efim bivol

Febra din ger

fuge timpul iubito
rostogolit ca o minge
peste zbaterea ochiului
ninge cu păsări tot negre
vezi, ninge

fuge secunda
cu furia unui bivol fuge
în urmă sapă gropi
cuvintele, cată
vremelnic cosciuge

trup smuls din trup
sânge altoi peste sânge
fi-mi febră, ger
martor
când menghina vieţii
sufocă
mă strânge

[...] Citeşte tot

poezie de Florin Rădulescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îndoială

Cu-o furie-nfiorătoare şi-un nesaţ de om nebun
trece vântul printre scânduri,
trece ca ieşit din tun.
Nimeni nu se uită-n urmă, pelicanii ies din rânduri,
vântul geme şi trozneşte ca un bivol în tabun.

Apele îşi ies din matcă, vremea se burzuluieşte,
trece vântul printre muguri,
lumea-ntreagă se trezeşte.
Cerul scuipă foc şi pară, norii fug în tăvăluguri,
Ţine-mă de mână, Doamne, lângă mine te opreşte!

Lângă mine însă, Doamne, numai ploaia se propteşte,
mâna-mi cată în zadar,
Tu nu eşti, nimeni nu este...
Cred că nu eşti necesar,
dar te chem dintr-o-amintire care încă te slujeşte.

poezie de Livia Mihalachi
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

A douăzecişiuna noapte

Am întors spatele mânios pământului –
nimeni nu se mai gândea la nimeni,
nimeni nu-şi mai aducea aminte de nimeni,
nimeni nu avea părere de rău despre nimeni,
nimeni nu mai făcea nimic pentru nimeni

Ca un bivol sălbatic am fugit de mine,
departe de zarva oraşelor şi de strigătele prietenilor,
străbăteam înălţimi de păşune să prind puteri,
să ar ogoare noi, cu sămânţă nouă,
setea s-o potolesc din izvor nesecat.
Rodul meu să fie mai bun decât aurul
şi ceea ce se va naşte din mine
să fie mai de preţ decât argintul,
iar când înălţimea adâncului se va limpezi,
odată cu zorile am să zăresc calea dreaptă
să mă întorc la mine.

poezie de Sorin George Vidoe din Jocul metamorfozelor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vorbele mamei

"Măi băiete castravete",
Spunea mama şi râdea,
"S-au strâns fete cucuiete,
Ieşi la joacă, nu mai sta".

"Eu mai am puţină treabă
Apoi, cât nu eşti pe-aici,
O să mă întind degrabă
Şi-o să pun bila pe cinci".

Seara, când veneam la masă,
Mă certa cu drag: "Got, Got,
De când ai plecat de-acasă
Ţi-a crescut barba de-un cot".

Mă scuzam stând în picioare
Şi-ndrugam numai minuni
Zicea mama: "Tolba-i mare
Şi e plină cu minciuni".

[...] Citeşte tot

poezie de Octavian Cocoş (4 decembrie 2020)
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

S-a culcat

fără să facă focul
lângă copacul doborât
de vântul puternic
nisipul îl pişca de faţă
sau de mâini la fiecare adiere
gogoloaiele de scaieţi
umblau alandala prin prerie
pistolul stătea în teacă
teaca la brâu în partea dreaptă
coioţii îl pândeau să adoarmă
să-i mănânce faţa sau picioarele
calul fornăia de câteva minute
whisky-ul contrafăcut îi arde gâtlejul
avea o bucată de carne de bivol uscată
şi o conservă mare cu fasole roşie
trebuia să aştepte ziua
la orizont se vedea fum şi cenuşă
micul oraş ardea după atac
vor rămâne numai pietrele
primii coioţi au început să se apropie

[...] Citeşte tot

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Anomalii

Sufletul meu, copil tembel, cunoaşte,
Inima mea de bivol tînăr ştie
Că pe al lumii pat absurd de broaşte
Iubirea este o anomalie.

