Casabianca

Pe puntea-n flăcări e-un băiat,
Când toţi au cam fugit;
Şi focul de pe cuirasat
Pe morţi i-a învăluit.

Cu toate-acestea demn stătea,
Sfidând vântul ostil;
Făptură vajnică era,
Cu formă de copil.

Şi nu fugea de fumul gros,
Căci tatăl nu i-a spus;
Dar tatăl, mort, zăcea pe jos
Şi glasu-i era dus.

El îl chema, "Zi, tată, zi
Aici am terminat?"
Dar căpitanul n-auzi
Că fiul l-a strigat.

"Vorbeşte, tată, e de-ajuns?
Să plec, oare-aş putea?"
Ghiulele crunte i-au răspuns,
Iar focul pârjolea.

Simţea suflarea lor pe-obraz
Şi-n părul răsfirat;
În postul morţii stătea treaz
Privind îngândurat.

Şi-a strigat iar, cu glas răcnit,
"Mai stau, tată, şi-acum?"
În timp ce peste el, grăbit,
Văpaia-şi croia drum.

Şi vasul îl înfăşura,
Şi steagul cel stingher,
Peste copil ea fâlfâia
Ca flamurile-n cer.

Apoi, un tunet lung vuia –
Băiatul, unde-i dus? –
Pe mare vântul arunca
Fragmente mici de sus;

Din cârmă, fanion, catarg,
Ce rolul şi-au jucat –
Dar a pierit acolo-n larg
Şi-un suflet de băiat.

poezie de Felicia Hemans, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Casabianca

Băiatul stătea pe puntea-n flăcări mari, o mie;
Coechipierii-n viaţă fugiseră – nişte bieţi vătui;
Focul mistuia epava-n marea bătălie
Şi-şi revărsa lumina peste oamenii morţi din jurul lui.

Frumos şi strălucitor, niciun pas nu dădea-napoi,
Parcă era stăpânul pălălăii – enormă;
O fiinţă dintr-un sânge nobil de eroi,
O mândră, deşi copilărescă formă.

Flăcările creşteau tot mai înalte – el aştepta
Ca tatăl să-i permită să părăsească vasul;
Tatăl, care sub punte-atunci tocmai se sfârşea,
N-avea cum fiului să-i audă glasul.

Striga-n mijlocul incendiului: "Spune, tată, spune,
Nu-i aşa că mi-am îndeplinit datoria pe deplin?"
El nu ştia, dar căpitanul zăcea ars cărbune
Şi nu-i putea răspunde, el fiindu-i Styxului vecin.

"Vorbeşte, tată!" a strigat iar, de pârjol împuns,
"Spune că-mi dai voie s-abandonez nava!"
Doar nişte bubuituri puternice-au răspuns,
Iar flăcările lingeau şi apele şi slava.

Le simţea suflul pe fruntea-ncinsă de emoţii,
Le simţea şi părul lui, vâlvoi, fierbintele-abordaj –
Şi, privindu-l în acel post solitar al morţii,
În disperarea-i se vădea foarte mult curaj.

A mai strigat înc-o dată, şi mai tare,
"Tată! Chiar trebuie să mai rămân pe navă?"
Printre vele şi prin bordaj, înspăimântătoare,
Limbile focului înaintau fără zăbavă

Înfăşurând nava-ntr-o sălbatică splendoare;
Au ajuns până sus la gabie, făcând-o scrum,
Fluturând ca nişte lungi drapele-n soare
Deasupra viteazului copil, condamnat de-acum.

Apoi, un trăsnet a plesnit apele-agitate –
Băiatul – oh! Unde-o s-o fi aflând acum?
Întrebaţi vânturile care până hăt departe
Răspândesc scânduri pe mare şi-n aer nori de fum!

Dispărute-s şi catarg şi cârmă, şi flamura-blazon,
Şi toate care-şi îndeplineau partea lor de datorie,
Dar esenţa nobilă pierdută-n al focului ciclon
A fost acea inimă loială, atât de vie.

*** Poemul se referă la o întâmplare reală din timpul bătăliei navale dintre francezi şi englezi în rada portului Abukir – Egipt (1798). Gioconte Casabianca, fiul comandantului navei amiral franceze L'Orient, Luc Julien Joseph Casabianca, a rămas la bord până-n ultima clipă, cea a morţii, refuzând să părăsească postul de luptă în lipsa unui ordin direct de la tatăl său (băiatul avea cam 11-12 ani). Acest poem a fost inclus în manualele şcolare din Regatul Unit şi Statele Unite în perioada anilor 1850 -1955.

poezie de Felicia Hemans, 1793 -1835, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

introspecţie

Fiule te du la muncă
de cu zori până-n apus
fiul îşi priveşte tatăl
şi se-ntoarce pe călcâie
cuvântând:
-sigur tată, chiar acuma
voi porni precum ai spus-
i-a răspuns pe loc băiatul
dar apoi nu s-a mai dus.
Ce’lalt fiu aude şi el
glasul tatălui chemând
nu mă duc – răspunde aspru -
ce-s eu, slugă sau stăpân?
Dar apoi căzând privirea
i-a părut rău şi s-a dus
chiar dacă pe dos a spus.
Care zici, întâiul oare,
Sau cel răzvrătit la vorbă?
Care crezi c-a dat dovadă
Pân’ la urmă de-ascultare?
Tu cu care semeni,
Spune!?
Iată marea întrebare.

poezie de Ruben Bucoiu
Adăugat de Ruben Bucoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poveste fără final... - partea a doua

Şi s-a stins apoi moşneagul... a trecut la cele sfinte
Iar,, mamaie'' şi,, tataie''... dorm acuma în morminte
Dar povestea începuse c-o fetiţă abandonată
Crescută de-aceşti bătrâni, fără mamă, fără tată

Mai târziu şi-a găsit mama, devenise adolescentă,
A iertat-o şi-a dorit-o pentru viitor prezentă
Şi-a cunoscut tatăl vitreg, fratele, sora mai mică
Dar o frământa-ntrebarea:,, Unde-i tata? Am bunică?''

