Stele-n mare

Într-o noapte când stelele alunecau în mare
Am ieşit în largul mării cu o barcă,
Iar ea dansa ca un copil pe apa sclipitoare,
Aplecându-se-n reverenţă pe valul de resacă.

Vâslind pe velurul lichid şi moale, violet,
Am jurat în splendoarea nopţii înstelate
Să fac curte unei anume fete, tot numai zâmbet,
Până când va ceda pasiunii mele-nfocate.

Uşoară, barca se legăna alintat şi tandru,
Iar în inima mea era atâta jind...
Într-un târziu am ajuns lângă-un flăcăiandru
Care stătea aşezat pe-o piatră, pescuind.

L-am strigat "Hei!" şi el a răspuns "Hei!"
"Cum muşcă peştele-acolo, la apă mică;
Ce crezi c-o să prinzi în cârligul undiţei,
Merlan, sardină, roşioară, sau plătică?

"În niciun fel" a zis el, algele, deşi n-au gheare,
Îmi încurcă firul, iar scoicile-ascuţite-l taie –
Îmi încerc norocul cu stelele căzute-n mare,
Acolo unde, cum vezi, toţi aştrii cereşti fac baie."

"La revedere!" de la el şi "La revedere!" de la mine,
Şi niciun chicotit în jur, nu s-a auzit nici pâs;
Atâţia oameni pescuiesc stele-n apele marine
Încât acest lucru chiar nu-i subiect de râs.

poezie de Roderic Joseph Quinn, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu se aştepta, dar când n-a mai fost nimic de privit, încât ochii ei nu mai aveau întrebuinţare, tocmai atunci o întâlni pe Zeiţa de smarald. În fiecare piatră verde e o mică Zeiţă care este în acelaşi timp marea Zeiţă a tuturor smaraldelor. Dacă eşti în piatră, ea pare întotdeauna mare, deşi n-ai cum s-o vezi, întrucât nu-i nimeni pe care să-l vezi şi nimic de privit. Zeiţa se află într-un fel acolo, dincolo de frontierele smaraldului, iar tu nu eşti niciunde şi n-ai traversat nicio frontieră. Te simţi ca un contrabandist, deşi nu faci niciun fel de contrabandă.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nestatornic

Cum oare copilu-i din mine şi nu-i cum sunt eu, partenera...
Şi gând ce-am precis doar al meu, nu-l respect, masca-mi pun, viziera,
Şi cum de sunt eu de atâţia de ani şi-uit de mine, mă întreb în oglindă,
Iar visul ce îl am l-am avut de copil, l-am trădat, trădător... se perindă?

Cum inima îmi spune -ce-i drept că o am- şi mintea, de-a mea, poate minte,
Iar dragostea pură rămasă la fel către acceaşi –se întreabă şi ea- ne dezminte
Şi naşterea vrută, adulată de toţi, de ce-o tot girăm să ne poarte
Amarul de ani şi ne zbatem să fim... Pentru ce subiect... Obiect, pentru moarte?

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (9 noiembrie 2013)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copil încă

E ziua mea de-ncepător, ca-ntotdeauna;
tot mi se spune, de-altul, ce să fac,
debusolat,
mai rău decât în prima zi de viaţă,
de când zac,
când nici nu mă ştiam de c-aş fi existat
şi tocmai de-aia, de atunci mă-nşirui boroboaţă-n boroboaţă
într-una, într-una.

Întreb din nou, plictisitor, aproape enervant,
ce oare mă aşteaptă iar
şi n-am niciun răspuns
de la Părinte...
veşnic tot reînvăţ abecedar
şi-s tot neajuns,
rămân mereu cu aceeaşi minte,
un minuscul de aspirant...

Strig, vreau, în gura mare, altă şi alta, jucării
şi nu am bani îndeajuns,
nu îmi pot ţine nici acum un echilibru;
cad, ca apoi să mă ridic,
iar dacă mult, ceva, îmi place, îl ţin ascuns;
cum cu plecările de-acasă, cu schimbat limbă, de un "déjà vu"
să iau, din alţii, pic cu pic,
tot de la cap, copilărind copilării.

