubită
­Oh, în zădar mi-ncreţi tu fruntea ta.
Durerea chiar de-o simulezi - eu simt
Fiori adânci în pieptul meu trezind.

Ah! cât eşti tu de mândră şi frumoasă
Când râzi, când plîngi, când mă săruţi, când - ah!
Cuprind în mâni eu capul tău - geloasă! ­
Şi sărut ochii-ţi plini de lacrimi, ah
Ei strălucesc ca stelele focoase
Ce-ntr-a junie-mi noapte lumina!
Şi te iubesc, şi te sărut, te-ador,
Amorul meu, nespusul meu amor!

O, nu-mi muri, o, nu-mi muri, iubită,
C-atunci în veci prin noapte-aş rătăci
­Mi-aş sfărma viaţa-n jalea cea cumplită
Şi de durere n-aş putea muri.
Aş purta-n timp inima-ncremenită,
Cu ochii stinşi, şi gura-ar amuţi:
Durerea ta m-ar face să trăiese,
Ca să trăiesc, ca să înnebunesc.
Aşteaptă dar cu moartea ta, iubită,
Pân' ce de fericire-oi muri eu.
Cu roze să-ncununi fruntea-mi pălită.
Zâmbind să mă săruţi, amorul meu;
De-oi învia, să ştii, dumnezeită,
Că-un somn a fost angelic, deşi greu.
De nu mă voi trezi, să ştii, să ştii
­Că-n veci visez la ochii tăi cei vii.

Cum va fi acel vis eu nu-ţi pot spune -
Eu numai îl gândesc când mă cufund
În ochii tăi. - Neclare sunt, nebune,
Acele-nchipuiri ce mă pătrund.
Priveşte tu în ochii mei şi-mi spune
Ce vezi în ei, în dorul lor profund.
Tot ce-ai văzut eu am văzut 'n-al tău ­!
Nici în mormânt nu pot ca să-i uit eu.

Ei sunt minuni ce-a muri nu mă lasă,
În somnul morţii m-or nelinişti,
Pătrunde-vor cu raza lor focoasă
Chiar în sicriul unde voi dormi.
Ei au pătruns prin pături neguroase
Ce viaţa mi-a urzit până aci
­De-aţi putut sparge negurile-acele,
Veţi lumina în veci, iubite stele!

Oh, nu-mi muri, te rog! Căci tot ce-n lume
Eu am iubit murit-au prea curând ­
Orice amor ce n-a luat drept glume
Al meu amor, e astăzi în mormânt. ­
Dar astăzi văd c-am pierdut num-un nume:
Căci ea eşti tu - tu ea - într-un cuvânt
Tu mi-ai murit o dată. - Să nu mori
De-a doua oară, înger de amor.

Căci de-ai muri ce-aş face eu în lume?
N-aş regăsi în veci chipu-ţi uşor
Şi osândit aş fi să stau în lume ­
De jalea ta eu n-aş putea să mor.
Acum - acum n-aş plânge al tău nume,
Ci chiar pe tine, vecinice amor:
Mort, aş trăi eu; - vie, eu aş fi mort.
Trăieşte-mi dar - c-adânc în piept te port!!

poezie celebră de Mihai Eminescu (1871)
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Văduva din Nain

O văduvă era o dată
şi ea un singur fiu avea
în viaţa asta ce-i fu dată
să-i fie drag aici de ea

pe nimeni ea n-a mai avut
ci fiul ei ce-i rămăsese
un sprijin dulce şi un scut
de parcă ea însăşi l-alese

dar vai — veni o vreme când
o boală crudă l-a lovit
şi apoi băiatul în curând
s-a stins sărmanul şi-a murit

rămase văduva acum
doar singură fără sprijin
lovită crud pe-l vieţii drum
gustând al morţii crud venin

a ei speranţă s-a topit
în viaţa crudă pe pământ
când fiu-i iată a murit
aproape fiind de mormânt

s-a rupt şi cerul şi pământul
pe palma zilei fără milă
când în sucriu îi e copilul
cu ultim-a vieţii filă

şi l-au luat să-l ducă la mormânt
cu trupu-i firav în sicriu
să împlinească al Domnului Cuvânt
căci nu era băiatul viu

din Nain iată din cetate
pe când pe poartă ei ieşeau
mulţimile îndurerate
ce adesea iată lăcrimau

pe văduvă văzând cum plânge
şi cum se zbate-n chinul ei
cum mâinle amar îşi frânge
pierzându-şi singurul temei

căci el i-a fost reazim şi rost
băiatu acesta ce-a murit
dar azi e singură la post
cu sufletul prea greu rănit

şi atunci o iată pe la poartă
Hristos Domnul se afla
şi El mulţimea adunată
prin ochii Lui o sesiza

vedea cum văduva se zbate
în plânsul ei atât de amar
şi lacrimi calde-ndurerate
din ochi îi cad parcă-n zadar

cu ochii Lui de Creator
văzu durerea şi necazul
cum a izbit necruţător
cumplit în fiinţa ei talazul

şi mila iată îi străpunse
şi Lui Fiinţa şi Făptura
căci pentru acesta El venise
ca să trăiască viu Scriptura

di mila văduvei cuprins
o iată Domnul i-a vorbit
cu-o vorbă caldă ca în vis
văduvei cu chip rănit

nu plânge — şi El s-apropiat
atunci îndată de sicriu
şi aşa uşor El a strigat
tinerelule — scoală-te îţi spun

şi glasul Lui s-a împletit
cu ochii ficşi ai tuturor
iar tănărul — vai s-a trezit
părând tărâmul basmelor

şi mortul iată apoi a stat
în capul oaselor cuminte
băiatul chiar a înviat
l-a Domnului sfinte cuvinte

mărie Tatălui Cel Sfânt
glorie şi Lui Hristos
căci Domnul slavei prin Cuvânt
îşi puse amprenta aici jos

căci morţii iată îi ridică
să umble astăzi pe picoare
puterea Lui e veşnic sfântă
căci doar Hristos ne e salvare

şi Domnul Isus văduvei i-a dat
băiatul iarăşi în viaţă
fie Tatăl lăudat
căci El spre ceru-i ne înalţă

mărire Mielului Cel Sfânt
să- cânte-ntreagă omenirea
căci El şi morţii din mormânt
i-nvie căci este iubirea

glorie Lui Dumnezeu
slavă cinste şi onoare
Lui Hristos — El Fiul Său
ce ne oferă azi salvare

poezie de Ioan Daniel Bălan (22 ianuarie 2019, Mănăştur)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rondelul meu

Când am fost ură am fost mare,
Dar astăzi, cu desăvârşire
Sunt mare, căci mă simt iubire,
Sunt mare, căci mă simt uitare.