Trecuse prin şcoala vieţii şi acum era studentă
Întrebarea:,, Unde-i tata?'' devenise mai frecventă
Şi-a pornit aşa într-o doară într-o bună dimineaţă
Să-şi caute rădăcina într-un sat pierdut în ceaţă

Cu emoţie şi teamă a bătut uşor la uşă
Fata cu ochii albaştri şi cu faţa de păpuşă
I-a deschis atunci bunica şi-a-mbrăţişat-o îndată
Apoi i-a întins o poză,.... doar o poză în loc de tată

Printre lacrimi şi suspine a-ntrebat-o:,, Unde-i tata?''
Iar bunica răvăşită şi-a îmbrăţişat nepoata
N-ar fi vrut ca ea să ştie că s-a spânzurat de tânăr
Pentru că nu l-a lăsat să-şi ia grijile pe umăr

Să se-nsoare cu iubita rămasă însărcinată
Şi-o privea cu remuşcare şi cu drag pe biata fată
Parcă ar fi vrut să-ntoarcă înapoi timpul şi viaţa
Să-şi aducă-napoi fiul la fetiţa lui şi,, soaţa''

Era însă aşa târziu şi o năpădeau regrete
Tot privind la ochii albaştri, la figura acestei fete
Care seamănă aidoma cu bătrâna străbunică
,, Doamne, cât e de frumoasă!''... Nu putea mai mult să zică....

Şi-a plecat tânăra tristă iar la studii, resemnată,
Dar ştia acuma unde-i cel care i-ar fi fost tată
Este clar o eroină din romanul vieţii sale
C-un parcurs întortocheat şi.... puţin noroc în cale....

poezie de Ioana Gărgălie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Întrebări şi răspunsuri

COPILUL
Tată! Am bătut potecile pădurii rând pe rând,
Dar n-am găsit nicio pasăre acolo,
N-am auzit niciun tril în crâng.

TATĂL
Pasărea care ne-a cântat, cu vântul
A zburat sus pe creasta unui val,
Şi poate acolo şi-a aflat mormântul.

COPILUL
Dar de ce n-a stat să mai aştepte-un pic între arţari?

TATĂL
S-a dus acolo unde căldura şi lumina sunt mai mari.

COPILUL
Tată! Mi se pare-un egoism extrem, cum poţi să explici
Faptul că tu alegi să zbori departe,
Când noi toţi ar trebui să fim aici.

TATĂL
Cu fiecare prunc se naşte-un cântecel sub soare;
Firesc şi din instinct mai viguros,
Ceva nou şi proaspăt în lumea asta-apare.

COPILUL
Dar dacă vânturi reci îl vor răpune, zboru-i vor curma?

TATĂL
Vor veni alţii; neamul lui îl va urma.

poezie de Bjørnstjerne Martinus Bjørnson, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poveste fără final - partea a II-a

Şi s-a stins apoi moşneagul... a trecut la cele sfinte
Iar,, mamaie'' şi,, tataie''... dorm acuma în morminte
Dar povestea începuse c-o fetiţă abandonată
Crescută de-aceşti bătrâni, fără mamă, fără tată...

Mai târziu şi-a găsit mama, devenise adolescentă,
A iertat-o şi-a dorit-o pentru viitor prezentă.
Şi-a cunoscut tatăl vitreg, fratele, sora mai mică
Dar o frământa-ntrebarea:,, Unde-i tata? Am bunică?''

Trecuse prin şcoala vieţii şi acum era studentă.
Întrebarea:,, Unde-i tata?'' devenise mai frecventă
Şi-a pornit aşa într-o doară într-o bună dimineaţă
Să-şi caute rădăcina într-un sat pierdut în ceaţă...

Cu emoţie şi teamă a bătut uşor la uşă
Fata cu ochii albaştri şi cu faţa de păpuşă...
I-a deschis atunci bunica şi-a-mbrăţişat-o îndată
Apoi i-a întins o poză,.... doar o poză în loc de tată.

Printre lacrimi şi suspine a-ntrebat-o:,, Unde-i tata?''
Iar bunica răvăşită şi-a îmbrăţişat nepoata
N-ar fi vrut ca ea să ştie că s-a spânzurat de tânăr
Pentru că nu l-a lăsat să-şi ia grijile pe umăr,

Să se-nsoare cu iubita rămasă însărcinată
Şi-o privea cu remuşcare şi cu drag pe biata faţă...
Parcă ar fi vrut să-ntoarcă înapoi timpul şi viaţa
Să-şi aducă-napoi fiul la fetiţa lui, la,, soaţa''.

Era însă aşa târziu şi o năpădeau regrete
Tot privind la ochii albaştri, la figura acestei fete
Care seamănă aidoma cu bătrâna străbunică
,, Doamne, cât e de frumoasă!''... Nu putea mai mult să zică....

