Zece mai

În ziua cea sfântă şi mare
La zece-ale lunii lui mai
Se vede-o ciudat-arătare
Pe-un deal de la Plevna, pe-un plai!

Când zorile-ncep să s-arete
Acolo-n tăcutele văi,
Din groapă ies moartele cete,
De-a pururi jeliţii flăcăi.

Ei vin de prin locuri pe care
Ca vechile răni le cunoşti,
Pe unde-au stat şanţuri odată,
Redute, şi taberi, şi oşti.

Striviţi şi cu mâinile rupte
Şi galbeni ca-n jalnicul loc
În ziua sălbatecei lupte
Când bieţii pieriseră-n foc.

Fac roată, şi-o rugă murmură
Iar Valter şi şonţu, şi toţi
Mai-marii ce-n frunte căzură
Stau jalnici acolo-ntre soţi.

Şi stau cum stă omul ce-ascultă
Şi nici o mişcare nu fac;
Aşteaptă cu grijă şi spaimă
Un semn de departe şi tac.

Deodată ei capul ridică,
Dau chiot şi-n zare privesc
Spre ţara din care ieşiră,
Spre scumpul pământ românesc

Şi-ascultă, căci tunul azi cântă
Departe-n iubitul pământ,
Puternic că-n ziua luptării,
Dar alt fel de cântec, mai sfânt.

Vi-e teamă că n-o să mai cânte,
Că moartea vă fuse-nzadar
Dar ţara trăieşte! Iar tunul
Ce limpede-o spune şi rar!

Şi-ascultă... iar ţara-i departe,
Sunt dealuri la mijloc şi văi,
Şi râul cel mare-i desparte
De mame pe bieţii flăcăi.

Şi moartea cea veşnică-nchise
Pe urmă-le tristele-i porţi,
Dăr moartea lor viaţă ne dete:
Ferice de-asemenea morţi!

Iar ce-or fi şoptind ei pe vremea
Ce-ascultă cântarea de tun
Eu nu ştiu, căci nimeni nu poate
Pe morţi să-i audă ce spun.

Dar cred că se roagă, sărmanii:
Noi liberi pe voi v-am facut
Iar Tatăl din cer să vă aibă
De-a pururi sub sfântul său scut!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Crăciunul în tabără

Şi-acei ce de-a pururi au glume,
Azi tremură muţi şi-ngheţaţi
În jalea cea fără de nume;
Pustii ei simt, şi-aruncaţi
Departe la margini de lume.

Iar codru-ngropat e-n zăpadă;
Nu-i uşă, nu-i cale, nu-i loc.
În haine ca-n zi de paradă,
Ţin pînea-ngheţată la foc,
Stînd unul într-altul grămadă.

E freamăt în zare: e tunul,
Ori cîntec de clopot din sat?
Crăciunul e astăzi, Crăciunul.
Flăcăii ţin capul plecat,
Şi plînge-necat cîte unul...

Ard vesele flăcări pe vatră;
Şi-ai casei, la masă, gătiţi.
Vin oaspeţi, şi canele latră;
Le ies înainte grăbiţi
Ai casei pe pragul de piatră.

Iar pînea pe masă, vecină,
Pe neted-întinsul ştergar,
Cu vinul din oala cea plină;
Şi însuşi bunicul, cel rar
La vorbe, azi rîde şi-nchină.

Cu cîrpa la spate legată
Nevasta se-nvîrte, avînd
Spre toţi cîte-o vorbă-mbunată
Şi, locuri pe laviţi făcînd,
E suflet şi inima toată.

Din leagăn îi bîlbîie-odorul,
Se luptă din mîni şi e-n zor
Să-şi ducă la gură piciorul,
Afară e soare sub nor,
Dar haină de aur e norul.

Şi-i hohot de rîset în stradă,
Şi însuşi bunicul acum
Se-ndoaie spre geamuri să vadă
Amestecul vesel din drum
Şi lupta cu plumbi de zăpadă:

O ceată mai mare de fete
Au prins de flăcăi, mai puţini.
Şi-aprinsă e lupta-ntre cete,
Şi toţi de zăpadă sunt plini
Şi-n gura şi-n sînuri şi-n plete...

Şi-aici, în pierduta cîmpie,
Sunt ninse cărările-acum,
Se zbuciumă vîntu-n mînie,
Iar corbii-n pribeagul lor drum
Dau roate prin zarea pustie...

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dunărea şi Oltul

Dunărea vorbea cu Oltul:
Tu, copile drag al meu,
Zbuciumat tu vii la vale
Tulbure mereu
Plouă mult la voi la munte,
Sate şi câmpii de-neci,
Ori ţi-e firea ta de-a rupe
Maluri pe-unde treci?

Rup şi maluri câteodată
Şi fac holdele de pier,
Iar când plouă mult la munte
Cap de om eu cer.
Dar nu-i asta, maică sfântă,
Nu de asta-s tulburat,
Ci de câte văd mi-e milă,
Maică, şi-i păcat!

Tu, pe unde-alergi prin lume,
Vezi şi ţări şi munţi frumoşi,
Neamuri ce-şi vorbesc ferice
Graiul din strămoşi.
Toate laudă pe Domnul,
Libere-a trăi cum vor,
Vesele fiind de viaţa
Şi de soarta lor.

Vezi şi-aici poporul nostru
Cel din veac adus pe-aici,
Sprintene şi mândre fete
Şi flăcăi voinici.
Şi ţi-e dragă ţara asta
De români, căci te iubesc
Dar tu nu cunoşti de-a-ntregul
Neamul românesc!

Eu de unde vin, mâhnitul,
Furios spre şes scobor,
Căci de unde vin, e spaimă.
Groază şi fior.
Tot români sunt şi pe-acolo,
Neam din veac pe-aici adus,
Dar pe gâtul lor şi astăzi
Jugul este pus.

Ei n-au voie să-şi vorbească
Graiul strămoşesc ce-l au,
Iar în coasta lor de-a pururi
Suliţele stau.
Sfânta libertate este
Nume gol pe-al lor pământ:
Cei nedrepţi sunt cei puternici,
Singuri au cuvânt!