Să mai iubeşti cînd visul un negoţ e,
Să mai iubeşti cînd prea puţini au şale,
Cînd ne clocesc de-un veac prudente cloţe,
Acestea toate nu sînt stări normale.

Eu cînt la o vioară care doare,
Eu cînt la un pian bolnav de ciumă,
Cu voioşie şi cu disperare
Eu cînt un cîntec care mă consumă.

Nu-i profitabil să iubeşti cînd este
Mai profitabil să te faci că sîngeri,
Dar pe robotul meu cade-o poveste,
Robotul meu e-nduioşat de îngeri.

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Carusel (în loc de prolog)

Imprudent am pus culorile în morişcă
Şi le-am învârtit,
Le-am învârtit până la alb.
S-au dus de-a valma anii,
Amintirile, visele
Într-un tărâm de o culoare fără culoare.
Am vrut să mă opresc puţin, să strig la ele,
Dar şi strigătul s-a oprit în cascadă.
Torentul mi-a luat cuvintele neauzite
Şi le-a târât în marele infinit al mişcării.
O pălărie de paie, uitată la cişmea,
Şi plânsul meu de-acasă, s-au învârtit până la alb.
Un ghiozdan cu manuale,
În timp ce căscam gura la vitrină,
Şterpelit de cineva, s-a învârtit până la alb.
Vecinul bătut cu varga, la gardul cu sârmă ghimpată,
De soţia lui geloasă,
S-a învârtit până la alb.
Întâia senzaţie de înot şi întâia probă de înec
La ştrandul Bivol, s-au învârtit până la alb.

[...] Citeşte tot

poezie clasică de George Meniuc (1986)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un cântec straniu şi extravagant

I s-a părut că vede-un Elefant
Cântând la fluier, tolănit pe-o coastă:
S-a mai uitat o dată şi s-a prins
Că era un răvaş de la nevastă.
"În sfârşit, realizez," a spus,
"Cum viaţa mea devine o năpastă!"

I s-a părut că vede-un Bivol
Deasupra şemineului de lângă pat
S-a mai uitat o dată şi s-a prins
Că era doar Nepotul lui de pe Cumnat.
"Dacă nu părăseşti această casă,"-a spus,
" Chem poliţiştii imediat!"

I s-a părut că vede Şarpele-cu-Clopoţei
Adresându-i în greceşte-o întrebare:
S-a mai uitat o dată şi s-a prins
Că era Mijlocul Săptămânii Viitoare.
"Un singur lucru regret," a spus,
Că nu pot sta puţin cu dânsul la taclale!"

[...] Citeşte tot

poezie de Lewis Carroll, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Hibernaris

Obiceiul întoarcerii la viaţă e mâncatul de frunze.
Aşa cum niciodată nu s-au săpat împărăţii în maluri
de lut, vindecarea gândului cu cenuşă rece, de foi de dafin,
poate fi un început. I s-ar putea spune obiceiul pământului,
însă nu scrie nicăieri că digestia în colectiv e mai uşoară.
Universalitatea panaceelor e un concept destul de relativ,
dacă nu chiar dubios de mobil. Se lasă toamna, începem
mâncatul de frunze şi scârţâitul de umeri şi unsul de ochi,
Unsul Deochi, ne dezmorţim şi lăsăm liberi bătrânii
voiajori numai în urmă; le înghiţim fulgii bătrâni,
cum îşi iau ei zborul, mereu în urmă...

Noi nu mai avem genunchi pe care să putem merge.
Nu mai putem străbate timpul, din vină că perfecţiunea
am considerat-o a fi rotulele. Ni le-am scos reciproc,
sidefii, perfecte. Ni le-am găurit şi le-am lăsat la uscat –
le-auzeam noaptea cum ciocăne şi se izbesc în vânt, una
de alta, adânc, ca nişte tigve pline de os, aninate de copaci.
Ne mai dă vremea câte-un ţipăt în găoacea goală,
uitată de-acum, dar începem să ne strigăm, boncăluind

[...] Citeşte tot

poezie de Dragoş Niculescu din Hibernaris (2001)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!