Şi-a plecat tânăra tristă iar la studii, resemnată,
Dar ştia acuma unde-i cel care i-ar fi fost tată
În sfârşit ştie răspunsul la dramatica-ntrebare
L-a găsit printre morminte.... şi-a aprins o lumânare...

Este clar o eroină din romanul vieţii sale
C-un parcurs întortocheat şi.... puţin noroc în cale....

poezie de Ioana Gărgălie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Petru pe ape

După ce-a dat drumul la noroade Domnul Isus a urcat
Sus pe munte să se roage Tatălui Adevărat
Pe când iată ucenicii în corabie vâsleau
Căci trimişi atrunci de Domnul dioncolo ei se duceau
Dar Isus urcă pe munte să se afunde-n rugăciune
Tatălui Cel Sfânt din cer tot din inimă a-i supune
Şi pierdut în rugăcine iată noaptea cum îl prinse
Numai singur sus pe munte căci iubirea îl ajunse
Pentru Tatăl Sfânt din ceruri şi Părintele iubit
Care jos îl trimisese pentru omul cel pierdut

Dar în vremea aceasta iată ucenicii toţi pe mare
Nu-şi găseau atunci liniştea căci treceau prin încercare
S-a strârnit un vânt puternic marea era agitată
Şi veneau în şiruri valuri peste marea tulburată
Încă mai mari se făceau şi talazuri atunci grele
Se nălţau în nopatea neagră azvârlindu-se spre stele
Nu mai contenea furtuna şi nici vântul nicidecum
Ci-şi tăia prin apa mării atunci groaznicul ei drum
Pe când iată în furtună ucenicii greu luptau
Şi cu vântul şi cu marea — valurile îi loveau

Atunci iată deodată o nălucă au zărit
Cum aluneca pe valuri cu un chip abia zărit
Un om umblă acum pe valuri iată marea îl susţine
Deşi valurile-s mari înspre noi iată cum vine
Plini de frică ucenicii atunci iată au ţipat
Dar Isus atunci deodată înspre ei El a strigat
Îndrăzniţi şi nu vă temeţi căci Eu iată aici sânt
Doamne i-a zis Petru atunci vreau s-aud al Tău cuvânt
Dacă Tu eşti o Isuse porunceşte-mi ca să vin
Pân" la Tine peste ape să-ţi văd chipul Tău Divin
Vino Petre atunci i-a zis al nostru Mântuitor
Valurile când veneau şi talazu-ngrozitor
Însă Petru fără frică a păşit atunci pe mare
Căci privise spre Hristos şi-avea fermă-ncredinţare
Căci Domnul cel Sfânt din ceruri chiar pe valuri îl susţine
Şi deplin încredinţat nicio teamă n-avea-n sine
A păşit plin de credinţă peste ape peste valuri
Şi-a fost primul om pe ape — dincolo de idealuri
Petru a umblat pe ape aşa ca şi Domnul său
Când privi doar spre Hristos — Fiu Unic de Dumnezeu

Primul om de pe planetă apa ce l-a susţinut
Când deplin atunci în Isus ucenicu s-a-ncrezut
Dar aşa puţină vreme căci deodată şi-a luat
Privirea de la Hristos şi spre valul tulburat
A părivit Petru atunci şi groaza l-a năpădit
C-a-nceput să se scufunde şi de moarte îngrozit
A strigat atunci la Domnul — scapă-mă te rog Isus
Căci de ape Doamne iată sunt din nou acuma dus
Domnu-ndată şi-a-ntins mâna pe Petru l-a apucat
Până când ambii pe punte în corabie-au intrat

Astfel Petru cu Isus au umblat atunci pe ape
Ucenicului cel sfânt credinţa i-a fost aproape
Câtă vreme a crezut — peste valuri a păşit
A fost primul om de aici care mare-a biruit
Ţintă vie pe Hristos câtă vreme l-a avut
Apa mării ca uscatul pe Petru l-a susţinut
Şi Petru cu Domnul Isus în corabie-au păşit
Pe când iată chiar şi vântul de tot el s-a linişţtit
Şi furtuna a dispărut parcă nici n-ar mai fi fost
Căci Isus era din nou soare sfânt şi adăpost
Şi văzând schimbarea vie şi şi în ceruri şi pe mare
Au venit toţi la Isus să-i aducă închinare

Cu adevărat Fiul Lui Dumnezeu Tu eşti
Şi furtunii şi chiar mării de poţi Tu să porunceşti
Glorie dar Lui Isus — cinste slavă şi onoare
C-aduse dar tuturora dintre valuri mari salvare
Fie-i Numle slăvit şi de-a pururi lăudat
Căci El doar spre mântuirea omului dar a lucrat
Pentru Isus Tată Sfânt noi acum îţi mulţumim
Căci prin El ne-ai dat viaţa pururi fii Tăi să fim
22-10-2019 mănăştur

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Golgota - justiţia umană

Ierusalim
e noapte
şi florile reci ale nopţii
lucesc sus pe cer
ca
o cunună de cuvinte
ce
ţi se aştern pe buze
pe
aripi de vis
chiar la Caiafa
marele preot
unde
Isus e legat
şi El
se scaldă-n tăcere

El
Lumina ce
ne lumineză lumina

preoţii
cei mai de seamă
bătrânii şi cărturarii
căutau o acuzaţie demnă de luat în seamă
dar
nimic
nu se găsea

