calul calare

Ei se duseră de la faţa împăratului, care îi oropsise, cu lacrămile în ochi şi cu inima smerită, şi-şi aleseră loc de trai un bordei în care ţinuse împăratul nişte bivoli. Apoi aducându-şi aminte fata împăratului de ceea ce făcuse în grădină, îl îndemnă să-şi cheme calul. Argatul, ginerele împăratului, făcu precum îi zisese soţia, chemă calul şi-i porunci să-i facă nişte palaturi sub pământ, fără seamăn pe lume. Calul nu întârzie şi le făcu nişte palaturi înfricoşate. Nu se găsea la împăratul în casă ce se găsea în palaturile lor. Şi bogăţii, şi scumpeturi, şi tot ce ai poftit se găsea la dânşii.

Petre Ispirescu în Făt-Frumos cel rătăcit
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Calul, creaţie divină...

Dumnezeu a creat calul,
Omul l-a domesticit,
Să îi poarte şeaua, carul,
Din zori până-n asfinţit...

A purtat în lupte omul,
Razboaie i-a câştigat,
O legendă îi e "domul"
Pegasului... înaripat...

Si in basmele române,
Caii jăratec mâncau,
Frângeau liftele păgâne,
Şi victorii aduceau...

De milenii, calul prieten
Omului i-a dat suflarea,
Iar acesta cu un pinten
L-a forţat să-şi dea sudoarea...

[...] Citeşte tot

poezie de Constantin Enescu (5 octombrie 2010)
Adăugat de Constantin Enescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu mare anevoinţă se dezlipi calul de stăpânul său. Umblă ce umblă şi se întoarse numaidecât. El vânturase văzduhul şi cutreierase pământul până nu apucase să i se urască băiatului; şi întorcându-se spuse băiatului că i-a găsit un loc unde să se bage argat. Îl şi învăţă ce să facă şi cum să dreagă ca să argăţească cu folos. Încălecă băiatul calul, când auzi că are să-şi găsească unde să se căpătuiască, şi porni ca vântul, precum şi venise. Ajungând la nişte zâne, făcu precum îl învăţase calul. Cele trei zâne, căci trei erau ele, se cam codeau să-l priimească; iară daca stărui, se rugă şi se făgădui că o să fie harnic şi credincios, ele îl priimiră. Aşezându-se el acolo la zâne, băiatul se puse cu toată inima pe muncă şi, când era ceva de făcut mai greu sau mai anevoios, îşi chema calul şi îi da ajutor.

Petre Ispirescu în Făt-Frumos cel rătăcit
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonetul 51

Iubirea mea îi scuză încetineala
Calului lent, când plec de lângă tine.
Când te-am lăsat, ce rost are iuţeala?
N-o să schimb calul ca s-alerge bine.
Iar când mă-ntorc, ce vină are oare
Dac-a lui fugă este cam greoaie?
Eu îi dau pinteni, însă chiar călare
Pe vânt de-aş fi, mişcarea nu-i vioaie.
Nu-i cal cu jalea mea să ţină pasul
Şi-atunci dorinţa (ruptă din iubire)
Va necheza în goană din tot glasul,
Dar dragostea îl iartă de amorţire.

Căci la plecare-a mers cu greutate,
Însă spre tine fuge-atât cât poate.

poezie celebră de William Shakespeare, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zvonul egal

Părea un zvon! În realitate era un copac plin
cu stridii...
Oamenii veneau călare pe tauri cu trompete
în coamă
pe covoare cu degete franjuri
pe o albină gigant un om pliant
alţii călare pe cai de alamă...
Părea un zvon adus de apă
cu un recif întrebător
cu un miros îmbătător.
Scafandrii îşi nituiau pe dealuri
ultimele valuri.
Eu te căutam în mulţime
tot mai jos
la înălţime... între două dealuri.

poezie de Alin Ghiorghieş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Europa

Tropa, tropa, hopa, hopa.
Am plecat prin Europa.
De la mare la ocean.
Călare pe-un cal bălan.

