Din plin

Când oasele ne-atinseră pământul
Şi-n prăbuşire ne-au străpuns obrazul,
Iubirea mea, nimic nu se sfârşi.
O nouă dragoste veni-ntr-un ţipăt
Să ne învie, să ne prindă iar.
Şi chiar de-ar fi tăcut căldura
Lucrul acela care se continua
Opus vieţii muribunde,
La nesfârşit s-ar fi elaborat.
Ceea ce noi văzuserăm plutind
Alături de durere
Era acolo ca-ntr-un cuib,
Şi cei doi ochi ai lui ne cuprindeau
Unindu-ne într-un consimţământ abia născut.
Moartea nu mai crescuse
În ciuda unor lânuri ude leoarcă,
Iar fericirea la auzul
Prezenţei noastre, nu-ncepuse încă;
Şi iarba era goală, călcată în picioare.

poezie clasică de Rene Char
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sfârşitul fanteziei

Trupul nu va mai începe nimic. Atingându-i globurile ochilor,
poţi simţi că până şi o movilă de pământ este mai vie,
că nici pământul, chiar în zori, nu-i atât de tăcut.
Iar un cadavru nu este decât rămăşiţa unor prea multe treziri.

Noi avem doar acestă putere: de-a începe
fiecare zi a vieţii – înaintea pământului,
sub cerul tăcut – în aşteptarea unei treziri.
Rămâi uimit văzând în zori atâta trudă;
prin trezirea în trezire se face o muncă.
Dar noi trăim doar pentru a ne înfiora
de ceea ce trebuie să facem şi pentru a trezi încă o dată ţărâna.
Asta se întâmplă din când în când.
Apoi totul se linişteşte, împreună cu noi.

Dacă la atingerea acelui chip mâna n-ar tremura –
dacă mâna vie s-ar simţi plină de viaţă atingând acea mână –
dacă-i adevărat că răceala aceea e doar răceala
pământului, îngheţat în zori,
poate ar exista o trezire, iar lucrurile amorţite-n tăcerea
zorilor de zi vor vorbi din nou. Dar mâna mea
tremură, iar din toate lucrurile care există se aseamănă c-o mână
care nu se mişcă.

Alte dăţi, trezirea în zorii zilei
era o durere seacă, o lacrimă de lumină,
o eliberare. Cuvântul, meschin,
al pământului a fost vesel doar pentru un scurt moment; apoi
a muri însemna reîntoarcere acolo. Acum, trupul în aşteptare
e ceea ce-a rămas după prea multe treziri; nu va reveni pe pământ.
Ele nici măcar nu pomenesc despre asta, buzele încremenite.

poezie de Cesare Pavese, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Omagiu şi foamete

Femeie care te acordezi cu gura poetului, acest torent de mâl senin, tu care, pe când era doar o sămânţă captivă de lup neliniştit, l-ai învăţat tandreţea pereţilor înalţi neteziţi de numele tău (hectare de Paris, pântec de frumuseţe, focul meu urcă sub rochiile tale de fugă). Femeie care dormi în polenul florilor, depune pe orgoliul lui chiciura ta de medium nelimitat, ca el să rămână până la ora bălăriilor de oseminte bărbatul care pentru a te adora mai mult îşi amâna la nesfârşit în tine vestirea naşterii, pumnul durerii, orizontul biruinţei lui. (Era noapte. Stăteam întinşi sub marele stejar de lacrimi. Greierul cânta. Cum de ştia, singuratic, că pământul n-avea să moară, că noi, copiii fără lumină, o să vorbim curând?)

poezie de Rene Char
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubire en detail

Am inventat noi doi un joc
Era un fel de joc ad-hoc
În care ne iubeam cu foc

În jocul ăsta zbenguiam
Cu mare fast şi cu tam-tam
Şi ne iubeam ad-litteram

Iubirea ca un laitmotiv
Noi o trăirăm efectiv
Duios în planul afectiv

Adesea ne zâmbea la geam
Noi cei mai fericiţi eram
Şi ne iubeam netam-nesam

Era chiar euforică
Cu tentă metaforică
În taină alegorică

Şi azi în urmă când privim
Într-un moment ad-interim
Noi şi mai tare ne iubim

Iubirea să ne fie vie
Până dincolo-n veşnicie
În pace şi în armonie

Cu cât viaţa-i mai infimă
Iubirea noastră-i mai sublimă
Şi tot mai tare ne animă

Grosso modo am răzbit
Sui-generis ne-am iubit
En detail la nesfârşit.

poezie de David Boia (15 mai 2015)
Adăugat de David Boia
Comentează! | Votează! | Copiază!

