Curaj, o, rege al lacedemonienilor...

Cratesicleia nu putea accepta
ca oamenii să-i vadă lacrimile sau suferinţa:
păşea tăcută şi demnă.
Chipul calm nu trăda nimic
din agonia şi durerea ei.

Dar chiar şi aşa, pentr-un scurt moment nu s-a putut stăpâni:
înainte de-a se îmbarca pe oribila navă cu destinaţia Alexandria,
şi-a dus fiul la templul lui Poseidon,
şi-ndată ce-au rămas singuri
l-a îmbrăţişat cu blândeţe şi l-a sărutat
(el era "într-un mare necaz," spune Plutarh, "foarte zdruncinat").

Dar caracterul ei puternic a învins;
recăpătându-şi echilibrul, magnifica femeie
i-a spus lui Cleomenes: "Curaj, o, rege al lacedemonienilor!
Când ieşim afară de aici
nimeni nu trebuie să ne vadă plângând
sau comportându-ne-n vreun fel nedemn de Sparta.

Asta, cel puţin, stă în puterea noastră;
ceea ce ne-aşteaptă în viitor stă în mâinile zeilor."
Iar ea a urcat pe navă, îndreptându-se către orice
"stă în mâinile zeilor."

*Cratesiclea – regină spartană, mama regelui Cleomenes al III lea, a trebuit ca în timpul războiului Cleomenean, 229-222 î. e. n., purtat de Sparta împotriva Ligii Aheene şi a Macedoniei să meargă în Egipt pentru a fi ostatica lui Ptolomeu al III lea, aliatul Spartei, drept garanţie a sincerităţii fiului. A sfârşit prin a fi executată, dar nu înainte de a fi obligată să asiste la moartea celor doi nepoţi ai ei.

poezie de Constantine P. Cavafy, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

În Sparta

El nu ştia, regele Cleomenes, el nu îndrăznea –
el chiar nu ştia cum să-i mărturisească mamei sale
o asemenea cerere: condiţia lui Ptolomeu, pentru
garantarea tratatului, era ca ea să meargă în Egipt
şi să rămână acolo ostatică –
fapt foarte umilitor, chiar necuviincios.
Iar el trebuia să-i spună asta, însă ezita,
rostea un cuvânt sau două şi se oprea.

Dar magnifica femeie l-a înţeles
(auzise nişte zvonuri despre acel impas)
şi l-a încurajat să-i vorbească deschis.
Şi a râs, spunând că desigur va merge acolo,
fericită că la vârsta ei înaintată
mai putea fi încă de folos Spartei.

Cât despre umilire – nu o atingea în nici un fel.
Desigur, un parvenit ca acel Lagid
nu avea cum înţelege spiritul spartan;
ca urmare, cererea lui nu putea umili
pe ea, o Doamnă de Neam Regal:
mama unui rege spartan.

*** Ptolomeu al III–lea al Egiptului ( din dinastia Lagizilor) a fost aliatul Spartei în Războiul Cleomenean,
229- 222 î. e. n., purtat de Sparta împotriva Ligii Aheene şi a Macedoniei.

poezie de Constantine P. Cavafy, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un prinţ din Libia de vest

Aristomenis, fiul lui Menelaos,
prinţul din Libia de Vest,
a fost în general bine văzut în Alexandria
de-a lungul celor zece zile petrecute acolo.

De dragul bunului său nume, s-a îmbrăcat ca grecii.
A acceptat cu plăcere onorurile,
dar nu le-a solicitat; era modest.
A cumpărat cărţi greceşti,
mai ales de istorie şi de filozofie
Dincolo de toate, era un om puţin vorbăreţ.

S-a răspândit vorba c-ar fi fost un gânditor profund,
iar asemenea oameni, se ştie, nu vorbesc prea mult.

Nu era deloc un gânditor profund sau ceva asemănător –
ci mai degrabă un om simplu, amuzant.
Şi-a luat un nume grecesc, s-a îmbrăcat greceşte,
a învăţat să se poarte mai mult sau mai puţin ca un grec;
şi tot timpul i-a fost teamă că şi-ar putea pierde
numele lui destul de bun
folosind aiurea cuvintele greceşti,
pentru ca apoi cei din Alexandria, după obiceiul lor cel rău,
să înceapă a râde de el.