Ah, de mila lor eu, maică,
Vin aşa de tulburat,
Şi de ciudă pe duşmanii
Cei ce l-au călcat.
Iar de-nec şi mal şi oameni,
Nu mai ştiu ce fac nici eu
Că mă simt de-atâta jale
Tulbure mereu!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cine crede dar în Mine

Cine vine la Mine nu va flămânzi niciodată
Şi cine se-ncrede în Mine sus în cer are un Tată
Căci din cer m-am pogorât nu să fac dar voia Mea
Ci a scumpului Părinte — să-mplinesc doar voia Sa
Voia Lui acesta este din tot ce dar El mi-a dat
Să nu pierd aici nimica cum dar El m-a învăţat
Voia Tatălui Meu este pe Fiu cine îl vede
Să nu piară pe vecie — în El cine se încrede
Şi aşa Mântuitorul ne-a vorbit de Fiinţa Sa
Pe acel ce crede-n Mine din morţi îl voi învia

Eu sunt Pâinea — din cer ce s-a pogorât
Domnu aşa odinioară despre Sine ne-a vorbit
Dar iudeii nu credeau şi-i vorbiră împotrivă
Căci a lor viaţă atunci — era-o barcă în derivă
Nu-i acesta Fiul lui Iosif între noi care trăieşte
Cum dar El acum ne spune din cer că El Însuşi este

Însă Doamnul le-a vorbit — între voi să nu cârtiţi
La Mine nimeni nu vine viaţa de nu o sfinţiţi
Dacă Tatăl nu v-atrage şi nu locuieşte-n voi
Nu puteţi veni la Mine să vă-nvii în ziua de apoi
În proroci e scris — toţi vor fi învăţaţi de Dumnezeu
Cine dar de Tatăl ascultă va primi Cuvântul Meu
Iar în ziua de apoi Eu fiinţa îi voi învia
Şi de-a pururi şi-n vecie viaţă el va căpăta
Adevărat adevărat vă spun — cine crede dar în Mine
Viaţa veşnică o are şi el de la moarte — la viaţă vine
Căci Eu sunt Pâinea Vieţii din cer care se coboară
Şi din Ea cine mănâncă în veci dar ca să nu moară
Cine dar din Ea mănâncă în veci dar — el va trăi
Şi Pâinea pe care o dau este trupul Meu să ştiţi
Pentru voi dar iată-l dau fraţii Mei cu toţi să fiţi
Cine crede dar în Mine Viaţa veşnică o are
Căci Eu îi ofer un nume şi îi dau pe veci salvare
O veniţi dar prin credinţă — Evanghelia o urmaţi
Ca să fiţi cu toţi de aicea şi surori şi să-mi fiţi fraţi
11-02-2020- mănăştur

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Golia ticălosull

La Cahul, pe câmpie, din marginea poienii
Se-ntinseră-n coloane de luptă moldovenii,
Şi-aveau cu ei pe vodă, iubitul domn al lor,
Iar Golia, el plecat-a din faptul dimineţii
Prin vale să-şi reverse din lături călăreţii
Ca vânturi iuţi ce scurmă şi-mpart cumplitul nor.

Iar când veni şi vremea să urle-n zare tunul,
Mişcatu-s-au românii cu miile, ca unul -
O lamur-a Moldovei prin sutele de ani!
Dar Golia ticălosul alt gând avea cu soţii,
Şi-n suliţi ridicându-şi căciulele cu toţii
Lăsând câmpia noastră trecură la duşmani.

O clipă stete vodă cu inima trăsnită.
Întors apoi, strigat-a spre oastea-nmărmurită,
Pe Golia arătându-l cu pumnii, cu-amândoi:
- "Oşteni ai ţării mele! priviţi-l cum se duce,
El vinde sfânta ţară şi vinde sfânta cruce,
Mă vinde, ticălosul, pe mine şi pe voi!"

Cumplit se-ntoarse vodă cu-ntreaga sa mânie
Spre partea de-unde Golia venea cu duşmănie
Spre fraţii săi, în fruntea grozavilor spahii.
- "Să daţi fără de milă, că-i inimă de fiară!
Să piară-acum pământul! Moldova-ne să piară,
Dar Golia-ntâi de toate să piar-acum, copii!"

Şi nu vedeau românii nici moartea cum le iese
În drum, şi nici potopul de turci ce-i încinsese,
Vedeau numai pe Golia, pe scosul lor din minţi.
Şi neputând mai iute să-l stingă de pe lume
Rosteau cu glasul urii bicisnicul său nume
Prin gemete scrâşnite strivindu-i-l în dinţi.

O, Golia, tu! pândit-ai aşa de-amară vreme
Dar toate ale ţării şi plângeri şi blesteme
Ajungă-te de-a pururi, şi n-ai mai fi trăit!
Dar iată-le, pornite din suliţi şi din gură -
Smintiţii tăi la Cahul câineşte-aici căzură,
Căzuşi şi tu, mişele, tu cel ce i-ai smintit!

Călcau spahiii-n goană pe barba ta bătrână,
Iar pumnii-n loc de aur strângeau în ei ţărână
Şi-n gură-ţi s-adunase şi sânge şi pământ,
Să-nece-n tine, Golio, mai repede suflarea!
Aşa sfârşit să aibă în veci de veci trădarea,
Iar lupii fie-i preoţi şi gura lor mormânt!

Adânc în noaptea nopţii şi-n Iadul cel din urmă
În care-al iernii viscol suflarea nu şi-o curmă
Nicicând, stau prinşi în gheaţă ai lumilor mişei:
Grozavă li-e durerea, şi vecinică li-e truda -
De-a stânga ţipă Cain, de-a dreapta urlă luda,
Iar tu, tu goale Golio, te vaieţi între ei!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Coloana de atac

Porniserăm din văi adânci
Şi ne târam acum pe brânci

Să nu ne prind-Osman de veste,
Că năzuim la deal spre creste,

Căci veste de-ar fi prins ai săi,
Noi n-am mai fi ieşit din văi.

Şi-aşa cu-ncredere vegheată
Noi răsărim pe deal deodată.

Ne văd păgânii, sar pe zid,
Potop de foc spre noi deschid.

Dar noi prin foc o rupem iute,
Crezându-ne pe sub redute.

Şi nu eram! Vedeam de sus
Că altfel e de cum ne-au spus,

Că pân-acolo-i lungă cale,
O râpă-n drum şi-adânca vale.

O clipă ca-mpietriţi am stat;
Maiorul însă-a şi plecat

Şi ne-am făcut cu toţii cruce:
Ei, ducă-ne-n ce foc ne-o duce!

La vale,-acum, pe râpi curând -
Un rând e mort, mai moare-un rând.

Cad bombele-n pământ şi scurmă
Şi altele mai vin pe urmă;

Ca grindina şi plumbii cad,
Se-ntunecă şi-i vai ca-n iad!

Şi-un plumb veni cumplit cu zborul
Şi fără glas căzu maiorul.

Atunci un ofiţer înalt,
Cu spada-n vânt, iar celălalt,

Trăgând mereu din carabină,
Săriră-n front; iar pe colină

Noi după dânşii, cot la cot,
Suiam orbiş, noi, leatul tot.

Cat ai clipi, muream o sută,
Muream mai mulţi, căci din redută

Nu plumbi curgeau, ci râu de foc,
Şi linii-ntregi cădeau pe loc.

