obsedati sexual

Aburitoarea

"Eşti prea deştept", mi-a zis cândva o fată
Eu nu eram aşa deştept... Pesemne
C-o atrăsese altceva la mine
Ceva... ştiţi voi... care nu lasă semne.

Am rezolvat problema-n două zile
Ce-atâta abureală... eu consimt!
Dacă m-a provocat aburitoarea...
Norocul ei că nu eram vreun sfânt.

Am experimentat o vară-ntreagă
Şi-am inventat o altă Kamasutra
( Cea indiană rămăsese mică)
Şi ne-a stricat amoru', una Cutra.

Şi Cutra mă credea deştept, chiar unul foarte
Aşa că-n probe m-a băgat şi ea
Fiind cam excesiv de nimfomană
M-a stors ca pe-o lămâie... pana mea!

[...] Citeşte tot

poezie de Petrică Conceatu din Volum în lucru - "Erotica" (24 mai 2019)
Adăugat de Petrică Conceatu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Uimiri

Ne ruşinăm de actul sexual
Elogiind apoi maternitate
Şi naşterea ca pe o sanctitate...
Cât este de paradoxal.

Sex experimentăm şi lingual
Cu gusturi de fantasme inedite
Uitând de micţiunile-otrăvite...
Cât este de paradoxal.

Adulter e adesea imoral,
Perversităţile nu-s sacrilegii
În patul nupţial, ofranda legii...
Cât este de paradoxal.

Preocupaţi de apetit oral
Interesaţi de ce ingurgităm,
Ne-ascundem dacă defecăm...
Cât este de paradoxal.

[...] Citeşte tot

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (26 ianuarie 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viaţa fără Dumnezeu, o cărare ce nu duce nicăieri

la trei ani mă ţineam de fusta mamei
şi-o iubeam necondiţionat
de fapt
a fost prima mea iubire care
ne-a înnodat sufletele
la patru ani alergam pe câmp după fluturi
şi cerul oglindit în ochii mamei
îmi zâmbea complice
la doisprezece ani simţeam în piept
ritmul ciudat al unor tobe pe care
l-am învăţat din mers
fără profesor
la treisprezece ani vedeam ceea
ce nu trebuia să văd
erau dimineţi suspendate pe
umerii fetelor mari
din când în când încercam să
despart în silabe cuvântul iu-bi-re
stăpân pe tăcerea din mine am
pândit fiecare mişcare

[...] Citeşte tot

poezie de Teodor Dume (2018)
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Părinţilor noştri – între esenţial şi etern

(poem în proză)

Printr-un joc ciudat al luminii, soarele cucereşte cerul,
simbolizând avântul implacabil al vieţii
care rezultă după marile purificări ale flăcărilor din interiorul lui.
Dar adevărata purificare există în arderile de clipe
ale părinţilor noştri care mor puţin câte puţin
în flăcările din interiorul lor. Unii mor atât de tulburaţi în ei,
obsedaţi de ideea că n-au făcut suficient pentru copii,
murind într-o inconştienţă dulce.
Au învăţat că dintr-o mare suferinţă se ridică
iubirea fără margini pentru vlăstarele lor,
dragoste care îi devorează până la moarte.
Le-a fost dat să se nască pentru a răsări din ei altă viaţă,
deşi sufletele lor sunt adevăratele flăcări ale unui soare invizibil.
Când îi apasă pământul, copiii descoperă neliniştea metafizică
şi un timp se lasă dominaţi
de aceeaşi adâncire între esenţial şi etern.

Iată-mă la căpătâiul unei lumânări ca o singurătate cosmică,

[...] Citeşte tot

poezie de Camelia Opriţa din Cuvântul deschide gândul omului - Editura Sfântul Ierarh Nicolae - 2019 (11 mai 2019)
Adăugat de Camelia Opriţa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Părinţilor noştri – între esenţial şi etern

(poem în proză)

Printr-un joc ciudat al luminii, soarele cucereşte cerul,
simbolizând avântul implacabil al vieţii
care rezultă după marile purificări ale flăcărilor din interiorul lui.
Dar adevărata purificare există în arderile de clipe
ale părinţilor noştri care mor puţin câte puţin
în flăcările din interiorul lor. Unii mor atât de tulburaţi în ei,
obsedaţi de ideea că n-au făcut suficient pentru copii,
murind într-o inconştienţă dulce.
Au învăţat că dintr-o mare suferinţă se ridică
iubirea fără margini pentru vlăstarele lor,
dragoste care îi devorează până la moarte.
Le-a fost dat să se nască pentru a răsări din ei altă viaţă,
deşi sufletele lor sunt adevăratele flăcări ale unui soare invizibil.
Când îi apasă pământul, copiii descoperă neliniştea metafizică
şi un timp se lasă dominaţi
de aceeaşi adâncire între esenţial şi etern.

Iată-mă la căpătâiul unei lumânări ca o singurătate cosmică,

[...] Citeşte tot

poezie de Camelia Oprita din Cuvântul din lumina condeiului - WordPress.com (11 mai 2019)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Foot... ball

Nu facem, categoric, parte din primul bol,
Deşi tot cu picioare, gândim la fel, mereu
Şi doar arar lovim cu capul... tot mai greu!
Oricum suntem de plâns sau râs şi la "football"

Poate tocmai de-aceea avem cuvânt "halal",
Că ştim că nici piciorul, nici bila nu le-avem;
Şi-am transformat din fotă, "fot" un cuvânt de lemn
Şi-n râs, cutumă veche, de horă, sârbă, în... "bal"?!?