De-aceea s-a mulţumit să folosească doar câteva vorbe,
îngrozitor de atent la sintaxă şi pronunţie;
şi-aproape o luase razna, fiindcă avea,
îmbuteliate, sub presiune, înlăuntrul lui, atâtea de spus.

poezie de Constantine P. Cavafy, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Caii lui Ahile*

Privindu-l pe Patrocles mort
– cel atât de viteaz şi de viguros, atât de tânăr –
caii lui Ahile au început să lăcrimeze;
natura lor nemuritoare s-a revoltat
în faţa acelei lucrări a morţii pe care trebuiau s-o privească.
Şi-au înălţat capetele, şi-au scuturat coamele,
au bătut pământul cu copitele
şi l-au plâns pe Patrocles, văzându-l fără viaţă, ucis,
doar carne şi-atât, cu flacăra spiritului stinsă,
dezarmat, fără suflare,
întors de la viaţă la marele Nimic.

Zeus a văzut lacrimile acelor cai nemuritori şi i-a părut rău.
"N-ar fi trebuit să fim atât de necugetaţi
la nunta lui Peleus," a spus.
"Mai bine nu v-am fi dăruit, nefericiţi mei căluţi.
ce treabă aveaţi voi acolo jos,
printre pateticile fiinţe omeneşti, jucării ale destinului?
Voi nu cunoaşteţi moartea, voi nu veţi îmbătrâni niciodată,
şi, totuşi, suferiţi pentru nişte dezastre efemere.
Oamenii v-au prins în cercul nenorocirilor care-i înconjoară."

Dar, de fapt, pentru osânda cea fără de sfârşit a morţii
curseseră lacrimile celor doi inimoşi cai.

* Balius şi Xanthus - doi cai mitologici, nemuritori, au fost darul lui Poseidon pentru Peleus la nunta acestuia cu zeiţa ocenelor, Thetis. La rândul lui, Peleus a dăruit bidivii fiului său Ahile, care, mai târziu, i-a folosit la carul lui de luptă în timpul Războiului Troian.

* "În Iliada 17.474-8, Automedon, conducătorul carului lui Ahile, afirmă că numai Patrocle era capabil să-i stăpânească deplin pe aceşti cai. Când Xanthos a fost mustrat de îndoliatul Ahile pentru că a permis ca Patrocle să fie ucis, Hera i-a acordat lui Xanthos darul vorbirii, ceea ce a încălcat legea Divină, permiţând calului să-i spună că un zeu l-a ucis Patrocle şi că un zeu îl va ucide pe Ahile. După moartea lui Ahile, furiile l-au lovit pe calul insolent." – Wikipedia

poezie de Constantine P. Cavafy, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prince

Era crescut, de mic, şi îngrijit
ca fiu al unui mare campion
ce nu ştia ce-nseamnă abandon
la cursele de cai ce l-au călit
în Albion.

Iar mama lui, pur sânge englezesc,
fusese,-n tinereţe,-o mare stea
ba, chiar şi-acum, bătrână, tot putea
s-arate celor ce o îngrijesc
valoarea sa.

Căci fiul ei, un mânz promiţător,
era de-acum, doar la un an, frumos,
puternic, ne'nfricat, ambiţios,
şi se vădea a fi un luptător
periculos.

Iar Prince era, nu doar un nume dat
la naştere, aşa cum l-a primit,
era chiar numele cel potrivit
urmaşului atât de talentat
şi de iubit.

Acum, el vede ochii-ngrijoraţi
ai unui medic, tânăr specialist
în boli precum a lui şi, sufletist,
îi mângâie cu vorbe ca-ntre fraţi.
E foarte trist,

Căci boala lui a început demult,
din noaptea când o ploaie l-a surprins
şi i-a adus, în sânge, foc nestins
ce-l mistuie şi-l afectează mult.
Se simte-nvins.

Iar Lady, cum o ştie el de mic,
e tristă şi mai plânge-atunci când el
refuză şi grăunţe, orice fel,
nu poate să mănânce mai nimic,
iar orz, defel.

Dar azi, i-a amintit, în lung discurs,
de-nvingători, de tatăl, mama sa,
şi l-a convins că, numai dacă vrea,
în lupta lui, ca-n orice alt concurs,
Va câştiga.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Înainte ca Timpul să-i altereze

În ora despărţirii erau plini de tristeţe.
N-au dorit-o: împrejurările-o făcuseră necesară.
Nevoia de a-şi câştiga existenţa l-a forţat pe unul dintre ei
să plece departe – New York sau Canada.

Dragostea pe care-o simţeau nu mai era proaspătă;
atracţia dintre ei încet-încet scăzuse,
atracţia scăzuse simţitor.