Eşti mare când n-ai îndurare,
Dar te ridici mai sus de fire
Când ţi-este inima iubire,
Când ţi-este sufletul iertare.

Ştiu: toate sunt o-ndurerare,
Prin viaţă trecem în neştire,
Dar mângâierea e-n iubire,
De-ar fi restriştea cât de mare,

Şi înălţarea e-n iertare.

rondel clasic de Alexandru Macedonski din Poema rondelurilor, Rondelurile pribege (1927)
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rugă către Maică

Nu plânge, mamă, când lovit
Şi-nsângerat îmi este trupul,
Nu doare locul biciuit
Cum doare ura şi cuvântul.

Bătut, scuipat, batjocorit,
Eu port povara lor în spate
Şi-n crucea grea duc istovit
Noianul lumii de păcate.

Nu sunt de cuie azi rănit,
Cu dragoste le rabd pe toate,
Plâng doar păcatul săvârşit
De ei, ducându-mă la moarte.

Nu plânge, mamă, ştiu că-n gând
Te-ai răstignit şi tu cu mine
Te simt în toate îndurând
Chiar dacă jale curge-n tine.

Eu i-am iertat căci am venit
Cu dragoste întru zidire
Precum a fost proorocit
Să fiu jertfit spre mântuire.

poezie de Angelina Nădejde (6 mai 2013)
Adăugat de Angelina Nădejde
Comentează! | Votează! | Copiază!

E mult mai greu

E mult mai greu acum s-asculţi
decât să faci ce-ţi place
dar vai cum plâng atât de mulţi
ce nu mai pot desface.
— Să-mi fie orişicât de greu
eu am s-ascult de Dumnezeu
căci cei ce râd de El acum
amar vor plânge-odată-n scrum.
E mult mai greu acum muncind
decât să te laşi lenei
dar vai câţi zac acum scrâşnind
în muncile gheenei.
— Să-mi fie orişicât de greu
eu voi munci cu Dumnezeu
căci cei ce lenevesc acum
amar vor plânge-odată-n scrum.

E mult mai greu să urci în sus
decât s-alergi în vale
dar ce frumos e la Isus
iar fără El, ce jale...
— Să-mi fie orişicât de greu
eu voi urca spre Dumnezeu
căci cei ce prea petrec acum
amar vor plânge-odată-n scrum.

poezie celebră de Traian Dorz
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

O caldă sărutare

Ascultă-mi, iubito, inima cum îmi bate
Şi uită-te în ochii mei,
Căci eu mă duc departe
Să-i văd pe părinţii mei!

Să-mi revăd meleagul pe care m-am născut,
Să trec pragul pe care de mult nu l-am trecut.

Căci ştiu că mama mă aşteptă
Privind mereu în zare.
Să mă duc acasă,
Să-i dau o caldă sărutare.

Să-i şterg lacrima grea de pe obraz,
Căci atâta bucurie i-a mai rămas.

poezie de Vladimir Potlog (20 ianuarie 2012)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul V

Din starea-ntâi aşa-ntr-a doua stare
venim, în cerc ce loc mai strâmt roteşte,
ci cazne-atât mai mari, stârnind urlare.

Grozav aici stă Minos şi rânjeşte,
judeţ el ţine-acolea-n poartă stând
şi-azvârle-n Iad precum se-ncolăceşte.

Eu zic că rău-născutul duh intrând,
silit e culpa-ntreagă să şi-o spuie,
iar el, cunoscător de rău, văzând

ce loc din Iad e vrednic să-l încuie,
cu număru-nvârtitei cozi pe spate
arată gradu-n care vrea să-l puie.

Mereu stau multe-n faţă-i adunate,
şi una după alta vin cu rândul
şi spun şi-aud şi-n Iad sunt aruncate.

Când el văzu că vin şi-a-ntra mi-e gândul:
– "Tu, cel ce vii în lumea celor morţi",
a zis şi-a stat, oficiu-ntrerupându-l,

"ştii unde eşti? Te-ncrezi tu vrunei sorţi?
Să nu te-nşele-această largă-ntrare!"
Virgil atunci spre el: – "Ce grijă porţi?

Să nu-i opreşti fatala lui cărare.
Aşa se vrea-ntr-un loc unde se poate
orice se vrea şi curm-a ta întrebare."

Acu-ncepui s-aud acele toate
urlări de-aici şi-amar fui străbătut
de multul plâns ce tristul neam îl scoate.

Era-ntr-un loc de-orice lumină mut,
ce muge-aşa ca marea-ntărâtată
când largul ei de volbură-i bătut.

Vârtej drăcesc ce nu mai stă vrodată,
ia morţi de-a valma-n furia lui cu sine,
să-i zguduie-nvârtindu-i şi să-i zbată.

Iar când simt furia volburii ce vine
cum plâng atunci, cum urlă toţi în vale,
şi-azvârl blăstem puterilor divine!

Ştiui că ăstor chinuri infernale
supuşi sunt cei ce-având plăcerea ţel
fac mintea roabă poftelor carnale.

Cum grauri ia şi-al toamnei vânt cu el
pe mii de-aripi mulţimea lor zbătută,
pe-aceşti mişei, cumplitul vânt astfel

şi-n jos şi-n sus şi-aici şi-acolo-i mută,
şi nu mai pot să spere-n veci încai
nu stare-n loc, ci caznă mai scăzută!

Şi cum îşi plâng cocorii tristul lai
când fac pe drum coloane-ndelungate,
aşa vedeam că vin cu mare vai

şi-aceste umbre de vârtej purtate.
Şi-am zis: – "Maestre, cine-au fost acei
pe care-astfel ăst negru-amurg îi bate?"

– "Întâia-n stolul despre care vrei
să ştii a fost împărăteas-odată
şi neamuri multe-avu sub sceptrul ei,

ci-atât fu-n viciu-acesta de necată,
că-n legi sancţiune unei crime-aduse,
spre-a fi şi-a ei legal astfel scuzată.

Ea e Semiramis, ce din cetite
o ştim c-a fost urmaşa şi femeia
lui Nin în ţări de turci acum domnite.

