Pe aicea sărăceneanul se simte acasă, pentru aceea mână numai în paşi. De altminterea, nici nu i se urăşte. Aproape la tot pasul întâlneşte câte un cunoscut, cu care mai schimbă vorba "de unde şi până unde?". Ăsta duce un car de var, celălalt un car de poame; mai apoi vine unul cu împletituri, altul cu un car de roate, doage, ori alt lemn lucrat. Iară pe marginea drumului, din când în când, dă de pietrarii care ciocănesc din zori de zi până la apusul soarelui. Astă cale nu e pustie! Unde coteşte valea şi drumul, acolo sunt vărăriile. Aici apoi e târg întreg. Unii încarcă var, alţii descarcă piatră şi lemne: pietrarii fac tocot; vărarii aruncă lemne în foc; stăpânii fac larmă unul pentru cinci.

citat celebru din nuvela Popa Tanda de Ioan Slavici
Adăugat de Avramescu Norvegia Elena
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pândiră o zi, pândiră două, pândiră mai multe zile, şi nu se întâmplă nimic. Iară când fu într-una din zile, cam după asfinţitul soarelui, pe când era de rând viteazul nostru să pândească, ieşi balaurul din groapă şi se îndreptă către voinicii cari dormeau pe lângă foc. Viteazului care priveghea, i se făcuse inima cât un purice, dară, îmbărbătându-se, se repezi, şi unde se aruncă, măre, asupra balaurului cu sabia goală în mână, şi se luptă cu dânsul, până îi veni bine şi hârşt! îi taie un cap, hârşt! şi-i mai tăie unul, şi aşa câte unul, câte unul până îi tăie şase capete.

Petre Ispirescu în Balaurul cel cu şapte capete
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să vezi, îi răspunse omul, m-am gândit să nu-mi mai pierd timpul smulgând copacii unul câte unul, că nu sunt buruieni ori d-alde cânepă: îi leg unii de alţii şi iau pădurea întreagă şi-o duc acasă. Zmeul se sperie acum şi mai rău, şi iar unul una, altul alta, până ce se învoiră ca să mai dea zmeul o găleată de galbeni, iar în schimb să poată duce el copacii în spinare şi pădurea să rămâie la locul ei, cum o lăsaseră tatul şi bunicul lui.

Ioan Slavici în Spaima zmeilor
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Era odată un flăcău stătut, pe care-l chema Stan. Şi flăcăul acela din copilăria lui se trezise prin străini, fără să cunoască tată şi mamă şi fără nici o rudă care să-l ocrotească şi să-l ajute. Şi, ca băiat străin ce se găsea, nemernicind el de colo până colo pe la uşile oamenilor, de unde până unde s-a oploşit de la o vreme într-un sat mare şi frumos. Şi aici, slujind cu credinţă ba la unul, ba la altul, până la vârsta de treizeci şi mai bine de ani, şi-a sclipuit puţine parale, câteva oi, un car cu boi şi o văcuşoară cu lapte. Mai pe urmă şi-a înjghebat şi o căsuţă, şi apoi s-a statornicit în satul acela pentru totdeauna, trăgându-se la casa lui şi muncind ca pentru dânsul. Vorba ceea: "Şi piatra prinde muşchi dacă şede mult într-un loc".

Ion Creangă în Povestea lui Stan Păţitul
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Făt-Frumos descălică şi intră în palat. Acolo găsi încă două femei, una ca alta de tinere; erau surorile cele mai mari. El începu să mulţumească zânei pentru că l-a scăpat de primejdie; iară ele, de bucurie, gătiră o cină plăcută şi numai în vase de aur. Calului îi dete drumul să pască pe unde va voi dânsul; pe urmă îi făcură cunoscuţi tuturor lighioanelor, de puteau îmbla în tihnă prin pădure. Femeile îl rugară să locuiască de aci înainte cu dânsele, căci ziceau că li se urâse, şezând tot singurele; iară el nu aşteptă să-i mai zică o dată, ci priimi cu toată mulţumirea, ca unul ce aceea şi căuta. Încet, încet, se deprinseră unii cu alţii, îşi spuse istoria şi ce păţi până să ajungă la dânsele, şi nu după multă vreme se şi însoţi cu fata cea mai mică. La însoţirea lor, stăpânele casei îi deteră voie să meargă prin toate locurile de primprejur, pe unde va voi; numai pe o vale, pe care i-o şi arătară, îi ziseră să nu meargă, căci nu va vi bine de el; şi-i şi spuseră că acea vale se numea Valea Plângerii.