Doar e, se pare, o mare diferenţă; timpu' e mai scurt un pic,
chiar fiecare zi şi noaptea-i şi ea scurtă
şi parcă-s păcălit de cei din jur,
ce nu-mi mai spun copil,
aşa cum sunt; că stau şi-acum în dormitor pe burtă
şi câteodată mai înjur...
nu simt, din propriul mine, cunoscut, niciun exil!
Sunt sufletul la fel de pur, am rămas neînţeles, tot mic!...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (1 iunie 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atracţie fatală

Eram un flăcăiandru la prima îmbarcare,
M-au numit mus şi a doua zi-am ieşit pe mare...

Io-ho-ho, mardeiaşii mei, trageţi tare!

Deşi nava abia trecuse dincolo de far,
Genunchii-mi tremurau, faţa-mi era de-un gri-murdar;

M-am târât până la căpitan şi, plângând ca idiotul,
L-am implorat să mă debarce-odată cu pilotul,
Pentru-a ajunge cu pilotina cât mai iute pe uscat,
Acolo unde pământul sub talpa omului stă nemişcat.

Căpitanul a râs în hohote şi-a strigat în gura mare,
"De-acum, băiete, până la moarte te vei legăna pe mare;
Ei îi aparţinem toţi – fulgii de spumă şi bolta cea albastră,
Vântul şi valurile – vei simţi curând că nava-i casa noastră."

Ajuns apoi timonier, am jurat cu mâna pe catarg
La fiecare voiaj că va fi ultimul pe care-l fac...
Făceam legământ după legământ, cu-ncredere şi cu curaj,
Că nu voi mai fi vreodată membrul niciunui echipaj...

Cum, zici că nava "Castelul" va părăsi-n curând acest port
Cu destinaţia Puget Sound? E vreun post vacant la bord?.
"Eşti bătrân!"... Dar cunosc marea bine, nu-s un veleitar...
Am auzit că pe "Bătrânul" e nevoie de bucătar!...

Da, pot pentru douăj de-oameni pune masa şi găti...
Nu-i aşa că, lăudat fie Domnul, mă puteţi încă folosi?...
Oh, mi-au mai rămas puţini ani de trăit sub soare
Şi-acolo vreau să mor şi să fiu înmormântat – în mare!

poezie de Harry Kemp din Cântece şi balade marinăreşti, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Feciorul de împărat a pornit ca primejdia, s-a dus ca pedeapsa lui Dumnezeu, s-a bătut cum se bate, cum numai el se bate şi, când în a treia zi au crăpat zorile, iarăşi a fost la curtea împărătească, sosind cu inima stâmpărată prin luptă şi cu ea plină de dor neastâmpărat să ştie ce şi cum, de când s-a dus! Hei! dar ce-auzi? ce văzu? îmi vine nici să nu mai povestesc când văd atâta răutate, atâta suflet fără milă, şi urâtă, şi supărăcioasă, şi grozavă treabă, încât nici nu se poate spune fără ca să răsufli o dată cu greu! Adică a fost aşa: în clipita când stelele se strâng pe cer, când feciorul de împărat era numai trei paşi de la poarta curţii, s-a întâmplat întocmai precum a fost zis Lăptiţa: doi feţi-frumoşi, feciori de împărat, unul ca altul, cu păr de aur şi cu luceferi în frunte. Dar era ca lumea să nu-i vadă. Vitrega, rea precum era în gândul ei, în pripă puse doi căţei în locul copiilor, feţi-frumoşi, iar pe copiii cu părul de aur şi cu steaua în frunte îi îngropă în colţul casei, tocmai la fereastra împăratului. Când feciorul de împărat intră în casă şi cercă s-audă şi să vadă, n-auzi nimic, ci văzu numai pe cei doi căţeluşi, pe care vitrega i-a fost pus în patul Lăptiţei.