Se-ucise-a doua din amor şi-i ceea
ce spuzei lui Sicheu perfidă-i fuse:
perversa Cleopatră este-a treia."

Văzui şi pe Elena care-aduse
cumplitul timp, pe-Ahil cel mare-al cui
război cu-amorul trist sfârşit îi puse.

Pe Paris şi Tristan, şi mii văzui
goniţi din viaţa lor de-amor, pe care
Virgil mi-i arăta cu mâna lui.

După ce dat-am maestrului ascultare
de vechi femei şi cavalerii mii,
a fost mai să leşin de milă mare.

Şi-aşa-ncepui: – "Cu drag eu le-aş vorbi
acelor doi ce-aduşi de vijelie
aşa de-uşor păreche par a fi."

Iar el: – "Tu-i vei vedea când au să fie
aproape-aici şi-atunci pe-acea putere
ce-i leag-astfel, să-i chemi şi au să vie."

Când vântul deci le dete-apropiere,
strigai spre dânşii: – "O, suflete-ntristate,
vorbiţi de nu v-opreşte-a altui vrere."

Precum prin aer pe-aripi nemişcate,
iau două turturele-alături zbor
de-acelaşi dor spre cuibul drag purtate,

aşa şi ei, dintr-al Didonei cor
veneau prin noaptea ce-o frământă vântul,
atât cu ruga-nvinsei vrerea lor.

– "O, suflet bun şi nobil ce-n mormântul
cumplitei nopţi te-opreşti la noi, ce-odată
cu-al nostru sânge-am înroşit pământul,

amic de L-am avea pe-al lumii Tată,
noi rugi I-am face pentru pacea ta,
căci milă simţi de-amara-ne răsplată.

De vrei să ne vorbeşti, vom asculta
şi vom vorbi, de-ai dorul de-ascultare,
cât timp stă vântu-ntr-astă pace-a sa.

Născută fost-am în cetatea care
stă-n malul mării unde Po de-acum,
trudit, cu-ai săi, îşi cat-odihnă-n mare.

Amor, ce-n inimi iute-şi face drum,
l-a prins cu-a mea frumseţe, ce răpită
mi-a fost astfel, că şi-azi mă doare cum.

Amor, ce-a sa iubire-o vrea iubită,
plăceri de el atare-n mine-a pus,
că sunt de el cum vezi şi-acum robită.

Amor spre-o moarte pe-amândoi ne-a dus,
Caina pe-ucigaş va fi avându-l."
Atât şi-aceste vorbe ei ne-au spus.

Şi-astfel truditul suflet ascultându-l,
plecându-mi faţa mi-o ţinui plecată,
pân-a-ntrebat Virgil: – "La ce ţi-e gândul?"

Târziu, când am răspuns, am zis: – "Vai, tată,
ce visuri dulci, ce dor nepotolit
a-mpins pe-aceştia către-amara plată!"

Spre dânşii-apoi mă-ntoarsei şi-am vorbit:
– "Francesco, vai, a voastră suferinţă
cu plâns îmi umple sufletul mâhnit.

Dar spune-mi tu-n ce chip găsi putinţă
să-şi dea pe faţă-ascunsul dor al său
acea de mult nesigură dorinţă?"

Iar ea: – "Nimic nu doare-atât de rău
decât de-un timp ferice-a-ţi fi aminte
în timp de-amar, şi-o ştie domnul tău.

Dar vrerea ta de-ţi este-aşa fierbinte
să ştii al nostru-amor din focu-i prim
voi spune-amestecând cu plâns cuvinte.

Spre-a pierde timpul stam ca să cetim
de Lancelot, cum l-a-ncurcat iubirea,
noi singuri doi şi făr' să bănuim.

Făcu să ne privim ades, cetirea,
şi ne-am surprins cu-obraz descolorat,
ci-un punct făcut-a să ne pierdem firea.

Când am cetit cum zâmbetu-aşteptat
de mult, amantul şi-l sărută-n fine,
atunci, în tremur tot, m-a sărutat

acest ce-acum în veci va fi cu mine.
Galeot fu basmul şi-autorul lui
şi-aici am pus cetirii pe-astăzi fine."

Şi-n timp ce unul povestea, văzui
plângând pe-al doilea-ncât de-nduioşare
păream c-aş fi murit, şi-apoi căzui

cum cade-un corp ce viaţă-ntr-însul n-are.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ce?!

De ce să-i lăsăm pe părinţi să ne moară?!
Cu ce drept să ucidem?! Căci odată cu ei
Vom muri jumătate, vom muri-ntâia oară
Vom simţi paşii lor ca pe-o dulce povară -
Paşi pierduţi în neant, lacrimi grele sub geană.
Vânt de vieţi răvăşite, paşii singuri şi grei.
Ei vor fi doar o umbră, noi o stea căzătoare,
Noi vom fi doar iluzii, tot iluzii şi ei.

Cu ce drept să lăsăm noi părinţii să plângă?!
Ei au plâns viaţa toată şi-n genunchi au luptat,
La copii, tot ce au, înc-o zi să le-ajungă,
Dintr-un prunc să se facă puiul mamei bărbat.
Cu ce drept judecata?! Ce-a greşit un părinte?
Ce-a greşit mama, tata? Vă aduceţi aminte?!
Cu ce drept, pentr-o palmă, doar durere să laşi
Şi să pleci la cafea şi ţigări în oraş?!

Cu ce drept să-i lăsăm condamnaţi la tristeţe?
Au făcut sacrificii şi de ei au uitat...
Cu ce drept le semnaţi condamnarea la moarte?
Ei de mult dintre voi, ca un vis au plecat.
Că sunt trişti sau sunt singuri, nici chiar lor nu le pasă,
Nu le pasă că n-au ce să pună la masă...
Luminează, căci au drumul vieţii-nainte
Şi durere şi plâns, dar şi griji de părinte.

Nu le pasă de ei, pe ce drumuri apucă,
Nici nu ştiu ce poveri au sau pot să mai ducă,
Doar de voi le mai pasă, cât rămâneţi copii,
Cât aveţi un părinte, până-n ultima zi.
Cât e Soare pe cer şi în ei Dumnezeu,
Vor lupta pentru voi şi vor plânge mereu,
Vor trudi în genunchi, vor muri repetat,
Vor muri zi de zi, că aşa le e dat.