Isus
era nevinovat
mai curat ca picurul de rouă

doi martori
au venit mai pe urmă
şi
iată ce-au mărturisit

Omul acesta a zis
Eu pot să stric Templu Lui Dumnezeu şi
iarăşi în trei zile
la loc să-l zidesc
iar
marele preot
s-a sculat în picioare
şi i-a zis Lui Isus
nu răspunzi nimic la ceea ce
mărturisesc aceştia
împotriva Ta

Isus
tăcea
dar
marele preot
a izbucnit

te jur
în Numele Dumnezeului cel viu să
ne spui
dacă eşti Hristosul Fiul Lui Dumnezeu

da sunt
şi mai mult
vă spun că veţi vedea pe Fiul Omului la
dreapta Lui Dumnezeu şi venind pe norii cerului

a hulit
a strigat marele preot şi
şi-a rupt hainele
acum aţi auzit hula Lui

şi-a rupt hainele şi-n ochii Lui Dumnezeu
rupte
au rămas
căci el Caiafa marele preot nu stătea înaintea
vreunui om
ci
stătea înaintea Creatorului întregului Univers
a
Celui ce a zidit
şi munţii
şi marea
şi zborul şi umbra
viaţa şi omul
făptura mâinilor Sale

căci El
Osânditul
era
Fiul Lui Dumnezeu
Marele nostru Creator
Cel ce i-a spus lui Moise
Eu sunt
Cel ce sunt

de aceea
Hristos i-a spus lui Caiafa
veţi vedea
pe Fiul Omului la dreapta puterii Lui Dumnezeu
şi
venind pe norii cerului

Hristos
i-a pus sub ochii minţii cheia puterii Sale
dar mândria lui Caiafa
l-a împiedecat s-o vadă
şi
marele preot s-a prăbuşit în mândrie şi ură
şi
i-a întrebat pe cei din jur
ce credeţi

e vinovat
să fie pedepsit cu moartea

dar
pentru ce
pentru că a spus
veţi vedea pe Fiul Omului
venind pe norii cerului

şi
preoţimea lui Israel
şi aprozii
l-au scuipat în faţă şi
cu pumnii l-au plesnit
şi
l-au pălmuit zicând
Hristoase
proroceşte cine te-a lovit

ei
înţelepciunea lui Israel
l-au pălmuit
şi
l-au lovit pe Cel ce e
Înţelepciunea
adevărata Înţelepciune
ce
a creat şi ochii
şi văzul
palma şi degetele
auzul şi sufletul
El
Cuvântul Lui Dumnezeu

bătrânii lui Israel
şi marii preoţi
l-au
dus pe Isus înaintea Lui Pilat
iar el
l-a întrebat
eşti Tu
împăratul iudeilor

da sunt
i-a răspuns Isus
dar
nu i-a mai răspuns nimic la
acuzaţiile care i le aduceau preoţii cei mai de seamă
şi
bătrânii norodului

atunci
era un întemniţat vestit
numit Baraba
şi Pilat
care trebuia să elibereze un deţinut
i-a întrebat pe cei ce-l aduseseră pe Isus
pe cine voiţi
să vi-l eliberez
pe Baraba
sau pe Isus care se numeşte Hristos
dar
preoţii cei mai de seamă şi cărturarii au înduplecat norodu
să-l ceară pe Baraba
iar pe Isus să-l dea la moarte
astfel
că ei au strigat
pe Baraba
îl vrem pe Baraba
dar
ce să fac cu Isus
i-a întrebat Pilat
să fie răstignit
să fie răstignit
dar ce rău a făcut
i-a întrebat iarăşi Pilat

şi mulţimea a început şi mai tare să strige
să fie răstignit
să fie răstignit

văzând Pilat
că vorbele şi discuţiile cu mulţimea
nu ajută la nimic ci doar
strigătele norodului
se înteţesc şi mai mult
să fie răstignit
să fie răstignit
a
luat apă şi şi-a spălat mâinile
afirmând cu glas tare înaintea norodului
eu sunt nevinovat
de
sângele neprihănitului acesta
şi
tot norodul lui Israel care era prezent a strigat
asupra noastră şi
asupra copiilor noştri
să fie sângele Lui

Pilat
l-a slobozit pe Baraba
iar pe Isus l-a dat în mâinile lor
ca să fie
răstignit

legea
şi justiţia umană
eu sunt nevinovat de sângele neprihănitului acesta
dar totuşi
l-a dat să fie răstignit

poezie de Ioan Daniel Bălan (12 noiembrie 2018, Mănăştur)
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Astăzi se fac 2 ani de când tatăl meu a plecat dintre noi...

Eram copil acasă şi tatăl meu puternic,
şi mama îmi era precum în zi lumina,
stătea în crucea zilei privind spre cerul 'nalt,
şi culegea luceferi cu sufletul şi mâna.

Eram copil în urbe şi tata de ne-nfrânt,
şi mama-n mănăstire sfinţea icoana rece,
stătea la miezul lumii, tăia în două-un vânt,
privind cum înspre moarte amiaza sa se trece.

Eram copil în curte şi tatăl meu cel sfânt
tăia în două viaţa cu pieptul şi cuvântul,
avea în piept lumina ne-mprăştiată-n vânt,
şi-l aştepta în pulberi şi-n pulbere pământul.

Eram copil acasă şi tata-mi-era scut,
avea în stânga luna şi soarele-n piept,
mă învăţa în codru nemoartea să-mi ascult,
să risipesc în ceţuri mărgăritare-n vânt.

Eram copil în casă şi tata era dus,
plecase să închine paharele cu rouă,
când mama în odaie, c-un caier şi cu-n fus
torcea lumina lunii şi o tăia în două.