Petre Ispirescu în Tinereţe fără de bătrâneţe şi viaţă fără de moarte
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Se gândi, se răzgândi; se cercă să se suie - în zadar. Sta, sta s-o doboare cu totul întristarea: cum se poate să se lase ea să se înece tocmai la mal. Când, îşi aduse aminte de oscioarele de găină ce le purtase atâta cale şi-şi zise: nu se poate să mi se fi zis de florile mărului să păstrez aceste oscioare, ci că îmi va fi de mare ajutor la nevoie. Atunci scoase oscioarele din legătura ce o avea, se socoti niţel, mai cugetă şi, luând două din aceste oscioare, le puse vârf în vârf şi văzu că se lipi ca printr-o minune. Mai puse unul, apoi unul, şi văzu că se lipiră şi acelea. Făcu deci, din oscioare, doi drugi cât casa de înalţi. Îi rezemă de casă la o depărtare de o palmă domnească unul de altul. După aceea puse iarăşi căpătâi la căpătâi celelalte oscioare şi făcu nişte druguleţi mici, fiecare puindu-i d-a curmezişul pe drugii cei mari, închipui treptele unei scări; cum punea aceste trepte, se lipeau şi ele. Şi astfel unul câte unul puse până sus. Cum punea o treaptă, se urca pe ea. Apoi alta, apoi alta, până unde îi ajunse. Când, tocmai sus în vârful scării, nu-i ajungea să mai facă o treaptă. Ce să facă? Fără astă treaptă nu se putea. Pasămite ea pierduse un oscior. Să stea acolo, era peste poate. Să nu intre înăuntru îi era ciudă. Se apucă şi-şi tăie degetul cel mic, şi cum îl puse acolo se lipi. Luă copilul în braţe se urcă din nou şi intră în casă.

Petre Ispirescu în Porcul cel fermecat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Crâmpeie de febră

Până unde înţelegem?
Până unde mărginim?
Până unde iertăm?
Până unde iubim?

Unde sunt lanţurile ce-odată primite
Podoabe ni s-au părut,
Unde sunt revoltele ce odată deşteptate
Peste noi au căzut?

Aparţinem acestei epuizabile întâmplări
Acestor cinice fobii,
Acestui labirint de spaime şi profeţii...
Acestei memorii, capitonate cu trădari,
Care cu fiecare gest ne răneşte,
Acestui pas rezemat într-un haos lucid
Pe care nici unul dintre noi nu-l porneşte...

"A fi sau a nu fi" rămâne
Convalescent răspuns zădărniciei,
Când totul ni se dă pe datorie
Iar viaţa nu-i de cât o cacialma - a veşniciei...

poezie de Virginia Radu Gavrilă (1985)
Adăugat de Virginia Radu Gavrilă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îndată după plecarea Greuceanului, Faurul-pământului se apucă şi făcu chipul lui Greuceanu numai şi numai din fier, apoi porunci să arză cuşniţa ziua şi noaptea şi să ţină chipul acesta fără curmare în foc. Iară Greuceanu şi frate-său merseră cale lungă, şi mai lungă, până ce li se făcu calea cruci; aici se opriră, se aşezară pe iarbă şi făcură o gustărică din merindele ce mai aveau, şi apoi se despărţiră, după ce se îmbrăţişară, şi plânseră ca nişte copii. Mai nainte d-a se despărţi, îşi împărţiră câte o basma şi se înţeleseră zicând: "Atunci când basmalele vor fi rupte pe margini, să mai tragă nădejde unul de altul că se vor mai întâlni; iară când basmalele vor fi rupte în mijloc, să se ştie că unul din ei este pierit". Mai înfipse şi un cuţit în pământ şi ziseră: "Acela din noi, care s-ar întoarce mai întâi şi va găsi cuţitul ruginit să nu mai aştepte pe cellalt, fiindcă aceasta însemnează că a murit". Apoi Greuceanu apucă la dreapta şi frate-său la stânga.