Dar să fie separaţi... nu asta era ceea ce doreau.
Împrejurările hotărâseră. Sau poate Soarta
a apărut ca un artist şi-a decis să-i despartă acum,
înainte ca sentimentele lor să moară complet,
înainte ca Timpul să-i altereze:
să rămână întotdeauna pentru celălalt ceea ce fuseseră,
o fiinţă frumoasă de douăzeci şi patru de ani.

poezie de Constantine P. Cavafy, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mihai: Ah, deci, asta te-a deranjat atât de mult, că i-ai văzut împreună, la masă, la restaurant.
Lucian: Nu, doar asta, nu... Dacă ar fi fost doar atât, tot nu m-ar fi de-ranjat atât de mult, însă la un moment dat, ea l-a îmbrăţişat şi l-a sărutat! Chiar acolo, la restaurant! De faţă cu mine, poate special ca s-o văd eu, sau... nici nu ştiu de ce. Şi am reacţionat cum n-ar fi trebuit!
Mihai: L-a... sărutat?! Lia?! Pe... Sid?!
Lucian: Da... La naiba! Chiar l-a sărutat... Nici acum nu-mi vine să cred că într-adevăr a făcut asta! Curată nebunie! Mă tot întreb de ce, dar nu înţeleg...
Mihai: Luci, calm, te rog!
Lucian: Sunt foarte calm, Mihai. Sau voi fi, de îndată... Lasă-mă, că-mi revin imediat... Pentru că nu mai vreau să mă gândesc la nimic! Toate astea sunt lipsite de orice sens. Şi v-am promis solemn, vouă şi-n primul rând chiar mie, că nu voi mai face nimic prosteşte şi am de gând să-mi ţin cuvântul dat, aşa că, gata! Rămân indiferent la orice; nu mă mai interesează! Nimic! Sau aşa ar trebui, să nu mă intereseze, deloc. Nu ştiu în ce măsură reuşesc, însă mă străduiesc, serios...

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Golgota - justiţia umană

Ierusalim
e noapte
şi florile reci ale nopţii
lucesc sus pe cer
ca
o cunună de cuvinte
ce
ţi se aştern pe buze
pe
aripi de vis
chiar la Caiafa
marele preot
unde
Isus e legat
şi El
se scaldă-n tăcere

El
Lumina ce
ne lumineză lumina

preoţii
cei mai de seamă
bătrânii şi cărturarii
căutau o acuzaţie demnă de luat în seamă
dar
nimic
nu se găsea

Isus
era nevinovat
mai curat ca picurul de rouă

doi martori
au venit mai pe urmă
şi
iată ce-au mărturisit

Omul acesta a zis
Eu pot să stric Templu Lui Dumnezeu şi
iarăşi în trei zile
la loc să-l zidesc
iar
marele preot
s-a sculat în picioare
şi i-a zis Lui Isus
nu răspunzi nimic la ceea ce
mărturisesc aceştia
împotriva Ta

Isus
tăcea
dar
marele preot
a izbucnit

te jur
în Numele Dumnezeului cel viu să
ne spui
dacă eşti Hristosul Fiul Lui Dumnezeu

da sunt
şi mai mult
vă spun că veţi vedea pe Fiul Omului la
dreapta Lui Dumnezeu şi venind pe norii cerului

a hulit
a strigat marele preot şi
şi-a rupt hainele
acum aţi auzit hula Lui

şi-a rupt hainele şi-n ochii Lui Dumnezeu
rupte
au rămas
căci el Caiafa marele preot nu stătea înaintea
vreunui om
ci
stătea înaintea Creatorului întregului Univers
a
Celui ce a zidit
şi munţii
şi marea
şi zborul şi umbra
viaţa şi omul
făptura mâinilor Sale

căci El
Osânditul
era
Fiul Lui Dumnezeu
Marele nostru Creator
Cel ce i-a spus lui Moise
Eu sunt
Cel ce sunt

de aceea
Hristos i-a spus lui Caiafa
veţi vedea
pe Fiul Omului la dreapta puterii Lui Dumnezeu
şi
venind pe norii cerului