Eram copil prin curte şi sufletu-mi plângea,
şi venea tata-n grabă şi mama mea venea,
aveau cu ei balsamul ce viaţa-mi vindeca,
şi tata cu-a sa palmă o lacrimă-mi ştergea.

Şi vremea a trecut, şi n-am mai fost copil,
şi tata prin ogradă făptura-şi mântuia,
eram copilul care prin neguri şi prin frig
priveam un tată care în viaţă se stingea.

Eram copilul care părintele-şi iubea,
eram copilul care adulmeca în vânt,
aveam un tată-n lume şi lumea mi-l rănea,
aveam un tată-n viaţă şi-o umbră-n pământ.

Şi vremea a trecut, şi n-am mai fost copil,
şi tatăl meu în trudă puterea-şi sfâşia,
şi s-a făcut de ziuă, şi tatăl meu s-a dus,
în vremea-n care-n mama şi lacrima plângea.

Şi m-am trezit de-o dată matur cu barba rasă,
I se scursese-n pulberi şi în cenuşi puterea,
la margine de lume pe pat moartea şi-o dorea,
iubise-n viaţa-ntreagă pe mama mea lumită,
şi-o lacrimă de jale în lacrimi şi-o-nflorea.

Aşa sfârşit cu zile, cu zilele în mâini,
s-a dus spre ceas de noapte un tată ce-am avut,
mireasma de agheasmă, de ceară şi azimi,
îmi mai presară-n suflet veninul nebăut.

Şi tocmai de aceea, în ceasul ăsta rece,
descântul meu de viaţă e veşted şi pătat,
şi amintirea caldă a tatălui nu trece,
el îmi rămâne-n vremuri şi tată şi-mpărat

poezie de Mihai Laurenţiu Stoia
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rodia

Vânturi înalte-n noaptea aceea au desfrunzit rodiul.
Frunzele se depuseseră într-un cerc în jurul lui.
Kimiko a fost surprinsă când l-a văzut dimineaţa gol
şi era uimită de perfecţiunea cercului.
S-ar fi aşteptat ca vântul să împrăştie frunzele.
Rămăsese-o singură rodie-n pom, una foarte bună.
"Vino şi priveşte-o," şi-a strigat mama. "Aproape c-o uitasem."
Mama ei a aruncat o privire şi s-a întors în bucătărie.
Asta a făcut-o pe Kimiko să se gândească la singurătatea lor.
Rodia de dincolo de verandă părea şi ea singură şi uitată.
Două-trei săptămâni înainte, nepotul ei de şapte ani venise-n vizită
şi a observat îndată rodia. S-a căţărat în pom.
Kimiko se simţea un fel de martor al vieţii.
" E una mare acolo sus," a strigat ea de pe verandă.
"Da, dar dacă o culeg, nu mai pot coborî." Era adevărat.
Să cobori din pom cu rodii în mâini n-ar fi fost un lucru uşor.
Kimiko a zâmbit. Era un scump.
Înainte de-a intra în casă au uitat deja de rodie,
iar ea rămăsese uitată până azi.
Fructul era ascuns în frunziş. Acum se vedea clar pe ecranul cerului.
Era vigoare în fruct şi în cercul de frunze căzute.
Kimiko l-a dat jos cu o nuia de bambus.
Era atât de copt încât seminţele parcă-l forţau să se deschidă.
Pus pe verandă, strălucea-n lumină,
iar razele soarelui păreau să treacă prin el.
Avea un sentiment de regret.
Era aproape ora zece, ea cosea la etaj, a auzit vocea lui Keikichi.
Deşi uşa nu era închisă, părea să fi fost din grădină.
Era o urgenţă-n vocea lui,
"Kimiko, Kimiko!" a strigat-o mama ei. "Keikichi e aici."
Kimiko n-a mai pus aţa în ac. L-a înfipt înapoi în perniţa lui.
"Kimiko spune c-ar dori mult să te vadă înainte de plecare."
Keikichi pleca la război.
"Dar nu te puteam vizita fără o invitaţie, iar tu n-ai venit.
E bine c-ai venit azi."
I-a propus să ia masa de prânz împreună, dar el se grăbea.
"Bine, dar ia măcar o rodie. E din grădina noastră."
A strigat-o pe Kimiko iarăşi. I-a urat din ochi bun venit, ca şi cum
el ar mai avea multe de făcut ca s-o convingă să coboare.
S-a oprit pe trepte. În ochii lui a licărit ceva cald,
iar rodia i-a căzut din mână. S-au privit şi şi-au zâmbit.
Când şi-a dat seama că zâmbea, s-a îmbujorat. Keikichi s-a ridicat.
"Ai grijă de tine, Kimiko."
"Şi tu."
El pleca de-acum şi-i spunea la revedere.
După plecarea lui, Kimiko a continuat să se uite spre poarta grădinii.
"Era atât de grăbit," i-a spus mamei. "Iar rodia aşa de frumoasă."
El o lăsase pe verandă.
Aparent, o pusese jos atunci când ceva cald îi apăruse-n privire
şi începuse s-o deschidă.
Nedesfăcută complet în două, stătea acolo cu seminţele la vedere.
Mama a luat-o-n bucătărie, a spălat-o şi i-a înmânat-o.
Kimiko s-a încruntat şi a făcut un pas înapoi, apoi,
înroşindu-se încă o dată, a luat-o, cumva confuză.
I s-a părut că Keikichi luase câteva seminţe de pe margine.
Cum mama o privea, ar fi fost ciudat refuzul de a o mânca.
A muşcat din ea cu nonşalanţă. Gustul acrişor i-a umplut gura.
Simţea cum un fel de fericire tristuţă-i penetra tot trupul.
Indiferentă, mama ei s-a ridicat.
S-a aşezat în faţa oglinzii.
"Uită-te şi tu la capul meu.
Mi-am luat la revedere de la Keikichi cu părul ăsta vulvoi."
Kimiko auzea pieptenele.
" După ce a murit tatăl tău," a zis ea încetişor,
" Mi-era teamă să-mi pieptăn părul.
Când îl pieptănam, uitam de mine. Iar când îmi reveneam,
tatăl tău parcă mă aştepta să-mi termin pieptănatul."
Kimiko îşi amintea că mama ei avea obiceiul să mănânce
ceea ce rămânea în farfuria soţului.
A simţit că o atrage ceva înspre ea,
o fericire care aproape-o făcea să plângă. Mama i-a dat probabil
rodia datorită unei anume reticenţe de-a o arunca.
Numai de asta. A nu arunca lucrurile devenise o obişnuinţă.
Singură-n fericirea ei, Kimiko simţea o sfiiciune în faţa mamei.
Se gândea că fusese-o despărţire mai bună decât şi-a dat
Keikichi seama şi că ea-l poate aştepta multă vreme să se întoarcă.
Şi-a privit mama.
Soarele scădea pe uşa de hârtie dincolo de care stătea ea la oglindă.
Îi era cumva teamă să muşte rodia din poală.

