Haine vechi

Rămîn prin casă nişte haine vechi,
Un fel de moştenire părintească
Şi umbre ale tragicei perechi,
Că posesorii nu mai vor să crească.

Părinţii ajung din ce în ce mai mici,
Îi părăseşte calcaru-n derivă
Şi, dintr-o dată, nu mai sunt aici
Şi hotărîrea e definitivă.

Paltonul mamei nu mai are rost.
Încap în el aproape două mame,
Şi-acel voal, ce potrivit i-a fost,
Începe, dărîmat, să se destrame.

Cît despre tata, ce să vă mai spun.
Costumele, absenţa i-o îmbracă.
Parc-a suflat un croitor nebun,
În toată garderoba lui săracă.

Imaginea pantofilor bătrîni
E un maidan, vociferînd prin casă,
Şi parcă-i poartă-n boturi nişte cîini,
Ce-i duc din loc în loc şi-apoi îi lasă.

Cravatele se despletesc fuior
Şi o deshidratare le străbate,
Un ştreang secret conspiră-n firul lor
Şi bat ca nişte steaguri demodate.

Părinţi bătrîni, de nu cumva şi morţi!
Şi, brusc, achizitoriul marii taine,
Oprit în faţa fiecărei porţi,
Vrea haine vechi şi vrea părinţi în haine.
|

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trupuri de zăpadă

Noi suntem nişte oameni în trupuri de zăpadă,
Împrăştiaţi de hoarda acelor patru zări,
Cu ochii de cărbune ce nu mai pot să vadă
Cum ninge-n felinarele nestinse de prin gări.

Sub streşini se strecoară pumnale lungi de gheaţă
Şi oameni de zăpadă mai trec perechi, perechi,
Sunt umbre de fantome ce-alunecă prin ceaţă,
Cu inimile frânte, cu haine mult prea vechi,

Pe drumul imposibil ce nu-l mai pot distinge
Când ninge problematic şi cinic pe dorinţi,
Doar cerbi cu coarne albe ar mai putea străpunge,
O iarnă timpurie, de trupuri prea fierbinţi.

Şi-n zodia în care nu-i loc de primăvară,
Strigoii nopţii albe se vând din doi în doi,
A îngheţat şi trenul ce ne-aştepta în gară
Şi omul de zăpadă ce mai trăia în noi.

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ţărmul de dor

Dintre vise cuminţi
Transformate-n dorinţi,
Se mai naşte un dor, nedorit, arzător,
Şi pluteşte prin zidul icoanelor vechi
Aşezate perechi
În intrânduri străvechi
Dintr-un cer străveziu c-o privire de fiu
Ce se-ntoarce, mirat, încordat şi târziu,
La o casă de lut
Părăsită-n trecut,
La o viaţă ce-a fost şi din care-a plecat
Pe un drum cu un rost
De pe-un ţărm neştiut.

Iară dorul acel
Din icoane-n rastel,
Îl zăreşte privind şi l-ar vrea jinduind
La un vis şi un dor
Mult dorit,
Arzător,
De icoane străvechi,
Aşezate perechi
În cotloanele vechi
Dintr-o casă de lut
Cu un rost şi-un trecut
Luminos, cunoscut,
De pe ţărmul ştiut.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Salubritate

Şi noi aşa ne-am învăţat,
Să fim salubri şi cuminţi,
Să facem, zi de zi, curat,
Şi de gunoi, şi de părinţi.

Acum, când este cel mai greu,
Mă mir că încă pot striga:
Acest mormânt e tatăl meu,
Acest mormânt e mama mea.

Eu port stigmatul marii vini
Şi semnul marelui păcat,
Că, în pământ, ca pe străini,
I-am dus, şi-acolo i-am lăsat.

Eu carne sunt din carnea lor
Ei carne sunt în carnea mea,
Atuncea când o fi să mor
Asemeni mă vor lepăda.