Hristos
i-a pus sub ochii minţii cheia puterii Sale
dar mândria lui Caiafa
l-a împiedecat s-o vadă
şi
marele preot s-a prăbuşit în mândrie şi ură
şi
i-a întrebat pe cei din jur
ce credeţi

e vinovat
să fie pedepsit cu moartea

dar
pentru ce
pentru că a spus
veţi vedea pe Fiul Omului
venind pe norii cerului

şi
preoţimea lui Israel
şi aprozii
l-au scuipat în faţă şi
cu pumnii l-au plesnit
şi
l-au pălmuit zicând
Hristoase
proroceşte cine te-a lovit

ei
înţelepciunea lui Israel
l-au pălmuit
şi
l-au lovit pe Cel ce e
Înţelepciunea
adevărata Înţelepciune
ce
a creat şi ochii
şi văzul
palma şi degetele
auzul şi sufletul
El
Cuvântul Lui Dumnezeu

bătrânii lui Israel
şi marii preoţi
l-au
dus pe Isus înaintea Lui Pilat
iar el
l-a întrebat
eşti Tu
împăratul iudeilor

da sunt
i-a răspuns Isus
dar
nu i-a mai răspuns nimic la
acuzaţiile care i le aduceau preoţii cei mai de seamă
şi
bătrânii norodului

atunci
era un întemniţat vestit
numit Baraba
şi Pilat
care trebuia să elibereze un deţinut
i-a întrebat pe cei ce-l aduseseră pe Isus
pe cine voiţi
să vi-l eliberez
pe Baraba
sau pe Isus care se numeşte Hristos
dar
preoţii cei mai de seamă şi cărturarii au înduplecat norodu
să-l ceară pe Baraba
iar pe Isus să-l dea la moarte
astfel
că ei au strigat
pe Baraba
îl vrem pe Baraba
dar
ce să fac cu Isus
i-a întrebat Pilat
să fie răstignit
să fie răstignit
dar ce rău a făcut
i-a întrebat iarăşi Pilat

şi mulţimea a început şi mai tare să strige
să fie răstignit
să fie răstignit

văzând Pilat
că vorbele şi discuţiile cu mulţimea
nu ajută la nimic ci doar
strigătele norodului
se înteţesc şi mai mult
să fie răstignit
să fie răstignit
a
luat apă şi şi-a spălat mâinile
afirmând cu glas tare înaintea norodului
eu sunt nevinovat
de
sângele neprihănitului acesta
şi
tot norodul lui Israel care era prezent a strigat
asupra noastră şi
asupra copiilor noştri
să fie sângele Lui

Pilat
l-a slobozit pe Baraba
iar pe Isus l-a dat în mâinile lor
ca să fie
răstignit

legea
şi justiţia umană
eu sunt nevinovat de sângele neprihănitului acesta
dar totuşi
l-a dat să fie răstignit

poezie de Ioan Daniel Bălan (12 noiembrie 2018, Mănăştur)
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toată legea creştinească

Toată legea creştinească
Astăzi să se veselească
Că stea mare s-a ivit
Sus la sfântul răsărit
Şi străluce cu tărie
Vestind mare bucurie,
Că veşnicul Dumnezeu
A trimis pe fiul său
Să se nască-n Viflaem
Precum prorociri avem
Şi să facă o mântuire
De la veşnica perire
Lui Adam celui căzut
Cu tot neamul de demult
Şi cu celălalţi cu toţii,
Următori ai lumii, nepoţii
Legea sfânt-a Domnului,
Mântuirea omului.
La apus şi miazănoapte
Era întuneric foarte
Şi-n părţile luminate
Precum şi la miazănoapte
Că s-a născut pe pământ
Astăzi Mesia cel sfânt.
Ei au alergat să vadă
De ce e atâta rază
Şi l-au aflat înfăşat
Pruncul în iesle culcat,
Iar Fecioara lăudată
Lângă el sta suparată
Căci în Viflaem oraş
Nu şi-o căpătat sălaş.
Şi-a născut pe fiul sfânt
În iesle, jos pe pământ.
Irod, marele-mpărat
Auzind s-a supărat,
Din vorba celor trei crai
S-a făcut un mare vai
El toţi pruncii i-a tăiat
Câţi imprejur au aflat.
Găndită cu tiranie
Fiind mare la mânie
Gândită fară folos
Să taie şi pe Hristos.
Pe Hristos nu l-a tăiat,
Tatăl sfânt l-a apărat
Căci un înger i-a trimis
De-a spus lui Iosif in vis
De-a lui Irod cuget rău
Spre fiul lui Dumnezeu
Si-a zis către Maria
De s-a dus în Iudeia.
Până la Egipt s-aud dus
Cu dulcele prunc Isus.
Şi-a scăpat de moarte grea
Pe care Irod făcea.
Noi dorim ca să vă fie
La mulţi ani cu bucurie
La mulţi ani s-aveţi noroc
De naşterea lui Hristos.

