Şi au numit-o Pământ

(Divorţul mondial) Varianta I

O simpla lume albă, în rochia-i de mireasă,
La malul unei mări în val de voaluri crem,
Tăcută lume vie, pierită luminoasă,
Se refugiase-n urma aceluiaşi blestem,

Atât de feminină, de voal, de cer, de mare,
Atât de diferită de armă, forţă, scop,
Ea, lumea construită spre-a fi nemuritoare
Urma să- nlocuiască al lumii nenoroc,

Sătulă de visarea la lumile de bine,
Uimită de puterea din răul cel avut
Cu greu înţelesese, negandu-se pe sine
Că n-a putea atinge acela absolut

Astfel se depărtase de lumea masculină,
Bărbaţii lumii celei cu vămile de fier,
Cedaseră-n partajul luminii de lumină
Tot ceea ce în despărţire, nefericiţii cer;

"Ne despărţisem în al noptilor ajun,
În doua lumi de neatins ne despărţisem,
Sperând să mai salvăm ce rămăsese bun,
Din miile de ani în care ne minţisem,

Şi-atunci, colinele acestea au rămas la noi,
Cu marea la picioare albăstruie,
Ei au păstrat toţi munţii-nzăpeziţi şi goi
Şi fierul l-au păstrat să îl supuie,

La noi sunt toate florile de mac,
Tot nouă ne-a rămas şi galben grâul
Încă supunem clipe, ei doar tac
Dar am pierdut atunci, definitiv pârâul,

Şi ca intr-un blestem fără de mâine
Sub vraja căruia cumva rămânem prinşi,
Pe apa ce ne-o daruiesc, noi le dam pâine
Vasali de buna voie, învingători învinşi,

Pe vechi înregistrări ascunse
Păstrăm îmbrăţişările bizare,
Din lumile de doi, întrepătrunse,
În care oamenii credeau în jumătăţi de soare,

Soarele-n astă lume rămâne-ncremenit,
Un tot în holograme ce-i pustiit şi rece,
Caci n-are unde merge, apus sau răsărit
Tot una-i sunt cât strălucirea niciodată-i trece,

Cum de-a trecut prin noi, în clipe de demult
O undă de tăcere o palidă muţenie,
Cum haosul de forme din ideal tumult
Am irosit într-o nătângă lipsă de sfinţenie?

Nu au ştiut copila nici cei mai învăţaţi,
N-au înţeles nici cei iubiţi dintre iubiţi,
Cum cei fără pacate primii au fost trădati,
Cum înţelepţii au fost primii păcăliţi

Şi chiar de-ar fi ştiut, ce-ar fi putut a face?
Când nimeni n-avea timpul şi nici fir de rusine,
Când hrana spirituală se împărţea în troace,
Într- un ospăţ vegan ce consuma din sine,

Ospăţul de dezastre, el alfa, ea omega,
Din serile pierdute cu întârziate cine,
În foametea minunii, care ne delega,
Un ospătar în ture, ce nu serveşte bine...

Căci nu ne mai iubeam demult de tot copilă,
Bărbatul şi femeia rămaşi doar amintire,
Damnaţi să se ascundă, speriaţi şi fără milă,
În rătăcirea lor de-a întâlni iubire,

Confuzii de visare şi de identitate,
Căzute în trădare şi grabă nefirească,
Captive-n obsesivă superficialitate,
Uciseră cea sacră, iubire omenească,

De doi, de el, de pentru totdeauna ea,
Dorinţele doar viruşi în programe
De supravieţuire într-o lume grea,
A sufletelor de doar zero, virgula zero unu grame,

Copiii nu-şi mai cunoşteau părinţii,
Puţinii fii rămaşi, uitau firesc de ei,
O nebuloasă, în care nici sfinţii
Nu mai ştiau lupta cu obsedaţii zei,

Aşa era copilă, căderea de atunci
Şi-aşa a fost rămasa sutele de ani,
Femeile trăiau fără de prunci
Bărbatul vânător pândea cu piatra bani,

Atunci ne-am împărţit pământul de durere,
Ne-am depărtat în două lumi nefericite,
Bărbaţi însinguraţi, femei stinghere,
Divorţul lumilor iubirilor licite;

Arar de-şi mai aduc aminte poate,
Bătrânele seducătoare de odată,
Cum tremurau pe cerurile toate,
Stele, la dragostea înfiripată,

Până când timpul, într-o trecere calină
Uitate le-a făcut pe toate-n preiubire,
Situându-le în era de lumină,
În care încă se credea în nemurire,

A dragostei, a jumătăţii pentru care
Nici sacrificiul unui ideal nu mai conta,
Nici crima nu era un preţ prea mare,
Aşa a fost, aşa a fost copilă, lumea mea."

Îşi prinse chipu-n palme şi ochii minunaţi
Priviră peste gânduri ca peste puntea lumii,
"Erau culpabili bună? Sau chiar nevinovaţi
S-au împletit frumosii cu nebunii?

Scrie în cartea albă, a viselor trecute,
Buna mea albă scrie c-au fost poveşti de vis,
Iubiri definitive, dorinţe absolute,
Cum au putut să fie atât de-uşor de ucis?"

"Cum au putut copilă? M-am întrebat cum poate
Iubirea vieţii tale să uite ca exişti,
Aşa s-a întâmplat copila mea cu toate
Iubirile trăite de oamenii cei trişti,

Nemuritor de trişti, neputincioşi să fie
Vreodată fericiţi până la nesfârşit,
Urcaţi în poala morţii, mizând pe veşnicie,
Lăsând să piară-n gânduri, tot ceea ce-au iubit,

Ea întindea o mână, îsi cobora privirea,
O vorbă să audă ca-n primul jurământ,
Cand el o învăţase să-şi murmure iubirea,
Ca mai apoi s-o uite, în goana din cuvânt,

Cât el privea din umbră, cum îi apune chipul
Şi ce să-şi amintească privind ce nu era
Decât un ceas cu apă, în care chiar nisipul,
Clepsidra doar s-o spargă, o mai întorcea,

Cum am putut copilă, cum am pierit în noi,
Nici dacă mai contează, căci fără vinovaţi,
Mureau ca-n molime tot câte doi,
Se-ndragosteau femeie de femeie, bărbaţii de bărbaţi,

Am înţeles copilă, că poate vor să ierte,
Că omul vrea sa treacă, să-şi lupte fericirea,
Că-l înspăimântă toate trăirile incerte,
Că nici nu-l mai interesează s-atingă nemurirea,

El şi in frumuseţe s-a dovedit netrebnic,
Sute de ani, în care, chiar perfecţiunea-n artă,
A fost supusă celui mai puternic
Şi asta, pui de om, un creator nu iartă,

Un filozof, un pictor, un muzician deplin,
Nu pot a trece testul uitării-n timpul vieţii
Şi nu au viperele lumii atâta pur venin
Cât Cleopatra-i muza şi poate doar poeţii

Rezista fără pace însingurat ucişi,
Pe baricada somnului cel nedormit vreodată,
În care lunetiştii orbi, aidoma de precişi
Precum blândeţea morţii, îi mai rateaz-o dată,

Nebuni însă o droaie, pictau doar paradisuri,
Visau oamenii toţi, iubind câte ceva,
Visau, dar nu ştiau c-ascunşi în false visuri,
Scăpau din mâna viaţa şi nimeni n-o trăia

Şi ştii, copilă blândă, aveam şi anotimpuri
În care florile trăiau doar spre-a împleti cununi,
Au fost frumoase, aurii acele timpuri,
A fost mileniul omenirii ce săvârşea minuni,

Oameni năştea din sine,
Cu-o faţă sau niciuna
Dar nimeni nu mai ştie dac-a fost rău sau bine,
Şi nici de adevarul a dovedit minciuna,

Se pare ca orânduirea în două lumi de genuri,
Nici ea nu-i ideală, nici ea nu-i falanster,
Păstrează doar o Annă şi miile de trenuri
Le deraiază-n iarna macazelor de fier,

Dar nu murim de-atunci, nici vom muri vreodată,
O lume jumătate doar pentru noi femei,
De care totuşi mă simt des vinovată,
Că am decis să fie, chiar nefiind cu ei.