Înmormăntarea dragostei fidele

Am cunoscut în viaţa mea un îngeraş
Cu glas fermecător de clopoţel,
Era zurdalnic ca un fluturaş,
Mă ataşasem foarte mult de el.

Era un îngeraş – mândru fecior,
Avea nişte ochi negri, dar senini,
Cu mersul lui zglobiu de căprior
Privindu-l, puteai dorul să-ţi alini.

Am îndrăgit prea mult acea fiinţă,
Căci inima din piept mi-era răpită.
Zburam cu el de mână cu credinţă
Şi-n suflet eram foarte fericită.

Aveam păr lung, figură mlădioasă...
Noi ne iubeam în doi la nesfârşit,
O dragoste fidelă mai frumoasă
În viaţă încă nu am întâlnit.

Dar tristă e povestea mai departe:
Am înţeles că mă-amăgeşti profund,
Şi negreaţa nopţii astăzi ne desparte
Când te aud aproape însă nu răspund.

Cu lacrimi am săpat tăcuţi mormântul
Şi-am îngropat iubirea ce ne însoţea.
Eu însă mi-am jurat să uit trecutul
Ce fără de dorinţă te-aduce-n viaţa mea.

Cu vocea tristă, plină de durere,
Mai rătăcesc adesea-n amintiri...
Şi nu-i permit la inimă să spere
La existenţa unei noi iubiri.

Lui aş vrea să-i spun prin poezie:
- Îţi mulţumesc de-aceea că exişti,
Chiar de ai plecta şi-acum plâng pustie
Vărsând mii de lacrimi ochii mei cei trişti.

Dar atunci când vei rămâne singurel,
Când nu te va-nsoţi nici o fiinţă,
Voi fi atunci cu tine, Ionel,
Şi-ţi voi răpi cu drag din suferinţă.

poezie de Diana Enachii (5 aprilie 2008)
Adăugat de Diana Enachii
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tot greul împreună

În ochii tăi se vede mulţumirea,
Iar faţa ta radiază de fericire,
Cred că e obosită şi plină iubirea,
De voioşie şi multă-mplinire.

La fel şi-n mintea mea o rază guvernează,
Iar dragostea ta vine cu puteri profunde,
Şi-n armonia iubirii, viaţa-mi controlează,
Iar multă credinţă-n inima mea pătrunde

În jurul meu toţi văd schimbarea,
Şi chiar se-ntreabă toţi cu uimire,
Că tot necazul şi toată supărarea,
E acum cuprinsă de multă fericire.

Uneori-n viaţă apare cate-o teamă,
Când boala vine cu neputinţă,
Acum când viaţa-mi este dragă
Trebuie o luptă pentru biruinţă.

Destul de chinuită era viaţa mea,
Capriciile copiilor, eu le împlineam,
Iar inima mea frântă încă spera,
O dorinţă de-mplinire încă aşteptam.

Am înţeles acum că viaţa nu e goală,
E plină de iubirea ta pentru mine
Şi încă, nu trebuie nimeni să moară,
Să facem totul să ne fie bine.

poezie de Eugenia Calancea (14 iulie 2020)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când lucrul acela din mine...

Când
lucrul acela în mine
este mai mare decât mine,
el se potriveşte în mine
şi mă completează;
când
lucrul acela în mine
este mai mic decât mine,
mă răscoleşte
şi mă face să-mi iau zborul
liberă;
când
lucrul acela în mine
este egal cu mine,
eu nu sunt echivalentă cu el în aceeaşi proporţie;
iar când
mă părăseşte,
şi se pare că-o face permanent,
chiar şi atunci
mai este încă
în mine –
cu siguranţă.

