Sărăcenii? Un sat cum Sărăcenii trebuie să fie. Ici o casă, colo o casă... tot una câte una... Gardurile sunt de prisos, fiindcă n-au ce îngrădi; uliţă este satul întreg. Ar fi prost lucru un horn la casă: fumul află cale şi prin acoperiş. Nici muruiala pe pereţii de lemn n-are înţeles, fiindcă tot cade cu vremea de pe dânşii. Câteva lemne clădite laolaltă, un acoperiş din paie amestecate cu fân, un cuptor de imală cu prispa bătrânească, un pat alcătuit din patru ţapi bătuţi în pământ, o uşă făcută din trei scânduri înţepenite c-un par cruciş şi cu altul curmeziş... lucru scurt, lucru bun. Cui nu-i place să-şi facă altul mai pe plac.

citat celebru din nuvela Popa Tanda de Ioan Slavici (1874)
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Casa bătrânească

Duşi sunt toţi ai noştri, singură-ai rămas,
Casă de demult, cu oblonul tras;
Eşti ca pleoapa-nchisă peste un ochi mort,
Casă bătrânească, navă mută-n port!

Duşi sunt toţi ai noştri, răbdătoare casă!
Roade cariu-n grindă, nimănui nu-i pasă,
Că s-aşterne vremea cum pe fier rugina-
Casă bătrânească, a cui o fi vina?

Duşi sunt toţi ai noştri, de veghe rămase-
Casa de demult... cu obloane trase!

poezie de George Ceauşu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Casă nu-ţi poţi face fără patru pereţi. Iar aceşti patru pereţi sunt cele patru Evanghelii. Este Scriptura, Evanghelia lui Hristos peste care vin scrisorile Sfântului Apostol Pavel şi celelalte, care sunt ca un acoperiş de şindrilă, cum sunt peste biserica aceasta.

Ioan Alexandru în cuvânt la mormântul Părintelui Nicodim Mandita (1990)
Adăugat de Doina Bumbuţ
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă spui oamenilor mari: "Am văzut o casă frumoasă, clădită din cărămidă roşie, cu flori de muşcată la fereastră şi porumbei pe acoperiş!", ei nu reuşesc să-şi închipuie cum arată casa. Trebuie să le spui: "Am văzut o casă de o sută de mii de franci!" Atunci ei izbucnesc: "Ce frumoasă e!"

citat clasic din Antoine de Saint-Exupery
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amicului meu turnătorul

Noi iubeam acelaşi lucru
noi iubeam aceeaşi ţară
cine-i frunză cine mugur
înăuntru sau pe-afară

Noi iubeam aceeaşi ţară
însă eu eram vai altul
când te făceam de ocară
şi făceam prin casă blatul

Eu eram mereu vai altul
ba o frunză ba un mugur
din adânc creşte înaltul
noi iubeam acelaşi lucru

Noi iubeam aceeaşi ţară
de dincolo de hotară

poezie de Costel Zăgan din Cezeisme II (25 decembrie 2015)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Nu-ţi faci casă? Prost:
Pe pământ n-ai rost.

Casă neclădind,
Nu ajungi pământ
Ci doar scrum în vânt...

- Casă n-am clădit!

poezie clasică de Marina Ţvetaeva din Poezii (26 august 1918), traducere de Aurel Covaci
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acela este cu adevărat liber, care trăieşte pentru Hristos. El se află deasupra tuturor nenorocirilor. Dacă el însuşi nu va voi să-şi facă vreun rău, atunci niciodată altul nu va fi în stare să-i facă acest lucru.

citat celebru din Sfântul Augustin
Adăugat de Laura Soare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Departe, la spatele casei, era grajdul şi şura, sub acelaşi acoperiş vechi de paie, cârpit pe alocuri.
Era o clădire largă, cu streaşina până jos, cât se putea ajunge cu mâna. între casă şi grajd mai era un
şopron pentru car şi plug şi alte unelte de-ale gospodăriei şi o grămadă de lemne, vârfuri rămase din
iarnă.
La spatele şurii era grădina, cu mulţi pomi bătrâni şi tineri, cu delniţe întregi de legume, de
porumb, de cartofi, de sfeclă pentru vite, de lucernă şi trifoi. Se părea că strămoşul care a împlântat
mai întâi aici parul, a putut să îngrădească pământ după plac.

Ion Agârbiceanu în File din cartea naturii, Bunica Safta
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Crăciunul fiului risipitor

Aş porni să colind, peste dealuri, hai-hui,
Aş deschide cu grijă şi poarta şi tinda,
Dar în satul natal tata nu-i, mama nu-i,
N-are cine, la geam, să-mi asculte colinda.