Ne-am împărţit o lume şi n-am luat doar lumina,
Sunt jumătăţi de gânduri aproape peste tot,
Divorţul din iubire, divorţul fără vină,
Crezut-am că fac bine, crezut-am c-am să pot,

Îns-a urmat apoi, însingurata eră
În care locul, fiecărui obiect de pe pământ,
A trebuit schimbat iar eu in atmosferă,
Nu mai găseam nici aer să-l aflu respirând,

De dor, de lipsa a ceea ce pierdusem,
Oricum pentru vecie mult înainte de
Divorţul din iubire, prin care doar trecusem,
Ce m-a lăsat înfrântă, golită de tot ce

Trăisem iar negarea îmi înnegurase,
Întreaga realitate-n care se zbăteau,
Doar clopotele zilelor, acelea luminoase,
Care odat' vestiseră că oamenii iubeau,

Aşa a fost copilă când ne-am negat credinţa,
Nici picurii din ceruri sau ochii-nlăcrimaţi
N-au mai putut aprinde în suflete dorinţa
De-a dăltui statuia femeii din bărbat,

În partea lor de lume, se nasc numai bărbaţi,
Femei nici ca pe timpuri nu se-ntâlnesc ca sclave,
Iubirea şi la ei rămâne între fraţi
Sau in imaginaţia iernii şi-a minţilor bolnave,

Căci ei au ales iarna şi încă astăzi sper,
Că poate ştiind faptul ca suntem prea plăpânde,
Au tras o linie fermă peste acelaşi cer,
Lăsându-ne în soare, ca el să ne inunde;

Eu cred că ne-au iubit, în felul lor puternic
Şi ne-au dorit cu patima ce poate nu cuvine,
Dar poate ca trăind, în trupu-ne vremelnic,
Le deveneam cu timpul, bătrâne şi străine,

Vezi, astăzi poate cred, că ei iubeau o dată,
O singură fiinţă pe care o găseau
În fiecare blondă sau roşcăţică fată
Iar dupa-n, bucla vremii, pe toate le pierdeau,

Căci frumuseţea piere, atunci de fapt pierea
Şi ce poţi să mai ceri când ştii ca niciodată,
Din bătrâneţea, care definitiv venea
Nu se mai întorcea acel frumos "odată",

Nu puiul meu, nu sunt pe lume vinovaţi
Şi nu au fost în fond poate nicicând,
Femeile n-au fost şi nici bărbaţi
Nu pot fi condamnaţi c-au încercat sperând,

Iubind, nevrând s-accepte poate,
În clipe care toate inerte le treceau,
Că nu şi-au întâlnit tânjita jumătate,
Dintr-un întreg ce pentru vecie căutau,

Şi da pui blând, puteau fi doar poveşti,
Privind însă la tine, îmi pare azi nedrept,
Ca tu să nu-l mai cauţi, să nu-l mai întâlneşti,
Să nu-ţi mai zbaţi cu viaţă, inima în piept."

"Buna mea blândă, fără tine cerul
Atâtor dimineţi în gol s-ar fi surpat,
Târând cu sine în adâncuri adevarul,
Alba particulă de plasmă, din cel adevărat,

Buna mea blândă, câteodată,
O mai aud pe mama cum pare că îmi cântă,
Cum parcă-ntoarsă dintr-o lume decalată,
Traduce pentru mine, tot ceea ce nu cuvântă,

Cum era mama buno? Cum era fiica ta
Şi ce-a greşit de a plecat definitiv să piardă
Şi naşterea şi devenirea mea,
Cenuşă sa devină neapucând să ardă?

De-atunci împărăţia- mi diafană,
S-a -ntunecat ca partea nevăzut-a lunii,
Şi lumea, bună, mi-a rămas orfană
De partea femeiască a minunii".

"Era frumoasă, ireal de blândă,
Îi semeni mult, dar spre deosebire
De ea, în lumea- ne plăpândă,
Tu te-ai născut dintr-o poveste de iubire,

Căci într-o zi, călare, venit-a peste timp,
Armata lor condusă de fiul celui care,
Făcuse pentru mine un singur anotimp,
Iar eu îi dăruisem noapte şi zi visare,

Era atât de trist copilul fără mamă,
Frumos precum lumina, dar ireal de trist
Şi îl priveam cu dorul ce încă mă mai cheamă
Spre-acela ce nu ştie dacă şi cum exist,

O clipa doar Singurătatea, el prinse a zări,
Cât ea ţesea din umbre un coviltir tăcerii
Şi ţintuit în sine, pe loc se-ndrăgosti,
Ucigător de dulce şi împotriva vrerii,

Ei nu îi povestisem nimic despre iubire,
Simţisem că vreodată, dacă ar fi aflat,
Ar fi-ndurat o-ntreagă răpusă nemurire,
Doar pentru a transcrie iubirea pe curat

Şi fiul fără mama cu fiica fără tată,
Un niciodată el fără de-ntotdeauna ea,
Lasă iubirea lumii, născută condamnată,
Să îşi răzbune anii cât ea nu exista.

Acesta a fost schimbul, acesta a fost trocul,
O nemurire trista pe-o noapte de iubire,
Aşa decise ea, să nu îi facă jocul
Nefericirii, s-o ucidă intr-o dăruire

Şi fiica fără tata, cu fiul fără mamă
Au strâns toate iubirile ce-au fost şi ce vor fi
Orfane, într-o lume de sentiment sărmană
Şi le-au trăit pe toate în singura lor zi."

Bătrâna nemurită, aducerile-aminte
Sărută ca pe-o rudă-n sicriul de cleştar,
Căzută în genunchi ca într-o rugăminte,
Ca într-o rugăciune de infinit zadar,

"Întoarcerea copilă, întoarceri fără cale,
Rămân a fi atât de imposibil de-mplinit
Astăzi beau nemurire din sute de pocale
Dar încă m-aş întoarce, acolo unde-am murit".

Priveşte ca-n adio sicriul de cleştar
Al amintirii care-a fost şi îi mai este,
Zadarul o frământă, acel nedrept zadar,
În care naratorul ucis e în poveste,

Un geam ca o oglindă, cu inimi doar pe-o parte,
De nedeschis vreodată şi aspru de curat,
Stătea precum o poarta-ntre cele regate
De nedeschis vreodată şi totuşi descuiat,

Era târziu acuma, nici să mai recunoască
Nu mai putea niciunul, cât de târziu era,
Privindu-se-n oglindă, pe partea bărbătească,
El, împăratul lumii, pe fiu îl pregătea

Si astele îi spuse bărbatul împărat,
Să vină cât de repede, făr' a privi în urmă,
Să ţină bine-ascunsă, viaţa ce-a furat,
Din care învăţaţii vor selecta o turmă

De proaspăt credincioşi, bărbaţi creaţi să fie,
Nemuritori, puternici, prea fericiţi şi poate,
La margine de timpuri şi chiar de veşnicie,
Să descifreze înmultirea doar din jumătate,

"Să nu priveşti în urmă", îi spuse împăratul,
"Căci de-o vei face şi de o vei vedea,
De-ajuns nu-ţi vor mai fi pământul sau regatul,
Să nu vrei să te-ntorci, definitiv, la ea.