Şi-un căpitan, cel nalt, sărmanul,
Căzuse vârfuind mormanul,

Iar celălalt, acel ce-ochea,
Muri trăsnit în faţa mea.

Căci uite-aşa văzui de bine
Pe-un turc bătrân ochind spre mine,

Iar bietul căpitan nu-şí cum
Se puse morţii drept în drum.

Am dat să-l prind, ca să nu cadă
Şi-atunci căzui cu el grămadă -

Şi vezi, şi-acum mi-e capul prost,
Că nu-nţeleg nici azi ce-a fost:

M-am pomenit la şanţ deodată
Şi-o cârp-aveam la cap legată.

De ce şi când, de mâna cui?
Şi-atâta drum eu când făcui?

Voiam să-ntreb, n-aveam pe cine,
Căci tot străini pe lângă mine.

Dar cârpa, orice taină-avea,
Atâta ştiu: c-a fost a mea -

Şi-acu la şanţ! Noi rupem lanţul
Şi scoborâm de-a valma şanţul.

Sărim şi noi, şi turcii sar
Şi-i moarte-n şanţ, e vai ş-amar,

Ne batem ca-n pierzarea minţii,
Cu pumnii dăm, muşcăm cu dinţii,

Şi piept la piept ne zvârcolim,
Străbatem repezi şi răzbim.

Închid de veci nizamii gura,
Iar noi îi dăm pe râpi de-a dura.

Ieşim apoi, ca duşi de vânt,
Pe faţa negrului pământ.

Pe lături ne-ntărim şireagul:
Şi iat-un căpitan cu steagul

În fruntea noastră drum făcu:
- "Ura, băieţi, acu-i acu!"

Roiesc turbaţi pe zid păgânii,
Sub zid se-ndeas-orbiş românii

Şi-aruncă scări, răzbesc prin fum,
Străbat mereu facându-şi drum.

- "Trăsniţi, copii, tot după mine!"
Noi trăsnet după el, vezi bine.

Şi iată-l, căpitanu-i sus
Pe meterez un braţ a pus,

Dar şapte turci pe el săriră,
Şi şapte săbii-l şi loviră,

Şi-al optulea, un turc bărbos,
Izbi turbat de sus în jos

În piept cu patul puştii, fiara -
Şi-atunci pocnind se rupse scara

Şi bietul căpitan căzu
Pe spate-n şanţ, şi-atâta fu.

Căci s-adunau păgânii gloată
Şi-un om era reduta toată,

Şi-ntregul parapet un fes,
Atâta se-ngloteau de des.

Cădeam ca frunzele de brumă,
Iar sângele curgea cu spumă.

Nici loc să stai, nici drum să treci
Şi fum de puşcă, să te-neci.

Şi ce-am văzut atunci - minune -
Şi-n groapă morţilor voi spune!

Nici chip de-acu să mergi în foc,
Nici chip să stai sub zid pe loc.

Se dete semn atuncea oastei
Să părăsească clinul coastei

Şi ne-am retras departe-n văi,
Striviţi, o mână de flăcăi,

Flămânzi şi uzi şi-ntorşi din cale,
Cu sufletul topit de jale.

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Imnul studenţilor

Cântăm libertatea şi numele sfânt
Al ţării străvechi şi-al acestui pământ!
Iubirii de neam, ce de-a pururi ne-a fost
O pavăză-n lupte şi-n pace-adăpost
Cântămu-i supremul ei cântec.

Cu vesele glasuri de tinere firi,
Cuprinşi de-amintirea străbunei măriri,
Spre soare ni-e gândul şi mergem spre el,
Lumina ni-e ţintă şi binele ţel
Trăiască-ne ţara şi neamul!

Cu dreapta-nălţată spre Tatăl de sus
Jurat-am tot ce strămoşii ne-au spus:
Unire-ntre fraţi, şi pe Domn să-l iubim
Şi-altarul de jertf-al naţiunii să fim
Şi sufletul neamului nostru.

Iar dacă protivnicii numelui tău
Cu oşti ar veni ca să-ţi facă vrun rău,
Ridică-te mândră şi nu te-ngrija,
Căci inima noastră e inima ta;
Tu-ncrede-te-n fiii tăi, mamă.

lar dac-ar pieri de pe-ntregul pământ
Iubirea de neam şi-al credinţei avânt:
Azilul lor vecinic găsindu-l în noi
Le-am creşte, ca iar să le dăm înapoi
Mai tari şi mai trainice lumii.

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe drumul Plevnei

Iar pe drumul care duce
de la Dunăre spre munte
Trec românii zi şi noapte
către Plevna, merg şi vin.
Vesele batalioane
cu maiorii lor în frunte,
Şir de care cu provizii
schilăviţi în haine crunte
Scârţâit şi chiu, şi tropot
pe-acel drum de oameni plin.

Într-acest pestriţ amestec,
scoborând pe dealuri, iată
Pe-un răzor s-oprise-n cale
o bătrână şi gemea,
Cu desagii goi pe umeri,
semn de-o cale-ndelungată.
Iar din văi, urcând alene
se vedea venind o ceată
De drumeţi din ţara noastră
şi s-opriră lângă ea.

Bună calea, zise unul,
Inima vă fie bună,
Oameni buni! Dar unde mergeţi?
De ne-ajută Dumnezeu,
Noi, la Plevna, maică dragă.
Tot la Plevna! Cum ne-adună!
Eu de-acolo viu. Băiatul
mi-e-n război acu de-o lună,
Şi m-am dus să-mi văd băiatul
că-i la Plevna şi-i al meu.

Repede-mprejur se strânse
ca prin farmec toată ceata
Ca să-ntrebe cum e Plevna?
cum stau turcii-nchişi în ea?
Ce mai zice Carol-vodă,
când o fi războiul gata?
Şi-mbătată de potopul
întrebărilor ea, biata,
Îşi ştergea cu palma ochii
şi plângând le tot spunea.

Dar în urmă, ei de grija
nopţii, ca să nu-i apuce:
Să rămâi în pace, maică,
să te vadă Domnul sfânt.
Şi grăbiţi se ridicară
toţi de jos, făcându-şi cruce.
Ea, cu ochii plini de plânset,
privea gloata cum se duce,
Şi-un pustiu simţi-mprejuru-i
şi-ntuneric pe pământ.

Stete-aşa, mereu privindu-i
şi deodată-n fuga mare
Ea porni la deal, cu strigăt
să s-oprească ceata-n loc.
Când ajunse-abia trăgându-şi
puţintica răsuflare:
Dragi creştini, voi unde mergeţi?
aveţi milă şi-ndurare,
Eu mă-ntorc cu voi acolo
la băiatul meu, în foc!