Ca o grămadă de gunoi
Şi ca un coş de haine vechi,
Sunt aruncate dintre noi,
Aceste tragice perechi.

Civilizaţie de soi
În cel mai ordinar limbaj,
Salubritate şi gunoi
Şi javre la ecarisaj.

Gunoi voi fi, curând, şi eu,
Copiii mă vor mătura,
Acest mormânt e tatăl meu,
Acest mormânt e mama mea.

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îmi place să fac cumpărături după ce închei o relaţie proastă. Nu ştiu de ce. Îmi cumpăr nişte haine noi şi lucrul ăsta mă face să mă simt mai bine. Uneori, când văd nişte haine nemaipomenite, mă despart de cineva pentru a mi le cumpăra.

citat din Rita Rudner
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cultura consumului – şi, de fapt, însăşi societatea modernă aşa cum o cunoaştem – s-ar prăbuşi dacă oamenii ar înceta să mai consume în număr mare sau să mai consume suficient. Unii analişti i-au numit pe aceşti oameni "consumatori periculoşi". Dacă nu consumă suficient sau consumă ceea ce nu trebuie (haine la mână a două, să zicem), ei pun în pericol nu numai cultura consumului, ci şi societatea în ansamblul ei. Prin urmare, cei care poartă, de exemplu, haine la mâna a doua sau chiar haine demodate sunt de multe ori priviţi cam pieziş de semenii lor, iar asemenea priviri sunt, de obicei, de ajuns pentru a-i convinge să-şi modifice obiceiurile de cumpărare şi să-şi reînnoiască garderoba.

George Ritzer în Globalizarea nimicului
Adăugat de Homo Novus
Comentează! | Votează! | Copiază!

Marea este şi pentru cei mici, nu numai pentru părinţi şi bunici. Şi la urma urmei, ei nici nu ştiu să se joace ca voi pe plajă, în nisip, în fel şi chip, făcînd palate în care, pe furiş, intră scoicile prin acoperiş. Părinţii toată ziua ar vrea să vă culce. Să vă spun un secret: ei au venit la mare numai ca să vă încurce. Aşa le merge gura: "Ce faci?" "Unde te duci?" "Stai aici!" Mai rău ca la bunicii care s-au făcut mici.

citat celebru din Marin Sorescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu trecu multă vreme, şi iată că muri şi călugărul. Îl îngropă George şi pe acesta, cu toată evlavia. Apoi, după ce mai plânse şi se mai tângui o toană, se hotărî să iasă la lume; căci nu-i mai plăceau locurile acelea, unde murise mă-sa şi părintele său cel duhovnicesc. Apucă şi el pe cărarea ce o văzu mai aproape şi se lăsă pe dânsa a-l scoate oriunde va voi ea, după ce-şi închelbără un rând de haine ca de urs, alcătuite din nişte piei de vulpe ce găsi în podul chilioarei, unde şezuse el cu pustnicul. Merse ce merse pe acea potecă, până ce văzu că copacii încep a se rări, apoi se coborî în nişte câmpii cu fel de fel de buruieni. Mai merse o bucată de loc şi intră într-o cetate.

Petre Ispirescu în George cel viteaz
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ne e greu şi să fim oameni, oameni cu trup şi sânge adevărat, al nostru; ne ruşinăm de asta, considerăm că e o mare ruşine şi tare ne mai place să fim nişte oameni universali nemaivăzuţi. Suntem născuţi morţi şi, de altfel, de mult nu mai suntem născuţi din părinţi vii, iar asta ne place din ce în ce mai mult. Am prins gustul. În curând ne va trece prin cap să ne naştem cumva din nişte idei.

Dostoievski în Însemnări din subterană
Adăugat de Simona
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pădure de mesteacăn

Semnificaţia unei păduri de mesteacăn
nu trebuie căutată în imaginea ei.

Toată lumea realizează că, dintr-o dată,
pământul s-a oprit din respirat şi a început să zâmbească
arătându-şi culoarea dinţilor.