poezie de Vera Pavlova, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Era numai labirintul nesfârşit al copacilor acoperiţi cu muşchi, unde era atât de linişte încât îmi ţiuiau urechile. Era întuneric ca în amurgul unei zile înnorate, cât să vezi că nu era numic de văzut. Alergam prin întuneric fără ţintă, căutând, căutând şi iar căutând, devenind din ce în ce mai înverşunată odată cu trecerea timpului, încercând să mă mişc mai repede, deşi viteza mă făcea mai împiedicată... Apoi visul meu ajungea într-un punct - simţeam că urmează acel moment, dar nu reuşeam niciodată să mă trezesc înainte să înceapă - în care nu-mi mai aminteam ce anume căutam. Atunci înţelegeam că nu era nimic de căutat şi nimic de găsit, că nu existase nimic altceva în afară de pădurea acasta goală şi înfricoşătoare, şi că nu va mai exista niciodată nimic pentru mine.

Stephenie Meyer în Lună nouă
Adăugat de lala
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când încă...

Erai ca un cântec de liră şi nai,
Ecou al tăcerii de seară,
Prin mine, cu braţe de flori, alergai,
Când încă eram o vioară.

Valsam printre lumi neştiute de noi,
Doi fluturi cu aripi de ceară.
Muream şi-nviam într-un zbor amândoi,
Când, încă în noi, era vară.

Scriam şi pe nori şi pe stele-un sonet
Şi luna era, vai, geloasă,
Eram poezie în ritm violet
Şi tu mă făceai mai frumoasă.

Se-oprise şi timpul în loc, într-un vis
Şi noaptea râdea pe sub gene,
Ningea cu iubire şi flori de cais,
Când încă-nfloream în poiene.

În zori măsuram în săruturi o zi
Şi ziua era nesfârşită,
Amurgu-aştepta pe o lacrimă gri,
Când încă ţi-eram o iubită.

Departe de noi, uragane şi ploi
Pândeau sub perdele albastre,
Era o eternă lumină în noi
Din astrele clipelor noastre...

Azi, cântă un cer orfelin de iubiri
Dintr-o frunză de toamnă târzie
Şi plouă pe frunţile noastre de miri
Dramatic ca în elegie...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi totuşi, în ciuda avertismentelor ei, iat-o dansând, alături de el. Acestea erau puţinele momente când ea era aproape de el, în braţele lui, când dansau împreună; el ar fi vrut ca aceste clipe să se prelungească la nesfârşit, dar nu era posibil. Lucian surâse; era ea, ca de obicei, tare îndărătnică, i se împotrivea cu tărie, cu fermitate; şi totuşi... O privi cu multă admiraţie, sorbind-o parcă din priviri: era la fel de frumoasă, ba chiar mai frumoasă decât în urmă cu cinci ani şi jumătate. Domnişoara psiholog... Consilierul misiunii... Înaltă, suplă, brunetă, ochii albaştri, tenul alb, chip angelic, de păpuşă; superbă... Încă era îndrăgostit de ea, la fel de mult, sau poate chiar mai mult, dar până în acel moment, în toţi aceşti ani, el se ţinuse de cuvântul dat atât ei, cât şi tatălui ei, deci îşi respectase promisiunea aceea pe care ar fi preferat să n-o fi făcut niciodată; era ca o barieră solidă între ei, o barieră greu de dărâmat, aproape de netrecut.

citat din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu (2009)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucian era pe culoar, cu directorul şi încă se întreba de ce acesta se interesa atât de mult de soarta lui. Ce-l interesa pe acest om dacă lui îi era bine sau nu? Directorul... Îl cunoştea încă de când avea 6 ani, de când se înscrisese la şcoală, la Institut; şi atunci tot dânsul era director, în ciuda vârstei fragede; era foarte tânăr pe atunci – avea doar vreo 24 de ani (cam cât Alex) – şi totuşi era directorul Institutului, funcţie pe care o deţinea şi acum, după vreo 15 ani (aproape perioada misiunii lor). Incredibil! Şi acum era tot tânăr, n-avea decât 39 de ani. Lucian îl privi discret şi descoperi un domn distins, frumos; întotdeauna îl admirase! I se părea un om perfect, în tot ceea ce făcea... Merse tăcut alături de dânsul; îşi aminti că-n toţi aceşti ani, 15, îi crease o sumedenie de necazuri, dar dânsul nu se supărase niciodată, ba chiar îl scotea basma curată de fiecare dată. Acum se îndreptase spre biroul dânsului, acelaşi de 15 ani. Uşa se deschise; domnişoarele secretare erau încă în interior. Tresăriră uşor şi se ridicară; nu terminaseră cu documentele şi credeau că vor fi mustruluite serios.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Era... toamnă

