Dilemă: Copiii

În casa mea, la catul ultim
Şi din panouri de beton,
Eu mi-am dorit un cadru intim
În camere şi pe balcon.

Să cad, împins de-o dulce lene
Într-o visare de poet,
Cu lente lunecări de gene,
Ce se apropie încet.

Dar când îmi e viaţa mai dragă,
Behăituri şi nechezări,
Cu mari stridenţe se propagă
Peste al tihnei aşezări.

Nu e o turmă jos la târlă
Şi nici cumva o herghelie,
În ţarcul căror câinii urlă
A pagubă şi sărăcie.

Sunt copii, băieţi şi fete,
Parcă ar fi prin răstoace,
Se-nţeapă şi se trag de plete,
Că aşa ştiu ei să se joace.

Iar când nu-i mai încape locul
Anume făcut pentru joacă,
Găsesc neîntârziat mijlocul
Să se arate tari de moacă.

Se hârjonesc în hol, pe scară,
Mai dau atacul la scrisori
Şi fac ce fac ca să dispară
Câte un bec sau vas cu flori.

Se urcă ziua pe terase
Să facă plajă, să alerge,
Formează ciurde zgomotoase,
Pentru că văd că le merge.

Mijloacele de joc le strică
Şi devastează Spaţiul Verde,
N-au nici ruşine şi nici frică,
Deoarece nimeni nu-i vede.

Se pune serios problema
Să ştie şi ei o măsură,
Însă apare şi dilema,
Prin EDUCARE sau DRESURĂ.



Copiii sunt urmaşii noştri,
Copiii ne conservă spiţa,
Să nu-i lăsăm să pară monştri,
Să-şi facă de ruşine viţa.

Copiii să devină fala
Civilizaţiei moderne,
Familia, civismul, şcoala,
Să aibă temelii eterne.

poezie de Gheorghe Ionescu din Viforniţa (2005)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!