Poate aici stă semnificaţia unei păduri de mesteacăn,
dinţii sunt văzuţi altfel tocmai fiindcă ei ascund
un zâmbet nicidecum pofta de a rupe
altceva decât cerul prin frunziş.

Adevărata semnificaţie a unei păduri de mesteacăn
trebuie căutată şi mai aproape, în căpiţa de fân
lăsată acolo de un om,
ca un gând vechi la care ţi-ai propus să revii
poate altădată, cu siguranţă în haine albe
pe care cineva ţi-a cusut râuri
şi o pădure de mesteacăn aşa cum o vezi.

poezie de Călin Hera din Îmi pun singur miere în ceai (2010)
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am fost singur la părinţi, dar nu am fost un copil sărac. Noi am trăit din banii lui tata. Mama n-a lucrat niciodată, a fost casnică. Ea a avut grijă de noi toţi, iar tata ne-a ţinut: pe ea, pe mine, şi pe el. Nişte oameni normali, stând într-o casă cu chirie undeva în vecinătatea Casei Poporului... Acolo am locuit toată copilăria mea.

Mircea Albulescu în revista "Q Magazine" (octombrie 2009)
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Repetabila povară

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând
Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminţi,
Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinţi.

Ce părinţi? Nişte oameni ce nu mai au loc
De atâţia copii şi de-atât nenoroc
Nişte cruci, încă vii, respirând tot mai greu,
Sunt părinţii aceştia ce oftează mereu.

Ce părinţi? Nişte oameni, acolo şi ei,
Care ştiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, după actele lor,
Nu contează deloc, ei albiră de dor
Să le fie copilul c-o treaptă mai domn,
Câtă muncă în plus, şi ce chin, cât nesomn!

Chiar acuma, când scriu, ca şi când aş urla,
Eu îi ştiu şi îi simt, pătimind undeva.
Ne-amintim, şi de ei, după lungi săptămâni
Fii bătrâni ce suntem, cu părinţii bătrâni
Dacă lemne şi-au luat, dacă oasele-i dor,
Dacă nu au murit trişti în casele lor...
Între ei şi copii e-o prăsilă de câini,
Şi e umbra de plumb a preazilnicei pâini.

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând,
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând.
Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii
Nu copil de părinţi, ci părinte de fii.

Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns.
Mai avem noi părinţi? Mai au dânşii copii?
Pe pământul de cruci, numai om să nu fii,

Umiliţi de nevoi şi cu capul plecat,
Într-un biet orăşel, într-o zare de sat,
Mai aşteaptă şi-acum, semne de la strămoşi
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocoşi,
Şi ca nişte stafii, ies arare la porţi
Despre noi povestind, ca de moşii lor morţi.

Cine are părinţi, încă nu e pierdut,
Cine are părinţi are încă trecut.
Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,
Unde-avem şi noi însine ai noştri copii.
Enervanţi pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,
Şi în genere sunt şi niţel pisălogi.
Ba nu văd, ba n-aud, ba fac paşii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult să le spui şi explici,
Cocoşaţi, cocârjaţi, într-un ritm infernal,
Te întreabă de ştii pe vre-un şef de spital.
Nu-i aşa că te-apucă o milă de tot,
Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?
Că povară îi simţi şi ei ştiu că-i aşa
Şi se uită la tine ca şi când te-ar ruga...

Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus
Pe conştiinţă povara acestui apus
Şi pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor împutina cei ce n-au şi ne cer.
Iar când vom începe şi noi a simţi
Că povară suntem, pentru-ai noştri copii,
Şi abia într-un trist şi departe târziu,
Când vom şti disperaţi veşti, ce azi nu se ştiu,
Vom pricepe de ce fiii uită curând,
Şi nu văd nici un ochi de pe lume plângând,
Şi de ce încă nu e potop pe cuprins,
Deşi plouă mereu, deşi pururi a nins,
Deşi lumea în care părinţi am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduită de plâns.