Petre Ispirescu în Greuceanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

A fost ce-a fost: dacă n-ar fi fost nici nu s-ar povesti. A fost odată un împărat, un împărat mare şi puternic; împărăţia lui era atât de mare, încât nici nu se ştia unde se începe şi unde se sfârşeşte. Unii ziceau că ar fi fără de margini. Iar alţii spuneau că ţin minte de a fi auzit din bătrâni că s-ar fi bătut odinioară împăratul cu vecinii săi, din care unii erau şi mai mari şi mai puternici, iară alţii mai mici şi mai slabi decât dânsul. Despre împăratul acesta a fost mers vorba cât e lumea şi ţara, cum că cu ochiul cel de-a dreapta tot râde, iară cu cel de-a stânga tot lăcrămează neîncetat. În zadar se întreba ţara, că oare ce lucru să fie acela, că ochii împăratului nu se pot împăca unul cu altul. Dacă mergeau voinicii la împăratul, ca să-l întrebe, el zâmbea a râde şi nu le zicea nimic. Aşa rămase vrajba dintre ochii împăratului o taină mare despre care nu ştia nimeni nimic, afară de împăratul.

începutul de la Zâna Zorilor de Ioan Slavici
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unde se despart drumurile este un stâlp cu două braţe: pe un braţ stă scris: "Spre Valea-Răpiţii", pe celălalt: "Spre Valea-Seacă". Drum ca acela care trece prin Valea Seacă înspre Sărăceni jur-împrejur nu este. Neted ca masa şi vârtos ca sâmburele de cireaşă. Se vede că sărăcenenii l-au făcut de dragul lor. În dreapta şi în stânga, tot zece-cincisprezece paşi unul de altul, sunt nişte nuci stufoşi, la care omul priveşte cu drag. Albia pârâului rămâne la dreapta: drumul trece pe coaste, mai pe sus, ca să nu-l atingă năpădirea apei. Sărăcenenii au trebuit să sfarme stânci în calea lor; dar au făcut-o bucuros, fiindcă din stânci şi-au făcut drumul.

citat celebru din nuvela Popa Tanda de Ioan Slavici
Adăugat de Avramescu Norvegia Elena
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt în stare

să înot în apa teribil de rece
sub luna plină de regrete
înaintez încet şi abia respir
privesc cum se măreşte distanţa
de ţărm de nisip
în largul mării
în adâncul ei
unde razele soarelui nu pătrund
înot cât pot
şi până când mai pot
durerea mea e ascunsă în fundul mării
stă acolo
e departe de mine
mă cuprinde o sete ne
bună de înghiţit toată apa
înot cât mai pot
osteneala vine din durerea
lepădată în larg
continui să înot până mă eliberez
apoi simt cum durerea
mă trage în adânc
unde nu pătrund razele soarelui
unde apa e rece şi paralizantă
voi sta acolo cu durerea mea re
găsită pe nisipul rece

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Drumul meu nu e pentru un strigăt şi atât

drumul meu e pentru un cântec întreg
unde sufletele se schimbă între ele
un dans lent
o adâncire a liniilor vieţii
o curbare a sensurilor
unde măştile cad pe iarba moale
şi întregul devine întreg

drumul meu nu e pentru un copac şi atât
drumul meu e pentru o pădure
unde poveştile se scriu singure
pe ramurile înmugurite
ca o prelungire a adevărului crud

drumul meu nu e pentru un soldat fricos şi atât
drumul meu e pentru o armată bine plătită
care trăieşte într-un singur soldat
o alungire a umbrelor pe scoarţa copacilor
o hartă trasată de gloanţe

drumul meu nu e pentru o coborâre în infern şi atât
drumul meu e infernul însuşi
ca o curbare a sensurilor
o strigare a cărnii
unde lucrează numai adevărul

drumul meu nu e pentru o bucurie de-o clipă şi atât
drumul meu e pentru,, suflete tari'' venite din iad
gata să lupte prin noroiul vremii
unde eu devine tu în orice moment
a perfect match
nu-i aşa

poezie de Any Drăgoianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rotirile mâinii