poezie de Kawabata Yasunari, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ca de obicei, mâncarea, de a cărei pregătire se ocupa în ultimul timp, de vreo câţiva ani bunicei, tânărul Lucian, era foarte gustoasă. Mamei lui nu-i plăcea să-şi vadă fiul petrecându-şi majoritatea timpului liber la bucătărie, cu şorţul legat la brâu, printre cratiţe şi tigăi, deşi băiatului îi stătea bine în postură de bucătar. Sau poate că tânărului îi stătea bine oricum; era un băiat frumos, amănunt ce nu putea scăpa neobservat, mai ales din atenţia fetelor. Semăna mai mult cu mama lui, doamna Diana, care era tare mândră de el. Cât despre tatăl său, nu avea nimic în comun cu acesta. În timp ce mama şi fiul serviră împreună cina, tatăl cel blond nu se ridicase deloc de pe fotoliu şi nu-şi întrerupsese activitatea începută, cea de a afla ultimele noutăţi din presa locală şi naţională a zilei.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Parabola bătrânului şi a tânărului

Aşa că Abraham s-a ridicat, şi-a spart lemnele, şi-a plecat,
Şi-a luat cu el amnarul şi iasca, şi-un cuţit.
Şi cum stăteau ei doi acolo, umăr lângă umăr,
Isaac – primul născut – a luat cuvântul şi-a spus, Tată,
Toate sunt pregătite, fierul şi focul,
Dar unde este mielul pentru această ofrandă a arderii de tot?

Atunci Abraham a legat tânărul cu curele şi chingi,
Şi a ridicat parapeţi, şi a săpat şanţuri,
Şi a scos cuţitul să-şi ucidă fiul.
Când, iată! Un înger a strigat din slavă
Şi i-a spus, NU atinge băiatul,
Nici nu-i pricinui vreun rău. Uite,
Un berbec, prins cu coarnele în tufiş;
Oferă Berbecul Trufiei, în locul copilului.

Dar bătrânul nu a acceptat, ci şi-a ucis fiul,
Şi jumătate din copiii Europei, unul câte unul.

*** Locotenentul Wifrid Owen a căzut în luptă pe 4 noiembrie 1918, în timpul traversării Canalului Sambre- Oise – exact cu o săptămână înainte de semnarea armistiţiului care încheia primul război mondial.

poezie de Wilfred Owen, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mandolinate

Când l-a zărit,
Venea în sus
Din răsărit,
Ea — din apus.

De nu mă-nşel,
Era-n april:
Copil şi el,
Şi ea copil!

Cum s-au văzut,
Dragi şi-au căzut.
Cum şi-au zâmbit,
Şi s-au iubit.

Şi-au hoinărit
În jos şi-n sus,
Spre răsărit
Şi spre apus…

Dar ceasul cel
Fatal veni —
Ea râse, el
Îngălbeni:

S-au despărţit;
Şi ea s-a dus
Spre răsărit,
El — spre apus…

II
Te prind
Fiori
Privind
La flori
Vai, când
Mai treci
Pe vechi
Poteci
Şi vezi
Trecând
Perechi
La braţ,
Şi cum
Te-abaţi
Din drum,
Oftezi
Şi-ţi chemi
În gând
Un blând
Profil,
Şi gemi
Plângând
Nebun,
Ca un
Copil!