Ioan Slavici în Doi feţi cu stea în frunte
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Drumul vieţii

Am drumul vieţii în faţă,
se-ngustează, e în ceaţă,
cui să fac de-acum demers,
c-aş vrea să mai am de mers,
îmi e drag să-l văd lărgit,
chiar de nu e pietruit,
la el singur să lucrez
să pot să mi-l asfaltez
aşa cum îmi place mie
să fac viaţa poezie.
Liniştit, la bătrâneţe,
nepoţilor dau poveţe,
să-i încânt şi să-i descânt,
în viaţă să-şi ia avânt,
aşa cum, copil fiind,
eu mi-am croit drum muncind,
iar în anii tinereţii
am simţit tumultul vieţii,
n-a fost deloc generoasă,
am făcut-o eu mănoasă,
norocul n-a fost cu carul,
am primit cu degetarul,
prin trudă şi isteţime
l-am ţinut legat de mine,
a simţit a mea prezenţă,
curaj şi perseverenţă.
Eu la nimeni n-am cerut,
dar am dat cu împrumut,
singurel m-am descurcat,
n-am ajuns de râs în sat,
am mâncat când am putut,
am băut când am avut,
dar altuia n-am cerut,
nimeni n-a văzut c-am plâns,
am oftat doar pe ascuns,
la durere n-am zis pâs,
iar în faţa lumii-am râs.
Acum am îmbătrânit,
dacă plec... merg fericit,
îmi iau cu drag bun rămas
că în urmă-mi ştiu ce las!

poezie de Petre Prioteasa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce folos că încă mai trăiesc

Ce folos că încă mai trăiesc
Dacă-n mine e numai durere,
Stau mereu şi-astept acea zi
Când îmi vei şopti la revedere.

Mintea mi-e mereu în aşteptare,
Totu-n jur îmi fulgeră şi plouă,
Parcă simt că acuş mă vei lovi
Şi-mi vei rupe inima în două.

Parcă văd cum vei privi la mine
Şi-mi vei frânge sufletul zâmbind,
Iar când vei pleca pe urmă acasă
Te vei îneca de dor plângând.

Voi rămâne singur iar pe lume,
Ştiu precis c-o să mă părăseşti,
Nu te vei gândi nici o secundă,
Chiar dacă în suflet mă iubeşti.

poezie de Constantin Sandic
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Marea Cea Mai Mare

Ne-am dus, eu şi sufletul meu, să ne-mbăiem în mare cea mare,
Ajungând la ţărm am început să căutam un locşor pustiu şi liniştit.
Cum mergeam, am văzut un om stând pe o stâncă cenuşie;
Lua dintr-un sac praf de sare şi-l arunca în mare.

"Acesta este un pesimist," a spus sufletul meu,
"Să părăsim acest loc. Nu putem face baie aici."

Am mers până când am dat de-un golfuleţ.
Acolo am văzut un om stând pe o stâncă albă;
Ţinea-n braţe o cutie pentru bijuterii,
Din care lua zahăr şi-l arunca în mare.

"Iar acesta este un optimist," a spus sufletul meu,
"Nici acesta nu trebuie să ne vadă trupurile goale."

Am plecat mai departe.
Pe o plajă am văzut un om ridicând un peşte mort
Şi, cu infinită grijă, depunându-l iarăşi în apa mării.

"Nu putem face baie-n faţa lui," a spus sufletul meu,
Acesta este un filantropist."
Şi-am plecat mai departe.

Am ajuns într-un loc unde un om îşi urmărea umbra pe nisip.
Veneau valuri uriaşe şi i-o ştergeau,
Dar el tot continua îndârjit s-o urmărească.

"E un mistic," a spus sufletul meu, "Hai, să-l lăsăm în pace."

Şi-am plecat, şi-am mers până când am văzut un om care, tăcut,
Aduna spuma mării şi-o depunea într-un potir de alabastru.
"El este un idealist," a spus sufletul meu,
"În nici un caz nu trebuie să ne vadă goi."

Şi-am tot mers. Deodată, am auzit o voce plângând,
"Aceasta este marea. Aceasta este marea cea adâncă.
Aceasta este mare cea vastă şi atotputernică."
Iar când am ajuns în locul de unde venea vocea am văzut un om
Cu spatele întors spre mare şi cu o scoică la ureche,
Ascultându-i acesteia murmurul.

Şi sufletul a spus, "Să mergem mai departe. Acesta este un realist,
Omul care întoarce spatele întregului pe care nu-l poate cuprinde
Pentru a da atenţie unui fragment.

