Treisprezece

Scara

Am găsit-o ieri în prun,
Dar să nu grăbiţi ocara!
I-am luat în pripă scara.
Ea mă-njură: Eşti nebun?
Pune scara!
Dacă-njuri, eu n-o mai pun!

Mai la urmă, pe-un cuvânt:
Să se lase sărutată
De atâtea ori deodată
Câţi fuştei la scară sânt.
Sărutată
Lăudat fii, Tată sfânt!

Unsprezece, spune ea;
Eu zic: Bine, pe credinţă:
Doar o fi având ştiinţă,
Scara câţi fuştei avea,
Pe credinţă
Asta e pierzarea mea!

[...] Citeşte tot

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Expert în tulburări mintale

a fost chemat acolo ca expert
se gândea să treacă întâi prin tunelul misterului
oamenii au decedat după ce au trecut pe acolo
coridorul cu pereţii de sticlă
făcea legătura între spital şi biroul său
lumina celor patru sori se revărsa
din toate părţile
era o după-amiază minunată
blos cel mare
cel auriu
se afla sus în est şi sub el
se înălţa blis cel mic
cel roşu
în direcţia opusă vedeai limpede
pe cerul purpuriu vestic
două puncte strălucitoare
ale lui peus şi cheus
câmpiile nordice erau luminate
auzise că alinierea celor patru sori
se face din zece în zece ani pământeni

[...] Citeşte tot

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tratament

Un grup de treisprezece profeţi sosesc în oraşul Saba,
cel binecuvântat din abundenţă cu bunuri materiale.

" Unde vă este recunoştinţa pentru toate acestea?
Cel care v-a dat fiinţă

aşteptă doar o reverenţă din partea voastră". Sabeenii răspund:
" În noi nu există recunoştinţă,

ci numai plictisul celui care primeşte daruri. Suntem
obosiţi de atâtea minuni, sleiţi

de prea multă odihnă, extenuaţi de plăceri. Ajunge cu atâtea
livezi, destul, vă rugăm, cu atâta frumuseţe. Darul

de a fiinţa nu ne mai trezeşte nici un interes." " Aceasta este
o boală a sufletului, pe care noi o putem trata",

spun profeţii. " Trăind morţi, lucrurile dulci vi se par
amare, iar cei

[...] Citeşte tot

poezie clasică de Rumi, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scrisoare fostului meu iubit

Dacă, măcar, te-ai fi străduit să exişti,
îmi pare că, la fereastră, zăceau turme de cai,
cu sânge pe la picioare, oasele lor
îmi aduceau, parcă, aminte că eu din oasele mele m-am născut,
mai demult,
nu dintr-un ţipăt de mamă;
...
oasele mele mă trimiseseră prea devreme, în lume, aş fi vrut să mă nasc iarna,
zăpada e albă, ca osul;
scânteierea ei e dulce şi te ridică în cărţi de poveşti, şi ninge şi acolo... sunt bucate... scântei de apă şi vin... daruri de la bunica...
îmi pare că prinseseră caii,
sau, măcar, îi văzuseră, toţi,
eşuând,
cerul era negru şi tern, mă trezeam, în zori, să caut, mai departe, binele, dorul meu,
şi
să merg
cu treisprezece fecioare de mână, până-n cer; să alerg până-n cer;
dar nu mai era vreme...
caii mei alergaseră, demult, înspre alte pământuri şi la altă verdeaţă...
o să vă caut, odată, prin cer!;

[...] Citeşte tot

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să se fi "stricat" Busola?