Era toamnă,,, ploua iubire", era frig, era şi soare,
era toamnă târzie,,, noiembre", era târziu, eram
Eu, erai şi Tu, suntem şi acum tot Noi,,, rătăciţi"
prin cărţi, rătăciţi de Noi, Noi ne suntem... noi!

Noi ne suntem...,, nimănui ", Noi ne scriem
,, încrucişat ", Noi, doi poli opuşi, Noi ne atragem
în opus, Noi... ce dor mi-e de ochii tăi, nu mai
zic de trupul tău ori de sânul dezgolit, nu mai...

Aş rupe din Cer o Stea, o cometă, o,, Stea
căzătoare", aş... ţi-aş... Eu ţi-aş pune Luna la
picioare, chiar şi tâmpla mea, te-aş înveli...
cuprinde, cu Calea Lactee, of cât te mai iubesc!

Ce păcat... ce Om fără de tine, sunt pierdut în
ochii tăi, sumt prea,, mort" şi moartea mi-e prea
vie, îţi aminteşti... prima întâlnire..., candela
arzând a vie", parcă... mi-e ruşine că sunt Om!

Cum e cu putinţă, ca un Zeu şi o Zeiţă... să se
rătăcească-o clipă pe un... anotimp de toamnă,
of ce... toamnă mi-e de tine, of ce dor mai naşti
în mine, sincer... mi-e ruşine şi mă doare!

Of... să blestem ori să ucid... nimeni nu mi te
poate aduce 'n cale, vino Tu de bună voie,
nimeni nu are răspuns, nici nu 'ntreb, nici nu
cerşesc, oare de ce te mai Te iubesc, oare...

Ce să-ţi spun când viaţa mi-e doar clipă, ce să-ţi
spun... aripa mea lipsă, parcă.... iar mă simt a
Om, iar mă dor şi iar nu... nu mor, sunt... al tău
şi chiar mă dor, Tu mă dori, durerea mea, Eu...

Eu sunt calauza Ta, parcă Lumea asta nu-i a
noastră, normal... Noi şi Lumea lor... Noi
cei,, puşi de o parte", Noi şi Lumea lor, unde o
să ajungem, nici pribegi, nici călători, oare...

Da... ziua de mâine, o să-mi fie foame, o să-mi
fie sete, o să-mi fie dor de tine cum mi-a fost o
viaţă 'ntreagă, o să-ţi amintesc de mine, o să te
bântui,,, zâmbesc", Eu nu aparţin acestei lumi!

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oul

"Ţi-aduci aminte cât de bine
Era în oul de pe ape
Unde eram zidiţi de-a pururi
Faptură singură, deplină
În care universu-ncape
Şi-şi este suficientă sieşi,
plutind lumină în lumină?

Ţi-aduci aminte cum pluteam?
Iubire fără dor de nimeni
Şi, oglindindu-se pe sine,
Izvorul fericit şi mut-
Durerea nu se născocise,
Singurătatea era plină,
Cuvântul nu era născut.

Cine-a greşit şi până când?
Oul perfect, tăiat în două,
S-a rupt în cer şi în pământ
Însingurând deodată-o lume-
Ţi-aduci aminte cât de nouă?-
Iar lama străbătu prin mijloc
Reinventându-ne pe rând.

Ţi-aduci aminte despărţirea
Celulelor de ele înseşi
Şi spaima sângelui voind
Să curgă într-un singur trup?
Pământul se-ntindea prin arbori
Şi cerul se-ncleşta în crengi,
Să nu se vadă, goală rana
Pe locul căreia s-a rupt.

Ţi-aduci aminte ce risipă
De sentimente şi de vorbe,
De animale şi de plante
Curgând spre-acelaşi ţărm pierdut
Şi aşteptând sfârşitul lumii
Din care, poate se va naşte
Un ou perfect plutind pe ape
În liniştea dintru-nceput."

poezie de Ana Blandiana din Ochiul de greier (1981)
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dragostea şi ura, iubirea mea

Dragostea şi ura,
draga mea... iubirea mea,
sunt faţete ale medaliei iubirii,
iar lumina şi întunericul,
fac amândouă parte din misterul iubirii.