Tata nu-i să-mi mai pună o dată-n pahar,
Mama nu-i să mă-mbie, din nou, cu sarmale,
Este gol, prăbuşit şi bătrânul hambar,
Iar ograda pustie m-ar umple de jale.

Nu sunt vaci, nu sunt oi, nu sunt porci, nici găini,
În cuptor n-are cine o pâine să facă,
Gardu-i rupt, podu-i rupt şi vecinii străini,
Chiar fântâna din curte, de-o vreme, e seacă.

Nici în pod, peste grinzi, nu atârnă cârnaţi,
Către pivniţă scara cea veche-i oloagă,
Nu-s în vasele-adânci castraveţii muraţi,
Din butoaiele vechi a rămas doar o doagă.

Nici zăpadă nu-i azi prin grădini şi pe drum,
Nu-s copiii cu sănii pe deal să exulte,
Aş porni cu colindul spre casă, acum,
Dar acum e târziu, n-are cine s-asculte...

poezie de Petru Ioan Gârda
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Motanul castrat în prima noapte, alergând din casă în casă

Aleargă-acuma pe furiş,
Scrutând doar amintirile,
Când trist fiind pe acoperiş,
Amână întâlnirile.

epigramă de Petre Gigea-Gorun
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe aicea sărăceneanul se simte acasă, pentru aceea mână numai în paşi. De altminterea, nici nu i se urăşte. Aproape la tot pasul întâlneşte câte un cunoscut, cu care mai schimbă vorba "de unde şi până unde?". Ăsta duce un car de var, celălalt un car de poame; mai apoi vine unul cu împletituri, altul cu un car de roate, doage, ori alt lemn lucrat. Iară pe marginea drumului, din când în când, dă de pietrarii care ciocănesc din zori de zi până la apusul soarelui. Astă cale nu e pustie! Unde coteşte valea şi drumul, acolo sunt vărăriile. Aici apoi e târg întreg. Unii încarcă var, alţii descarcă piatră şi lemne: pietrarii fac tocot; vărarii aruncă lemne în foc; stăpânii fac larmă unul pentru cinci.

citat celebru din nuvela Popa Tanda de Ioan Slavici
Adăugat de Avramescu Norvegia Elena
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi cum s-a văzut flăcăul cu casă şi avere bunicică, nu mai sta locului, cum nu stă apa pe pietre, şi mai nu-l prindea somnul de harnic ce era. Dintr-o parte venea cu carul, în alta se ducea, şi toate treburile şi le punea la cale singurel. Nu-i vorbă că, de greu, greu îi era; pentru că, în lipsa lui, n-avea cine să-i îngrijească de casă şi de vitişoare cum trebuie. Numai, dă! ce să facă bietul om? Cum era să se întindă mai mult, că de-abia acum se prinsese şi el cu mâinile de vatră; şi câte a tras până s-a văzut la casa lui, numai unul Dumnezeu ştie. De-aceea alerga singur zi şi noapte în toate părţile, cum putea, şi muncea în dreapta şi în stânga, că doar-doar a încăleca pe nevoie, ş-apoi atunci, văzând şi făcând. Toate ca toate, dar urâtul îi venea de hac. În zile de lucru, calea-valea; se lua cu treaba şi uita de urât. Dar în nopţile cele mari, câ nd era câte o givorniţă cumplită şi se mai întâmpla să fie şi sărbători la mijloc, nu mai ştia ce să facă şi încotro să apuce.

Ion Creangă în Povestea lui Stan Păţitul
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De la ramură la casă

El ia din codru-o rămurea
Căci codrului nu-i pasă
Dar azi un lemn, mâine-o surcea
Îşi face omul casă.

epigramă de Vintilă Nicu din Printre epigramiştii olteni (2008)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Puiul

Iată-mă ieşit din ou!
Cred că sunt un "cucurigu"
Şi sunt, sigur, un cadou
Pentru mama şi tăticu'!

Sunt galben cam peste tot,
Îmbrăcat în puf de aur
Şi tot dau mereu din cioc,
Fiindcă ştiu, sunt un tezaur!

Chiar i-am auzit spunând:
"Îl vezi cât de galben e?
Parcă-i un bănuţ mergând...
Să-l ascundem, repede!"

Şi m-au pus în cutiuţă...
Stau în casă la căldură
Şi, zilnic, dintr-o sticluţă,
Îmi dau boabe cu măsură!

Am şi apă, să tot beau,
Când mi-e sete după masă,
Şi îmi este, fiindcă Miau
Se plimbă mereu prin casă!