folclor românesc
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucian: Bine, bine... Deci, rămăsesem singur în navă, iar în final, plictisit de atâta singurătate, am decis să ies în oraş, deşi cred că aş fi procedat mult mai bine dacă aş fi rămas în continuare liniştit în navă. Pentru că, ajuns aici, evident, am căutat-o pe Lia, însă la uşa camerei ei se afla deja Sid. Ea l-a întâmpinat zâmbitoare şi l-a invitat să intre. Însă nu au stat mult înăuntru. Iar când au ieşit, ea l-a luat de mână, ba l-a şi sărutat, deşi, e adevărat că numai pe obraz.
Maria: Deci, asta-i tot?! Doar pentru atât eşti tu atât de trist?
Lucian: Păi, ţi se pare puţin?
Maria: Sigur! Cine ştie ce au discutat ei doi în cameră, deci, l-a sărutat pe obraz în semn de recunoştinţă. Şi eu aş fi procedat la fel în locul ei, chiar dacă Nick ar fi fost de faţă în acel moment.
Lucian: Chiar ai fi procedat astfel? Şi?!
Maria: Şi nimic! Nick trebuie să înţeleagă că aşa sunt eu, am o fire năvalnică, deci, nu are motive să fie gelos, iar el este soţul meu; cât despre tine, tu ce motive ai? Să vedem! De moment ce presupun că încă nu i-ai spus nimic Liei...
Lucian: Nu, nu i-am spus nimic.
Maria: Luci, te bat! Când ai de gând să-i spui?
Lucian: Nu ştiu, blondo...
Maria: Păi, vezi?! Atunci, ce pretenţii mai ai?! Cât despre faptul că ea l-a luat de mână, nu văd nimic rău nici în asta! Şi eu te-am luat pe tine acum, nu de mână, ci de braţ, până am ajuns aici, în părculeţ.
Lucian: Serios?! Chiar m-ai luat pe mine de braţ? Tu?!
Maria: Da, pentru că te opreai după fiecare doi-trei paşi.
Lucian: Ciudat, nu-mi amintesc partea asta!
Maria: Păi, parcă erai în transă...
Lucian: Bine, e posibil să mă fi luat de braţ... Dar vezi, eu m-am plimbat de multe ori cu ea, însă numai o singură dată am luat-o de mână, iar atunci i-am cerut voie. Şi nu cred că Sid a procedat astfel. De fapt, el sigur nu i-a cerut voie, pentru că ea l-a luat pe el de mână!
Maria: Zău, Luci, te legi de orice amănunt, cât de minor ar fi el... Serios, n-ai motive să te porţi astfel!

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Plecarea tatei

în iarna ceea taica nu voia să moară
se zbuciuma pe laiţa sa din sărăieş
mereu ruga să fie dus cumva afară
să vadă de nu vin dinspre Făleşti...

sau poate-a fi cumva dinspre Ungheni
şi-oi claxona la poartă ca pe vremuri
eu, trup din trupul lui de Osoieni
şi sânge, şi suflare, şi blestemuri...

simţea bătrânul că de moarte-i încolţit
că-i rândul lui să-i cerce ascuţişul coasei
dar înainte de-a pleca spre infinit
voia ca să mai stăm pe prispa casei...

să bem în doi un ultim păhărel de vin
şi să ne luăm un bun rămas, fără cuvinte
şoptindu-mi cam pe unde-n ţintirim
ar vrea să-i facă popa loc printre morminte...

şi să-mi mai zică cât îi pare rău
că s-a-însurat cu alta, după moartea mamei
în rest, aşa pe semne vrut-a Dumnezeu
în zbucium şi framânt să-şi ducă anii...

dar n-a fost dat să fie. Am venit
când el zăcea-n sicriu şi-n resemnare
şi chipul lui cu-n zâmbet ostenit
parcă-mi şoptea o ultimă iertare...

în iarna ceea taica n-a murit
ci doar s-a dus de unde nu se vine
s-a dus să stea în aşteptare, liniştit
să facă fiul meu un loc alături. Pentru mine...

poezie de Iurie Osoianu (2 februarie 2013)
Adăugat de Iurie Osoianu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toată ceata

Toată ceata creştinească
Astăzi să se veselească
C-o stea mare s-a ivit
Sus, la mândrul răsărit.

Şi strălucea cu tărie
Vestind marea bucurie.
Că veşnicul Dumnezeu
A trimis pe fiul său

Să se nască-n Viflaem
Precum prorocit avem
Şi sa-i facă mântuire
De la veşnica pieire.

Lui Adam celui căzut
Cu tot neamul de demult
Şi cu-a Lui celui cel sfânt
Următori a lui nepoţi.

Mântuirea se vesteşte
Precum steaua străluceşte,
Sus la sfântul răsărit
Sfânta lege s-a ivit.