III
Eu ştiu cât sânt
De efemer —
Un fulg în vânt —
Dar până pier,
Vreau să te cânt!
Un cântec sfânt
Cum n-a sunat
Mai minunat
Nici pe pământ
Şi nici în cer…
Şi-atâta-ţi cer
În schimb, ca preţ:
Doar să zâmbeşti
Când trist, pe drum,
Îl întâlneşti
Pe cântăreţ —
Tu numai cum
Ştii să zâmbeşti!

poezie celebră de Şt.O. Iosif
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fiul cel mai mic

Odată o pildă Domnul nostru-a spus
C-un om bogat ce avea doi fii
Dar fiul cel mai mic s-a dus
Să bată-n lumea mare doar câmpii

Iar fiul cel mai mare la casa părintească
Rămas-a să lucreze pe-al tatălui ogor
Cu muncă şi cu sârg viaţa să-şi trăiască
Acasă dar clădindu-şi prin muncă-un viitor

Şi fiul cel mai mic averea şi-a pierdut
Cu fetele stricate şi oamenii cei răi
Sărac curând ajunse şi-un om necunoscut
Căci a călcat porunca — de la părinţii săi

Şi-a fost lovit amar de atâta sărăcie
Căci el ajunse la porci îngrijitor
Chiar el ce-odată avese — atâta bogăţie
În zdrenţe ajunsese ca orice cerşitor

Însă prin neagra noapte un glas el auzi
Întoarce-te acasă căci tatăl tău te aşteaptă
Şi el la sânul lui din nou te va primi
Căci el e atât bun — şi tatăl tău te iartă

Şi iată dar băiatul spre casă a plecat
Iar tatălui îi spuse ceva — că fiu-i se va-ntoarce
Şi tatăl lui nerăbdător mereu l-a aşteptat
Acasă dar voind ca să-l primească-n pace

Când iată dar pe drum venea din depărtare
Un chip necunoscut — creştea şi tot creştea
Când tatăl îl aştepta cu atâta nerăbdare
Căci pe băiatul lui acasă din inimă-l voia

Şi iată chipu acela mai mare şi mai mare
Cine-o fi oare — or" n-o fi chiar băiatul meu
E el — şi se avântă deodată-n alergare
Şi-n braţe îl cuprinse chiar pe băiatul său

O fiul meu o fiul meu — ce mare bucurie
Iar să te revăd acasă c-ai venit
O să te îmbrac ca fiu şi-o să-ţi dărui o mantie
O fiul meu — o fiul meu iubit

Eu nu sunt vrednic ca numele să-ţi port
Şoptise fiul cel mai mic cu atâta întristare
Dar tu eşti fiul meu şi eu îţi dărui tot
Căci dragostea mă arde cu atâta frământare

Aduceţi haina cea mai bună pentru al meu băiat
Şi puneţi-i inelu-n deget căci astăzi îl primesc
Se-ntoarce fiul meu acasă şi atât m-a bucurat
Căci dorul azi mă face mai mult să îl iubesc

A fost pierdut — dar s-a găsit şi iată-l lângă mine
S-a-ntors băiatul meu acasă şi eu în sărbătoare
Iarăşi îl primesc căci nu e orişicine
E mare bucuria — o vai e atât de mare

Dar fiu ce rămase acasă — rămăsese-n curte
Nu vrea să intre-n casă căci tatăl l-a primit
Pe fiul cel mai tânăr ce nu voi s-asculte
Şi-averea lui întregă el şi-a prăpădit

Doi oameni iată — în faţă ni se arată
Fiul cel mai mare în casă ce-a rămas
Dar inima lui crudă pe fratele nu-l iartă
Şi nu-l mai vrea în casă nici măcar un popas

Şi fiul cel mai mic ce-acum el s-a întors
Din nou la tatăl său şi care l-a crescut
Dar nu mai vrea nimic căci iată e pe dos
Ştie că averea — praf el a făcut

Eu văd în fiul cel mai mare — îl văd pe Israel
Iar fiul rătăcit — neamurile care
Îşi văd distrusă viaţa şi-l vor pe-al vieţii Miel
Căci vor ca să se scape de moarte şi pierzare

Fiul cel mai mic la tatăl s-a întors
Şi astfel fu găsit din plin de tatăl său
Dar fiul cel mai mare era neserios
Deşi era acasă — era în sine rău

El nu vedea iubirea şi n-o înţelegea
Trăind dar în belşug şi fără suferinţă
Tot că-i aparţine lui — însuşi el vedea
Şi nu-i păsa nicicum de-a fratelui fiinţă

El nu privea prin Duhul ci numai doar prin fire
Vroind să aibă totul vroia numai avere
Cum fratele mai mic odată în neştire
Aşa gândi odată firea doar cum cere

Tatăl Cel din ceruri vrea să ne desprindă
De tot ce avem aicea averi şi chiar comori
În El să ne încredem viaţa-ni să depindă
De-a Sale slăvi din ceruri — şi nu de-ai firii zori

Şi nu dar de pământ de bunuri şi averi
Ci doar de Fiul Lui Isus — pe veci să fim legaţi
Căci El este Lumina ce ne-a adus de nicăieri
Şi ne-a luat cu Sine să-i fim pururea fraţi
31-10-2019 mănăştur

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Frica de moarte

Într-o zi Bird i-a pus tatălui său o întrebare; avea şase ani:
Tată, unde eram acum o sută de ani, înainte de-a mă naşte?
Unde voi fi o sută de ani după ce voi muri?
Tată, ce se va întâmpla cu mine după ce voi muri?
Fără să scoată un cuvânt, tatăl său l-a lovit peste gură,
i-a rupt doi dinţi şi i-a umplut faţa de sânge,
iar Bird a uitat frica de moarte.

poezie de Kenzaburō Ōe, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fata din casă şi băieţaşul s-au dus repede jos ca să-l caute; dar, cu toate că erau cât pe ce să calce pe el, nu l-au zărit. Dacă soldatul de plumb ar fi strigat: "Aici sunt!", desigur că l-ar fi găsit, dar el n-a strigat fiindcă era în uniformă şi nu se cuvenea să strige aşa, în gura mare.