Sunt ochii ceia care, atunci când te privesc,
Ca niciodată, fără arme, fără sacrificiu,
Te simţi înveşmântat în strai împărătesc,
Te laşi abandonat suavului supliciu,

Vibraţia fiul meu, atunci când îţi devine,
Când ţi se dăruieşte ca frunzele ce tremur,
Rămâne până-n moarte, sublimul pentru mine,
Tectonicul dezastru, fără de cutremur,

Ce-aş fi putut a face să nu o pierd vreodată?
În faptă, îmi plecase când încă mai cădea,
În braţele-mi duale, profund abandonată,
În fapt, ea realizase, că nici nu mai spera.

Mi-a spus odată-n braţe, când încă îmi era,
Că va rămâne-acolo, se va zidi în mine,
Că simte că din mine, nicicând nu va cădea
Dar că va şti să plece, când nu-mi va mai fi bine

Şi da, au început sa treacă clipele măcelărite
De aroganţa, şi de imprudenţa mea,
În încercarea de-a mă-ncrede în altele ursite,
De-a încerca băiete, atât, doar a-ncerca,

Nu, nu sunt fericit şi dacă ţi-aş răspunde,
Ce-am câştigat rupându-mă de ea,
Doar ucigându-mă aş mai putea ascunde,
Că încă o mai simt, profund fiind a mea,

De ne-ar fi fost ursite sau date a le sti,
Cât fost-am muritori, cum nu erau poeţii
Cum poate fi oprită pieirea celor vii
Sau poate doar a şti cea jumătate-a vieţii,

Ea suferea că-mi place chiar orice răsărit
Cât mie îmi păreau a fi doar răsărituri,
Când eu doar idealul din ele am iubit,
Şi nu faceam decât, să fug de asfinţituri...

Neînţeles nespus şi nevorbită-nstrăinare,
Cătuşele ne-au aşezat încet la amândoi,
Căluşul neputinţei de a rosti strigare,
Ne amuţise urletul din nopţile de doi

Şi am luptat războaie şi am ucis şi fiare,
Am rostuit pământul aşa cum am iubit,
Dar nicio revoluţie n-a fost înălţătoare
Atât ca nopţile în care, pre noi ne-am dăruit."

El împărat, ea zână, zână a despărţirii,
Cu doi copii, născuţi spre-a fi iubiţi,
Un el şi-o ea, zidiţi nefericirii
Din lutul neiubirii, să fie fericiţi,

Dar alchimiştii rătăciţi în omenire,
Credeau numai în aur, cătând cu disperare,
Când simplu ar fi fost să inventeze fericire,
Cu mult mai valoroasă şi mult strălucitoare

Iar pentru fericire s-a interzis iubirea-n
Regatele femeii şi-a celui de bărbat,
De fapt neprohibită, ucisă-n amintirea
Celor care iubiseră, dorind să fi uitat,

Dar nimeni nu ştia, ca la divorţul lumii,
Când soarele fusese şi el de împărţit,
Se-ntunecaseră cu forţa vămile luminii,
Lumină rămânând doar forţa cu care s-au iubit

Cei doi, nimeni ştia ca apa ce curgea
In ploile atâtor răvăşite ceruri,
E ceea ce întotdeauna rămânea
Din toate rostuit trăitele-adevăruri,

Ca dacă încă mai erau şi îşi găseau putere
Să împletească înc-o zi la ziua cea de ieri,
Era pentru că unica avere
Ce nu-mpărţiseră, era ascunsă-n primăveri

Trăite şi oricât s-ar spune,
Că au putea fugi, să te ascunzi fără iubiri,
Lumea continuă să se-nvârtă prin minune,
În fond, doar cu ce porţi, pe mai departe-n amintiri,

Singurătăţi în unul, singurătăţi in doi,
Măcar de-am recunoaşte că vina pentru toate
Este însingurarea noastră întru noi,
Neşansa de a crede în tot, pe jumătate,

În totul şi in toate, doar jumătăţi de firi,
În respiraţia lumii, care pe jumătate
Trage în pieptul vremii, chiar şi nefericiri,
Pe jumătate acceptate, jumate refuzate.

"Copila mea, dar vezi, nevinovata clipă
Apare din neanturi ce nu poţi controla,
Iubirea te inundă, ea nu se înfiripă,
Te face prizonieră, în disperarea ta,

Aşa s-a întâmplat cu el, cu ea, cu mine,
Aşa s-a întâmplat cu ei, cu ele, voi
Pentru o clipă de iubire din destine
Toţi dăm o nemurire şi n-o primim ‘napoi,

N-au mai putut iubire, să-nchidă infinitul,
S-au desfăcut în unde şi s-au unit la loc,
Dorul de împlinire şi-a ascuţit cuţitul,
Pe un amnar de moarte, pe un amnar de foc,

Aşa greşesc milenii, aşa repară alte,
Tânjim spre idealul de-a fi profund iubit,
Vibratiile joase devin mult prea înalte,
Se macină în sine, se-ntorc în infinit...

În ziua zămislirii, a facerii divine,
În care din iubire tu mi te-ai intrupat,
Ea murmura, şoptit, aşa ca pentru sine,
Celui care-i fusese unic predestinat:

"Nici clipă nu mai este făr' a gândi la tine,
Fără de tine parcă, păşesc pe trepte sparte,"
Îi spuse ea, "cobor în noaptea care vine,
Şi-mi pare nemurirea o stea căzută-n moarte,

N-am cer iubirea mea, n-am nici chiar amintirea
În care rătăcită, pe trupul meu predat,
Să simt cu disperare cum ţi-odihneşti privirea,
În agonia ceea ce-apoi ar fi urmat.

Ce e iubirea oare? Ori asta e iubirea,
Când nu mai este lege, când ochii mei nebuni,
Îţi caută în frunze şi în aripi privirea,
Când degetele tale sunt cei mai vii tăciuni

Şi dacă focul ghenei sau gheţurile seci
Vor vrea sa ne topească sau sa ne-ngheţe firea,
Îmbrăţişaţi iubirea mea, pe ultimele veci,
Vom dăinui să recladim din nou iubirea

Şi nu-mi promite ca o salcie ce plânge,
Nimicuri în această lume trecătoare,
Sădeşte-mă, culege-mă, mă frânge,
Aşa cum foloseşti iubirea mea o floare,

Caci eu pe tine te voi fereca cuminte
În camera în care inima îmi zbate,
Ca pe dorinţa mea cea mai fierbinte,
Rosul din sânge, care vindecă de toate,

Căci adevărul este, definitiv ca sarea
Pe rana presărată spre-a mă vindeca,
De n-ar fi fost sa-mi fii, poate doar disperarea,
Măsura mi-ar fi dat-o, în boala ce urma

Şi îţi voi spune totul, toate îţi voi spune,
De mii de ori, în infinite clipe,
Căci nu ştim care clipă va apune
Şi nici nu ştim iubire, când ni se frâng aripe"

O prinse strâns în braţe şi ea atunci tăcu,
Priviră amândoi în pântecele zării,
Copiii nenăscuţi care vor spune nu,
Uciderii în masă a pruncilor visării;

Deplinul câteodată este doar zi senină
O respiraţie calmă, de pace şi mister,
A pomului ce-ascunde iubirea-n rădăcina
Şi-o proiectează-n umbre pe frunzele din cer.