Legea sfântă-a Domnului,
Mântuirea omului.
La apus şi miazănoapte
Era întunerec foarte

Iar la răsărit lumina
Sfânta lege, rădăcina,
Sădită de Dumnezeu
Prin cel iubit fiul său.

Astăzi Mesia cel sfânt
S-a născut jos, pe pământ
Şi asta ne-a dovedit
Trei crai de la răsărit.

Aur, smirnă şi tămâie
S-au adus cu bucurie
Şi cu smirnă s-a-nchinat
Cerescului împărat.

Păstorii ţin mărturie
C-au văzut ce va să fie
Şi-aleargă ca să vază
Ce s-arată atâta rază.

Şi-l aflară înfăşat,
Pruncu-n iesle îi culcat,
Iar Maica sa preacurată
Lângă El stă supărată

Căci în Viflaem oraş
Nu şi-a căpătat sălaş
Şi-a născut pe fiul sfânt
În iesle, jos, pe pământ

Irod marele-mpărat
Foarte rău s-a supărat
De vorba celor trei crai,
S-a făcut un mare vai.

Dar şi Iuda cel viclean
S-a făcut mare duşman
Vrând pe Hristos, fiul sfânt
Să-l piardă de pe pământ.

Pe toţi pruncii i-a tăiat
Ce împrejur a aflat,
Dar Tatăl sfânt minunat
Pe Hristos l-a apărat

Căci un înger a trimis
De-a spus lui Iosif în vis
De-a lui Irod cuget rău
Spre Fiul lui Dumnezeu.

Şi de-acum prin vecie
Mila Domnului să fie
Tuturor de-o bucurie
Şi de-o mare veselie

folclor românesc
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iona şi kikayonul

Când Domnul l-a trimis
În misiunea sa de profet
Iona s-a îmbarcat la Iope
Să fugă departe la Tarsis.
S-a acuns în cală şi s-a culcat
Ca un fiu risipitor şi nepăsător
Faţă de harul primit.
Precum un copil dezmierdat
S-a lăsat apoi aruncat în mare
Într-un un roller coaster marin,
Care l-a urcat pe talazuri înalte
Si l-a coborât la temeliile munţilor,
Iar el s-a speriat de moarte,
Încât trei minute au părut
Trei zile şi trei nopţi nesfârşite;
A strigat şi s-a rugat către Domnul,
Şi a promis că va fi ascultător,
Că va împlini toate făgăduinţele
Dacă se va vedea acasă,
La tempul cel sfânt!
Mila lui Dumnezeul l-a salvat,
Iar Iona şi-a spus tăios profeţia
Îngrozind cu moartea pe niniveni.
Dar profeţia lui nu s-a împlinit,
Căci Domnul s-a îndurat
De ceilalţi copii, care nu ştiau
Să deosebească dreapta de stânga lor.
Iona s-a îmbufnat, s-a supărat
Şi n-a vrut să se întoarcă acasă,
Dând din picioare în plin soare.
Atunci, Dumnezeu i-a dăruit
Un kikayon colorat şi umbros,
De care Iona s-a bucurat,
Dar tot capricios a rămas.
Văzând că este un copil
Alintat, Domnul i-a luat
Kikayonul şi l-a certat!

poezie de David Daniel Adam (24 august 2020)
Adăugat de David Daniel Adam
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sfârşitul lui Antoniu

Dar când a auzit femeile jelind,
deplângându-i soarta nefericită –
doamna cu gestica ei orientală
însoţită de sclavele care vorbeau o greacă stricată –
mândria din sufletul lui s-a revoltat,
sângele roman s-a înfiorat de dezgust
şi tot ce venerase orbeşte până atunci –
viaţa lui tumultoasă din Alexandria –
i se părea acum ceva anost şi îndepărtat.

Iar el le-a cerut "să înceteze văicăreala,
acel fel comportament este nepotrivit.
Ele ar trebui să-i înalţe cântece de laudă
pentru ca fusese un mare conducător,
un om bogat şi curajos.
Iar dacă acum a căzut, n-a căzut ruşinos,
ci ca un roman învins de un alt roman."

poezie de Constantine P. Cavafy, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Xerxes: Sacrificiul tău va fi lipsit de glorie. Voi şterge însăşi amintirea Spartei din istorie! Toate pergamentele greceşti vor fi arse. Le vom scoate ochii şi le vom tăia limba tuturor istoricilor şi scribilor greci. Iar cinstirea Spartei sau a regelui Leonidas va fi pedepsită cu moartea! Lumea nici măcar nu va afla că aţi existat!
Regele Leonidas: Lumea va afla că nişte oameni liberi s-au opus unui tiran, că cei puţini s-au răzvrătit împotriva celor mulţi, şi înainte ca bătălia să ia sfârşit, că şi un rege cu puteri de zeu poate fi învins.

replici din filmul artistic 300 - Eroii de la Termopile
Adăugat de Andreea Tanase
Comentează! | Votează! | Copiază!