... se-ntorc trăirile ierbii
se rumenesc la focul mocnit
şi-adorm în poala uitării
şi visează că dorm
şi se trezesc
când râzând
când vuind
tu măsoară arămitele gânduri
de când până când
tulburare
de când până unde
îndemn
cum urcă treptele cerului, dorul
zilei de ieri şi de mâine
aşa drumuri bune şi rele
în ploile albe rămân
tu măsoară prundişul cu pasul
de când până când
fără seamăn
de când până unde
zidirea de viu
cresc rotirile mâinii în valuri
şi Luna mijeşte a taină
cum iarba
cineva macină
tăcerile şi chemările lumii
şi altcineva
încarcă la Jiu
tu măsoară odată cu ziua
de când până când
roată
de când până unde
uimiri
şi vremuie uitările-n poală
şi vântu-şi scutură floarea
asemeni
şi necuprinsul de suflet măsoară
parfumul
şi ochiul plămădeşte cascade
şi numai acorduri afabile curg
în praful şi pulberea mării
măsurându-ne multul
de când până când
ţintuirile mâinii
de când până unde
lumini...

poezie de Maria Pirlogea (2015)
Adăugat de mariada
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tai lemne

Glasul tău e tot acolo
Unde florile nu mor,
Maşinile gri nu au loc de parcare...
Cu sufletul mov,
Speranţele verzi,
Visam numai stele.
Tu de ce nu crezi
În inimi?
Obstacole caut,
Diamante vânezi,
Privirea aceea
Era pentru mine?
Cu sânge te vreau,
Cu zâmbete fugi,
Pastelele şi gofrele
Sunt mai gustoase
Decât slănina.
Într-o zi sufletul tău
S-a pierdut pe o bancă îngheţată.
Eu am aflat
Şi am început să tai lemne....

poezie de Mircea Ţenche
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Podul de piatră

E o punte care se aruncă singură peste apă
îi place să zburde peste râu. Nu pot
trece pe ea, dacă se aşează singură.
Nici unui rîu nu-i foloseşte. Valurile
o privesc cu suspiciune, nimeni n-a pus-o acolo.
Arinii o văd ca pe un obstacol în cale
şi aşteaptă mână de om
să-i cioplească într-un pod ca lumea.

Satul din care sunt nu vrea să mă ştie,
nu-i arde de nimic în aceste vremuri.
Rămân acasă cu gândul că am destul
sat în mine şi nu-mi mai trebuie altul.
Până se va face un pod de piatră,
podul ăsta îl visez de copil.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu (28 mai 2010)
Adăugat de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când se făcu ziuă, împărăteasa îşi puse de gând să prăpădească paturile. Porunci dar să facă alte două paturi tocmai ca şi acelea şi, când împăratul merse la vânat, le puse pe aceste pe neştiute în casă, iară paturile de paltini le aruncă în foc până la cea mai mică scândură. Focul ardea, iară în pocniturile focului împărăteasa părea că aude tot acele vorbe de înţeles nepriceput. După ce paturile arseră, încât nu rămase nici măcar o bucăţică de cărbune, împărăteasa adună cenuşa şi o aruncă în vânt, pentru ca să fie dusă peste nouă ţări şi peste nouă mări, ca parte cu parte în veci să nu se mai afle. Ea n-a văzut însă că tocmai atunci când focul ardea mai frumos se ridicaseră în sus două scântei şi, ieşind la lumină, căzură tocmai unde au fost crescuţi cei doi paltini, iară căzute aici, cele două scântei se prefăcură în doi mieluşei gemeni, din care unul era tocmai atât de frumos ca şi cellalt, tocmai atât de blând, cu lâna tocmai atât de strălucită. Doi miei, fiecare preţ de-o împărăţie!

Ioan Slavici în Doi feţi cu stea în frunte
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Josiah Tompkins

Am fost cunoscut de toată lumea şi foarte mult iubit,
Bogat, conform standardelor recunoscute
În Spoon River, unde am trăit şi muncit.
Aici eram acasă,
În pofida faptului că toţi copii mei au plecat departe –
Căci acesta este rostul vieţii – toţi, mai puţin unul.
Băiatul cel mic a rămas acasă
Pentru a fi sprijinul meu la bătrâneţe,
Şi cosolarea mamei sale.
Apoi, eu am început sa devin tot neputincios, iar el tot mai puternic;
Şi nu mai era de acord cu mine in privinţa afacerilor,
Şi soţia lui spunea că sunt o piedică pentru el;
Şi şi-a convins mama să fie de partea lui,
Şi tot aşa până când mi-au dat lovitura finală, încercând să mă mute
În casa unde copilărise ea, în Missouri.
Astfel o bună parte din averea mea s-a pierdut –
Oricum, îmi făcusem testamentul chiar înainte să se fi întâmplat asta,
Aşa ca n-a putut profita prea mult.