Morala unei lumi, în care ca nebunii
Ne rostuim pieirea nevinovatei firi,
Blestemul ca miracol sau moarte pentru unii,
În mirajul dăinuirii mondialelor iubiri

Smulse din neuitare, la capătul puterii,
Vârtejul din oceane într-un pahar cu apă
Eliberează endorfinele durerii
În care ne-mplinirea, transee morţii sapă,

Caci fără de iubire, curate erezii
Par existenţe faste, trăite-n legea firii
Iar eu mă vindec cer, de norii cei târzii
Încătuşată-n infinitul, catuşelor iubirii.
...

Iar din iubirea lor, de sagă-n culori nepământesti
Şi din dumnezeiescul regăsirii-n legământ,
In pântecul iubirii mi te-au ales să creşti
Şi te-au numit, când ai venit pe lume, lumina mea, Pământ.

poezie de Silvana Andrada Tcacenco
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iris: Am aflat că aproape tot ce s-a scris vreodată despre iubire este adevărat. Shakespeare a spus "Călătoriile se sfârşesc cu întâlnirea îndrăgostiţilor". Ce cugetare nemaipomenită. În ce mă priveşte, eu nu am avut niciodată parte nici măcar de ceva asemănător, dar sunt ferm convinsă că Shakespeare da. Cred că mă gândesc la iubire mai mult decât ar trebui să o facă oricine. Sunt mereu uimită de puterea sa pură de a schimba şi de a ne defini viaţa. Tot Shakespeare a fost cel care a spus "dragostea e oarbă." Asta ştiu cu siguranţă că este adevărat. Din motive greu de explicat, iubirea piere; pentru alţii iubirea pur şi simplu se pierde. Dar apoi sigur că iubirea poate fi regăsită, chiar şi pentru o singură noapte. Pe urmă intervine alt tip de iubire: cel crud. Cel care aproape că îşi ucide victimele. Se numeşte iubire neîmpărtăşită. Aici sunt o expertă. Cele mai multe poveşti de iubire sunt despre oamenii care se îndrăgostesc unul de celălalt. Şi cum rămâne cu restul dintre noi? Cum rămâne cu poveştile noastre, ale celor care se îndrăgostesc doar ei? Noi suntem victimele acestor aventuri unilaterale. Noi suntem cei blestemaţi de cei pe care îi iubim. Noi suntem cei pe care nu-i iubeşte nimeni, răniţi ce umblă aievea. Handicapaţii fără avantajul de a avea un loc mare de parcare! Da, aveţi în faţă o asemenea persoană. Şi de bunăvoie l-am iubit pe acel bărbat timp de trei ani îngrozitori! Trei ani absolut înfiorători din viaţa mea! Cele mai urâte sărbători de Crăciun, zile de naştere, nopţi de Anul Nou ce au adus cu ele lacrimi şi valium. Aceşti ani în care am fost îndrăgostită au fost cei mai negri ani din viaţa mea. Toate astea pentru că am fost blestemată să iubesc un bărbat care nu poate şi nu-mi va putea împărtăşi vreodată iubirea. O, Doamne, doar când îl văd! Inima bate cu putere! Gâtul mi se usucă! Nu mai pot înghiţi! Toate simptomele obişnuite.

replici din filmul artistic Vacanţa, scenariu de Nancy Meyers
Adăugat de Anamaria Licurici
Comentează! | Votează! | Copiază!

Încet, încet te uit... dar nu, nu pot

Rareori ne gândim la ceea ce avem,
dar mereu la ceea ce ne lipseşte,
spunând:
Acesta este modul,
în care eu trăiesc în present...

Acesta este modul,
în care definesc eu, cine sunt cu adevărat,
un prost, dar un prost îndăgostit.
Acesta este modul,
în care definesc eu iubirea,
ca pe ceva de sine înţeles... dar fără tine...

Nu te mai visez iubita mea,
încet, încet te uit... dar nu, nu pot.
Nu te mai chem, te-am alung din mintea mea,
şi nici nu te mai pot iubi... sau nu.
Încerc doar să par indiferent,
la fel cum ai fost şi tu...

Eu acum,
nici nu mai doresc să te iubesc.
Încerc, îmi este greu fără tine,
dar asta este... o suferinţă, care mă seacă,
... un foc întunecat al răului total...

Nu a fost vina ta
că tu nu m-ai mai iubit,
dar a fost vina ta pentru minciunile,
care cu o candoare prefăcută,
mi le aruncai... crezâdu-mă prost.
Cum de altfel şi eram... orbit în iubire...

Acum eu vreau
să mă înţelegi... şi să accepţi,
nu sunt nici rău, nici indiferent,
dar acum m-am împăcat cu mine însămi,
ştiind că am reuşit să trec
peste focul întunecat,
al unei iubiri neîmpărtăşite...

Nici nu exult la gândul,
că acum ai început să mă iubeşti.
Dar numai eu ştiu,
cât de greu mi-a fost să te uit,
să mă regăsesc... singur făr de tine...

Îţi urez şi ţie baftă la uitat... sau nu,
undeva, cândva ne vor întâlni,
şi vom încerca,
să trece nepăsători unul pe lângă celălalt...

Nu, nu putem,
focul iubirii nu ne lasă,
cădem unul în braţe la altul...
sudaţi în nemurirea dragostei
... dintre noi...

poezie de Alexandru Ioan Popa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Neiubită...

Nici sufletu-mi nu l-ai iubit, sau doar un pic...
Pe mine? N-ai avut răbdare să mă fi descoperit...!
Dintr-un scenariu mare, se-arată unul mic,
Şi uite aşa, se scrie destin neîmplinit.

Şi tot ce-am vrut a fost iarăşi IUBIRE...
Şi n-am ştiut să dau decât ce vine tot din ea...
Şi iarăşi m-am ales cu o dezamăgire,
Ce n-aş fi vrut să fie, să fi fost... Ah, mă durea!

Şi m-ai ţinut în jocuri de-aşteptare...
Tot ce-ai dorit a fost mereu la fel...!
Aş fi zâmbit şi de la o plimbare...
De mi-ai fi dăruit cu suflet... un inel...

În a mea viaţă... cuvântul nu există...
Decât atunci când fapta îl urmează şi-au tangenţă!...
Fără dragoste, nimic nu-i trainic şi rezistă,
Ne ofilim fără iubire şi dăm o repetenţă!

N-am cunoscut pe cineva ca tine... vreau să ştii!
M-ai preschimbat din ce uram... acum iubesc!
Doar dragostea transformă... şi-acum îţi sunt... Să-mi fii!
Este o dragoste peste un plai lumesc!

Aş vrea să cred că sunt totuşi iubită; că n-ai minţit şi doar atât!
O oră mi se pare veacul ce să treacă...
Iar faptele-ţi să se transpună din cuvânt!
Plânge o inimă tăcut... pe zi, tot devenind mai seacă.

Neiubită...? Poate! Sau, nu ştiu...
Am vrut eu a le şti pe toate...!
Dar... n-aş mai fi ce sunt să fiu...
Şi nici surprinsă n-aş mai fi fost... poate!

poezie de Adina-Cristinela Ghinescu din Şoptit de Dumnezeu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi... (despre noi)

Motto:

Pierdut e trenul ce l-ai pierdut spre mine,
Asemeni unei ploi de care fugi...
Şi dintre toate iubirile-ţi străine,
Eu fost-am autentică de-atunci...