Iubirea, nu are nicio cauză,
ea este,
cel mai profund mister a lui Dumnezeu,
din care a creeat El lumea.

Eu împreună cu tine iubita mea,
suntem legaţi prin iubirea dintre noi,
fiind o încrengătură fantastică a iubirii divine,
şi suntem,
... inseparabili în infinitatea vremurilor...

Deşi încerc
să-ţi descriu într-un mod doct iubirea,
când o trăiesc, rămân fără cuvinte,
oricât aş încerca să scriu despre iubire,
... devin neajutorat...

Laptopul mi se blochează,
dar programul vieţii noastre continuă
în acel spaţiu inefabil,
în care eu iubitul tău... tu iubita mea...
... şi iubirea suntem una...

Fiecare moment devine glorios
în focul iubirii noastre.
Să ne bucurăm
de fiecare clipă trăită
pentru că iubirea are propiile ritmuri,
un puseu de dragoste... altul de ură,
... poate fi lumină... sau întuneric...

Tu dragoste să zâmbeşti iubirii,
iar sufletul să-ţi fie uşor şi liniştit.
Rostul vieţii
este să te bucuri că trăieşti acum şi aici.
... Mâine... cine ştie?...

poezie de Alexandru Ioan Popa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Alter-ego

De dimineaţa până seara vedea tatuajul
pe mătasea propriului piept: o femeie roşcată,
goală, întinsă-n câmpul de păr. Sub locul acela
unde uneori era haos a apărut, de nicăieri, ea.

Zilele treceau printre blesteme şi-ndelungi tăceri.
Dacă femeia ar fi fost vie, nu doar un tatuaj,
s-ar fi urcat pe pieptul lui păros, iar el ar fi
ţipat mult mai puternic în celula aceea minusculă.

Cu ochii larg deschişi, în tăcere, stă lungit pe pat.
Un oftat adânc, precum suspinul mării, îi cutremură
oasele solide-ale corpului: este întins parcă
pe puntea unei corăbii. Încordat, ca şi cum,
simţind pericolul, odată trezit, trebuie să sară-n picioare.

Trupul, acoperit de-o transpiraţie sărată, revărsa
o lumină solară. Celula era prea mică
chiar şi pentru o singură privire de-a lui.
Mâinile erau dovada că se gândea la o femeie.

poezie de Cesare Pavese, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Victorie fulger

Pasărea sapă ogorul,
Şarpele seamănă,
Moartea ameliorată
Aplaudă recolta!

Pluto în ceruri!

Explozia în noi.
Acolo doar în mine.
Nebun şi surd, cum aş putea să fiu mai mult?

S-a isprăvit cu sine-însuşi, cu faţa schimbătoare, s-a isprăvit cu anotimpul pentru flacără şi anotimpul pentru umbră!
Odată cu ninsoarea lentă coboară şi leproşii

Deodată dragostea, egală teroarei,
Cu-o mână nevăzută încă opreşte focul, saltă soarele pe cer şi ne clădeşte iar Prietena.

Nimic nu prevestea o existenţă atât de viguroasă.

poezie clasică de Rene Char
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doar noi doi

Mi-e dor de curcubeul lăsat peste-amândoi
Când ploile de stele ne spală de tristeţi,
De cântecul viorii, de dans tăcut în doi
Iar mândre răsărituri ne prind în dimineţi.

Mi-e dor de primavară, de floarea de cais,
Vreau câmpul de lalele să înflorească-n noi
Şi să ţâşnească mirul din suflete-n vernis
Să acopere ruptura făcută de-amândoi.

Buchete de speranţe să răsădim în zori,
Cu rouă din durere aş vrea să le udăm,
Veşminte din petale ne-om pune de la flori
Şi-n valsul vienez prin nori să alergăm.