Dar ai fost! La Plevna, maică,
toate-acum îţi sunt ştiute,
Ţi-ai văzut şi tu băiatul,
ce mai vrei să vezi acum?
Să te-ntorci, în sat acasă;
ia-ţi toiagul tău şi du-te.
Noi suntem cu toţii tineri
zor avem şi mergem iute,
Tu eşti slabă şi puţină
şi e mult de mers pe drum.

Ea-şi întinse-atunci cu gemet
mâinile, strigând cu jale:
Nu mă bateţi cu nevrerea,
că vă bate Dumnezeu!
Voi fugi cu voi alături,
şi de voi muri pe cale,
Tot atât! M-oi şti aproape
de băiat! În sat, acasă
E pustiu, că n-am pe nimeni!
Orice-o fi, mă duc şi eu!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oltenii lui Tudor

Vine-un chiot dinspre munte,
Vine freamăt din păduri
Tudor domnul vine-n frunte,
Cu mulţimea de panduri!
Iar din Jiu, din apă sfântă,
Iese cântec vitejesc,
Şi cu glas de surle cântă
Tot poporul românesc.

Las să-i sune surle-n ţară,
Să-şi adune-olteni destui,
Ţara s-o vedem noi iară
Veselă pe urma lui
Mândra patrie română
Nu sub braţ de oameni slabi,
Ci voinică şi stăpână
Cum a fost sub Basarabi.

Zboară corbi pe sus, băiete,
Cârduri negre se-nvârtesc,
Şi se zbat de-atâta sete
Şi de foame se izbesc:
N-au s-aştepte-oltenii rugă
Să le dea de hrană-n văi
Oh, ciocoi, te-ajung în fugă
Toţi răzbunătorii tăi!

Cine vrea părtaş să fie
Dreptului pe-acest pământ
După Tudorin să vie!
Că-i trimis de Domnul sfânt
Să ne scape-acum odată
De ciocoi, căci Dumnezeu
Însuşi s-a pornit să-i bată,
Cum ne bat şi ei mereu.

Ridicaţi, români, Dreptăţii
Steag cu sfântul George-acum
Sfintei Legi şi libertăţii
Faceţi-i odată drum!
Cine nu-i cu voi, să ştie
Că izbit va fi de voi,
De cei straşnici în mânie
Şi din leagăn de eroi.

Domnul Tudor să trăiască!
Sus cu toţii, pui de lei,
Pentru ţara Românească,
Pentru drepturile ei!
A-mbrăcat cămaşa morţii
Domnul Tudor, ca Hristos,
Dar schimba-va pasul sorţii,
Va trânti dranii jos!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rugăciune

În noapte, în tăcere, pe cerul înstelat
Se vede cum apare un înger luminat.
Aşa de luminos e încât stele pălesc
Iar luna se opreşte din teatrul ei ceresc...

E Mihail, Arhanghel, prea-mare intre sfinţi
Ce stă de-a dreapta Tatei cu aripi de fulgi blânzi.
Acum încet coboară spre lumea pământeană
Unde sufletul moare căci nu mai are hrană..

Hrana este iubirea însă acum se vinde,
Cu cât ai mai mulţi galbeni sufletul tău surâde
Căci el primeşte hrană, iubire din arginţi,
Cu banul astăzi poţi să-i cumperi şi pe sfinţi.

Fiindcă preoţimea, anume farisei
Au ajuns ca să vândă credinţa-n Dumnezei
Iar pentru ceva galbeni poţi ca să stai în Rai
Aşa promit cei care se cred preoţi prea-mari...

Stătea mândrul Mihail privind lung spre pământ
Cu un surâs sarcastic de la nord către sud
Apoi din est spre vest, din Moscova spre mare,
Spre ceea ce e azi Babilonul sub soare.

Într-un târziu văzu o mică licărire
Undeva între est şi aspra ungurime.
Era o ţară mică, pe nume România
Însă o ţară sfântă ca şi ortodoxia

Din ceruri, din văzduh, într-o mică chilie
Aflată în Moldova, în astă Romanie
Un biet călugăr singur se roagă pentru bine,
Nu pentru bani sau fală, ci pentru-un colţ de pâine.

De ce un colţ de pâine? Căci pâinea se găseşte,
O pâine poate avea chiar şi cel ce cerşeşte!
Dar nu! Acest călugăr vede-n colţul de pâine
Speranţa pentru viaţa după ziua de mâine.

Azi încă este pace, lumea e-ndestulată,
Se poate spune chiar că lumea e bogată,
Că ne-ndreptăm încet spre un alt nou Turn Babel
Fără să suferim pentru Cain şi Abel

Fiindcă Mântuitorul, jertfindu-se pe cruce,
O reabilitare a putut a aduce
Iar blestemul ceresc de la-nceput de lume
S-a dezlegat pe veci printr-o mare minune.

Aşa că omenirea cea din ziua de azi
Încearcă să creeze sisteme de giganţi
În care existenţa se rezumă la galbeni
Iar robia creată e revărsată-n oameni.

Acest călugăr singur o clipă lung priveşte
Spre cerul înstelat unde un chip luceşte
Şi deodată vede Arhanghelul cel Sfânt
Cum cu privirea-i tandră se uită spre pământ.

Atunci bietul călugăr spune o rugăciune
Către Sfântul cu aripi făcând o plecăciune:
"-Te rog Sfinte Mihail, roagă-L pe Dumnezeu
Să aibă mare grijă pentru poporul meu!"...

poezie de Bogdan Constantin Proca
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O, până când?...

De-atâta vreme-auzi şi tu chemarea
Spre ceruri, spre lumină şi spre rai,
Şi tot n-asculţi, nici plânsul, nici cântarea
Şi nu-ţi îndrepţi nici gândul, nici cărarea:
O, până când, o, până când mai stai?
Văzut-ai şi tu lucrurile care
Pe alţii mulţi i-a-ntors din calea rea,
Dar tu mereu rămâi în nepăsare,
În cea mai rea, în cea mai tristă stare.
O, până când, o, până când aşa?

O, tu cunoşti că moartea nu-i departe,
Că mergi spre focul iadului dintâi,
Şi totuşi tu rămâi pe căi deşarte,
Rămâi în foc, în chin, în plâns şi-n moarte!
O, până când, o, până când rămâi?

Tu ştii şi de la tine ce aşteaptă
De-atâta vreme şi astăzi Dumnezeu!
Cunoşti chemarea sfântă şi-nţeleaptă,
Cunoşti şi calea rea şi calea dreaptă:
O, până când, o, până când în rău?

A mai trecut un an din scurta-ţi viaţă
Şi-acesta-i poate ultimul ce-l ai.
O, smulge-te din neagra nopţii ceaţă,
O, rupe-ţi vălul negru de pe faţă:
O, până când, o, până când mai stai?