Deci, să rămână în Institut câteva minute, cel mult un sfert de oră, aşa spusese directorul. Bun. De acord; să rămână. Asta îi convenea şi lui. Putea însă măcar să rămână liniştit? Nu, bineînţeles... Fetele parcă-l miroseau, sau îi ghiceau prezenţa; se văzu din nou încolţit de mai multe domnişoare, toate din Institut. Le cunoştea pe toate, deşi nu-şi amintea numele fiecăreia. Insistau să meargă cu ele la discotecă; discoteca Institutului, mai ales că era seară... Şi din nou această scenă se petrecu în faţa domnişoarei consilier Lia, spre dezavantajul lui. Ce jenant i se părea; lui... ei nu-şi putea da seama cum i se părea. Reuşi totuşi să scape din îngrămădeală, înainte de a se sfârşi sfertul de oră, iar Lia să plece singură, fără el şi body-guarzi. Timid, i se alătură. Îi era necaz că păţea mereu astfel, mai ales în prezenţa ei. Uşor ruşinat, se şterse cu batista de urmele de ruj lăsate de fete; nu era nevoie ca ea să-i spună că ar fi avut urme de ruj pe obraji, îşi dădea şi singur seama de acest amănunt inevitabil. O privi o clipă atent, suficient pentru a pricepe că era din nou furioasă; ochii ei albaştri scăpărau parcă scântei. De ce era oare furioasă?! Nu-şi dădea nici el seama! Dar nici ea. "Don Juan..." îşi repeta ea în gând, fără a spune nimic cu voce tare. Din fericire, nu păţise nimic uniforma lui. Acum ar fi avut alta de schimb; în navă, evident. Nu era însă nevoit să se înapoieze în navă, pentru a se schimba.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Domnişoara consilier; Lucian nu o-nţelegea; era dificilă... Dar şi ea gândea la fel, nu doar despre el... De ce venise oare?! Nici ea nu-şi putea explica... Iată-se însă singuri la bordul navei, pe puntea principală. Lucian o măsură cu privirea-i ageră, pătrunzătoare, ca de vultur. Ce altceva putea constata, decât ceea ce ştia deja, anume că era frumoasă; foarte frumoasă. Sau poate doar aşa i se părea lui?! Ba nu! Hotărât lucru: chiar era frumoasă, fără îndoială! Şi-n acel moment erau doar ei doi, singuri, pe puntea principală... Ce mult şi-ar fi dorit s-o strângă-n braţe, s-o sărute cu pasiune, să-i spună că o iubeşte; practic nu-l împiedica nimic, sau totuşi... Ce anume-l reţinea?! În minte i se conturară mai multe motive: Comisia Disciplinară, reclamaţia, refuzurile ei repetate, domnul Virgil Stancu, poate şi altele... Se strânseseră destule, iar toate acestea ridicau o barieră invizibilă între ei, dar de netrecut, care-i despărţea, îi îndepărta... Porniră spre ieşirea din navă. Lucian o ducea din nou acasă, cu aceeaşi maşină albastră a directorului.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rea credinţă

Motto: "Deşi suntem de acord cu multe lucruri relatate de Homer,
cu acesta nu suntem de acord... şi nici cu Eschil nu suntem
de acord, când el o face peThetis să spună că Apollo
a cântat la nunta ei, celebrându-i copilul:

‘cum că el nu se va îmbolnăvi niciodată, va avea o viaţă
lungă şi toate binecuvântările vor pogorî asupra lui;
iar când el a promis aceste daruri inima mea s-a umplut
de bucurie. Şi-am sperat că buzele divine ale lui Apollo,
cel fluent şi limpede în arta profeţiei, nu se vor dovedi false.
Însă el, care a proclamat aceste lucruri....
el este cel care mi-a ucis fiul...' "

(Platon, Republica, II-383)

Când Thetis şi Peleus s-au căsătorit
Apollo s-a ridicat de la somptuoasa masă a nunţii
şi a binecuvântat mireasa şi mirele
pentru fiul care se va naşte din unirea lor.
"Bolile nu-l vor atinge niciodată," a spus el,
"şi va avea o viaţă lungă."
Asta i-a plăcut foarte mult lui Thetis:
cuvintele lui Apollo, un maestru în profeţii,
părea o garanţie asiguratoare pentru copilul ei.
Iar când Ahile a crescut mare
şi toată Tesalia vorbea despre frumuseţea lui,
Thetis şi-a amintit cuvintele zeului.