Cu ce drept să-i lăsăm condamnaţi la uitare?!
Da, ne sunt o povară, paranoici sau răi,
Ei au râs când pe voi a uitat să vă doară
Şi-au vegheat zi şi noapte printre sute de ploi.
Cu speranţe şi rugă s-au lăsat în uitare,
Dar pe voi nici acum de părinţi nu vă doare.
Un blestem repetabil cu părinţi şi copii,
Lacrimi, suflete goale, până-n ultima zi...

P. S.
Deci cu ce drept vă condamnaţi părinţii,
Când chiar şi ei, pe ei s-au condamnat?!
Rugaţi mai bine îngerii şi sfinţii
Să le lumine drumul întinat!
Întindeţi-le mâna cu iubire
Şi daţi putere! Paşii obosiţi,
Să îşi găsească forţă-n paşii voştri.
Doar asta îi va face fericiţi.
Părinţii-s doar o lacrimă de-a voastră
În care ca-n oglindă se privesc,
Ei vor rămâne veşnic pronie cerească...
Şi dincolo de moarte vă iubesc.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lângă tine dragul meu...

Lângă tine am învăţat ce-nseamnă să iubeşti
Căci tu eşti totul pentru mine şi nimic mai mult
Şi vreau mereu să-ţi spun cât de drag imi eşti
Căci tu eşti unicul meu sprijin pe acest pământ,

Lângă tine am învăţat prin ploaie să alerg
Să fug de tot ce-nseamnă rău în viaţa mea,
Când toţi mă evitau pentru că te iubesc,
Eu am crezut în tine şi în iubirea ta.

Lângă tine am învăţat cu lacrimi reci, să plâng
Să scriu cuvinte pe care mulţi nu le-nţeleg,
Pe tine te-am păstrat mereu în al meu gând,
Căci tu eşti fericirea ce nu vreau s-o pierd.

Lângă tine am renăscut ţinându-ne de mână
Descoperind mereu noi taine ale iubirii,
Cu tine am trecut prin ploi şi prin furtună
Şi nimic nu poate sta, în calea fericirii.

Lângă tine sunt mereu plină de fericire,
Căci tu eşti talisman ce viaţa-mi ocroteşti
Sunt cea mai fericită de pe această lume,
Când văd câtă iubire poţi să-mi dăruieşti.

Lângă tine sunt alt om, mă simt mai specială
Căci tu-mi aduci lumina fericirii în viaţă,
Când necazuri grele apar în calea mea socială
Tu-mi redai mereu visul şi zămbetul pe faţă.

poezie de Eugenia Calancea (12 noiembrie 2018)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vindecări

Domnul Isus a iubit
într-atâta omenirea
că la noi El a venit
să ne aducă fericirea

ca pe palme ne-a luat
Domnul Isus pe vecie
şi viaţă El ne-a dat
ca să-i fim mireasma vie

Domnul Isus ne-a-nvăţat
să trăim neprihănirea
şi pe atâţi i-a vindecat
căci Hristos este iubirea

multora le-a întins mâna
şi de Tatăl le-a vorbit
ca să umble-ntodeauna
într-un duh neprihănit

plin de milă şi-ndurare
Domnul nostru a trăit
la oameni El vindecare
tuturor le-a dăruit

celor orbi le-a dat vedere
muţilor le-a dat cuvânt
căci din Sine o putere
ieşea atunci prin Duhul Sfânt

iar pe cei paralizaţi
Hristos i-a făcut să umble
de El au fost vindecaţi
Cuvântu să i-l asculte

pe leproşi i-a curăţit
iar curaţi El i-a făcut
pe săraci i-a-mbogăţit
căci Cuvântu-au cunoscut

Domnul s-a-ndurat de toţi
dând atâtor vindecare
a-nviat chiar şi din morţi
pentru slava Lui cea mare

când Iair veni la Sine
Domnul nu l-a refuzat
ci-a plecat să-i facă bine
după cum el l-a rugat

acasă când au ajuns
fica lui Iair murise
dar Hristos venit de sus
toate toate le ştiuse

nu mai plângeţi fata doarme
ei vedeau că a murit
însă Domnu a vieţii toane
El Însuşi le-a desluşit

după ce a scos afară
toţi străinii — i-a vorbit
fetiţei ce era moartă
talita cumi — şi ea s-a trezit

a-nviat atunci fetiţa
ba să umble a-nceput
inserând l-ai săi credinţa
minunea când au văzut

Domnul a făcut doar bine
şi pe atâţia i-a salvat
din moarte şi din ruine
viaţă iarăşi El le-a dat

pe ologi El i-a făcut
iar să fugă — să alerge
pe cei care au zăcut
i-a făcut spre-a înţelge

că Mesia a venit
şi le-ntinde iată mâna
omului nenorocit
El i-a dăruit lumina

pe când soarele apunea
mulţi veneau la vindecare
Domnul Isus să le dea
multora pe veci salvare

peste cei bolnavi a Sale mâini
Domnul Isus le punea
şi-adâncit în rugăciuni
El pe toţi îi vindeca

din atâţia îndrăciţi
ieşeau duhurile afară
oamenii iar izbăviţi
erau din starea amară

cădeau unii la pământ
duhurile când ieşeau
la al Domnului Cuvânt
căci de Isus ascultau

nimenea nu a mai fost
plin aşa de o putere
omenirii să dea rost
şi atâta mângâiere

numai Mesia Hristos
Unsul Celui Prea Înalt
din moarte pe om l-a scos
şi viaţă-n veci i-a dat

El e stânca şi iubirea
e izvorul de viaţă
şi El dă neprihănirea
celor ce prin El învaţă

viaţa cum să-şi înnoiască
oameni noi ei devenind
pentru patria cerească
Adevăru doar trăind

glorie dar Lui Mesia
cinste slavă şi onoare
căci ne oferă veşnicie
şi în veci de veci salvare

Doamne Tată-ţi mulţumim
pentru Mesia — Hristos
doar prin El noi azi trăim
şi avem cerul glorios

poezie de Ioan Daniel Bălan (9 noiembrie 2018, Mănăştur)
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mirelui Cel Sfânt -- onoare