Şi nu ţi-a dispărut nici dorul... deşi, eşti mândru să mă suni...
Şi ceas de ceas gândeşti amorul... ce doar cu mine ştii s-aduni.
Şi te gândeşti clipă de clipă... ce mai fac eu şi cum îmi e...
De dragoste, plânge-o aripă... şi inima-ţi întreabă: "ce?"

Şi mă doreşti să-ţi fi aproape... deşi te-ngreunezi greşind...
Că poate, poate, totuşi poate... eu am să vin, gonind, venind...
Şi te întrebi de simt ca tine... oare şi eu la fel tânjesc...?
N-am să te las să ştii de mine... deşi la fel mă perpelesc!

Şi totul are timpul său... când sita cerne şi s-alege,
Ori de e bine, sau de-i rău... ori de se-opreşte, sau mai merge...
Când tu îţi simţi inima plină... de-nţepături şi apăsare,
Să ştii că nu sunt în lumină... şi te visez cu o chemare.

Nu pot să fiu eu fără tine... nu mă-ntregesc aşa cum sunt...
Dorinţele îmi sunt divine... şi te iubesc peste pământ!
Sper să îmi simţi inima caldă... ce arde tot mai nelumesc...
Să-ndepărtezi gândirea fadă... să simţi ce dragoste-ţi nutresc!

Şi vine totuşi şi finalul... îl tot aştept să vină acum!
Vreau să înving şi s-ating malul... nimic să nu fi fost doar fum!
Şi te iubesc fără să vreau... aşa cum mi-a fost scris să fie...
Clipe din ieri, ce doar erau... să mi le dai de-acum doar mie!

poezie de Adina-Cristinela Ghinescu din Şoptit de Dumnezeu
Adăugat de Adina-Cristinela Ghinescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nick: Maria, iubirea mea... Îmi pare rău! Sincer, îmi pare rău că m-am îndoit de tine, de dragostea ta! Te rog, iartă-mă! Poţi oare să mă ierţi?!
Maria: Nick, iubitule... Nicky... Bineînţeles că pot, prostuţule... Te iert. Atâta timp cât nu o să mai crezi vreodată despre mine că aş putea să...
Nick: Ssst... Te rog, nu-mi reaminti că am fost în stare să cred un asemenea lucru despre tine. Ce tâmpenie! Îmi pare rău! Nu se va mai întâmpla! Niciodată! Iar dacă s-a întâmplat acum, a fost doar din cauză că te iubesc. Te iubesc mult, mult de tot! Poate prea mult, prea mult... Nu aş putea trăi fără tine! Nu-mi pot imagina cum ar fi viaţa mea fără tine; probabil foarte tristă. Nu vreau să te pierd! Nici pentru el, nici pentru altcineva. Nu, nu vreau...
Maria: Nici n-o să mă pierzi, prostuţule!
Nick: Şi mă vei iubi mereu la fel de mult ca şi până acum?
Maria: Desigur, dragul meu. Ca şi cum nu s-ar fi întâmplat niciodată nimic. Poate chiar şi mai mult, dacă se va putea.
Nick: Mulţumesc, iubito.

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubirea e în tine. A fost tot timpul acolo şi e singurul loc unde va fi. Şi atunci când nu simţi iubire e pentru că ţi-ai acoperit iubirea din tine cu gunoaiele existenţei de zi cu zi şi doar de tine depinde să îţi mişti fundul şi să începi să faci curat printre gunoaie până când vei face iubirea din tine să strălucească din nou. Iubirea e în tine atunci când citeşti o carte care îţi place, când te uiţi la filmul sau serialul preferat, când mergi în excursie şi eşti în mijlocul naturii trăgând pe nas aerul oxigenat al pădurii sau cel sărat al mării şi toate problemele de acasă par departe. Când asculţi muzica preferată, când eşti cu prietenii din copilărie şi râdeti de toate amintirile. Iubirea e în tine atunci când îţi spune: "Devino maxim din ceea ce poţi să devii." Iubirea e când alergi pe bandă sau pe stradă sau tragi de fiare la sală sau faci orice sport, pentru că iubirea îţi spune: "Iubeşte-te! Vreau să ai un corp frumos şi sănătos." Iubirea e în tine când te duci să mângâi un câine sau o pisică. Iubirea e în tine atunci când ştii că meriţi tot ce e mai bun în viaţa asta şi iubirea e în tine când faci ceva cu pasiune şi uiţi cum trece timpul. Iubirea e în tine când îţi îmbrăţişezi părinţii şi bunicii şi îi ierţi pentru toate greşelile pe care le-au făcut faţă de tine, pentru că atât au ştiut la vremea lor. Iubirea e în tine când te uiţi în ochii persoanei pe care o iubeşti şi îi spui: "Te iubesc" fără să îţi pese de reacţia ei şi fără să ai nevoie de ceva în schimb.

citat din Pera Novacovici
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dimineaţa ori seara

Să fi fost doar chimie şi doar ochii vinovaţi
pentru tot ce s-a întâmplat, să nu fi fost nimic
din ce ar putea fi divin, să fi fost doar
întâmplare, trup şi carne, toate numite destin?!

Să fi trecut atâtea decenii degeaba... şi totuşi
ceva de neînţeles s-a întâmplat în momentul
acela în care am anulat timpul, în momentul
acela când ţi-am citit gândul, s-a născut poezia!

Să fie acesta preţul plătit unei muze rebele,
răzvrătită de soartă, preţu-i prea mare să fie...
să cred că-i doar întâmplare şi nimic din ce ţine
de suflet nu poate... nu există pe acest pământ!

E prea mult gând între Noi, e prea fără timp ce
se întâmplă cu Noi, nu văd începutul, nu
întrăzăresc nici sfârşitul, pare că nici timp nu
există de atâta prezent ori de atâta absent!

Poate greşesc ori mă-nşel, dar cum rămâne cu
timpul, cum rămâne cu Noi, suntem mult prea
prezenţi, ieri erai în braţele mele, azi te,, scalzi"
în ochii mei, ieri îmi vorbeai de iubire iar azi...

Azi taci şi asculţi iubire, ziua de mâine ne dă
întâlnire, vom zâmbi, poate chiar vom şi râde de
Noi ori de timp, în priviri vom fi şi mai,, vii" chiar
dacă pe trupurile noastre au trecut decenii!

Au trecut anotimpuri, chiar, câte au trecut, te
invit într-o zi la numărat anotimpuri, te invit la
numărat timpul, chiar, cum ar fi reîntâlnirea de
după o zi trecută ori după o viaţă trecută!?

Noi doi, faţă în faţă, cred că şi cuvântul şi
lacrima ar îngheţa, de trup nu mai vorbesc, ar
reînvia fluturii, s-ar crucii Demonii, s-ar reîntâlni
două vieţi, alege Tu, dimineaţa ori seara! miha

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubirea

Mergeam pe strada pustie luminată de luna strălucitoare
Privind cerul înnegurat şi stelele încântătoare
Un gând m-a străpuns, ce pace nu-mi dădea.
"De ce trăim, oare, în viaţa asta grea?"

Încercam şi încercam să găsesc răspuns
Însă nimic nu părea să fie potrivit
Şi atunci un singur lucru mi-am spus:
"Fiecare are un scop ce trebuie îndeplinit."

Continuând să merg prin bezna cea tăcută
Pe o bancă mai micuţă, aflată-n faţa mea
Stătea o fetiţă ce părea că ascultă
Şuierăturile vântului care lin bătea.

Fără vreo idee, lângă ea m-am aşezat,
Am privit-o în ochi un timp îndelungat
Am văzut în ei doar suferinţă,
Nici pic de iubire sau dorinţă.