Să fim pe cerul vieţii doi fluturi prinşi în dans,
Iar oda bucuriei să cânte pentru noi,
Din dragoste şi viaţă să facem un balans
Mi-e dor astăzi iubite, mi-i dor, doar de noi doi!

poezie de Angelina Nădejde (15 mai 2013)
Adăugat de Angelina Nădejde
Comentează! | Votează! | Copiază!

Carte, trup şi fiară

Mă săturasem să fiu femeie,
mă săturasem de suferinţe,
de irelevantul amănunt al sexului,
de propria mea concavitate
mereu flămândă şi parcă fără rost,
şi întotdeauna mai goală atunci când era umplută,
şi completată-n final
de propriul ei vid,
căutând grădina singurătăţii
şi mai puţin bărbaţii.

Patul alb
în grădina verde –
abia aşteptam să dorm singură,
aşa cum cineva
tânjeşte de multă vreme
după un iubit.

Şi chiar atunci când ai apărut tu,
am încercat să te alung
cu tristeţea mea,
cu tentativele mele cinice de seducţie
şi cu trucurile pe care le-am folosit
pentru a transforma sclavul
într-un stăpân.

Şi toate s-au întâmplat pentru că
ai făcut
vârfurile degetelor mele dureroase
şi ochii mei saşii –
iar asta din pricina unei pasiuni
care nu-şi ştia nici măcar propriul nume.

Urs, fiară, iubit
al cărţii trupului meu,
tu mi-ai întors paginile
şi-ai descoperit
că ceea ce era acolo
trebuia scris
la erată.

Iar acum
sunt o pagină goală pentru tine,
o tabula rasa
gata pentru a fi tipărită
cu literele
unei limbi necunoscute
de uriaşa presă
a iubirii tale.

poezie de Erica Jong, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe înălţimi

Aşteaptă-mă încă puţin
Curând va trebui să vin
Să spintec frigul care ne reţine.

Nor, în primejdie de moarte ca şi mine.

(În casa noastră era o prăpastie.
De aceea am plecat şi ne-am stabilit aici.)

poezie clasică de Rene Char
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

The blue girl

/ ai visat îngeri
moartea era acolo sus
tu erai
acolo sus cu ei în braţe /

frunze negre printre fulgi albi
doruri care se amortizează încet

as vrea să plec într-un vagon
unde să cânte o singură vioară
albastră / un cântec despre iarnă

despre cum geamurile îmi menţin cu forţa
respiraţia înăuntru

afară e o iarnă cumplită
iar dorul creşte / cerşeşte eliberare
ca un deţinut despe care nu ştiu nimic

dar care stă singur in celula lui
şi ceva mă doare sigur

mă doare până la singurele oase pe care le mai am
până la tot sângele care se împrăştie pe podeaua vagonului

rămâi aici / rămâi în tăcere/ în frig/ în boala noastră
autistă / care ne-a prefăcut în doi fumători de vise

iar fumul se desparte de noi
odată cu aburii locomotivei

ce continuă să şerpuiască printre creste / fii tu inima mea/ albul muntelui care nu se sfârşeşte

/ fii tu boala care îmi acoperă inima cu frunze negre
rămase după o explozie nucleară / fii tu cenuşa care să acopere toată
zăpada/ eu sunt deţinutul închis în celulă
nu cunosc moartea / nu cunosc viaţa/

cunosc gratiile prin care văd trenurile mărşăluind
şi care nu se mai opresc/ nu se opresc niciodată pentru că

am visat îngeri
moartea era acolo sus
eu eram
acolo sus cu ei în braţe.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

A patra elegie

O, arborii vieţii, când în iarnă?
Nu suntem una. Nici ca păsările-nştiinţaţi
în drum spre sud. Zăbavnic şi-ntrecuţi,
aşa, deodată, ne-agăţăm de vânturi
şi cotropim un iaz nepăsător.
Deodată ştim şi floare şi-uscătură.
Şi undeva mai umblă lei, şi nu ştiu,
cât sunt măreţi, de nici o neputinţă.

Dar noi, când Una vrem, simţim întreagă
împotrivirea celuilalt. Spre duşmănie
ne este preajma. Oare-ndrăgostiţii
n-ajung mereu în margini, unu-n altul,
ei care şi-au promis mereu vânat
şi patrie şi ceruri depărtate?
Pentru desenul unei clipe,-acolo
un fond opus e pregătit, cu trudă,
ca să-l vedem; căci limpede sunt toate
cu noi. Conturul gingaş al simţirii
nu-l ştim: doar ce o modelează dinafară.
Cine n-a stat cuprins de mare teamă-n
faţa cortinei propriei lui inimi?