Am mers încă mai departe. Şi într-un loc buruienos, printre pietre,
Era un om cu capul băgat în nisip.
I-am spus sufletului meu, "Putem face baie, el nu ne poate vedea."
"Dimpotrivă," mi-a răspuns sufletul, "E cel mai letal dintre toţi.
Acesta este un puritan."

Atunci o tristeţe mare s-a lăsat pe chipul sufletului meu
Şi-n vocea lui.

"Să plecăm," a spus, "Pentru că nu există niciun loc
Îndeajuns de ascuns şi de singuratic unde să putem face baie.
Nu vreau ca acest vânt să-mi ridice părul auriu
Sau să-mi dezgolească pieptul alb,
Nu vreau ca lumina să-mi dezvăluie goliciunea trupului sacru."

Aşa că am plecat să căutăm Marea Cea Mai Mare.

poezie celebră de Khalil Gibran, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gândurile bătrânului pescar

O, valuri limpezi, deşi-mi atingeţi trupul cu mângâieri de pluş,
Deşi vă petreceţi calm sau avântat ca în zbor o rândunea,
În verile de demult, mai calde, dansul vostru era mai jucăuş,
Iar eu, copil, n-aveam nicio rană-n inima mea.

Nici mareea nu mai aduce peşte ca-n acele zile pline de candoare;
Sunt trist. Îmi lipsesc toate clinchetele făcute de căruţa care trecea
Pe drum, spre Sligo,-încărcată ochi cu macrou şi hering de vânzare,
Iar eu, copil, n-aveam nicio rană-n inima mea.

Iar voi, fete mândre, nu mai sunteţi la fel de blonde, s-a pierdut şi-acel fior
Încercat de fetele altor veri când vâsla, lovind apa, se-auzea
Sau când seara, printre năvoade, paşii lui călcau peste pietriş, sonor –
Iar eu, copil, n-aveam nicio rană-n inima mea.

poezie de William Butler Yeats, 1865 - 1939, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Simferopol

un loc unde aş vrea să mă întâlnesc cu tine

acolo bărbaţii şi femeile îşi dau întâlniri de taină
iar clădirile sunt făcute din umbre
un deja-vu cu miros de mare şi seară

un miez de nedesfăcut în care mă oglindesc,
iar tu te uiţi la mine de dincolo
şi ştii cine sunt
încalc orice regulă, îmi permit să fiu
vampir,
şarpe, undă sau cerc
iar
în camere vopsite cu albastru, vopsite cu paseri şi flori
mă ţii de mână acceptând cruzimi inimaginabile
nimeni nu ne dă afară de nicăieri pentru că, hei,
suntem în vacanţă, suntem incorecţi şi rataţi
atât de veseli
încât cerul pogoară peste noi fără niciun fel de ezitare.

poezie de Irina Lazăr
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vechea mea barcă de pescuit

Vechea mea barcă-i trasă acum
Pe malul fluviului cu luxuriante ape,
Unde ierburile se îndoaie-n vânt
Şi unde vin vitele să se adape.

Această barcă ruginită şi uzată,
Pe care velele n-o mai încunună,
Nu va mai pluti niciodată iarăşi –
Pe vreme bună sau pe furtună.

Scândurile şi coastele-s frânte,
Scorojită şi crăpată-i podeaua,
De pe borduri i s-a desprins
Acum mulţi, mulţi ani vopseaua;

Carena-i găurită aproape peste tot,
Deschizând uşi vântului care o sugrumă.
Şi ce vitează erai când te-am lansat
La apă acum atâţia, atâţia ani în urmă,

Când forma-ţi zveltă şi prova tăiată fin
Despicau unda ca un impetuos delfin;
Erai vopsită-n nuanţe de alb, de castaniu
Şi de verdele frunzei de pin.