Zice mama că-i cuminte
Şi se jură că mă place,
Dar nu cred în jurăminte,
Fiindcă Miau e treaz, nu toarce!

Noaptea, singur, mai suspin,
Dar m-alină spunând: Păi,
Nu-ţi fie teamă, că vin,
În curând şi fraţii tăi!

poezie pentru copii de Marilena Ion Cristea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Început de iarnă

O ploaie măruntă, deasă
A-nceput de ieri să cadă,
Peste ogor şi peste casă,
Peste întreaga livadă.

Acum este ger cumplit.
Copacii sunt de sticlă.
Vântul turbat s-a pornit,
Din când în când, streaşina pică.

De pe pomi se rupe gheaţa,
Crengile cad la pământ,
Bradul îşi sfârşeşte viaţa,
Rămâne cu trunchiul frânt.

Nu-i chip ca să ieşi afară.
Pământul e ca oglinda.
Tot ce vezi te înfioară,
În casă scârţâie grinda.

O platoşă de scut e gheaţa
Care a cuprins tot hatul.
Pare să sfârşească viaţa.
S-a cufundat în tăcere satul.

Se-aude tunet. Nu de ploaie.
E zgomotul pe care-l face
Copacul care se-ndoaie,
Fiindcă vântul nu-i dă pace.

Cuprinşi de panica de-afară,
Noi stăm în casă la căldură.
Somnul începe să apară,
Mama spune: -Noapte bună!

În zorii zilei, somnoroşi,
La fereastră toţi sărim.
Din norii negri, pufoşi,
Pe pământ cad fulgii lin.

În scurt timp, toată ograda
Se-mbracă în alb veşmânt.
Iar noi înfruntând zăpada
Vom colinda pe Domnul Sfânt.

poezie de Dumitru Delcă (18 noiembrie 2011)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unde-s?

Într-un câmp cu iarbă deasa,
Sub un cer prea-nalt să fiu.
Cât de dor îmi e de casă
Rătăcind într-un pustiu.

Nu-i pustiu unde nu-i ploaie,
Şi nici casă unde-s pereţi.
Ce eu caut n-are culoare,
Tu îl simţi şi nu îl vezi.

Nu am torbe grele-n spate,
Şi nici ochi prea obosiţi,
Doar o inima ce-mi bate;
Lângă locuri de prin minţi.

Mie-mi pasă, batăl vina,
Doru-i dor şi dorul doare.
Eu mai sunt, deci o sa vină
Fiul vitreg la cap de cale.

poezie de Dumitru Palanciuc
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bine numărate, vreo şaizeci de case povârnite care încotro pe singura uliţă, împodobite cu un acoperiş năzdrăvan, a cărui coamă depăşeşte pereţii de chirpici, cu faţada privind spre grădină şi având drept etaj podul cu ferestruică, iar drept acaret un hambar părăduit, un staul strâmb de-a binelea, acoperit cu paie, ici şi colo un puţ străjuit de cumpăna de care atârnă găleata de lemn, două trei bălţi care "o iau din loc" pe timp de furtună, pârâiaşe cărora vaduri întortocheate le înseamnă albia, aşa arată satul Vereşti, ridicat pe cele două laturi ale uliţei, între talazurile piezişe ale trecătorii. Dar totul e proaspăt şi atrăgător; flori la porţi şi la ferestre, perdele de verdeaţă căptuşesc pereţii, ierburi ciufulite se amestecă cu aurul vechi al stufului, plopii, ulmii, fagii, brazii, arţarii, se caţără deasupra caselor "pe cât de sus se pot căţăra". Mai încolo se înşiruie treptele intermediare ale lanţului muntos şi în ultimul plan, albăstrite de depătare, vârfurile cele mai înalte ale munţilor se pierd în azurul cerului.

Jules Verne în Castelul din Carpaţi
Adăugat de Nemo
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când citim o povestire, locuim în ea. Coperţile cărtii sunt precum un acoperiş şi patru pereţi. Ce se întâmplă în continuare are loc înlăuntrul celor patru pereţi ai povestirii. Iar acest lucru este posibil pentru că vocea istorisirii face ca totul să-i aparţină.