N-am venit la masa voastră.
Ne-am luat hrană de-acasă.
Nu suntem săracii lumii.
Nu vă temeţi sunt românii.

Tropa, tropa, hopa, hopa.
În papuci prin Europa.
Şi călare şi pe jos
Pe-acest continent frumos.

Europa, Europa.
Mama noastră, Europa.
Ne-ai primit la sânul tău.
Noi te vom iubi mereu.

poezie de Alex Vâlcu (17 aprilie 2008)
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

Barbarul

E-n mine-o herghelie de armăsari. Sunt unii
Mai albi ca spuma-nvoaltă, zvârlită-n vânt de mare,
Mai albi decât e coama Licornei legendare;
Sunt alţii, fără pată, mai negri ca tăciunii.

Toţi încordaţi aşteaptă şi rânchezând, nebunii,
Bugeacurile vremii să le despic călare.
M-aştern cu ei câmpiei, dar prăbuşit în zare
Mă ridic iar; mai aprig sub nepăsarea lunii

M-arunc stăpân pe altul; mă-ntunec în pustie...
Şi voi urla năprasnic în liniştea târzie,
Când calul cel din urmă va necheza spre stele:

Tovarăşe, cu mine în moarte o să sari,
Tu, cel mai fără margini al sufletelor mele! —
E-n mine-o herghelie de falnici armăsari.

poezie celebră de Ion Pillat
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce-i pasă copilului când mama şi tata se gândesc la neajunsurile vieţii, la ce poate să le aducă ziua de mâine, sau că-i frământă alte gânduri pline de îngrijire. Copilul, încălecat pe băţul său, gândeşte că se află călare pe un cal dintre cei mai straşnici, pe care aleargă cu voie-bună, şi-l bate cu biciul, şi-l struneşte cu tot dinadinsu, şi răcneşte la el din toată inima, de-ţi ie auzul; şi de cade jos, crede că l-a trântit calul, şi pe băţ îşi descarcă mânia în toată puterea cuvântului... Aşa eram eu la vârsta cea fericită şi aşa cred că au fost toţi copiii, de când îi lumea şi pământul, măcar să zică cine ce-a zice.

Ion Creangă în Amintiri din copilărie
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şah mat cu calul

- Stai să vezi ce-ţi fac, dacă mut un cal,
Am să-ţi pun capac, în ultimul hal;
- Hai, că nu te cred, prea te-ai lăudat,
Mut, şi mă reped, şi calul ţi-am luat;
- Atunci, mut nebunul, îţi atac regina
Tu mi-l iei cu turnul, şi faci ca găina;
- Cine te-a minţit, faci tu, ca o raţă,
Unde te-ai gândit: şah mat - mai învăţă!
- Calul tău, nu l-am văzut, eşti mai bun ca mine,
Astăzi, am pierdut, şi să plâng îmi vine;
- Linişteşte-te, nu-i bai, este doar o joacă:
Uiţi, că am doi cai, care,-n "L", atacă.

poezie de Paul Preda Păvălache din Trăiri intense... (22 septembrie 2011)
Adăugat de Paul Preda Păvălache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unghi

Bolnav de singurătate poetul
din coliba lui ca o insulă fermecată
de întuneric
vede orbitoarele salturi în noapte
ale pegasului cu nări fremătând
aşteptându-l la fiecare fereastră.

Spre nemărginire l-ar duce
calul alb al văilor domoale,
spre mărginitul de soare orizont
calul murg al câmpiilor plate,
spre înaltul cocorilor
roibul căluţ de munte,
spre adâncimi calul arămiu
de pe străvechi funduri de mare.

Dar poetul trece pe rând
pe la fiecare fereastră a colibei
ciocănind pe dinafară cu degetele
ciudăţenia aceea incandescentă

[...] Citeşte tot

poezie de Corneliu Vasile (1984)
Adăugat de Corneliu Vasile
Comentează! | Votează! | Copiază!