epitaf de Edgar Lee Masters din antologia de versuri Antologia de la Spoon River, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nunta nu-i pentru câştig! Nunta, căsătoria se face pentru înmulţirea unui neam, pentru că ai responsabilitatea unui copil pe care-l naşti! Acum vine băiatul cu buzunarele pline de pastile, după ce se droghează cinci, şase ani, şi vrea să se însoare! Când el este bolnav!?! Noi avem nevoie de o societate bolnavă? Avem nevoie de o societate sănătoasă, de copii sănătoşi! Ce te faci tu cu o fată care face câte şapte, opt avorturi, că la un moment dat nici nu le mai ştie numărul, ce mai poate face? Că parcă-i o libelulă, nicio găleată de apă nu poate duce! Îi gata, o pui în sicriu! Păi unde mai vezi tu femeia de la ţară, care ţinea un copil în mână, unul în burtă şi unul la subsoară şi ducea de mâncare pe câmp la bărbat?!

citat din Justin Pârvu
Adăugat de Dan Nicorescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Botezară copilul şi îngrijiră de dânsul, mă rog, ca unul la părinţi. Copilul crescu şi se făcu mare. Când era d-un an, parcă era de cinci; iară când fu de cinci, parcă era de cincisprezece, şi de ce creştea, d-aia se făcea mai frumos şi mai drăgălaş. Darămite de învăţat? Învăţa ca nealţii pe lumea asta albă. N-apuca să auză de la dascăl ceva, că el învăţa mai din adânc decât dascălul. Şi astfel ajunsese de poveste. Unii zicea că ştia carte până în glezne, alţii zicea că până în genunchi, iară alţii, până în brâu. De m-ar fi întrebat pe mine, eu le-aş fi spus că ştia carte până în gât. Dară fiindcă nimeni nu m-a întrebat, iacă tac şi eu din gură ca un peşte, şi nu mai zic nimănui nici pis! Astfel fiind, într-una din zile ce-i vine drăcosului de copilaş, că numai încălecă pe mânzul lui, şi mi ţi-i dete călcâie; iară mânzul, carele şi dânsul crescuse de se făcuse un cârlănaş zburdalnic de n-avea astâmpăr, o rupse d-a fuga cu băiat cu tot, şi duşi au fost până în ziua de astăzi.

Petre Ispirescu în Făt-Frumos cel rătăcit
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ţugulea se opri, iară după ce veni ursul la dânsul, se căzni până ce îi scoase steapul, apoi îl legă la bubă şi ursul plecă mormăind de unde a venit. A doua zi, pornind dis-de-dimineaţă, a mers toată ziua. Când era însă pe la scăpătatul soarelui, ajunse şi el la împăratul ce-l trimisese. Cum ajunse, îi înfăţişă pe fata împăratului stririlor. Împăratul, cum văzu pe Ţugulea, intră în grozile morţii. El îl credea pierit. Apoi priimi cu mare cinste pe fată şi-i pregăti pentru dormit cămara unde dormea mă-sa. Lui Ţugulea îi dete şi luă o cămară în palaturile împărăteşti. Apoi spuse împăratului tot ce păţi până ce îi aduse fata.

Petre Ispirescu în Ţugulea, fiul unchiaşului şi al mătuşei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

La supermarket nu găsesc idealuri

aici sunt obişnuiţi să vândă iluzii
oferă chiar promoţii la aşa ceva
nici iubire nu găseşti pe rafturi
doar vise de plastic frumos ambalate
la preţ redus
pentru cei care nu mai au timp
de visare
apropo am căutat şi timp
am un amic care se plânge des
în curând e ziua lui
o să-i ofer o clipă în dar
din viaţa mea
şi o îmbrăţişare

ce ţi-e şi comerţul ăsta
uite
până şi mânăstirile îl vând pe Dumnezeu
şi oferă promoţional
un pahar de colivă

de aceea duminica mă prinde printre rafturi
unde mă pierd aproape ca-n viaţă
printre o sumedenie de nimicuri
apoi într-un final
îmi golesc speranţele la casă
acolo unde o casieriţă frumoasă
precum o zi în rai
mă trezeşte cu un ton de automat
plătiţi cu cash vă rog
speranţele nu mai au demult nicio valoare

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!