Gloria de Dumnezeu vreau Isuse să ţi-o cânt
Să-ţi dau slavă şi onoare de aici de pe pământ
Vreau Isus în veşnicie Numele să ţi-l cinstesc
Pururea o Doamne mare eu vreau ca să te iubesc
În lumina Ta curată vreau viaţa să îmi fie
Ca să-ţi cânt iubirea sfântă o Isus în veşnicie
Leagă-mă azi şi mai mult Doamne de a Ta Fiinţă
Să trăiesc viaţa sfântă ca să-mi dărui biruinţă
Ia-mă astăzi sub aripa Ta Isus de Dumnezeu
Pentru veci să-ţi aduc slavă şi să fiu un rob al Tău
Îmbracă-mă în lumină — o lumină eu să fiu
Domn şi Mire pe vecie eu Isuse să te ştiu
Căci mă vreau pe braţul Tău — paşii Tu să mi-i conduci
De mână Isus al meu numai Tu să mă apuci
În viaţa mea pribeagă Doamne Tu să-mi fii sprijin
Ca doar Ţie o Isuse pentru veci să mă închin
Să-ţi aduc cinste şi slavă Mire drag — Mire Divin

Azi mă doare o Isuse căci puţin te-am cunoscut
Mire al dragostei Divine ce-mi eşti soare şi-mi eşti scut
Flacăra iubirii Tale prea târziu a ars în mine
Şi acum eu îmi dau seama după lacrimi şi suspine
Căci nu îmi aduc aminte prin Zgleamăn să fi privit
Înspre Tine drag Isuse Mire scump şi preaiubit
Nici la Dâmburi şi-n Rupturi — pe unde eu am umblat
Nu-mi aduc Doamne aminte eu să te fi lăudat
Când Tu eşti Isus Viaţa şi salvarea omenirii
Cuvântu Lui Dumnezeu şi cărarea fericirii
Numai Tu ne-ai dat lumină şi din moarte ne-ai trezit
Tu Isus Înţelepciunea Fiul Tatălui iubit
În a Ta neprihănire ne vrem Doamne azi scăldaţi
Pentru veci şi-n veşnicie să îţi fim surori şi fraţi
În lumina mântuirii azi pe toţi să ne zideşti
Să-ţi cântăm Isuse Ţie Domn al oştilor cereşti

Munţii dar de acum să-ţi cânte şi izvoarele în cor
Căci Tu ne-ai salvat de moarte o iubit Mântuitor
Ne-ai spălat cu al Tău sânge ca să fim curaţi de tot
Să cântăm lumina vie cinstindu-l pe Savaot
Laudă cinste onoare fii în veci glorificat
Căci în dragostea Ta Sfântă viaţă veşnică ne-ai dat
Ai uitat Isus de Tine şi pe noi doar ne-ai văzut
Să ne fii în veşnicie Doamne-un soare şi un scut
Ţi-ai întins Isuse mâna şi pe braţe ne-ai luat
Să trăim viaţa sfântă izbăviţi de-al nost" păcat

Numai Tu ne eşti cărarea Domn al Păcii şi-al iubirii
Ce ne dai a Ta-ndurare pe aripa fericirii
Ochii Tăi Isus de foc fiinţa noastră ne-au furat
Şi ne vrem ai Tăi o Doamne căci Tu ne-ai răscumpărat
Fie-ţi slavă şi mărire noi în veci te lăudăm
Şi viaţa noastră Doamne Ţie toată ţi o dăm
Fă-ne dar aşa cum ştii ca prin Duhul Tău Cel Sfânt
Să trăim credinţa vie viaţa-ntreagă pe pământ
Căci ne vrem să-ţi fim cântare noi Isus să-ţi lăudăm
Al Tău Nume preaiubit Ţie doar să ne-nchinăm
Tatălui Cel Sfânt din ceruri să-i aducem veşnic cinste
Şi să-i dăm în veşnicie toată dragostea fierbinte

Astăzi în neprihănire fii Isus iubirea noastră
Tu ne ţine în picoare şi-n lumina cea albastră
Să-ţi fim lucrători în vie Doamne cum ai hotărât
Noi să-ţi fim Isus smochinul pentru veci neveştejit
Azi prin Duhul Tău Cel Sfânt pe braţe ca să ne iai
În cetatea de lumină intrare ca să ne dai
Noi să fim Isus comoara de care atât ne-ai scris
Să intrăm toţi în cetate şi în Noul Paradis
Să ne dai Cununa Vieţii Numele să-ţi lăudăm
Noi mireasa Ta Isus — pururi să te onorăm

În lumina mântuirii toţi Isus fiind scăldaţi
Îţi aducem cinste slavă ca surori Doamne şi fraţi
Şi mai mult decât atâta Doamne Ţie ne-nchinăm
De-acum chiar viaţa noastră întreagă Ţie ţi-o dăm
Căci ne vrem Isus pe mâna cea străpunsă pe Calvar
Îmbrăcaţi în sfinţenie şi-n al păcii Tale har
Fii-ne dar Tu mireasma şi Mirele nost" iubit
Care pentru noi o Doamne sus pe cruce ai murit
Ale Tale vii izvoare o deschide-le în noi
Şi ne dă în veşnicie ale Tale scumpe ploi
Noi să-ţi lăudăm Fiinţa şi iubirea Ta Isus
Ca să-ţi fim mireasa sfântă Însuţi cum Doamne ne-ai spus

Fie-ţi slavă şi onoare în veci fii glorificat
Căci pe braţele iubirii Tu Isuse ne-ai luat
Şi pe stânca mântuirii cu iubire Tu ne-ai pus
Să îţi dăm fiinţa Ţie şi tot sufletul supus
Ca pe străzile de aur să-ţi cântăm toţi biruinţa
Căci ne-ai dat pe acest pământ să trăim Isus credinţa
Şi cu Tine şi prin Tine Doamne noi am biruit
Căci prin dragostea Ta mare Tu păcatul ne-ai plătit

Glorie dar ţie Doamne acum noi îţi mulţumim
Ne luptăm viaţa-ntregă robii Tăi Isus să fim
Ca în sfânta Ta cetate Numnele să-ţi onorăm
Toată cinstea şi mărirea Ţie Isus să ţi-o dăm
Lăudat în veşnicie fii o Mire drag slăvit
Căci în marea Ta iubire Doamne Tu ne-ai mântuit
Şi acum cu mulţumire Isus Ţie ne-nchinăm
Noi îţi preamărim iubirea şi cu toţi te onorăm
Fii slăvit o fii slăvit — pururi Doamne lăudat
Căci viaţă-n veşnicie Doamne iată Tu ne-ai dat
Şi ne-ai dat lumina sfântă viaţa nouă s-o trăim
Numele în veşnicie noi Isus să ţi-l cinstim
Amin
12 sept. 2019 Mănăştur

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aveţi lumină?