S-a ridicat: decorul era despărţire.
Uşor de înţeles. Grădina cunoscută,
şi-ncet se legăna. Iar dansatorul
abia apoi venea. Dar nu acela.
Destul! Oricât s-ar arăta de graţios,
e deghizat, devine un burghez
şi trece prin bucătărie-n locuinţă.
Nu vreau aceste măşti însufleţite
abia pe jumătate, vreau păpuşa.
Ea barem este plină. Vreau să-ndur
sforile, manechinul, chipul ei,
urzit din aparenţă. Aici. Îi stau în faţă.
Chiar dacă lămpile se sting, chiar dacă
mi se va spune: Nu mai e nimic –,
chiar dacă dinspre scenă vine golul
cu-acel curent de aer, cenuşiu,
chiar dacă din tăcuţii mei strămoşi
nici unul nu mai şade lângă mine,
nici o femeie, nici băiatul cel cu ochi saşii:
eu tot rămân. Încă mai e – privitul.

Nu am dreptate? Tu, cel pentru care
din cauza mea era amară viaţa,
gustând pe-a mea, o, tată, tot mereu,
gustând, în pas cu vârsta mea, întâia
infuzie tulbure a soartei mele,
şi-ngândurat de drojdia din gură
a unui viitor străin, într-una
tot iscodeai privirea mea de ceţuri –
tu, tată, care-ades, de când eşti mort,
în mine, în speranţa mea, te temi,
şi nepăsări, aşa cum numai morţii au,
imperii mari de nepăsare cheltuieşti
de dragul sorţii mele preamărunte,
nu am dreptate? Spuneţi, n-am dreptate,
voi cei ce m-aţi iubit pentru-nceputul
de dragoste ce vi l-am arătat,
de care mă îndepărtam întotdeauna,
pentru că spaţiul din obrazul vostru,
când îl iubeam, trecea în spaţiu cosmic,
în care voi nu mai eraţi... Când am eu chef,
aştept în faţa scenei, nu – privesc
atât de-adânc întreaga scenă-ncât
spre-a cumpăni privirea mea până la urmă
de-un înger e nevoie-acolo, ca
actor, să smulgă manechinele în sus.

Da: înger şi păpuşă: doar atunci
e-ntr-adevăr spectacol. Doar atunci s-adună
ceea ce noi, fiind, tot despărţim.
Abia atunci din anotimpurile noastre
ia naştere circumferinţa trecerii
depline. Jocul îngerului trece
atuncea dincolo de noi. Ci muribunzii
nu bănuiesc ei oare că tot ce
înfăptuim noi, zi de zi, aici,
sunt lucruri încărcate de pretext.
Nimic nu e el însuşi. O, voi, ceasuri
ale copilăriei, când în dosul
figurilor era mai mult decât
numai trecutul, iar în faţa noastră
nu viitorul. Am crescut, desigur,
şi câteodată ne zoream s-ajungem
mari cât mai repede, mai mult
de dragul celor care nu mai posedau
nimic decât maturitatea lor.
Însă pe noi, în mersul nostru singuri,
ne mulţumea durabilul, şi stăm aşa
în spaţiul dintre jucării şi lume,
În locu-acela care-a fost creat
dintru-nceputuri pentru fapta pură.

Cine arată un copil, cum stă? Cine-l
aşază-n faţa constelaţiei şi-i dă
în mână totuşi măsura distanţei?
Cine frământă moartea pruncilor
din pâine cenuşie, care se-ntăreşte –
sau cine-o lasă înăuntru-n gura
rotundă, ca pe-o rămăşiţă dintr-un măr
frumos?... Pe asasini e prea uşor
să-i dibuieşti. Dar moartea, moartea-ntreagă,
senin să o conţii încă-nainte
de viaţă şi să nu fii rău de loc,
aceasta e de nedescris.

poezie de Rainer Maria Rilke din Elegiile din Duino, traducere de Ştefan Augustin Doinaş şi Virgil Nemoianu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!