Şi-atunci, ca-n toate, avem la "prost"... joc, explicaţie;
Că nu-nţelegem tot, ce-n lume-i lexical,
Că "foot" nu-i mascul-fotă... nici actul sexual,
Iar "ball", nu-i nici de supă, nici la cămin... "dansaţie".

Din joc al minţii, şah, ce-aproape-i o sosie,
Atacu-i apărare, înspre-a nu se trezi "gol";
Cuvânt ce-l adorăm, cum buzunar c-un pol
Scuipând gazon, băloşi, să crească, într-o prostie!?!

[...] Citeşte tot

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (17 iunie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Porumbiţa xenofobă

Un porumbel frumos, cu guşă mare,
S-a nimerit, fatidică-ntâmplare,
Pe-un vechi acoperiş, la ceas de seară,
Să dea pe o antenă de o cioară,
Ca smoala pe obraji, dar curăţică
Şi chiar, cu-ngăduinţă, frumuşică.
Consoarta lui era acum plecată,
Fiindcă se lăsase-nduplecată
Să ducă nu ştiu unde o scrisoare,
Departe, mai încolo de hotare.
Aflat porumbul, oarecum, la rut,
Cu apetitul sexual crescut,
Iar cioara cam dispusă şi nurlie,
S-a-nfiripat un fel de simpatie
Şi, după giugiuleli şi tandre şoapte,
Înaripatele-au trecut la fapte.
Dar când erau în culmea fericirii,
Când peste pene adiau zefirii
Şi cioara sta să urle de plăcere,
Iar el se-apropia de încheiere,

[...] Citeşte tot

fabulă de Petru Ioan Gârda
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gheorghe-al meu, ce Moş Crăciun!

O-ntâmplare-ntâmplătoare s-a-ntâmplat întâmplător,
(Dacă nu vă zic acuma, ce şi cum, parol, că mor!)
M-am trezit de dimineaţă, la cumpărături să merg-
Era frig, era şi ceaţă, ochelarii dau să-i şterg,
Dar, îi scap din mână, iaca, calc pe ei şi îi strivesc-
Na, că nu mai pot acuma preţurile să citesc.
Intru-n Mol mă uit în stânga şi în dreapta mă chiorăsc,
Ce să iau, să umplu coşul, încă nu mă hotărăsc.
La intrare chiar pe dreapta, Moş Crăciun lângă un brad
Zâmbea tâmp, c-o blondă-n braţe, slabă şi cu ochi de jad.
Mă opresc şi mă uit bine, chiar şi fără ochelari,
Moşu-o mângâia pe fese şi pe sânii ei cei tari.
Măi, să fie, parcă-i Gheorghe, Gică-al meu, privesc şaşiu-
M-a văzut, se înnegreşte, nici nu pot să vă descriu,
Cum se schimbă feţe feţe şi-o aruncă pe blondină,
Peste sacii cu cadouri, lângă mine o vecină:
-Aoleu, ăsta nu-i Gheorghe, Maricico, ce-i cu el?
Că eu îl ştiam mai mare, acu'i tare mititel,
Parcă a intrat la apă şi-i cam galben, vai de el!
Gheorghe tremura ca varga şi suna din clopoţel.

[...] Citeşte tot

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Puterea dragostei

Nu se poate vorbi. Lucrurile stau diferit. Cu capul în jos.
Ne răspândim gândurile, ca
pe viruşi. Nu a existat niciodată un singur
gând. Totul pare mai complex.. Chestie de măsură.
Tatata, până la DADA.
Orice se explică, numai iubirea mea
pentru tine, nu. Sunt oameni care vor răspunsuri
exacte. Ei bine, nu se poate. De aceea este un
Dumnezeu. Mai este şi premoniţia şi muniţia,
municipalitatea, muncile lui Hercule, neplătite. O
picătură în ocean, o fi cianură? Scriitorul ştie, nu
spune. În plin deşert, în drumul spre Canaan, oamenii
păreau uniţi. Căutări, destine, destinde,
dragă, arcul, doare. Tangenţe, tangaje, Tanathos.
Azorel moare, dar nu se predă. Nu manipula frazele,
peştele oricum vine la musca artificială.
Permiteţi-mi să corectez câteva neadevăruri.
Doar o clipă. De fapt, nu ştiu ce să răspund. Să
spună clownul, el este Cel Mare. Ţineam cartea
lipită de piept, degetele în buzunar. Mă fur singur.

[...] Citeşte tot

poezie de Boris Marian Mehr
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

A zecea elegie

De-aş înălţa cândva, la capătul cruntei viziuni,
imnuri şi laudă îngerilor ce-ncuviinţează.
De nu ar da greş pe strunele moi, şovăielnice
sau prea încordate, nici una dintre bătăile
clare-ale inimii. De mi-ar da strălucire mai multă
obrazul meu şiroind:! de-ar înflori obscurele lacrimi.
O, cât de dragi mi-aţ fi atunci, mâhnitelor nopţi.
Cum de nu am putut, nealinate surori,
să vă primesc mai îngenuncheat, să mă las mai desprins
în voia desprinselor voastre şuviţe. Risipitori ai durerilor,
cum încercăm să vedem înainte, în trista durată,
de nu cumva se sfârşesc. Ele sunt însă
frunzişul pururea verde şi sumbru al duhului nostru,
un timp al anului tainic, nu numai timp
– ele sunt loc, aşezare, culcuş, sol, locuinţă.

Vai, într-adevăr, străine sunt in oraşul-durere stradelele,
unde în liniştea calpă, din stridenţe alcătuită,
se-mpăunează poleita larmă, proţăpita statuie,
fontă turnată-n tiparele golului.

[...] Citeşte tot

poezie de Rainer Maria Rilke din Elegiile din Duino, traducere de Maria Banuş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!