Dar într-o zi au sosit nişte bătrâni aducând vestea
că Ahile a fost ucis la Troia.
Thetis şi-a sfâşiat mantia purpurie,
şi-a scos inelele şi brăţările,
aruncându-le-n ţărână.
Şi-n marea ei durere, amintindu-şi scena de la nuntă,
a întrebat ce punea oare la cale înţeleptul Apollo,
unde era acel poet care declama
atât de elocvent la banchete, unde era acel profet
când troienii i-au ucis fiul în plină tinereţe?

Iar bătrânii i-au răspuns că Ahile însuşi
a coborât la Troia
şi, împreună cu troienii, i-a ucis fiul.*

* Zeul Apollo, aşa cum se ştie, în timpul Războiului Troian, a fost protectorul troienilor, ajutându-i pe aceştia
în lupta lor cu aheii.

poezie de Constantine P. Cavafy, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un om bătrân

În colţul îndepărtat al cafenelei
stă un om în vârstă, cu capul aplecat –
singur, în faţa lui un ziar

Iar în banalitatea jalnică a bătrâneţii
el se gândeşte la cât de puţin s-a bucurat de anii
când era în putere, arătos şi plin de farmec.

Ştie că acum este foarte bătrân: vede, simte asta.
Şi, totuşi, parcă mai ieri era tânăr.
Timpul a trecut atât de repede, atât de repede.

Se gândeşte cum Bunul Simţ l-a tras pe sfoară,
cum, prosteşte, a crezut întotdeauna
în acele vorbe înşelătoare: "Mâine. Ai destul timp."

Rememorează cum şi-a înfrânat elanul, desfătările
la care a renunţat. Fiecare şansă pe care-a pierdut-o
îi ia acum în râs prudenţa.

Dar atâtea amintirii, atâtea gânduri
îi dau bătrânului o stare de ameţeală. Aţipeşte
cu capul pe masa cafenelei.

poezie de Constantine P. Cavafy, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dar motanul? E-hei! la dânsul nu se prea gândise. Şi, Doamne, mulţi fiori i-a mai vârât în oase motanul cela. Dar poate nu era în odaie. Ha? nu era. Nu. Orişicum, să mai aştepte puţin, să vadă, nu se mişcă nimeni, nu-l pândeşte cineva? Cum să nu-l pândească! Dar de când aşteaptă motanul prilejul să puie laba pe bietul şoricuţ. Dacă nu mâncase el caşcavalul, căci mirosul cela îi zbârlise şi lui mustăţile, păi nu-l mâncase tocmai pentru asta: să-l momească pe lacomul din gaură. Cu botul adulmecând, cu ochii galbeni şi lucioşi ca sticla, cu mustăţile întoarse, subţiri şi ascuţite ca oasele de peşte, stă neclintit după perna de pe divan şi-aşteaptă. L-a zărit. Uite-l, îi vede mărgelele ochilor. Iese? Iese oare? Da, da; aşa, încă un pas, încă unul, doi, aşaa!

Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântă, Când stăpânul nu-i acasă!
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nistor: Dom' director, aş putea ieşi puţin afară?
Traian: Ce-ai, Nis, te-a bătut soarele prea mult în cap? Nu vezi că suntem deja afară?
Nistor: Ah; nu afară din navă, afară din Institut doream să spun.
Traian: Cum?! Tu nu vezi ce-i aici?
Nistor: Ba da. Multă lume...
Traian: Exclus să ieşi din Institut la ora asta!
Nistor: Dar...
Traian: Am spus nu şi aşa rămâne!
Nistor: Bine, dom' director...
Traian: Ce-i, Nis?! Ce te nelinişteşte?
Nistor: Trebuia să vină cineva, dar încă n-a sosit. Mă gândeam că ar putea fi afară.
Traian: Cineva?! E foarte important pentru tine ca acest cineva să fie aici azi, să te vadă?
Nistor: Da, dom' director, foarte.
Traian: Ştii de ce nu poţi ieşi? Există riscul să nu te mai întorci la timp, sau să te înapoiezi întreg. Dar hai, să mergem împreună până afară.
Nistor: Poftim?! Mergeţi cu mine afară?
Traian: Ai auzit foarte bine. Ce nu fac eu pentru voi? Mai ales să nu fiţi trişti... Hai!
Nistor: Gata, dom' director; vin!

replici din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!