Ciudat e cum învie Crist
Şi cum vă dă lumină,
Deşi din niciun acatist
Vreun rost nu se animă,
Mereu tu treci drept egoist,
Mereu eşti tu de vină.

Măcar pentru o zi de-ar fi
Lumină peste lume!
Atunci nu v-aţi mai amăgi
Năuci în rugăciune,
Când boli şi moarte zi de zi
Nu-i nimeni să-şi asume!

Mâine veţi fi din nou posaci,
În lumea voastră strâmtă,
La fel de trişti, ori de săraci,
Cu inima înfrântă,
Supuşi unor prelaţi rapaci
Ce mintea vi-o-nfierbântă.

Ce-a fost pe când tu nu erai?
Ce va fi după tine?
Ce-ai fi crezut de te năşteai
Altunde', din altcine'...
Alt dumnezeu de cunoşteai,
Era mai rău, mai bine?

Dar pentru tine-nvie Crist,
Prea des, dar nu ţii seama!
De-ţi va muri copilul? Trist
Tu o să-i faci pomana!
Sunt crudă zici. Dar eu asist
Cum îţi înghiţi sudalma!

Căci totu-i până la copii,
Iar Iov e doar o glumă,
Eşti fericit cât ei sunt vii
Şi nu când sunt ţărână,
Te-am răscolit un pic, doar ştii
Cum e să-i prinzi de mână!

Acolo e lumina ta
Şi nu în lumânare,
În ochii ce-ţi pot alina
Oricare supărare,
Dar dacă asta ţi se ia,
Ce-ţi mai rămâne oare?

Să-mi spună mie cineva,
Că va avea iertare!

poezie de Mioara Anastasiu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am păşit în noul an

Am păşit în noul an, ajutat de Dumnezeu,
El m-a ţinut sănătos, Lui Îi mulţumesc mereu.
Am păşit cu bucurie, ancorat de-al meu Isus,
Cu El sunt în siguranţă, pace sfântă mi-a adus.

Pace sfântă, bucurie, mângâiere şi alin,
M-a condus cu a Sa mână, El a fost al meu sprijin.
Noul an e pentru mine, tainic şi necunoscut,
Ce va fi? Doar Domnul ştie, căci El toate le-a făcut.

În acest an, prin credinţă vreau să merg cu Domnul meu,
Să înaintez întruna, chiar dacă urcuşu-i greu.
Vreau să urc treaptă cu treaptă, spre cerul Său glorios,
Şi să-I fiu plăcut în toate, Domnului Isus Hristos.

Mi-am propus să fiu mai bun, plin de Duh Sfânt şi Cuvânt,
Să-mi păstrez curat veşmântul, cât voi trăi pe pământ.
Acum, la-nceput de an vreau să stau în odăiţă,
Domnului, plecat să-I spun, dorul meu şi-a mea dorinţă.

Numai Tu poţi să-mi ajuţi, Doamne Dumnezeul meu,
Să împlinesc ce mi-am propus, şi să fiu pe placul Tău.
Vreau să fie un an în care, tot mai mult să Îţi slujesc,
Prin trăirea mea curată, vreau să Te mărturisesc.
Amin

poezie de Ica Drăgoi (3 ianuarie 2017)
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Salvează-mă!

Salvează-mă să pot ca mai apoi să-ţi cânt
Şi scapă-mă de focul greu!...
Cum strigătul lui David, parcă ar fi fost al meu,
Rugându-Te cu lacrimi să-i dai ce este sfânt.

Salvează-mă să pot să-ţi spun cuvinte alese într-o rimă
Să-ţi scriu sonete şi scenarii cu tot ce am, ce am primit
Cu tot ce sunt... şi sunt sortit
Să te iubesc pătrunzător cu dragoste sublimă.

Salvează-mă să te slăvesc prin rugi fierbinţi şi fapte bune,
Din întuneric strigă Leul, voieşte să robească...
Însă cu Tine e învins, credinţa-i dată să rodească
Când lângă tine ai pe Fiu şi-ncredinţări srăbune.

Salvează-mă să-ncep să-i caut pe rătăciţii ce-i iubeşti
Şi dăruieşte-mi liniştire în inimă, la trup şi cuget...
Numai să pot, şi cu mult suflet
Aduc pe ei să se adune şi Tu să-i curăţeşti.

Salvează-mă Doamne că doare şi alţii nu pot să cuprindă,
Cu a lor minte pământească tortura necuvântătoare;
Tu mi-ai rămas să îmi asculţi lacrima grea dintr-o scrisoare
Şi o trimit Ţie acum prin vântul care mă colindă.

Salvează-mă că ştii cum simt, cum mă opresc şi cad plângând
Cred că nu-mi este dat şi-atât, să am o viaţă pe pământ...
Şi mă cufund în agonii, menite a zidi spre sfânt...
Şi ştiu, dar nu pot să opresc când vipera muşcă râzând.

Salvează Doamne, căci Tu dai pacea din misticele chinuri,
Chiar şi pe-aceia ce-au uitat că Tu exişti şi-ai existat...
Totul a fost aievea! Tu milă eşti şi minunat
Şi din spurcat Tu faci curat şi din goluri, plinuri.

poezie de Adina-Cristinela Ghinescu
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubirea ne-a salvat

nu prin studii şi învăţătură
se nasc oameni pe pământ
ci se nasc după Scriptură
prin al Vieţii Sfânt Cuvânt

nu ştiinţa oameni face
nici măcar filozofia
ci Adevăru dacă-ţi place
îţi dă viaţa — veşnicia

a lumii învăţătură
uneori monştri crează
căutând altă alură
ea direcţia-şi gripează

nu ştiinţa e menirea
omului de pe pământ
ci sfinţenia — iubirea
voia sacră a Celui Sfânt

Evanghelia e drumul
şi astăzi spre fericire
de trăieşti aici Cuvântul
şi prin har şi prin iubire

omul doar este iubire
pentru bine şi frumos
şi nu pentru răzvlătire
împotriva Lui Hristos

căci Hristos e Creatorul
Meşterul Lui Dumnezeu
e Lumina — directorul
omului spre Tatăl Său

numai El ne dă viaţă
numai El ne dă lumină
El spre Tatăl ne înalţă
să trăim fără de vină