Curând solia morţii-o să te cheme
Răsplata cea de veci ca să ţi-o iei.
E vremea hotărârilor supreme,
E azi a mântuirii tale vreme!
O, până când, o, până când nu vrei?...

poezie celebră de Traian Dorz
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gnomi

Regatul gnomilor din era-n care
luptau cu spiriduşi sau vrăjitoare,
se întindea pe sub pământ departe,
în locuri neumblate şi deşarte.

Trăia, pe-atunci, Dasufis, un goblin
c-un spirit liber, vesel şi blajin
îndrăgostit de gnoma Anakis,
cu care să se-nsoare a decis.

Iar Anakis, frumoasă ca o zână,
a hotărât să-i fie lui stăpână,
căci lumea lor era matriarhat
în care n-avea funcţii vreun bărbat.

Şi, uite-aşa, au pus de pirostrii,
cu invitaţii sub pământ, solii,
cu pregătirea vechilor costume,
şi daruri adunate de prin hume.

A fost o nuntă mare, dar surpriza
ce i-a uimit pe toţi, a fost franciza
cu care i-a blagoslovit regina
când le-a-nmânat papirusul cu mina.

De-acum, cei doi puteau să scoată aur
şi să-şi creeze singuri un tezaur,
căci gnomii şi goblinii îşi adună,
din focuri ce se văd sub clar de lună,

Şi numai cerului ridică rugă
ei, ce-au jurat nicicând să fie slugă,
încrezători în forţa lor divină
şi-n suflete cruţate de vreo vină.

Ei sunt mărunţi, dar spiritul puternic,
deschis, frumos şi nicidecum cucernic,
le dă o forţă ce-i temută-n lume,
iar bogăţia lor e de renume.

Cei doi şi-au construit, curând o casă
la rădăcina rece-ntunecoasă
a unui arbore din vechea eră,
nici prea bogată, nici prea austeră,

Dar cu fereastră mare spre lumină
ascunsă de a muşchilor patină,
în care numai noaptea îşi fac vatră,
căci ziua dacă ies, devin de piatră.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Zece
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mesia şi Adevărul

ca Hristos din Nazaret
n-a fost nimeni pe pământ
al vieţii Sfânt Profet
şi-al Lui Dumnezeu Cuvânt

n-a fost nimeni ca Mesia
Sfânt curat şi fără pată
El să umple veşnicia
cu lumina Sa curată

nimenea nu a trăit
fără pată fără vină
ca Cel Sfânt desăvârşit
veşnic ce este-o lumină

numai El ne-a învăţat
şi ne-a spus că Dumnezeu
iubeşte cu adevărat
pe cei din poporul Său

doar Isus ne-a arătat
Tatăl Sfânt că azi lucrează
că El vrea cu adevărat
omul — cu fiinţa trează

aşa frumos — de Dumnezeu
Domnul Isus ne-a vorbit
şi ne-a spus că-i Fiul Său
Fiul Tatălui slăvit

ca Isus din Galileea
nimenea n-a mai vorbit
despre Tatăl despre cheia
Lui ce i s-a oferit

Isus iată — a mărturisit
Tatăl Sfânt că l-a trimis
omul iarăşi mântuit
să fie în Paradis

Tatăl Meu lucrează
Eu de asemenea lucrez
să vă ţină mintea trează
Eu în Rai să vă aşez

şi-n Cuvântul Lui sublim
Domnul Vieţii ne-a vorbit
Eu din ceruri iată vin
să dau viaţă în sfârşit

Eu sunt Calea şi Viaţa
şi Adevăru iarăşi sunt
ce vă luminează faţa
şi în cer şi pe pământ

Adevăru azi de-l vreţi
Eu sunt iată pe pământ
pe Tatăl să îl vedeţi
puteţi numai prin Cuvânt

o veniţi acuma dar
astăzi dar să îl slujiţi
El vă-mbracă-n a Lui har
pe veci fii să-i deveniţi

adevărat adevărat vă zic
cine crede azi în Mine
în lume n-are nimic
ci viaţa-n veşnicie

căci în ziua de apoi
din morţi îl voi învia
şi-a iubirii sfinte ploi
în inimă-i voi turna

Eu sunt Învierea şi Viaţa
cine crede dar în Mine
va avea curată faţa
sus în slăvile senine

în Mine cine dar crede
iată chiar de-ar fi murit
va trăi — el nu îşi pierde
dreptul de-a fi răsplătit

cine crede-n Mine şi trăieşte
în veac el nu va muri
căci răsplata şi-o primeşte
iar când Eu voi reveni

Eu sunt Calea şi Adevăru
chiar şi viţa iată sânt
pentru oameni Eu sunt ţelul
al Vieţii Sfânt Cuvânt

mlădiţa aceea care
roadă astăzi nu aduce
va ajunge la pierzare
în foc Tatăl — o s-o arunce

fiţi de azi dar înţelepţi
şi ascultaţi de Tatăl Meu
ca în lumea celor drepţi
să fiţi fii de Dumnezeu

împliniţi învăţătura
ce Însumi v-o dăruiesc
trăiţi dar astăzi Scriptura
pentru Tatăl Vost" Ceresc

fiţi ca robii ce aşteaptă
să se-ntoarcă a lor stăpân
şi trăiesc cu judecată
căci faptele le rămân

Evanghelia cea vie
să vă fie doar sprijin
Mirelui din veşnicie
să-i cântaţi mai pe deplin

Eu la Tatăl dar mă duc
însă iar mă voi întoarce
vreau în braţe să v-apuc
să umblaţi în sfânta pace

să ştiţi Tatăl e mai mare
decât Mine-n Univers
înspre El vă tai cărare
să vi-l fac mai pe-nţeles

numai Eu vi l-am descris
şi ce face Tatăl Meu
vă arăt — ca-n Paradis
să păşiţi prin Harul Său

Tatăl Însuşi vă iubeşte
pentru că m-aţi ascultat
şi cu drag vă mântuieşte
prin sângele Meu curat

orice dar astăzi veţi cere
în Numele Meu voi face
să vă fie o mângâiere
şi când inima-n voi tace

când ceva în Numele Meu
voi cereţi ca să primiţi
slăviţi-l pe Dumnezeu
viaţa sfântă s-o trăiţi

se cere sinceritate
predare Lui Dumnezeu
Domnul să vă facă parte
tuturor de darul Său

apoi iată în tăcere
răspunsu să-l aşteptaţi
cu credinţă la vedere
Domnului să vă predaţi

Tatăl vrea sinceritate
şi o inimă curată
să aveţi cu Sine parte
sfinţenia v-a fost dată

glorie dar Lui Mesia
slavă Tatălui Cel Sfânt
căci Isus e bucuria
Adevărul din Cuvânt

poezie de Ioan Daniel Bălan (8 noiembrie 2018, Mănăştur)
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Legenda rândunelei

Din zori, de cum s-aprind,
Tot cântă rândunica
Sub streşini ciripind
Era şi fată mare
Şi mândră de-a cătare
Şi-apoi, pe lângă toate,
Şi fată de-mpărat.
Uşor se duce nume
De-un lucru bun în lume,
Dar mai uşor de-un lucru
Frumos cu-adevărat.
Şi-n toată lumea vestea
I-a mers, cum merg de-acestea
Când trec din gură-n gură
Grăbit din sat în sat.