Ai fost triumful, ai fost mândria mea,
Gloria şi marele răsfăţ al inimii mele!
Companioana mea din anii tinereţii,
Când am ridicat întâia oară velele

Şi fanionul sus, sus în vârf de catarg:
O flamură purpurie fluturând insistentă;
Îmi amintesc cum am înălţat prima velă,
Albă ca zăpada, în briza turbulentă,

Cum am plutit în aval pe fluviu, cum am ajuns
Împreună la marea cea mare!
Oh, minunatele bancuri de peşti!
Peşti din apele fluviului şi din mare

Bântuind – în bezna subacvatică,
Scăpărând – în vâltoarea buimacă!
I-am urmărit mereu şi pretutindeni,
I-am pescuit şi i-am adunat în barcă;

Am alergat mereu pe urma lor în largul mării
Călărind pe coama mareelor sărate,
Până când cuminţi, înveliţi în solzi argintii,
Poposeau în drifter, întinşi pe-o parte.

poezie de Isaac McLellan, 1806 –1899, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Reverenţă

Simt că nu-s vrut, pentru prezenţă,
Plictisitor, un emul poate,
Pierdut 'ntr-atâta dat din coate...
E timp să fac o reverenţă!

Nu-i important har, competenţă,
Că peste tot familii-s, triburi,
Haite feroce; cor de triluri
Se înalţă afon... Vreau reverenţă!

E ca la şcoală; nu-i absenţă,
Că nu-i vreun bai, totul se-ascunde
De ai talent de-a nu răspunde,
Ce nici nu ştii... Dai, reverenţă.

Toţi, peste tot îşi dau licenţă,
Ca-ntr-o prostie aliterată,
Îşi diplomând titlu-n erată,
Fără vreun gând de... reverenţă?!

Căci cum poţi să nu ai clemenţă,
Când tot se minte; titluri, nume
D-experţi mistificanţi, anume
Reciproci toţi, în reverenţă....

Totu-i într-o efervescenţă;
Potenţă-n fals, furt de valoare,
Într-o cadenţă îngrozitoare
Decadenţă, deci nu reverenţă!

Speranţa-i încă la decenţă;
Eminenţa s-aibă iar cătare,
Cum fluorescenţa-i bob din floare
Şi pom dă fruct... cu reverenţă!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (21 august 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt egoist

ai perfectă dreptate
dar ce pot face
lumea mea începe cu mine
şi se termină asemenea
nu e o pretenţie absurdă
e doar lumea mea
până când voi mai ţine minte ceva
până când uitarea mă va uita
până când moartea mă va despărţi de ea
un jurământ frecvent
la fel de folosit precum eternitatea
în a defini o boală gravă
nu ca o tromboflebită de sinus cavernos
dar la fel de letală
în niciun caz contagioasă
deşi se ia prin sărut
de la o inimă la alta
sau prin atingere de suflete
nu e religie deşi este esenţa dumnezeirii
dar şi a păcatului
un paradox prin care lumea înaintează
în sfârşit o axiomă clară
pe care nimeni nu o poate demonstra
deşi toată lumea începe şi se sfârşeşte odată cu ea

într-un anume fel asemănător firii mele
egocentrice

recunosc că trăiesc totul prin mine
nimic din ce nu mă pătrunde
nu există
nici cerul nici marea nici himalaya
nici măcar podişul gobi
sau gândacii de colorado
(un fel de gangsteri ai cartofului)

toate minunile
toate deşertăciunile
trăiesc atât cât eu le pot trăi
e ca şi cum aş reuşi să înghesui infinitul într-o clipă
deşi nu mai am nevoie de ea

iar lumea aceasta
a mea
începe cu mine
dar fără tine îmi pare goală

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Annabel Lee

În urmă cu mulţi ani, în vremurile de demult,
Într-un regat la marea de la miazăzi
Trăia o fată, cum poate vă este cunoscut,
Cu numele Annabel Lee;
Iar fecioara asta avea un singur vis,
S-o iubesc şi ea iubirea-mi să poată-împărtăşi.

Eram un copil, iar ea o copilă
În acest regat la marea de la miazăzi,
Dar ne iubeam c-o iubire mai mare decât iubirea –
Eu şi frumoasa Annabel Lee –
Cu o iubire la care chiar serafimii din Paradis
Ar fi putut râvni.