Vrând să par politicos, am întrebat:
"Micuţo, eşti bine, ce s-a întâmplat?"
Şi fără vreo expresie pe chip, mi-a răspuns:
"Poţi să mă faci să ajung acolo sus?"

Rămas fără cuvinte de ceea ce mi-a spus,
Am continuat să vorbesc, punându-i o altă întrebare:
"Eşti bine? Ce sa întâmplat de eşti supărată aşa de tare?"
Tăcere, dar am avut răbdare.

Trecuse ceva timp, cine mai ştie cât....
Dar atunci şi-a ridicat capul din pământ
Mi-a şoptit încet, dar m-a marcat tare:
"Mama mea e înger, cum pot să fiu şi eu, oare?"

Nu i-am răspuns, am aşteptat continuarea.
"Lumea mea s-a prăpădit, vreau doar să ajung în cer,
Acolo e mama mea, prea multe cer?"
Lacrimi care nu îşi găseau alinarea.

Ceea ce mi-a zis, pe viaţa m-a marcat.
"Fetiţo, viaţa merge înainte, să nu-ţi para rău.
Nu se va mai întoarce, e adevărat,
Dar ea va fi de acum îngerul tău."

S-a uitat cu ochii ei înlăcrimaţi către mine:
"Cum mai pot trăi când tot ce iubeam a murit?
Nu voi mai fi niciodată bine,
Iubirea de mamă era tot ce mi-am dorit."

Asta este tot ce mi-a mai putut spune.
A luat-o la fugă fără să-i mai pese,
Însă ochii, inima şi mintea mi-a deschis
Şi am ştiut ca întâlnirea cu ea a fost ceva prescris.

Acum, întrebarea mea avea răspuns:
"De ce trăim, oare, în viaţa asta grea?"
Ei bine, un singur cuvânt e de ajuns:
"Iubirea - de familie, de prieteni, de tot ce înseamnă ea."

poezie de Alexandra Marinescu
Adăugat de Alexandra Marinescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Între lumi

Simt o lume deasupra mea
O lume în care suntem noi înşine
O lume în care suntem nemuritori,
În zile în care nu trăiesc
Scriu viaţa aşa cum nu e ea
Şi vinu-l sorb încet ca şi cum e făcut doar pentru mine
Din struguri plini culeşi în luna octombrie,
Când soarele e mai sfios, când iarba plânge petale muribunde suflate-n neant,

Simt o lume în mine
Ce cred eu că o cunosc
O lume împletită din mai multe vieţi
Scriu viaţa aşa cum a fost ea o dată
Şi vinu-l sorb ca altădată
Savurez gustul atât de bine ştiut
Mă face să zâmbesc crezând că am trăit aceste clipe
Iar de învăţat din ele tot n-am învăţat,

Simt o lume sub mine
Ce mă cheamă mereu fără-ncetare
O lume ce vreau să îmi rămână străină,
Vinu-l sorb mai repede şi nu vreau paharul să sece
Mi-e frică de ce va urma după ultimul strop
Dar apoi, muza din mine îmi vorbeşte
"E totul creat doar de mintea ta"
Şi totul se risipeşte...

poezie de Cuth Hajnalka
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dor de mamă

Trec anii-n zbor
Şi timpul în neştire trece
Însă numai un singur dor
Cu viaţa timpul şi-l petrece.
Mi-e dor de tine, mamă dragă,
Mi-e tare dor; Ce mult mi-e dor!
Aş vrea să ştie o lume-ntreagă,
Că fără tine pot să mor!
Dar viaţa merge înainte,
Iar timpul zboară fără habar
Şi de ţi-ai pierdut dragul părinte
Inima-ţi plânge în zadar.
Căci nimeni înapoi n-aduce
O fiinţă a cărei vieţi s-a stins;
Degeaba sufletul îmi plânge,
Pierdută ai fost, oricât am plâns.
De atunci mult timp a mai trecut
Şi a fost mai mult un timp pierdut.
De atunci lacrimile s-au uscat,
Dar dorul tot n-a încetat.
Căci toată viaţa dor îmi va fi,
Cât pe Pământ eu voi trăi.
Mereu eu numai tristă sunt,
Dar oamenii-s nepăsători;
De toţi ar fi nemuritori,
Ce-ar mai fi viaţa pe Pământ?!
Dar tu te-ai dus înaintea lor
Şi m-ai lăsat c-un singur dor.
Şi acuma orice veselie
E ca şi cum n-ar exista;
Nimic nu-mi mai place mie,
Decât doar amintirea ta...
În mintea mea tu eşti tot vie
Şi vei trăi o veşnicie!
Aceasta-i unica bucurie
Ce poate să-mi mai placă mie.
Mi se întâmplă foarte rar
Un zâmbet şters să mai schiţez,
Mi se întâmplă mie, dar,
Mai mult nu pot să-mi imaginez.
Nici nu pot să râd voios,
Nu am puterea să o fac,
Din când în când zâmbesc frumos,
Însă numai când mă prefac.
De nimeni nu sunt înţeleasă,
Poate că le par prea voioasă;
Ei nu ştiu ce-n suflet se ascunde,
Căci nimeni în suflet nu pătrunde...
Doar tu adânc mi l-ai străpuns
Şi-n inima mea ai pătruns.
Eu nu sunt singura din lume
Ce a pierdut pe cineva
Şi nu-i de ajuns un singur nume
Izvorul vieţii a-l seca.
Mai sunt mulţi care-mi sunt aproape
Şi unii chiar mă înţeleg,
Dar numai tu ai fost tot ce se poate
Chema mai bun, mai înţelept.
De lângă mine ai plecat
Dar, mamă, eu nu te-am uitat!
Eu mă gândesc mereu la tine,
Tu eşti mereu doar lângă mine...

poezie de Cornelia Georgescu din Tăcere... (2006)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu exist!

Azi m-am pierdut în clipa de apoi
Şi m-am temut ca să mai ies din ea
Am vrut doar să m-ascund de pasul tău
Ce-l aşteptam mereu
deşi nu mă dorea...

Am înţeles ce-am refuzat să cred
C-ai fost făcut doar să împarţi durere
Nici de cuvânt nevoie nu aveai
Erau destule ce urlau
în a ta tăcere..

Şi m-am ascuns de lumea ce nu ştie
De ce curg lacrimi azi din versul meu...
Mi-e sufletul bucata de hârtie
Din care tu ai rupt
fâşii, mereu...

Nici chiar cerneala nu mai e aceeaşi
Iar mâna-mi nu mai scrie azi, nimic.
Otrava ta mi-a luat de tot puterea,
Când încercam de jos
să mă ridic...

Dar să nu crezi că eu voi fi pierdută
Doar am să plâng puţin şi... am să plec.
Nu ştiu nici când... nici unde, dar voi face
O punte peste lacrimi,
şi-am să trec...

Ce milă-mi este când mă uit la tine
Căci ochii tăi nimic chiar nu îmi spun...
Şi n-ai să ai nicicând curaj destul
Să mă păstrezi aşa
cum eu m-adun...

Ce linişte mă soarbe fără voie
Şi tot aleargă prin albastru-mi trist
A fost ce-a fost, sau ce-o fi vrut să fie...
Oricum, ce mai contează?
Nu exist!

poezie de Mariana Eftimie Kabbout
Adăugat de Mariana Eftimie Kabbout
Comentează! | Votează! | Copiază!

Înainte de vreme

De ceva vreme nu te-am mai simţit –
Nici în farmecul nopţii, nici în razele
Celei ce-nsemna odată clipele...
Acestei inimi care încă n-a-'mpietrit!