Dă roate şoimu-n zbor
Şi ţipă rândunica
Şi n-află ajutor.
Cum vin în şir cocorii,
Venit-au peţitorii:
Ieşea din casă unul,
Iar celălalt intra.
Şi ea şi-a plâns durerea:
O, dă-mă cui ţi-e vrerea,
Măicuţo, dar străină
Departe nu mă da!
Şi-n ciuda bietei fete,
Ea, vitrega, o dete
Străinilor de-acolo,
Veniţi de undeva.

Cad fulgi pe câmpul gol
Şi plânge-o rândunică
Pierdută dintr-un stol
Pe-un larg adânc al mării
Spre-adâncul larg al zării
Se duc corăbii multe
Cu fata de-mpărat.
De-amar ea nu mai poate:
Inelul scump şi-l scoate,
Din deget, şi-l aruncă
În marea ce-o străbat.
Atunci, să ştii tu bine,
Voi mai vorbi cu tine,
Când mi-or găsi inelul.
Iar mirele-a îngheţat.

La cuib venind acum,
Sfărmat găsi ea cuibul
Iar puii morţi în drum
Ea blândă se supune
Şi face tot cum spune
Bărbatul ei, şi-n toate
Nu-i dă nici un cuvânt
De plângere; nu-şi frânge
Nici mâinile, nu plânge,
Ci rabdă datul sorţii.
Dar, tare-n jurământ,
E mută a ei gură:
Nici dragoste, nici ură
N-arată, ci rămâne
De-a pururi un mormânt.

Prin pomi sunt laţuri mii.
Prin aer zboară şoimii,
La cuib pândesc copii
Şi iată! azi răsună
De multă voie bună
Palatul tot; cu vuiet
La rege robii vin.
Un peşte-au prins în mare
Şi-n el, în bună stare,
Inelul scump al doamnei.
I-l dau, de sânge plin!
Stăpânul îl priveşte
Şi vesel se porneşte
La doamnă-sa să-i spună,
Scăpat de-atâta chin.

Aripile i-au frânt,
Se zbate-acum de moarte
În ţărnă, pe pământ
De-acum tu nu mai plânge!
Şi-n braţe el o strânge.
Cu mâna cea purtată
Prin sânge pe inel,
Bărbia el i-o prinde:
Dar braţele-şi întinde
Cu ţipet doamna-n aer,
Uitându-se la el.

Iar braţele-i deodată
În vânt încep să bată,
Mişcări părând de aripi
Cu umblet uşurel.

Şi s-a nălţat în vânt
Deodată rândunica!
E negru-al ei vestmânt,
Că-n negru se purtase
De când se măritase!
De-atunci ea vesel zboară
Pe dealuri şi pe lunci
Şi-ntruna ciripeşte
Şi-ntruna povesteşte
Tot ce-a tăcut o viaţă
De jale şi de munci.
Şi cum fu dezmierdată
De-o mână-nsângerată,
E gâtul rândunelei
Ca sângele de-atunci.

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Filosofică

Floarea STĂ în apă,
Apa STĂ în vază,
Vaza STĂ pe masă,
Masa STĂ în casă,
Casa STĂ pe Terra,
Dar Terra se află
De la origină,
În dublă MIŞCARE
Şi-n EXPANSIUNE,
Cu Calea Lactee
Şi cu Universul,
Odată cu casa,
Iar casa cu masa
Şi masa cu vaza
Şi vaza cu apa,
Iar apa cu floarea,
Care nu mai STAU,
Ci STAU în MIŞCARE,
MIŞCAREA-n REPAOS,
REPAOSU-n MIŞCARE,
Deci... TOTUL SE MIŞCĂ,
Atuncea când STĂ
Şi STĂ când se MIŞCĂ,
Dar noi nu simţim.
La fel şi în lume,
La fel şi în viaţă,
Tăcerea-i... Vorbire,
Vorbirea-i... Tăcere,
Mersul e... şedere,
Şederea e... mers,
Mâncatu-i... răbdare,
Răbdatu-i... mâncare,
Căderea-i... urcare,
Urcarea-i... cădere,
Curgerea e... stare,
Statu-i... curgere,
Moartea e... trăire,
Trăirea e... moarte.
Astfel putem spune
Că în Univers,
E ceva şi nu e,
Omul nu percepe,
Dar s-o lămuri
Când va STA... MIŞCAREA.

poezie de Gheorghe Ionescu din Viforniţa (2005)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Căutaţi doar Adevărul

Oile Mele ascultă glasul Meu
Şi ele vin azi după Mine
Oricât e drumul lor de greu
Se luptă toate azi mereu
Doar Mie să mi se închine

Pe munţi pe dealuri şi-n păduri
Aleargă oile-n păşune
De vrei cu Mine să te bucuri
Nu doar de formă şi-n frânturi
Ci doar Cuvântul Sfânt cum spune

Oile Mele-mi ascultă glasul
Şi-n pace pasc în urma Mea
Ţinând cu Mine toate pasul
Odihna-n sine şi popasul
Şi vremea când este mai grea

Căci Eu de grijă azi le port
Ca să trăiască-n sfinţenie
Şi-n veşnicie cum socot
Privind spre ceruri peste tot
S-ajungă toate-n veşnicie

Căci Eu sunt Calea şi Viaţa
Şi harul sfânt al vieţii noi
Şi lor — Eu îmi descopăr faţa
Ca să topesc din ele gheaţa
Le vreau pe toate-a Mele oi

Căci Eu — doar Adevărul sânt
Lumina Sfântă pe cărare
Şi sunt al vieţii viu Cuvânt
Trimis de Tatăl Meu Cel Sfânt
S-aduc viaţă şi-ndurare

Lumina oamenii s-o vadă
Cum luce sus în Univers
În Tatăl Sfânt să se încreadă
Pe Calea Mea cu toţi să meargă
Căci Eu de-a pururi i-am ales

De aceea Eu vă sfătuiesc
Să căutaţi doar Adevărul
Eu Însumi ca să vă cresc
La sânul Meu să vă primesc
Şi să vă fiu de-a pururi ţelul

Trăiţi de azi neprihănirea
Şi pacea sfânt-o căutaţi
S-aveţi în Mine dar iubirea
Şi-n ceruri sus toţi moştenirea
Căci îmi sunteţi surori şi fraţi