în Hristos şi pentru El
ferice cine trăieşte
căci al vieţii sfinte Miel
chiar pe braţe îl primeşte

doar Hristos astăzi ne cere
să fim toţi aici curaţi
nu numai doar la vedere
căci prin El am fost spălaţi

căutaţi înţelepciunea
care vine azi de sus
şi nu fiţi precum e lumea
trăiţi voia Lui Isus

nu vedeţi cum se-mplineşte
Cuvântul Acelui Sfânt
din rău lumea-n rău ţâşneşte
căci puterea i s-a frânt

puterea de curăţie
de-a trăi fără de vină
de Hristos nu vrea să ştie
nici nu vrea a Lui lumină

şi Hristos este izvorul
de lumină şi viaţă
numai El îţi prinde dorul
şi spre Tatăl te înalţă

voi încredeţi-vă-n El
în Isus Hristos Mesia
al iubirii sfinte Miel
ce dăruie veşnicia

căci numai Hristos a supus
Eu sunt Calea şi Viaţa
celui blând celui supus
Eu îi spăl de lacrimi faţa

nimeni altul n-a-ndrăznit
despre sine să susţină
căci din cer el a venit
şi-i viaţă — şi-i lumină

n-a fost nimeni pe pământ
să vorbească ca Hristos
despre Tatăl Lui Cel Sfânt
sau de oamenii de jos

El a fost în trup de om
însă ca oamenii n-a trăit
ci a fost aici erou
căci totul a biruit

întâi a fost Dumnezeu
fără pată fără vină
legat fiind — de Tatăl Său
căci Însuşi era Lumină

Dumnezeul Creator
coborât aicea jos
în toate învingător
a fost Domnul meu Hristos

la Caiafa când a fost
El ştia atât de bine
ce n-avea şi avea rost
să vorbească despre Sine

şi ce îi înfuria
dacă El mărturiseşte
Domnul toate le ştia
tăria — ce-o stăpâneşte

şi El a primit putere
chiar acolo-n Ghetsimani
căci se avea iată-n vedere
dat să fie la duşmani

nu ostaşii l-au ucis
pe Golgota răstignit
ci iubirea l-a împins
tot păcatul să fie plătit

a plătit nelegiuirea
omului de pe pământ
căci Isus era iubirea
şi Cuvântul Celui Sfânt

şi nu cuiele pe cruce
moartea iată i-au adus
ci iubirea Lui cea dulce
l-a dat morţii pe Isus

Cel ce soarele-a creat
şi atâtea mii de stele
Universu-n lung şi-n lat
şi planetele-ntre ele

nu putea doar un cuvânt
de pe cruce să rostească
şi ostaşii în mormânt
la picioare să-i trântească

ce uşor îns-ar fi fost
de pe cruce să dispară
părăsind pământul nost"
într-o clipă planetară

însă noi eram pierduţi
nu mai era mântuire
pentru oamenii cei mulţi
cu nădejde la răpire

asta l-a ţinut pe cruce
mântuirea omenirii
voia Tatălui ne aduce
pe cărările iubirii

Domnul nostru a pătit
plata pentru fiecare
şi omul e mântuit
e salvat de la pierzare

însă numai prin credinţă
dacă crede în Hristos
are-n sine biruinţă
din pierzare este scos

preţul este infinit
e viaţa Lui Isus
Mielul Sfânt şi răstignit
după cum Tatăl a spus

poezie de Ioan Daniel Bălan (10 iulie 2018, Cluj)
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

A plătit Isus tot preţul

A venit Isus din cer
El Lumina şi Iubirea
Pentru oamenii ce pier
Să le aducă izbăbirea

Nici în înger de lumină
Nici arhanghel strălucit
Ci în om fără de vină
Creatorul a venit

Creatorul cel sublim
Însuşi El s-a coborât
Fiul slavei—Prinţ Divin
La noi iată a venit

El Acel ce ne-a iubit
Mai 'nainte de a fi
În plan când El ne-a zărit
De atunci El ne iubi

Şi cu Tatăl ce-mpreună
Lutul fin l-a frământat
Până când apoi în urmă
A Lor Chip iată i-au dat

Şi-a suflat în nări suflare
Şi omul a devenit
O fiinţă pe cărare
Cu um mers neobişnuit

Căci avea din Dumnezeu
El suflare din suflarea
Taină ce e-n empireu
Singură fiind lucrarea

Ce-avea taina nemuririi
Prin suflarea Celui Sfânt
Şi amprentele iubirii
Ale-Ntâiului Cuvânt

El Lumina şi Adevărul
Fiul Celui Prea Înalt
Ce-a rămas pentru om ţelul
Ce se vrea în veci curat

El e unica Fiinţă
Din Tatăl ce s-a născut
Şi-n toate e biruinţă
Tatălui fiind plăcut

Şi omul a devenit
Pe pământ stăpân pe toate
Totul i-a fost oferit
De Cel ce-i stăpân pe moarte

De Cel care a creat
Tot ce mişcă pe pământ
Şi ce e în lung şi-n lat
În imensul Infinit

Însă omul a căzut
În ispită şi-ncercare
Şi păcatul l-a umplut
Transferându-l la pierzare

De aceea a venit
Domnul Isus să-l salveze
Creatorul Cel slăvit
Iar viaţă să-i doneze

Fiinţa aceasta ce-i din lut
Din lumină şi iubire
Sub povoară a căzut
Morţii dată— la pieire

Ce-a creat Domnul mai scump
Mai curat şi în lumină
Totul pururea-i pierdut
Căci imensă i-a lui vină

Pe pământ iat-a sosit
La noi Însuşi Creatorul
Să-şi salveze în sfârşit
Omul— ce-i fură fiorul

Şi-i fură chiar şi iubirea
Chipul Lui— doar el îl poartă
Însă nu— neprihănirea
Căci el e-o fiinţă moartă

Domnul Isus a venit
Să-i redea iarăşi viaţa
Omul iar neprihănit
Să-i privească în veci faţa

A venit ca să plătească
El păcatul cel amar
Şi fiinţa omenească
Să fie-mbrăcată-n har

Iar Cuvântul Cel Divin
În smerenie-mbrăcat
S-a plecat spre cel în chin
Înspre omul vinovat

S-a plecat spre cel căzut
Şi rănit şi plin de sânge
Un rob iată s-a făcut
Boala— moartea spre învinge