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Degetele tale

Sunt degetele tale, subţiri ca nişte vreascuri,
Ce mi-au rămas din toată pădurea dispărută
Într-un ţinut de gheaţă şi de pârjol te mută
Fiinţa mea, plecată prin lume, după vreascuri.

Mă simt ca o femeie bătrână şi săracă,
Plecată prin pădure să strângă nişte vreascuri,
Eu degetele tale, subţiri ca nişte vreascuri,
Le simt cum dau căldură ca vremea să-mi mai treacă.

Atât îmi mai rămâne, pădurea au furat-o,
Pădurea au schimbat-o pe aur şi avere,
Eu degetelor tale voiesc a le mai cere
Să-mi zăbrelească ochii şi fruntea rece, iat-o,
Să-mi încălzească duhul secundelor mizere
O, degetele tale prea triste, adorato.

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Părinţi în alb-negru

Fotografia lor alb-negru
Ca moştenire mi-a rămas,
Ca şi-n arhivă, o scrisoare,
Şi-n blândă, un fragment de glas.

Şi am aflat o veste bună,
Că-n lumea noastră, orice-ar fi,
Există proceduri moderne
De refăcut fotografii.

Şi pozele-şi găsesc deodată
Culorile ce le-au avut,
Recursul nostru tehnologic
Acţionează în trecut.

Aş vrea să-mi colorez părinţii,
Blocaţi în limitele reci,
Să nu rămână, prin uitare,
În alb şi negru pentru veci.

Îi duc la doctorul de poze,
Ca să le facă un consult,
Să vadă el dacă rezistă
Acestui înviaj ocult.

Şi, când începe colorarea
Eu lăcrimez şi mă închin
Şi-i smulg pe mama şi pe tata
Din cromatismu-acestui chin.

Şi poza lor din tinereţe
O rog, privind-o-n amănunt,
Să se întoarcă-n sine însăşi,
Cu ei mai bine morţi, cum sunt.

Şi, Doamne, cât erau de tineri,
Puternic - el, frumoasă - ea,
Se bălăceau în bucurie
Şi nu ştiau ce va urma.

"Zâmbiţi", li s-a cerut probabil,
Şi ce distins e cuplul lor,
El - ofiţer, ea - elegantă,
Spre-a fi zdrobiţi, ulterior.

Războaie, puşcării, coşmaruri,
Destin de două ori nedrept,
O viaţă-ntreagă, alb şi negru,
S-o colorez n-am nici un drept.

Ca de o electrocutare,
De cromatism fugind mereu,
Trăiesc blocat, în alb şi negru,
Şi, vai, din poza lor alb-negru
Eu simt c-am fost născut şi eu.

poezie celebră de Adrian Păunescu din Rugă pentru părinţi (25 iulie 2007)
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Magazinul de haine... sau Magazinul iubirii...

Am ieşit, să-mi plimb sufletul, prin oraş,
Se întâmplă ceva ciudat,
Erau, oameni dezbrăcaţi, în plină iarnă,
Purtau haine scumpe şi totuşi erau goi...
Niciun zâmbet, nicio urmă de bucurie, sau de iubire,

Erau oameni în carne şi oase
Purtau haine dintre cele mai scumpe...
Şi totuşi era un dezmăţ al goliciunii
Toţi priveau în jos, la cenuşiul asfaltului
O mare de oameni, cu gânduri pierdute...

Erau oameni şi umbre, erau umbre de oameni...
Nu li se mai vedea faţa de tristeţe şi deznădejde,
Uitaseră de iubire, uitaseră să mai trăiască
Sufletul, nu poartă haine scumpe
Sufletul nu se îmbracă de la magazinul de haine

Sufletul, nu îngheaţă pentru că afară e frig,
Un suflet poate să îngheţe în plină vară,
O mare de suflete părăsite, ca o mamă ce moare,
Un ocean de singurătate, pierdut în adâncuri,
Nimeni, nu mai privea spre înaltul cerului,