Ţineţi dar dreaptă azi cărarea
Trăind Cuvântul viu şi Sfânt
S-aveţi parte de-ndurarea
De mila sfântă şi iertarea
Acea descrisă în Cuvânt

Veniţi — veniţi acum la ape
Şi vin şi lapte cumpăraţi
De Mine voi să fiţi aproape
Şi Duhul Sfânt să vă adape
Cu El fiind dar botezaţi

Căci Eu sunt Domn şi Dumnezeu
Scriptura Sfântă cum descrie
Să împliniţi mereu — mereu
Chiar de uneori vă este greu
Cuvântul Cel din veşnicie

Veniţi acum la apa vie
Scriptura Sfântă dar vă cheamă
Căci Eu vă vreau în veşnicie
Vă dau şi har şi Pâinea vie
Luaţi Cuvântul Sfânt în seamă

Căci Mirele cel Sfânt revine
Pe nori El Însuşi să vă ia
În ceruri sus în slăvi divine
Credinţa sfântă doar vă ţine
Ca voi să fiţi mireasa Sa
10-10-2019 mănăştur

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pâinea Vieţii-Eu sunt

Ioan 6: 31-40
Din cer — nu Moise pâinea v-a dat
Ci Tatăl Meu vă dă adevărata Pâine
Ca voi să aveţi un duh curat
Şi fiinţa voastră — în slujba Lui ca să rămâie

Pâinea Lui Dumnezeu este cea care se coboară
Din cer şi lumii — viaţă-i dăruieşte
Făcându-i calea mai uşoară
Căci Dumnezeu pe oameni îi iubeşte

Şi atunci evreii — Domnului i-au cerut
Dă-ne Doamne această Pâine-ntodeauna
Căci vrem ca Tatăl să ne fie scut
Cât soarele va fi pe cer — şi luna

Eu sunt Pâinea Vieţii — Domnul le-a vorbit
Cine vine la Mine nu va flămânzi niciodată
Şi cine crede în Mine veşnic părăsit
El nu poate ca să fie — căci viaţa-i este dată

Dar iată voi nu credeţi deşi azi m-aţi văzut
Şi cu urechile voastre Cuvântu-aţi ascultat
Pe cine Tatăl azi mi-l dă — eu îi voi fi scut
Şi cel ce vine la Mine — afară nu va fi dat

Căci Eu m-am pogorât pentru voi din cer
Nu ca să fac doar voia Mea
Ci voia Celui ce m-a trimis — pentru cei ce pier
Prin credinţa în Mine — ei să primească mântuirea

Şi voia Celui ce m-a trimis este să nu pierd nimic
Ci să-i înviez pe toţi în ziua da apoi
Veniţi de aceea azi la Mine — Eu vă zic
Ca să trăiţi o viaţă nouă să fiţi cu toţii — oameni noi

Căci voia Tatălui Meu din cer este ca oricine
Pe Fiul aici îl vede şi din inimă se-ncrede
În a Lui Fiinţă chiar — să primească-n veşnicie
Ca un dar viaţa-n sine care pururi nu se pierde

O veniţi dar la izvoare — apă vie voi să beţi
Să mâncaţi din Pâinea Vieţii — Tatăl Sfânt ca să vă fie
Şi sprijin şi adăpost — pururi fii să-i rămâneţi
El Însuşi ca să vă dea — pentru veci din Pâinea Vie
18-01-2020 mănăştur

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mă cheamă Sfântul Petre...

Mergeam spre ziua de apoi când de-aripioare m-au prins doi,
m-au întrebat drept cine sunt, de ce-mi fac veacul pe pământ,
că Sfântul Petre, acolo-n cer, e fără mine cam stingher,
să merg să stau de-a dreapta lui paznic la Poarta Raiului,
să-l însoţesc, barem de formă, măcar cu jumătate normă.
Am încercat să scap de ei, dar mă ţineau cu mult temei,
să mă opun n-am cutezat că mă simţeam epuizat,
m-am dus, fără să vreau, în zbor şi m-am lăsat în voia lor.
Când am ajuns, parcă visam, la sfat cu Sfântul Petre stam,
m-a luat de braţ, m-a mângâiat pe creştet, m-a îmbărbătat.
Zicea că de mult timp veghează şi mintea mi-o păstrează trează,
să n-o mai stric cu poezii, că nu sunt decât fantezii,
că viaţa oamenilor stric şi nu mai sunt buni de nimic.
De-aceea m-a chemat la el, i s-a părut că sunt rebel,
că oamenii-n loc să muncească fac cozi pe Facebook să citească
şi-n loc de slăvi şi-nchinăciune dovadă dau de-nţelepciune,
pe preoţi parcă îi urăsc, năravurile lor pârăsc,
nu-s credincioşi, dar nici supuşi, sunt rătăciţi, de gânduri duşi
şi-ar vrea, cu mintea prea isteaţă, în gura lor de nătăfleaţă,
daruri pretinse de la viaţă: să pice pară mălăiaţă!
Nu mai sunt oamenii sfioşi, dar nici smeriţi ori credincioşi
şi-n căpăţânile lor seci plesnesc seminţe de dovleci,
că sunt deştepţi şi ştiu ce fac până-s bolnavi şi la pat zac,
abia atunci şi-aduc aminte că eu exist, că le dau minte,
se roagă să-i blagoslovesc, să îi păzesc, să-i ocrotesc,
să pot să-i însănătoşesc, iar mintea să le-o limpezesc.
Iar mie-mi pare rău de toţi, că-mi sunt copii, că-mi sunt nepoţi,
li s-a dat liber la gândire, s-au făcut înţelepţi din fire,
ei soarta singuri să-şi croiască şi un destin să-şi făurească.
La fel Le-a dat-o tuturor, dar ce-au făcut cu viaţa lor?
Crime, violuri, furăciuni, încât cei răi sunt cei mai buni,
de parc-ar fi la ochi legaţi devin cu toţii-mpricinaţi,
iar lipsa lor de judecată mă înspăimântă, câteodată.
De ce-or greşi, nu mai pricep, să-i corectez, cu cin' să-ncep?
Sunt toţi o apă şi-un pământ, se jură strâmb, nici n-au cuvânt,
în faţa mea n-au crezământ şi, parcă, nu au nimic sfânt.
Pe cel ce lesne jură strâmb a doua zi îl văd scălâmb,
niciunul nu se-nvaţă minte, să creadă şi să ia aminte
că Cel de Sus din cer veghează, prin rugă mintea luminează,
le dă speranţă la cei buni, pe răi îi prinde cu minciuni,
pe primii Domnu-i răsplăteşte, pe ceilalţi îi pedepseşte.
S-au întâmplat atâtea cazuri, cu toţii au dat de necazuri,
dar nici atunci nu se căiesc, ei cred că de se spovedesc
îi iartă popa de păcate, dar nici nu ştiu ce duc în spate:
poveri ce nu pot fi iertate cu fapte neîncuviinţate!
Eu te-am chemat doar pentru sfat, mergi înapoi la tine-n sat
pe oameni să îi sfătuieşti, Cuvânt să propovăduieşti:
umili, docili şi credincioşi, să nu mai fie păcătoşi,
să uite minciuna şi ura, invidia, înjurătura,
că răul se face uşor, dar se răsfrânge-asupra lor.
Eu... am încălecat pe şa, v-am spus pe larg isprava mea
şi am încălecat pe roată, dar nu v-am spus povestea toată!