Încă mai simt cum bate-a dragoste,
Chiar dacă nu mai bate pentru tine!
Deşi credeam că nu îşi mai revine,
Uite-mă-aici: trăind tot o poveste...

O poveste care-i tot despre dragoste,
O dragoste care – ghici, ce? S-a stins!
Despre un vis frumos ce-a fost învins,
Dar care... încă ne mai urmăreşte!

Cum am putea să nu avem regrete?!
Doar ştii şi tu ce am trăit, – a fost –
Şi cât de tragic s-a sfârşit şi fără rost...
De nici n-ai spune c-am iubit cu sete!

poezie de Andrei Ş.L. Evelin din Începuturi (23 mai 2018)
Adăugat de Andrei Ş.L. Evelin
Comentează! | Votează! | Copiază!

Povestea din vis

A fost odată, într-o altă lume,
a viselor şi-a vechilor poveşti,
un împărat ce îşi făcuse-un nume
asemenea aleşilor cereşti.

Era vestit prin legile-i severe
cu care-i pedepsea pe răi şi furi,
dar şi prin recompense şi plăcere
când oamenii păreau cinstiţi şi puri.

În sala unde împărţea dreptate
părea un zeu pe tronul lui de fier
şi toţi sperau ca, într-o zi, el, poate,
va renunţa să fie tot stingher,

căci tronul de alături, de o vreme
era tot gol, în aşteptarea ei,
a celei pentru care încă geme
în inima-ngheţată ca un stei.

Venise-n viaţa lui ca o minune
pe care a primit-o şi-a iubit,
dar n-ar putea nicicând, la nimeni spune
de ce sau cât a fost de-ndrăgostit,

căci el, ce nu suportă o minciună,
a înţeles târziu, că-ntr-un ocean
o floare însetată să răpună
nu poate fi oprită, e în van

să ceri meduzei braţele să-şi plimbe
pe corpul tău, în dulce mângâiat,
să uite cum a fost şi să se schimbe
atunci când tot ce-a vrut, a câştigat.

El a-nţeles, i-a spus, ea a plecat,
iar locul ei de-atunci, acum e gol
şi n-o aşteaptă cum o fi sperat,
inabordabil, cu un singur rol:

acela de a-i aminti iubirea,
trădarea şi minciuna fără rost,
plecarea, dorul şi nefericirea
dintr-o poveste care,-n vis, a fost.

A fost odată, într-o altă lume,
a viselor şi-a vechilor poveşti,
povestea căreia i-am dat un nume
şi poţi acum, şi tu, s-o povesteşti.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Femeia

Femeia este ceva minunat
În viaţa fiecăruia bărbat
Ea face bărbatului viaţa frumoasă
Chiar şi cu o vorbă duioasă

Şi-n fiecare zi ea este cu el
La bine, chiar şi când e rău,
Ea ştie mereu cum trebuie să facă
Să-i fie bărbatului viaţa dragă.

Femeia-n viaţa fiecărui bărbat
Este ca o rază de lumină
Arde mereu şi niciodată nu se stinge,
Dă numai caldură şi nu frige.

Ea îl iubeşte zi de zi necontenit,
Îl face pe bărbat ca să se simtă iubit
Şi chiar de nu simte iubire, ea
Face ca bărbatului mereu să-i fie bine.

Femeia e ca un vis real,
Un vis ce zi de zi noi îl trăim,
O vezi, dar este greu s-o înţelegi,
O simţi, dar este greu să o atingi.

Şi inima e greu ca să i-o frângi
Pentru că niciodată nu se dă bătută
Pentru că femeia în fiece zi luptă
Chiar şi atunci când nimeni nu vrea s-o asculte.

Ea nu lasă un lucru neterminat,
Gândeşte diferit faţă de bărbat
Şi duce la sfârşit orice început
Chiar dacă are doar de suferit.

Femeie rea pe pămant nu există,
Există doar femeii rău preţuite
Pentru că insuşi cuvântul femeie
E cel mai bun lucru din lume.

Femeia este ca un talisman
Şi peste tot bărbatul doreşte s-o ia
Pentru că ea are grijă de el
Şi îl păzeşte de tot ce este rău.

Curaj femeia îi dă unui bărbat
Chiar dacă nu-i bărbat adevărat,
Şi face din el un învingător
Chiar şi atunci când e pe locul doi.

Nu poţi cunoaşte o femeie cu adevărat
Chiar dacă crezi că multe ai aflat,
Să afli tot despre o femeie
E ca şi cum ar treubui să zbori la stele.

Nici timp nu am avea destul
Ca să cunoaştem un ideal necunoscut,
Ca să cunoşti măcar puţin pe o femeie
Mai bine las-o să te cunoască ea pe tine.

Fară femeie viaţa unui bărbat
E fară sens, el pare neînsemnat,
Aşa că trebuie mereu să le iubim
Să le stimăm şi să le preţuim.

Şi chiar de uneori ele ne par rele
De fapt ele sunt cele mai bune,
Aşa e stilul lor de a ne spune
Că ceva noi am făcut greşit

Sau poate puţin noi le-am iubit
Şi vor să le iubim puţin mai mult,
Să le-aratăm în fiecare zi
Cât de importante pentru noi ele sunt.

Şi ele sunt ceea ce ne-am dorit
Şi nu ne dorim altceva nimic,
Doar timp ca să le putem iubi
Şi să le arătăm tot ce simţim.

Femeia iubeşte-o zi de zi,
În braţe mereu trebuie s-o ţii,
Că daca ea va obosi
Viaţa frumoasă noi nu vom mai simţi.

Şi de aceea trebuie să ştim
Cum să le-alinăm, cum să le preţuim,
Ca nicioadată să nu ne plictisim
Lângă femeia pe care o iubim.

poezie de Serghei Ţurcan
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu...

Nu te-am pierdut în nici o clipă petrecută fără tine!
Doar mi-ai lipsit puţin dintr-o privire în viaţa asta trecătoare!
Şi nici nu mi-ai lipsit prea mult, doar atât cât Tu ai vrut!
Nici nu te-am aşteptat prea mult, erai acolo printre gânduri!

Când îmi lipseai, te pictam într-o icoană printre îngeri!
Şi-n glasul meu te auzeam doar pe tine printre timpuri!
În ochii mei doar Tu îmi străluceai luceferi în orizonturi!
Şi-n nopţile fără de stele, doar Tu erai în cerul meu o Stea!

Nici timpul nu-mi era stinger, doar Tu îmi eşti perechea mea în Cer!
Nici stelele nu pier, nici Tu nu pieri, ci doar revii
în zori!
Şi-o altă zi ne-mbată cu roua de pe flori,
ne-aduce ziua fără nori!
Nici Tu nici Eu nu mai cerşim iubirea când apare Luna!

Nici noaptea nu ne mai desparte, nici stelele nu ne mai sunt străine!
Totul e-atât de aproape, nu ne mai pierdem printre şoapte!
Nici moartea nu alungă ce viaţa a născut din praf de stele!
Nici aurul nu ne rezistă Nouă, nimic nu poate pune sfârşit în noapte!