Hans Christian Andersen în Soldăţelul de plumb
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prince

Era crescut, de mic, şi îngrijit
ca fiu al unui mare campion
ce nu ştia ce-nseamnă abandon
la cursele de cai ce l-au călit
în Albion.

Iar mama lui, pur sânge englezesc,
fusese,-n tinereţe,-o mare stea
ba, chiar şi-acum, bătrână, tot putea
s-arate celor ce o îngrijesc
valoarea sa.

Căci fiul ei, un mânz promiţător,
era de-acum, doar la un an, frumos,
puternic, ne'nfricat, ambiţios,
şi se vădea a fi un luptător
periculos.

Iar Prince era, nu doar un nume dat
la naştere, aşa cum l-a primit,
era chiar numele cel potrivit
urmaşului atât de talentat
şi de iubit.

Acum, el vede ochii-ngrijoraţi
ai unui medic, tânăr specialist
în boli precum a lui şi, sufletist,
îi mângâie cu vorbe ca-ntre fraţi.
E foarte trist,

Căci boala lui a început demult,
din noaptea când o ploaie l-a surprins
şi i-a adus, în sânge, foc nestins
ce-l mistuie şi-l afectează mult.
Se simte-nvins.

Iar Lady, cum o ştie el de mic,
e tristă şi mai plânge-atunci când el
refuză şi grăunţe, orice fel,
nu poate să mănânce mai nimic,
iar orz, defel.

Dar azi, i-a amintit, în lung discurs,
de-nvingători, de tatăl, mama sa,
şi l-a convins că, numai dacă vrea,
în lupta lui, ca-n orice alt concurs,
Va câştiga.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Christopher: Hei, tată, vrei să auzi ceva amuzant? Într-o zi un om se îneca în apă şi a venit o barcă şi omul din barcă i-a spus "Ai nevoie de ajutor?" şi el a spus "Dumnezeu mă va salva". Apoi a venit o altă barcă şi a încercat să-l ajute, dar el a spus "Dumnezeu mă va salva", apoi s-a înecat şi s-a dus în Rai. Şi a spus "Doamne de ce nu m-ai salvat?", iar Dumnezeu a răspuns "Ţi-am trimis două bărci, prostuţule!"

replică din filmul artistic În căutarea fericirii
Adăugat de Dumitriu Delia, MTTLC
Comentează! | Votează! | Copiază!

*****

orice născut din născut ţipă când se naşte viu

simt cum mă nasc şi doare
nu ţip
sunt mamă şi copil al meu
nu-mi provoc avortul deşi motive sunt
am părul mult prea galben şi soarele mă arde
calc strâmb şi găuri mi-au apărut pe drum
am căutat lopată să le astup
dar fiecare ploaie le sapă iar
am căutat să fiu acoperiş de casă
dar vremea mi-a scuturat şindrila iar vântul mi le-a dus
s-au spart
n-am sare câte răni am căpătat
acum sunt singură şi mă moşesc
cea mai bună mamă şi cel mai bun tată
sunt eu

poezie de Zeciu Anca Cristina
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fiul: Tată, eu nu mai merg la şcoală!
Tatăl: Dar de ce?
Fiul: Profesoara asta nu ştie nimic.
Tatăl: Cum aşa?
Fiul: Păi, m-a întrebat pe mine cât fac 2+2!

replici
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Istoria lui Iosif

Cunoaşteţi voi, copii, povestea
Cu băieţelul cel cuminte,
Cu fraţii lui mânjiţi de sânge,
Invidioşi şi fără minte?
Aţi auzit cumva de-un tată
Albit de griji în cortul său?
Un tată bun cu toţi copiii
Ce seamănă cu Dumnezeu?

Aţi învăţat despre vânzare
Despre cămile şi arginţi?
De Ruben, Simeon şi Iuda
De Iosif, floare între sfinnţi?

Icoană vie a fost Iosif,
A lui Isus, smeritul Miel.
Acestea s-au numit, în Carte,
Istoria lui Israel.

Iosif, favoritul tatei,
Nu era, vai, şi al gloatei
,, Fraţii" l-au privit ciudos,
Pentru că era frumos.

Ei n-au înţeles decât
Că el trebuie-omorât,
Pentru că, din cer, un vis,
Măreţie i-a promis.

Providenţa l-a salvat
Şi pe aripi l-a purtat
Spre-mplinirea visului,
Căci nimic în lume nu-i

Să oprească un plan divin.
Lanţuri, umilinţă, chin
Toate-acestea l-au condus
Către patria de sus!
............
Plecând, supus, din cortul părintesc,
Pe câmpul plin de ierburi şi primejdii,
Ajuns apoi la groapa de gunoi,
Îngenunchiat, în umbra deznădejdii.

Apoi, cu nepăsaare aruncat
În groapa mai adâncă a sclaviei,
De-acolo şi mai jos a fost împins,
În ghierlă, şi mânjit de calomnie.

Dar să nu crezi că Domnul l-a uitat,
Căci toate au fost doar trepte către tron.
Cu darul său de prinţ şi de profet,
Ajunse Iosif domn, ca Faraon.

După mulţi ani de griji şi de uitări,
Mânaţi de lipsă mare şi de foame,
Cei zece fraţi pornesc către Egipt
S-aducă pâine la copii şi mame.

Ajunşi la domnitor i se închină
Ca stelele din visul dus cu anii,
Iar el cu gânduri bune îi încearcă
Le dă merinde dar le dă şi banii.

poezie de Florin Laiu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!