Din această pricină, demult,
În acest regat la marea de la miazăzi,
S-a lăsat într-o noapte-un vânt rece,-îngheţând-o
Pe frumoasa mea Annabel Lee;
Apoi, au venit rudele-i de neam înalt
Şi de lângă mine, cât ai clipi,
Au luat-o şi-au închis-o într-o criptă
În acest regat la marea de la miazăzi.

Îngerii din Paradis, mai puţin fericiţi,
Ne invidiau, iar pizma lor noi n-o puteam opri –
Da! Din acest motiv (toţi oamenii ştiu)
În acest regat la marea de la miazăzi
S-a lăsat dintr-un nor un vânt rece,-îngheţând-o
Pe iubita mea Annabel Lee.

Dar iubirea noastră era mai presus
De iubirea celor mai în vârstă decât noi –
A celor mult, mult mai deştepţi decât noi –
Şi nici îngerii din cerurile de sus,
Nici demonii din adâncurile mării sidefii
Nu-mi vor putea despărţi sufletul de sufletul
Frumoasei Annabel Lee.

Luna străluce doar pentru a-mi aminti
Pe frumoasa mea Annabel Lee;
Iar stelele răsar ca să-i revăd ochii
Frumoasei Annabel Lee;
Astfel, noapte de noapte, neclintit ca o stea,
Îmi veghez iubita, pe mireasa mea
Din cripta de lângă marea de la miazăzi –
Din acel mormânt de lângă marea de la miazăzi.

poezie celebră de Edgar Allan Poe, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Stelele la apus

Zăceam acolo întins pe nişte pături
Prea istovit să-mi pot capul înălţa,
Şi-o zi lungă şi fierbinte îmi trecea pe-alături,
Şi-mi doream să fi fost mort. Şi asfinţea.

Spre vest, lichid, aurul aluneca-n amurg.
Contemplam cum lumina zilei moare
Şi parcă simţeam cum stelele de pe cerescul crug
Îmi însoţeau inima într-o depărtare mare.

poezie de Henry Lawson, 1867-1922, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

"ţi-a crescut o gaură-n inimă"

au zis doctoranzii pe la vârsta copilăriei
şi eu am râs
fericit că voi avea
unde să mă joc cu nisip...
mai târziu
prin adolescenţă au decis
că am "o inimă într-o gaură"
şi am râs
aveam de acum
un fel de "black hole" a mea
unde putea încăpea
chiar o bucată de univers...
"teoretic nu prea exişti"
mi-au spus pe când
am devenit soldat
şi iar am râs
pentru că atunci am înţeles
că dacă eu sunt o iluzie
şi ei sunt o iluzie...
"gaura ta e atipică -ţine loc de cord
chiar de materie cenuşie ţine loc"
şuşoteau cardiologii
psihologii
psihiatrii
speriaţi de neînţelegerea lor
"a crescut atât de mult încât te-a dat afară din tine şi te-ai pierdut"
eu iarăşi am râs
bucuros fiindcă oricum
nu mă găsisem vreodată...
apoi tot ce era acolo
ca o enigmă nepământeană
s-a îndrăgostit de tine
de tot ceea ce eşti sau nu...
şi nu am mai râs niciodată
fiindcă atunci totul în mine
s-a umplut cu viaţă...
iar să râzi de iubire e un sacrilegiu
pedepsit cu uitarea...

poezie de Adrian Păpăruz
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dintre realităţi, unele se spun despre un subiect oarecare, dar nu sunt în niciun subiect, aşa cum "om" se spune despre un subiect om oarecare, dar nu este în niciun subiect; altele sunt în subiect, dar nu se spun despre niciun subiect (iar a fi în subiect numesc ceea ce, subzistând în ceva, dar nu ca parte, nu poate totuşi să fie în afara celui în care este), aşa cum o anumită cunoaştere gramaticală este în subiectul suflet, însă nu se poate spune despre niciun subiect, iar un alb anumit este în subiectul corp (căci orice culoare este într-un corp), însă nu se spune despre niciun subiect; altele, deopotrivă se spun despre un subiect şi sunt în subiect, aşa cum ştiinţa este în subiectul suflet, dar se şi spune despre un subiect, despre gramatică; altele, în schimb, nu sunt nici în subiect şi nici nu se spun despre un subiect, ca de pildă un om anumit sau un cal anumit, căci nici unul dintre aceştia, nici nu este într-un subiect, nici nu se spune despre un subiect. Iar în general cele individuale şi una la număr nu se spun despre niciun subiect, însă nimic nu se opune ca unele să fie în subiect, căci o cunoaştere gramaticală anumită face parte dintre cele ce sunt într-un subiect.