Cuvântul scris e-a Tatălui din cer scrisoare, trimisă nouă celor jos de pe pământ,
Busola pelerinilor care-au pornit pe drumul ce duce-n patria de sus, în cerul sfânt.
Dar cât de curioasă e de-atâtea ori busola, că-ţi vine tot să crezi că-i eronată,
Căci tocmai când te-aştepţi cel mai puţin, atunci primeşti un fel de pedepsire drept răsplată.
Păi să vedeţi: din doisprezece fii ai lui Israel, Iosif a fost şi fiu, şi frate cel mai bun din toţi.
Ceilalţi ai lui s-au dovedit a fi până la urmă răi şi ca fii, răi şi ca fraţi - şi pe deasupra hoţi şi mincinoşi.
Şi într-o zi, îl cheamă Israel pe Iosif şi îl roagă: "Te du în câmp la fraţii tăi şi-mi adu veşti;
Ei sunt plecaţi cu turma la păscut de multă vreme; mergi dar, te rog, şi vezi cum îi găseşti".
Iosif n-a stat la gânduri, nici să-şi facă socoteala la drumul lung şi soarele fierbinte din pustie.
Căci el iubindu-şi deopotrivă tatăl lui şi fraţii, tot ce făcea legat de ei făcea cu bucurie.
Şi-acum priviţi: răsplata Domnului pentru-altruismul lui e-o groapă cu noroi. Apoi, urgie,
Vândut ca sclav la nişte trecători călări pe drum, o ceată de ismaeliţi, de negustori.
Dar bine, Doamne, nu Te supăra că-Ţi facem întrebare: aşa cinsteşti Tu pe copiii Tăi ascultători?
Şi în sfârşit, ajunge sclav la domnul Potifar. Aici din nou, se dovedeşte credincios în ascultare.
Anii-au trecut şi Iosif e de-acum un tânăr chipeş, căruia doamna Potifar îi da mereu târcoale.
A încercat tot ce i-a stat ei şi în gând, şi-n minte, dar nu i-a reuşit deloc să-l tragă la curvie,
Căci chiar de nu erau evrei să-l urmărească-acolo, sfinţenia-i era lui Iosif totuşi vie.
Şi într-o zi, cucoana Potifar, pândind prilejul, îl prinde pe evreu să-l tragă iară;
Dar ce credeţi că face-atunci tânărul Iosif? Îşi lasă haina-n mâna ei şi fuge-afară
Plin de nădejdea sfântă şi îndreptăţită a unei răsplătiri, dar mai ales o-ncurajare.

[...] Citeşte tot

poezie de Valdi Herman
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Admirăm

Îl admirăm pe domnul Lear, poetul, nu pe rege,
Cam turbulent părea, din el ceva se va alege,
Are urechi şi mâini şi ochi, citeşte, cântă, zboară,
El s-a luptat cu mari furtuni, cu vântul prins în moară,
Visează revoluţii noi, bea vinul doar cu zeii,
Când nu găseşte un leu mort, se joacă şi cu mieii,
Dar cineva l-a cam turnat, fu dus la un ospiciu,
s-a sinucis pe drum, de ce? Din drag de doamna Liciu.
I-au scris o biografie, ah, nu amintea de Shakespeare,
Pentru că domnul Lear era un fel de arhitector.
*****************************************
Ziua-i masivă, albă şi rece,
Ca un colegiu pentru colege,
Numai iubita, doar ea se zăreşte
Într-o oglindă ca ochiul de peşte.
Trece cu trenul omul cu trenciul
Luat pe-o hârtie de treisprezece,
Numai iubita în nouri se scaldă,
Ziua-i masivă, rece şi albă,
Numai iubita, subţire, înaltă

[...] Citeşte tot

poezie de Boris Marian Mehr
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viaţa fără Dumnezeu, o cărare ce nu duce nicăieri

la trei ani mă ţineam de fusta mamei
şi-o iubeam necondiţionat
de fapt
a fost prima mea iubire care
ne-a înnodat sufletele
la patru ani alergam pe câmp după fluturi
şi cerul oglindit în ochii mamei
îmi zâmbea complice
la doisprezece ani simţeam în piept
ritmul ciudat al unor tobe pe care
l-am învăţat din mers
fără profesor
la treisprezece ani vedeam ceea
ce nu trebuia să văd
erau dimineţi suspendate pe
umerii fetelor mari
din când în când încercam să
despart în silabe cuvântul iu-bi-re
stăpân pe tăcerea din mine am
pândit fiecare mişcare

[...] Citeşte tot

poezie de Teodor Dume (2018)
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nebun de alb

Acum sunt mai pustiu ca totdeauna,
De când mă simt tot mai bogat, de tine,
Şi-mi stau pe tâmple soarele şi luna,
Acum mi-e cel mai rău şi cel mai bine.