John Berger în Ţinând un rendezvous
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă ne imaginăm că cineva se bucură de un lucru pe care nu-l poate avea decât unul singur, vom năzui ca el să nu mai fie stăpân pe acel lucru. Vedem deci că natura oamenilor este de cele mai multe ori în aşa fel alcătuită, încât ei îi compătimesc pe cei nenorociţi şi îi invidiază pe cei fericiţi, şi anume cu o ură cu atât mai mare cu cât ei iubesc mai mult lucrul pe care şi-l imaginează în posesia altuia. Mai departe, vedem că aceeaşi proprietate a naturii omeneşti şi care-i face pe oameni să se compătimească unul pe altul, îi face să fie invidioşi şi ambiţioşi. Căci, experienţa ne arată că copii, râd sau plâng numai fiindcă îi văd pe alţii râzând sau plângând, apoi, ceea ce ei văd că fac alţii, doresc să imite numaidecât;în sfârşit, doresc pentru ei tot ceea ce îşi imaginează că face plăcere altora, fiindcă imaginile lucrurilor, sunt înseşi afecţiunile corpului omenesc de cauze externe şi este determinat să facă cutare sau cutare lucru.

citat clasic din Baruch Spinoza
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cum sunt ei, moldovenii, n-au apucat bine să iasă din sat, că oamenilor a şi început, în taină, să li se facă dor de casă. Aşa ni-e zodia, şi de câte ori va fi să se schimbe vremea, de atâtea ori ne vor durea rădăcinile...

citat din romanul Frunze de dor de Ion Druţă (1957)
Adăugat de Illy
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Mari sunt pustiurile, şi totul este pustiu.
Câteva tone de pietre sau ţigle clădite nu sunt suficiente
Pentru a ascunde pământul, acest pământ care e totul.
Mari sunt pustiurile, mari şi pustii sunt şi sufletele -
Pustii fiindcă nu trece prin ele nimic decât ele însele,
Mari fiindcă din ele se vede totul, şi totul e mort.

Mari sunt pustiurile, o suflete!
Mari sunt pustiurile.

Nu am luat bilet pentru viaţă,
Am greşit uşa sentimentului,
N-au existat nici voinţă şi nici ocazie pe care să nu le pierd.
Nu-mi rămâne astăzi altceva, în ajunul călătoriei,
Cu valiza desfăcută aşteptând o aranjare a lucrurilor mereu
amânată,
Aşezat pe scaun înconjurat de cămăşi ce nu mai încap
nicăieri,
Nu-mi rămâne astăzi (afară de jena de a sta aşezat prosteşte
aşa cum stau)

Decât să aflu următorul lucru:
Mari sunt pustiurile, şi totul este pustiu.
Mare e viaţa, iar faptul că ai viaţă nu înseamnă nimic...

Îmi aranjez valiza mai bine cu ochii care gândesc să o aranjeze
Decât cu mâinile mele fictive (şi cred că mă exprim bine).

Îmi aprind o ţigară ca să-mi amân călătoria,
Ca să-mi amân toate călătoriile,
Ca să amân întreg universul.

N-ai decât să treci mâine pe aici, realitate!
Destul pentru astăzi, oameni bravi!
Amână-te, prezent absolut!
Mai bine să nu exişti decât să exişti aşa cum eşti.

Cumpăraţi-i ciocolată copilului căruia eu i-am urmat din
greşeală
Şi scoateţi reclama fiindcă mâine are loc infinitul.

Doar că trebuie să-mi fac valiza,
Trebuie neapărat să-mi fac valiza,
Valiza.
Nu pot să-mi transport cămăşile în ipoteză şi nici valiza în
raţiune.
Da, toată viaţa mi-am petrecut-o făcându-mi valiza.
Tot aşa, toată viaţa, am rămas prosternat între stive de
cămăşi
Făcând planuri şi rumegându-mi, ca boul ce încă n-a ajuns la
rangul de zeu Apis,
destinaţia.

Va trebui să-mi fac valiza existenţei.
Va trebui să exist ca să aranjez valize.
Scrumul de la ţigară cade pe cea dintâi cămaşă din teanc.
Arunc o ochiadă, constat că sunt pe cale să adorm.
Ştiu un singur lucru: ştiu că trebuie să îmi fac valiza,
Şi că mari sunt pustiurile, că totul este pustiu,
Şi că există o parabolă despre asta, pe care evident c-am uitat-o.

Iată că mă ridic de pe scaun şi-i încarnez pe toţi Cezarii.
Până la urmă am să-mi închid definitiv valiza.
La naiba, am s-o aranjez şi am s-o închid;
Vreau să o văd pur şi simplu luată de aici,
Vreau să exist independent de ea.

Mari sunt pustiurile, şi totul este pustiu,
De nu cumva mă înşel, evident.

Mai bine să-mi fac valiza.
Sfârşit.

poezie de Fernando Pessoa din Odă maritimă, traducere de Dinu Flămând
Adăugat de Emilia Nedelcoff
Comentează! | Votează! | Copiază!