Aristotel în Categorii, 1a-1b (1994)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

La revedere

La revedere, cuibuşor
La revedere, balansor
La revedere, drag zăvoi
Ne va fi dor, mult dor de voi.

La revedere, apă lină
La revedere, lună plină
La revedere, cântătoare
Până la vara viitoare.

poezie de Gheorghe Ionescu din Picături de rouă (2005)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Luke: Hei, Peyton.
Peyton: Hei. Brooke a trebuit să plece mai devreme, deci o să vrea s-o suni.
Luke: Bine. Putem vorbi puţin?
Peyton: Ce s-a întâmplat?
Luke: Am minţit, OK? Nu pot ignora sărutul nostru.
Peyton: Lucas, Brooke e prietena mea cea mai bună. Şi e iubita ta.
Luke: Ştiu, dar...
Peyton: Dar nimic, bine? Asta e situaţia. Nu e corect faţă de ea. Ce s-a petrecut între noi doi nu înseamnă nimic. Îmi pare rău.
Luke: Peyton...(O sărută.) Vezi, înseamnă ceva.
Peyton: Dar nu trebuie.
Luke: Dar înseamnă.
Peyton: Lucas, te vezi cu Brooke.
Luke: Ştiu. Şi e minunată. Dar nu se compară cu tine. De când ai venit în camera mea şi mi-ai spus ce simţi pentru mine, m-am ascuns de mine începând o relaţie cu Brooke. Am evitat să fiu rănit iar. Nu mai vreau să mă ascund.
Peyton: Chiar dacă am putea fi împreună, ce te face să crezi că ar funcţiona?
Luke: Inima mea. Nu simte şi inima ta la fel?
Peyton: Ba da. Deci cum procedăm?

replici din filmul serial Ruleta destinului
Adăugat de Ionita Ioana
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ia uite-o pe Medi cu sarafanul ei