M-aş jelui în fel de fel de jalbe
În care nici n-aş spune cum te cheamă,
Pătrate negre şi pătrate albe
Îmi covârşesc grădina şi mi-e teamă.

Şi, uite, n-are cine să ne-ajute,
Abia-şi mai ţine lumea ale sale
Şi-ntr-un perete alb de muze mute
Nebunii negri caută o cale.

Prin gări descreierate - accidente,
Mărfare triste vin, în miezul verii,
Iar eu sunt plin de gesturi imprudente,
Ca să te-apropii şi ca să te sperii.

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Legenda Portului Cenuşiu

Alergau continuu pe străzile oraşului portuar,
Se căţărau curioşi pe puntea navelor de la chei;
Ceaţa, albă şi rece, venită dinspre estuar
Nu fusese niciodată mai rece şi mai albă decât ei.
"Hei, Starbuck, Pinckney şi Tenterden, e mare deranj!
Fuga la şalupele voastre, adunaţi întregul echipaj,
Împânziţi golful, căutaţi până-i găsiţi pe prichindei."

Era un motiv de teamă! În mijlocul acelei zile ceţoase
Barcazul acostat la debarcaderul dărăpănat, plin
Cu copii care se jucau, răpit de curenţii mareei joase,
S-a dezlipit de dană şi-a dispărut în norul pufos, opalin,
Derivând spre larg, inaccesibil auzului şi vederii –
Luând cu ea treisprezece copii ai durerii
În hulpava imensitate-a golfului, mării vecin!

Un căpitan cu chipul dur, "Domnul aibă-n paza lui pe toţi!"
A spus, "Acel barcaz nu va mai pluti la mareea-naltă!"
Nevastă-sa a răspuns, "Fetiţa nu va auzi strigarea MEA, socoţi,
Oriunde-ar fi acum, pe mare sau pe lumea-ailaltă?!"

[...] Citeşte tot

poezie de Francis Bret Harte, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Horă în duminică

Ca şi cum nu ţi-aş mai spune nimic iau în schimb în mână
cana de apă şi o scufund adânc adânc acolo unde începe apa şovăitoare să se limpezească
din ce în ce mai tare
s-ar deschide peste ea baba nopţii ar curăţi-o cu o rază de lună care alunecă peste;
Îţi par pesemne mai frumoasă aşa... cu amândoi umerii dezgoliţi
cu o cămaşă
care să mă acopere trăiesc în cămaşa aceea care îmi cântă pe spate
nu îmi trebuieşte nimic peste umeri
îmi aduc aminte de tata cum îmi trimitea de ziua mea floarea cea mai roşie
apoi se gândea dacă picioarele mele ar încăpea deja în conduri
cum şi mama purta.
Îmi port mersul meu cum şi mama purta.

Mergeam deunăzi la biserică clopotarul lipsea pesemne şi clopotarii îşi ţin femeile
în braţe şi în tot felul de cămeşi. Pesemne clopotarii
care iubesc nu mor niciodată.
L-am văzut venind înspre mine ca un chip drept şi bălai de pe peretele cu sfinţi
cu un strop de apă sfinţită pe pleoapă, părul lui galben şi prelins la ureche lucea în soarele de duminică
treisprezece ani o singură bătaie de palme îmi părea ca un sfânt căprior cu ochii din cei mai neprihăniţi
mi-a părut că doar pentru mine a bătut băiatul din palme

[...] Citeşte tot

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!