P�catul na�te remu�c�ri

La colegă (După La bodegă de Ion Pribeagu)

Radu bate-n uşă-n grabă,
La Ileana, catul trei,
Iar colega îl întreabă:
Ca să intri, ai temei?!

Radu, cu o reverenţă,
Pe Ileana ochii-şi plimbă
Şi uitând de-a sa prudenţă,
Are mâncărici la limbă.

- Am temei, pe şleau răspunde
Radu, care-i o figură;
Îmi plac formele-ţi rotunde
Şi te-aş săruta pe gură.

Spre Ileana mâna-ntinse
Cu aplomb, până când soţul
S-a ivit, şi-abia-l convinse
C-o făcea pe şugubăţul.

poezie de Mihaela Banu din Din volumul Paşi peste margine de timp (2017)
Adăugat de Mihaela Banu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viaţă arsă

Viaţă arsă, drum parcurs
Labirinturi şi zăvoare
Şi speranţa care moare
După ultimul discurs.

O povară din destul
Ne-a purtat printre meandre
Fericite Alexandre,
Ne întoarcem la Catul!

Libertate cu zăbrele
Ţintele devin factice
Dacă nici măcar în vis
Noi nu mai privim la stele

Plâng albinele de ceară
Neputinţa din unelte
Tinere păduri, ce zvelte
Creşteaţi voi, odinioară!

[...] Citeşte tot

poezie de Ion Untaru din Scara interioară (2007)
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Figuri de carton

Sedeam in genunchi, si catul de jos,
Imi parea cu atat mai hain, cu atat mai hidos.
Oameni-femei, durati din carton,
Ma faceau sa ma-nchin inspre griul plafon.

Acestia mereu, in oglinzi se priveau,
In reflexia lor negresit se minteau,
Cum ca lumea-i a lor, cum c-ar fi minunat,
Toate aceste lucrari imi scoteau un oftat.

Ei vroiau sa imi schimbe la capatai crucea,
S-o intoarca asa cum stiu ei peste fruncea,
S-apoi sa m-afunde o data de tot,
Trezindu-ma brusc, le-am spus ca nu pot.

Si-atunci mi-a venit gandul de dupa usa,
Sa dispar imediat, sa nu devin papusa,
Sa-mi pastrez neatins visul, cantul si jocul,
Sa nu care cumva sa ma mistuie focul.

poezie de Andrei Ghita (10 septembrie 2014)
Adăugat de Andrei Ghita
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mironosiţa

Mi-am coperit a mele plete
În negru-albastru măsluite.
Mi-am tras pe suflet jaluzele
Să mi-l ascundă chinuite.

Mi-am întrebat de sunt iertată,
Dar nimeni nu mi-a dat răspuns.
Am înţeles îndurerată
Că nicio caznă nu-i de-ajuns.

Apoi mi-am cufundat genunchii
În tot ce e semantic chin;
Am sfărâmat ai mei rărunchii
Urlând de-atât amar venin.

M-am flagelat cu bisturiul
Făcându-mi mătrăgună vrerea.
Nu vreau să pierd al meu pariul
C-odat' se va sfârşi durerea.

[...] Citeşte tot

poezie de Dana Staicu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dilemă: Copiii

În casa mea, la catul ultim
Şi din panouri de beton,
Eu mi-am dorit un cadru intim
În camere şi pe balcon.

Să cad, împins de-o dulce lene
Într-o visare de poet,
Cu lente lunecări de gene,
Ce se apropie încet.

Dar când îmi e viaţa mai dragă,
Behăituri şi nechezări,
Cu mari stridenţe se propagă
Peste al tihnei aşezări.

Nu e o turmă jos la târlă
Şi nici cumva o herghelie,
În ţarcul căror câinii urlă
A pagubă şi sărăcie.

[...] Citeşte tot

poezie de Gheorghe Ionescu din Viforniţa (2005)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cuget târziu

Am dedus că viaţa pâmânteană ar deveni o adevărată peliculă divină,
dacă oamenii nu s-ar speti să o aglomereze cu viitoare religve materiale,
ci s-ar înfrupta mai des din bucătăria frumuseţii ei spirituale,
care prin legile înţelepte va înflori sănătatea, fericirea şi pacea sufletească a omenirii.

Am învăţat că nu râvnesc şi să nu imit pe nimeni niciodată, pentru fericirea searbădă a confortului material,
dar să fac tot posibilul să arăt oamenilor din jurul meu cât de aproape şi de sănătoasă este fericirea spirituală,
trebuie doar să o dorească cu adevărat şi să respecte câteva norme elementare de morală,
apoi trăgând linie de fracţie să calculeze cu mintea sufletului câtul dintre fericirea materială şi cea spirituală şi să aleagă.

Am înţeles că nu întâmplător viaţa pământeană are scară de valori,
dacă pe ea nu se coboară măcar o dată în infernul mizeriei morale nu avem cum să râvnim la caracterul frumos al înţelepciunii.

Am dedus că în travaliul vieţii pământene, iubirea umană ridicată mai presus de cea Divină, transformă viaţa oamenilor în episoade dramatice şi poate educative până la sfârşitul ei.

Am înţeles că oricât de ateistă şi nesaturată este stiinţa omenirii, în faţa neputinţei şi a morţii îngenunchiază la picioarele Divinităţii cerându-i cu pioşenie ajutor şi îndurare.

Am dedus că oamenii aţâţaţi de poftele cunoaşterii, dezgroapă barierele enigmelor îngropate de frământările trecutului, eliberând odată cu ele şi blestemele lor.

Am înţeles că energia apei este însetată de sărutul rece al pământului ca plămânii focului de oxigen, ca aripile aerului de libertatea mişcării şi ca omenirea de fericirea supremă, încă umbrită de caprici ispititoare.

[...] Citeşte tot

poezie de Valeria Mahok (martie 2008)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!