Când am avut întâlnirea de 25 de ani
de la terminarea liceului
m-am dus acasă
în oraşul în care m-am născut
nu ştiam ce rochie să mă îmbrac
ca să fiu cât mai frumoasă
şi atunci mama mi-a spus
"Ce-ar fi, Medi, să îţi iei sarafanul
cu care te duceai la şcoală?
l-am pus bine după ce ai fugit
de acasă
ca să iei viaţa în piept
l-am pus printre lucrurile frumoase
la care mă mai uit când şi când
ca să îmi reamintesc de acele vremuri
în care eram tânără
şi mă iubea taică-tău
ca pe o femeie frumoasă
ce-ar fi să-ţi pui sarafanul
acela pe tine?
Eu cred că te încape
şi acum"
Apoi a deschis uşile dulapului
şi a scos un geamantan vechi
pe care l-a desfăcut cu mare grijă
de parcă ar fi fost un seif
şi a scos uniforma pe care o purtam
la şcoală
avea chiar şi emblema
prinsă în piept
dacă mai e cineva
care să ştie ce e aia o emblemă
Uite şi banderola, mi-a spus
şi mi-a întins cordeluţa albă
pe care o împletise cu mâinile ei
atunci când era tânără şi frumoasă
şi tata îi trimitea scrisori
pe Strada Florilor
iar ea visa că va avea o fată
care se va numi
ca şi mine
Medeea,
iar eu am luat-o
şi mi-am prins-o în păr
sarafanul îmi venea de minune
parcă nici nu trecuseră
atâţia ani
eram din nou şcolăriţă
şi când m-am dus la liceu
toţi colegii au rămas încremeniţi
aproape nu le venea să creadă
că este adevărat
Ia uite-o pe Medi cu sarafanul ei,
se minunau care mai de care,
S-a întors la fel de tânără
ca atunci când a plecat
putem să ne pozăm şi noi cu tine?
Puteţi, bineînţeles că puteţi, doar am fost
colegi
am împărţit aceleaşi vise
cât încă mai visam
bineînţeles că puteţi!
Odată ajunsă în clasă
inclusiv domnii profesori
au vrut să ne pozăm împreună
parcă întineriseră deodată
erau numai zâmbet
domnii profesori
de la liceu,
apoi ne-am aşezat fiecare în banca lui
aşa cum stăteam înainte
şi domnul diriginte a început să strige
catalogul
fiecare aştepta cuminte la rând
striga prezent
după care îşi etala realizările
aveam chiar şi un secretar de stat
printre noi
vorbea foarte rar şi apăsat
conform rangului
pătruns până la lacrimi
de importanţa lui,
după el am urmat eu
nici că se putea moment
mai potrivit
şi dirigintele m-a întrebat
zâmbindu-mi cu subînţeles
ca unei şcolăriţe timide,
Ia spune, Medi, ce ai făcut tu
în tot acest timp
erai unul dintre cei mai buni copii
pe care i-am avut
ia spune,
unde ai ajuns?
La Voluntari, domnule diriginte,
i-am răspuns,
iar el s-a mirat, apoi mi-a zis,
Nu am auzit niciodată până acum
de Voluntari,
e un oraş mare? Unde-i
localizat?
Aş, i-am răspuns, este un orăşel prăfuit
de lângă Bucureşti, capitala
scumpei noastre patrii,
aproape cât o comună
dacă nu şi mai mic,
acolo
sunt profesoară
de copii invizibili
Cum adică invizibili? s-a mirat el
şi mai mult
Care nu se văd, i-am răspuns,
pentru că nu-i doreşte nimeni
şi atunci au devenit străvezii
ca o gelatină
asta am vrut să spun,
iar cea mai mare realizare a mea
este că pot încăpea şi acum
în acest sarafan,
Bineînţeles că
toţi au început să râdă
chiar şi domnul diriginte
dar apoi n-a mai râs
şi m-a întrebat,
Cum de a ajuns la Voluntari
o fată aşa deşteaptă ca tine?
Auzisem că ai terminat
Facultatea de Horticultură
şi faci grădini
pentru oameni bogaţi
care plătesc bine
nicidecum că eşti profesoară
tocmai la capătul pământului,
Tot grădini fac şi acum, i-am răspuns,
dacă înţelegeţi ce vreau să spun
iar dumneavoastră sunteţi primul
care ar trebui să înţeleagă
întrucât lucraţi cu copiii,
doar câ grădinile pe care le fac
de data asta
sunt mult mai frumoase
decât cele dinainte
au în ele
ceva sălbatic
şi viu
pentru că s-au născut din pământ arid
şi se luptă ca să supravieţuiască,
Foarte frumos, Medi, mi-a răspuns el
foarte frumos ai vorbit
şi profund
acum înţeleg de ce ai venit
îmbrăcată în uniforma
de liceancă
tu ai rămas la fel de copil
ca atunci când ai plecat
în timp ce noi am îmbătrânit
odată cu visele noastre,
Când m-am întors acasă
mama m-a rugat să-i dau sarafanul
ca să-l pună la loc
dar nu m-am mai putut dezlipi de el
m-am gândit să le fac o surpriză
elevilor mei
şi m-am dus aşa îmbrăcată
eram curioasă dacă mă vor recunoaşte
primul care m-a observat a fost Alex,
Ia uitaţi-vă, copiii, a zus el,
ne-a venit o nouă colegă,
sper că va sta cu mine în bancă,
Fugi de-aici, i-a răspuns Apostolea,
sigur va fi colega mea,
prima care s-a prins a fost Valentina
cum şi era de aşteptat,
Doamne, a zis ea, dar dumneavoastră sunteţi
doamna Medeea
credeam că ne-a venit o nouă colegă
şi când colo eraţi chiar dumneavoastră
cât pe ce să ne păcăliţi
Dar chiar aşa şi este, i-am răspuns,
eu sunt noua voastră
colegă
mă primiţi şi pe mine printre voi?
nici nu vă închipuiţi ce drum lung şi anevoios
am străbătut
ca să ajung aici

poezie de Florentin Gheorghe Sorescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!