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

TURNUL PĂTRAT

Mamă iubită, să nu mai fi tristă,
Haotice umbre iar ea maiestuoasă,
Umila mea clipă, cu goluri în prispă,
Eu totuşi am avut o viaţă frumoasă,

Atâta iubire, atâta lumină,
Nu-i va fi firii nicicum în putere,
Să-ngroape, să uite, să umple de tină,
Această deplină şi blândă avere,

Căci n-or fi pe lume doar râuri cu visuri
Şi n-au fost să fie nici pentru cei drepţi,
Acele atât de visat' paradisuri,
Sunt doar făptuituiri pentru cei înţelepţi,

Căci poţi din ţărâna ce încă e moartă,
Lăsând doar lumina să cadă abrupt,
Viziuni sa creezi din propria soartă,
Chiar dacă mirajul deplin este rupt,

Poţi chiar să coşi, pe iia cu fluturi,
Pe fiece aripi, un infinit,
Să laşi în pământuri durerea din ciuturi,
Să înţelegi ca, de-ai fost iubit,

Nimic, niciodată nu mai are putinţa
De a te închide în turnul pătrat,
Aceasta îmi este mamă credinţa,
Aceasta în tine, eu am învăţat.

poezie de Silvana Andrada Tcacenco
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Balada unuia ca tine

Nu sunt erou, dar nici vreaun vagabond,
Nu am iubit şi nici n-am fost iubit...
Mereu fost-am îndrăgostit,
Când prea roşcat, brunet, sau poate blond.

Nu am cules doar o singură floare,
Nu m-am oprit doar la frumos şi blând;
Ori mult am mers, ori mult prea stând,
Am cunoscut şi dulci şi-amare.

N-am fost vreun prototip care să-l placi,
Dorit, de nepătruns, fără s-aleg...
Tot de isteţ pe cât am fost de bleg,
Printre bogaţi şi printre săraci.

N-am fost văpaie, dar nici un invizibil
Şi am trecut prin vieţile a mulţi...
Lipsit fiind, le-am dat tot la avuţi
Văzut ca-nflăcărat, sau impasibil.

Nu sunt iubirea cuiva, cum n-am iubire...
Nu caut să mă vezi, sau să mă şterg.
Nu stau... dar poate nici nu merg,
La fel ca toţi şi unic prin trăire.

Mă poţi cunoaşte dacă te uiţi în tine.
Sunt genul cel iubit şi cel respins...
Pe cât de intangibil, cât cuprins,
Ascuns, sau la vedere, întru sine.

poezie de Adina-Cristinela Ghinescu din Izvoarele vieţii (2009)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă ar mai fi trăit, dacă ar trăi şi acuma, mi-ar fi rămas imaginea unei mame ca toate mamele. Dar mama mea este o fată. Nu ştiu dacă înţelegi sentimentul acesta. Sentimentele mele pentru dânsa au ceva deosebit şi din cauza aceasta e singura răsplată pe care mi-a dat-o natura pentru moartea ei timpurie.

La toamna sunt 35 de ani de când a murit. Ea mai trăieşte în mintea câtorva oameni şi mai ales într-a mea. Când nu voi mai fi eu, urma pe care a lăsat-o ea în acest infinit se va şterge pentru totdeauna. Va fi fost ca o microscopică fiinţă, de acele care mor cu milioanele, înghiţite în natura infinită fără urmă, ca şi cum n-ar fi fost. Astăzi ar avea 66 de ani, o femeie bătrână, fără frumuseţe, lovită de toate injuriile vremii. Un sentiment, mizerabil poate, mă face să simt că e mai bine c-a murit în floarea tinereţii.

Ea a fost demult, foarte demult, şi sentimentele mele pentru ea sunt pentru mama mea, pentru o femeie frumoasă, pentru o femeie care a suferit mult de sărăcie, pentru o fiinţă care n-a avut când să guste viaţa, pentru cineva care are toată poezia lucrurilor din îndepărtatul trecut.

Garabet Ibrăileanu în Amintiri din copilărie şi adolescenţă (31 iulie 1911)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mamă, ce-ascundeai?!

Mamă, ce-ascundeai în riduri, de erau atât de dulci,
Creionând pe frumuseţe trăsături de bunătate...
Poate nopţile în care n-apucai să te mai culci,
Împletind cântec de leagăn cu miros de flori şi lapte?!

Mamă, ce-ascundeai în ochi, de erau atât de limpezi,
Că în negrul lor ca mura încăpea doar răsărit...
Poate dragostea răsfrântă peste pruncii tăi cei fragezi,
Pentru care nici o caznă, grea nicicând nu ţi-a părut?!

Mamă, ce-ascundeai în vorbă, de se prelingea ca mierea,
Lecuind ca prin minune orice rană sau suspin...
Poate toată-nţelepciunea ce putea s-o dea durerea,
De care în astă lume ai avut parte din plin?!

Mamă, ce-ascundeai în zâmbet, de îţi lumina făptura
De parcă în viaţa ta n-ai mai fi ştiut de-amar...
Poate că iubirea ta n-a mai cunoscut măsura
Bucuriilor mărunte şi vedeai în toate-un har?!

Mamă, ce-ascundeai în palme, de erau atât de moi,
Oropsite de ţărână, ostenite şi crăpate...
Poate fericirea sfântă de-a ne mângâia pe noi,
Răzbătea peste asprime şi păreau catifelate?!

Mamă, ce-ascundeai în suflet de, era aşa blajin
Încât nici un neajuns n-a putut să-l întărâte...
Doar credinţa şi iubirea ţi l-au luminat prin chin,
De orice poveri a dus, au rămas nespovedite?!

Mamă, ce-ascundeai în poală când mă cuprindea visarea,
De n-am mai aflat vreodată şi nici nu mai pot uita...
Poate liniştea deplină, fericirea şi-mpăcarea
Pe care în orice clipă le rupeai din dumneata?!

Mamă, ce-ascundeai pe buze când mă sărutai pe frunte,
De simţeam cum mi se zvântă lacrimile dintre gene...
Ce-ai făcut cu alinarea care-ar şti acum să-nfrunte
Icnetul durerii surde ce din amintiri se cerne?!

poezie de Liliana Burac din revista Uniunea Artelor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce ar fi lumea fără tine, Femeie...?!

Când spui femeie,
Ai spus mamă, ai spus soţie sau fiica, soră sau amantă
Ai spus fiinţa cea mai scumpă şi mai iubită tuturora,
Ai spus iubirea, căldura şi frumuseţea.
Fără de care ar fi ţinutul inimii pustiu, pustiu si secetos...
Şi-ar fi durere, ar fi tristeţe... ar fi un haos fără ea!
E-adevărat că prin femeie a venit şi întristarea...
Dar fără ea n-ar fi cântarea, poezia, nici sărutul,
Nici lacrima n-ar fi, nici începutul
Şi nici binecuvantarea...
Cui aş mai dedica eu luna, stelele?! Ce ar fi viaţa fără ea?
Ce am mai fi noi?
Doar simpli aştrii pe cerul gol.
Şi ce singuratate ar fi!. Nici măcar eu sau tu nu am mai fi pe pământ.
Tu nu ai mai fi femeie, ci stea,
Doar cu tine, viaţa mea dulce,
Chiar şi suferinţa este plăcută!
Când spui femeie... tu spui viaţă!
Iar viaţa eşti tu,
Mamă, soră, fiică, soţie sau amantă.
Iubeşte şi respectă-le pe toate
Căci far de ele tu nu pţi trece prin lumea asta!
Chiar şi cimitirul inimii ar fi gol.
Iubeşte-le pe toate aşa cum poţi!
Căci fără ele tu eşti mort... şi nici născut nu eşti.
Îţi multumesc femeie că exişti! Şi că exist!
Îţi mulţumesc mamă, soţie, fiică, soră sau amantă!
Eşi univers de flori, eşti minunată!

poezie de Diodor Firulescu din Viaţa într-o călimară
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!