amorfa

Şi-atât!!!

Plâng doi scaieţi o pară
zemoasă şi cuminte
ovală...
cu bustieră
lângâ un graur
preot
din neam mâncătoresc!
Şi chiuie
o viespe
amorfă şi opacă
vicleană
transpirată
din neam
gospodăresc!

poezie de Alin Ghiorghieş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Comunistului

Sufletul tău nu-i ascuns,
Larg, ţi-l deschizi afară,
Totuşi deplin i-am pătruns
Cea mai intimă cămară?

Simt cum distinct în adînc
Stropii de cîntec se strîng,
Acolo vibrează o strună
Şi sufletul-ntreg îţi răsună.

Lumea amorfă cîştigă
Timbru de limpezi cristale
Cînd patima-n şopot ori tunet şi-o strigă
Strunele tale.
(...)

poezie celebră de Nicolae Labiş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu te omori decât dacă ai fost, prin unele laturi, totdeauna în afara tuturor lucrurilor. E vorba de o nepotrivire originară de care nu poţi să nu fii conştinet. Cel chemat să-şi ia viaţa nu aparţine decât accidental acestei lumi; el nu ţine în fond, de nici o lume. Nu predispus, ci predestinat eşti să te sinucizi, sortit încă-naintea oricărei dezamăgiri, oricărei experienţe: fericirea într-acolo te-mpinge, ca şi nefericirea, ea chiar mai mult, căci, amorfă, improbabilă, ea-ţi cere un istovitor efort de adaptare, în vreme ce nefericirea îţi oferă siguranţa şi rigoarea unui ritual.

Emil Cioran în Demiurgul cel rău
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Spun mării

Te bănuiam undeva,
Într-un univers paralel,
Într-o lume vecină,
Te bănuiam frumos,
Şi, i-am spus vântului
Să te caute.
Te bănuiam tandru,
Şi am rugat marea
Să-ţi şoptească dorul meu.
Te bănuiam înlăuntrul meu,
Adânc în inima mea,
Suflet geamăn
Fiinţă stelară,
Ruptă dintr-o galaxie amorfă.
Te bănui încă, frumos şi nobil,
Stând undeva,
Aşteptându-mi mângâierea.
Îndrăznesc să-i spun mării,
Toate astea,
Ea te cunoaşte,

[...] Citeşte tot

poezie de Daniela Achim Harabagiu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Profeţia din Dobrina

Vor năvăli, de dincolo de Nistru, Hunii
Sub semn de seceră şi de ciocan.
Atunci, vom sta cu faţa la duşman
Şi-om apăra pământul şi străbunii!

Dar vor veni apoi să ne omoare,
Pe rând, batalioane româneşti...
Vom fi ucişi de gloanţele frăţeşti,
Iar Neamul va intra în închisoare...

Va fi discursul nostru cel din urmă
Şi cel mai aprig pe acest pământ,
Când peste Neam - ca pe-o amorfă turmă -

Va pune jugul, bestia de pradă...
Va fi cuvântul celor din mormânt,
Ce-au cutezat să lupte şi - să cadă!

poezie de Demetrius Leonties
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumea socială este caracterizată tot mai mult de "nimic". Tot mai mulţi oameni îşi caută satisfacţia în consum, însă a devenit evident că acesta nu poate oferi sensurile şi recompensele care până acum erau obţinute prin muncă. Dimpotrivă, indiferent cât consumăm, indiferent cât de mult ajungem să cumpărăm, nu facem decât să ne adâncim şi mai mult într-o spirală fără sfârşit a frustrării. Căci obiectul consumului nostru este tocmai nimicul produs în serie, o masă amorfă de lucruri care vin de nicăieri şi sunt produse oriunde.

George Ritzer în Globalizarea nimicului
Adăugat de Homo Novus
Comentează! | Votează! | Copiază!

Meditaţie nevrotică

lapte ars pe sobă, cârpă arsă, ciorapi de lână arşi,
întrebări arse în ghiveciul de legume,
timpul nevrozelor de primăvară
scurs prin tifonul aşteptării

– tăcere –

pungile foşnesc arhaic
în sanctuare cu borcane deşurubate,
păpuşa de plastic topită în cuptorul cu microunde
devine o masă amorfă în care se mai zăreşte
un ochi sticlos ce vede moartea
surâzând

sânge înţepenit în vene obscure,
cutii goale de medicamente la reducere,
eu care stau cu soarele la cap
să-mi germineze fasolea plină de carii
meditez somnul,
meditez lutul din mine

[...] Citeşte tot

poezie de Marian Hotca
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sărăcie fără orizont

S-a prins cu mâinile de cer,
i se părea un amplu exerciţiu de zbor
fără aripi de înger sau pasăre,
doar cu gândul desprins de trup.

L-am lăsat să plece unde doreşte,
în mine a rămas un gol spânzurat
într-o memorie plină de vise
care se războiau cu lumea amorfă.

Cineva îmi tot urmărea mişcările
încât obişnuiam să schimb paşii lucrurilor
cu alte forme de avânt
până să ajung la copia iubirii.

În cercurile ca nişte roţi de tren
printre care păsările nu se încumetă să treacă,
îmi părea totul trist şi fad
ca-n amintirile când eram atât de sărac
de nu mai vedeam orizontul.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oare asa e sa mori?

Ochiul meu e orb si mâna mea amorfa
Urechea mea e surda si limba mea uscata
Iar narile încremenite.

Stau sub un copac foarte înalt
privindu-l de la poale catre vârf:
Firul de iarba îmi strapunge timpanul
Frunze mi se încolacesc pe deget
Flori rosii îmi navalesc în papile
Fructe rotunde mi se rostogolesc sub pleoape
Si-n fiecare nara îmi izbucneste o samânta.
Sunt rând pe rând samânta si fruct
si flori si frunza si tulpina:
Durerea prefacerii din om în planta
(Oare asa e sa mori?)
Picura peste mine ca lacrima ploii, divina,
Rostogolita din vârf de copac
Sau mai din înalt
Pâna la mine jos, la radacina.

poezie de Marina Samoilă
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Absenţe

file de jurnal afectiv

moliile poartă şorţuri transparente
gânduri uşoare nenăscute încă
un fel de năluci ale noastre
uitând să ne revedem

pe jumătate fete în casă
cealaltă jumătate sidef
estete gratuite fără complexul culpei:
pur şi simplu supravieţuiesc!

Rumeguşul se strânge pe la colţuri, în plin centru, într-un fascicul de întuneric, într-o lumină. Uimirea aceasta reprimată! Obrajii din cretă! Glas alb!

de la un capăt la altul inima devine
coridor perforat/ sita perfectă
prin care instincte de penelopă
urzesc pânze în războaie de pierdut

sunt frunza fără de nervuri

[...] Citeşte tot

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!