poezie de Petre Prioteasa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doina

Copilo, tu eşti gata
De-a pururea să plângi!
Şi când eşti tristă, Doino,
Tu inima ne-o frângi.
Dar nu ştiu cum, e bine
Când plângi, că-n urma ta
Noi plângem toţi, şi-amarul
Mai dulce ni-e aşa.
Şi toate plâng cu tine
Şi toate te-nţeleg,
Că-n versul tău cel jalnic
Vorbeşte-un neam întreg.

Pe fete-n faptul serii
Le-ntâmpini la izvor,
Tu singură stăpână
Pe sufletele lor.
Le-nveţi ce e iubirea
Şi râzi cu ochi şireţi,
Deodat-apoi te-ntuneci
Şi cântece le-nveţi:
Să cânte ziua-n luncă
Şi seara când se-ntorc,
Când triste-n pragul tinzii
Stau singure şi torc.

Când merg flăcăi la oaste
Cu lacrimi tu-i petreci
Şi stai cu ei, ţi-e milă
Să-i laşi pustii, să pleci.
Cântând le-aduci aminte
De-o fată din vecini,
De mame şi de-ogorul
Umplut acum de spini.
Şi când i-omoară dorul
Şi-n jurul tău se strâng,
Pui fluierul la gură
Şi cânţi, iar dânşii plâng.

E plin de oameni câmpul,
Tu, Doino,-n rând cu ei.
Moşnegi şi oameni tineri
Şi tinere femei
Adună fânu-n stoguri
Şi snop din spice fac
Din scutece copilul
Când plânge-n săhăidac
Te duci şi-l joci pe braţe
Şi-l culci apoi pe sân,
Şi-i cânţi s-adoarmă-n umbra
Căpiţelor de fân.

Din văi tu vezi amurgul
Spre culmi înaintând,
Pe coaste-auzi pâraie
Prin noapte zgomotând,
Şi-asculţi ce spune codrul
Când plânge ziua-ncet
Ah, toate, Doino, toate
Te fac să fii poet.
Şi, singură cu turma,
Privind pierdută-n zări
Spui munţilor durerea
Prin jalnice cântări.

Pe deal românul ară
Slăbit de-amar şi frânt.
Abia-şi apasă fierul
În umedul pământ.
Tu-l vezi sărman, şi tremuri
Să-l mângâi în nevoi.
Şi mergi cu el alături
Cântând pe lângă boi.
Iar bieţii boi se uită
Cu milă la stăpân
Pricep şi ei durerea
Sărmanului român.

Eu te-am văzut odată
Frumoasă ca un sfânt,
În jur stăteau bătrânii
Cu frunţile-n pământ.
Cântai, ca-n vis, de-o lume
Trăită-ntr-alte vremi,
De oameni dragi, din groapă
Pe nume vrând să-i chemi.
Şi-ncet, din vreme-n vreme,
Bătrânii-n jur clipeau
Şi mânecile hainei
La ochi şi le puneau.

Dar iată! Cu ochi tulburi
Tu stai între voinici,
Te văd cum juri şi blestemi
Şi pumnii ţi-i rădici!
Pribegi de bir şi clacă,
Copii fără noroc,
Tu-i strângi în codru noaptea
Sub brazi pe lângă foc.
Şi cânţi cu glas sălbatec,
Şi-n jur ei cântă-n cor
Cântări întunecate
Ca sufletele lor.

Când ştii haiduci în codru
Te prinzi cu ei fărtat,
Li-arăţi poteci ascunse,
Pe stânci le-aşterni tu pat.
Când pun picioru-n scară,
Ţii roibul lor de frâu;
Grăbit, când prind ei puşca,
Scoţi plumbii de la brâu:
Iar când ochesc, cu hohot
Tu râzi, căci plumbii moi
S-au dus în piept de-a dreptul
Spurcatului ciocoi.

Ai tăi suntem! Străinii
Te-ar pierde de-ar putea;
Dar când te-am pierde, Doino,
Ai cui am rămânea?
Să nu ne laşi, iubito,
De dragul tău trăim:
Săraci suntem cu toţii,
Săraci, dar te iubim!
Rămâi, că ne eşti doamnă
Şi lege-i al tău glas,
Învaţă-ne să plângem
C-atât ne-a mai rămas!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe multe drumuri

Pe multe drumuri, pe multe, se-ncearcă
gândul spre tine. O, sfârşitul acela de zi,
peste care căzură grabnice brume!
În grădina mea florile
spre alte foarte înalte poieni tânjind
mai invocă şi-acum
lumina ta fără de nume.
Unde dormi astăzi - nu ştiu. Nici un cântec
nu te găseşte. Astăzi
tu eşti unde eşti. Iar eu aci. Depărtarea
a pus între noi carul cel mare pe cer,
apele-n văi, focul în noapte pe dealuri,
şi pe pământ a pus anemone şi patimi
cărora ziua nu le prieşte.
Ca o poartă s-a-nchis. Nici un semn nu străbate
vămile, vămile.

poezie celebră de Lucian Blaga din Nebănuitele trepte (1943)
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am tot strigat

Am tot strigat, — de când tot strig
îmi e şi greu să tot mai spun
dar strig, căci ştiu că vine ziua
să ştiţi că n-am fost eu nebun.
Am tot chemat, — de când tot chem
şi ură poate că-mi purtaţi
dar chem, căci ştiu că vine ziua,
când veţi striga înspăimântaţi.

Am tot mustrat, — de când tot mustru
e tot mai gol în jurul meu
dar tot nu tac, căci vine ziua
cu blestemul lui Dumnezeu.

Am tot venit — şi tot mai vin
să spun că încă mai e har
să spun, căci ştiu că vine ziua
cu plâns şi ţipăt în zadar.

Am tot înştiinţat — şi mai
răbdaţi-mi să vă-nştiinţez
căci ştiu ce-aproape este ziua
cu-nfricoşatul morţii crez.

Veţi face şi-acum tot ce vreţi,
cum aţi făcut şi pân-acum
dar scumpul mântuirii preţ
amar se va plăti cu scrum.

poezie celebră de Traian Dorz
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!