Mâna ce a plămădit
Lutul umed cu fineţe
Iată astăzi s-a oprit
La rănit cu aşa tandreţe

Şi cu atâta gingăşie
Rănile i le-a spălat
Cum numai El singur ştie
Şi le-a uns şi le-a pansat

Nu există nicio mână
Ca a Sa pe acest pământ
Căci iubirea-i e stăpână
Şi e Fiul Celui Sfânt

Fericiţi au fost acei
Ce au fost de El atinşi
Ca oiţe şi ca miei
Şi-n Sine au fost ascunşi

Domnul este Dumnezeu
Şi e Viaţa viitoare
Viaţă la poporul Său
Salvare celui ce moare

Dar credinţă ni se cere
Să credem cu adevărat
Pe Isus doar în vedere
Să-l păstrăm şi-un duh curat

A venit Isus din cer
Raza sfântă de lumină
Pentru oamenii ce pier
Vinovaţi şi plini de vină

A venit ca El să moară
Pentru cei ce-s vinovaţi
Oamenii ca să nu piară
Ci să fie-n El spălaţi

El e preţul mântuirii
Preţul care e de ajuns
Ca viaţa omenirii
Să nu aibă-n veci apus

Cine crede în Hristos
Viaţă nouă să primească
Ca în cerul glorios
Şi în Rai el să păşască

Căci Isus ne e menirea
Viaţa noastră şi destinul
El ne e în veci iubirea
Ne e Viaţa şi stăpânul

N-avem altă fericire
Şi n-avem un alt destin
Căci Hristos ne este Mire
În El totu avem deplin

Mâna ce ne-a plămădit
Dându-ne înfăţişarea
Din cer iată a venit
Crucii dând îmbrăţişarea

Pironită a fost pe cruce
De cuiul cel ucigaş
În lumina ce străluce
Pentru orişice vrăşmaş

Lumea nu l-a cunoscut
Deşi El i-a dat fiinţă
A Lui mână i-a făcut
Bucuroasă a ei fiinţă

Iar ai Săi nu l-au primit
Deşi printre ei veni
Domnul Vieţii cel slăvit
A lor Săi— se oferi

Însă ei iat-au respins
Şi oferta şi salvarea
Lucrarea nu i-au admis
Ci i-au dăruit pierzarea

Cum a fost planificat
El pe cruce îşi sfârşi
Viaţa fără de păcat
Şi prin jertfa Lui plăti

Tot păcatul omenirii
Şi a ei nelegiuire
Ca din apele pieirii
Omul să aibă ieşire

A plătit Isus tot preţul
Omul liber e acum
De taie din el dispreţul
Şi în viaţă-şi taie drum

Prin credinţa în Hristos
El fiindu-i singur ţel
Mirele cel glorios
Îl ia-n ceruri lângă El

În lumina mântuirii
Dacă omul se îmbracă
Şi Isus Domnul iubirii
Cu Sine îl ia în barcă

Credeţi dar în Mielul Sfânt
Şi în jertfa din Calvar
Ca răpţi de pe pămât
Să fiţi toţi prin al Lui har

Domnul Isus e salvarea
E viaţa şi lumina
Numai El e îndurarea
Uşa Vieţii-ntodeauna

E nădejdea noastră vie
Preţul care ni s-a dat
Să intrăm în veşnicie
Fie Tatăl lăudat

Fie Tatăl proslăvit
Pentru planul Lui cel sfânt
Căci în Isus am primit
Viaţa nouă pe pământ

Cinste slavă şi mărire
Tatălui Cel Sfânt din cer
Căci în marea Sa iubire
I-a salvat pe cei ce pier

I-a salvat pe cei ce vor
Iar viaţa s-o primească
Să aibe Mântuitor
Până-n patria cerească

Prin credinţă nu prin fapte
Şi iubirea de Cel Sfânt
Noi salvaţi suntem de moarte
Deşi nu azi de mormânt

Glorie şi Lui Hristos
Şi onoare-n veşnicie
Căci Isus de aici de jos
Ne dă viaţa-n veşnicie

Să-i cântăm a Lui iubire
Domnul Isus ne-a salvat
Dacă în neprihănire
Trăim cum ne-a învăţat

poezie de Ioan Daniel Bălan (19 mai 2017, Cluj)
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

O, om!

O, om, ce mari răspunderi ai
De tot ce faci pe lume,
De tot ce spui, în scris sau grai
De pilda ce la alţii dai,
Căci ea, mereu, spre iad sau rai
Pe mulţi o să îndrume.
Ce grijă trebuie să pui
În viaţa ta în toată,
Căci gândul care-l scrii sau spui
S-a dus... în veci nu-l mai aduni
Şi vei culege roada lui
Ori viu, ori mort, odată.
Ai spus o vorbă, vorba ta,
Mergând din gură-n gură,
Va-nveseli sau va-ntrista,
Va curăţi sau va-ntina,
Rodind sămânţa pusă-n ea
De dragoste sau ură.
Scrii un cuvânt... cuvântul scris
E-un leac sau o otravă,
Tu vei muri, dar tot ce-ai scris
Rămâne-n urmă drum deschis
Spre moarte sau spre paradis,
Spre-ocară sau spre slavă.
Ai spus un cântec, versul său
Rămâne după tine
Îndemn spre bine sau spre rău,
Spre curăţie sau desfrâu,
Lăsând în inimi rodul său
De har sau de ruşine.
Arăţi o cale, calea ta
În urma ta nu piere,
E calea bună sau e rea,
Va prăbuşi sau va-nălţa,
Vor merge suflete pe ea
Spre cer sau spre durere.
Trăieşti o viaţă... viaţa ta
E una, numai una,
Oricum ar fi, tu nu uita
Cum ţi-o trăieşti vei câştiga
Ori fericire pe vecie,
Ori chin pe totdeauna.
O, om! Ce mari răspunderi ai,
Tu vei pleca din lume,
Dar ce ai spus, prin scris sau grai
Sau laşi prin pilda care-o dai
Pe mulţi, pe mulţi, spre iad sau rai
Mereu o să-i îndrume.
Deci nu uita!... Fii credincios
Cu grijă şi cu teamă
Să laşi în urmă luminos,
Un semn, un gând, un drum frumos,
Căci pentru toate, neîndoios,
Odată vei da seama.

poezie de Sfântul Ioan Iacob de la Neamţ
Adăugat de Laura Stifter
Comentează! | Votează! | Copiază!