Am uitat să iubim cu adevărat, într-o lume mercantilă
Ne dispreţuim, ne urâm unii pe alţii
Am uitat să mai întindem o mână, celor în metastaze,
Nu mai daţi banii pe haine scumpe
Îmbrăcaţi-vă sufletele de la magazinul IUBIRII...!

poezie de Dan Duţescu din Oraşul iubirii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi jucară şi jucară, până despre ziuă. Când, deodată, încetând muzica de a mai cânta, ieşi ca din pământ o masă încărcată cu de toate bunătăţile, şi ce este pe lume, şi ce nu este. Se puseră cu toţii la masă şi mâncară şi se chefuiră cât le poftiră inima. Argatul de la grădinărie şedea în colţul lui unde se aşezase şi privea, lăsându-i gura apă. La masă le slujea nişte arapi, îmbrăcaţi în nişte haine foarte scump împodobite. După ce se sculară de la masă, prinseră a se întoarce acasă. Se întoarseră iarăşi pe unde au fost venit. Băiatul se ţinea după dânsele, ca dracul după călugăr. Când fură a trece prin grădina cu frunzele de argint, ce-i dete argatului prin gând, că numai rupse o rămurică dintr-un copaci. Un freamăt puternic se făcu atunci în toată pădurea, ca de o furtună ce vine întărâtată asupra copacilor; şi totuşi nici o frunză măcar nu se mişca din loc, ba nici măcar nu se clătină ca de o adiere de vânt barim.

Petre Ispirescu în Cele douăsprezece fete de împărat şi palatul cel fermecat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Straşnice haine! s-a gândit împăratul. Dacă mi-aş face nişte haine de acestea aş putea să aflu care din slujbaşii împărăţiei nu-s buni pentru slujbele pe care le au şi aş putea să aflu care din supuşii mei sunt proşti şi care sunt deştepţi. Numaidecât trebuie să-mi fac asemenea haine. Şi a dat pehlivanilor o mulţime de parale să înceapă să lucreze.

Hans Christian Andersen în Hainele cele noi ale împăratului
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Soldaţii duc lupte, mor şi şterg răni

sunt un soldat
care se încăpăţânează să înainteze prin el, deşi, uneori, drumurile se înfundă,
ajung la răscruci de mine cu mine, de mine cu tine,
iar uneori, când drumurile se închid cu totul, mă găsesc zidită ca Ana lui Manole
şi mă mai eliberez o dată. mai eliberez o teamă, o slăbiciune, un lanţ.
sunt un soldat care se încăpăţânează să înainteze fără hărţi, fără arme,
chiar dacă viaţa mă mai aruncă în mijlocul unor bătălii, iar eu nu am nimic,
decât o inimă pe care o bag la înaintare. şi mor.
mai moare o iubire, mai moare o încredere, mai moare o bucată adâncă din mine,
mai mor nişte vise, dar eu sunt un sodat şi nu contează.

ce dacă mai mor o dată?

soldaţii se ridică din morminte, mai şterg o rană, mai şterg o moarte
şi merg mai departe. eu sunt aşa cum spunea tata:
un soldat neinstruit care are mai multe inimi de rezervă, din prea multă dragoste.
care crede în drumuri nestrăbătute. uneori, ajung la luminişuri de mine cu tine,
de mine cu mine şi înţeleg de ce soldaţii stau mereu de veghe,
nu dorm şi nu bat pasul pe loc

soldaţii duc lupte, mor şi şterg răni!

poezie de Sandrina-Ramona Ilie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Surorile vrură să o mângâie, dar cu nişte cuvinte atingătoare, care îi făceau mai mult rău decât bine. Fata cea mică a împăratului, dacă văzu că nici surorile nu o cruţă, îşi puse nădejdea în Dumnezeu şi se hotărî să plece unde mila domnului o va duce. Îşi luă deci din casa părintească un rând de haine proaste şi vechi şi pribegi din sat în sat, până la curtea unui alt împărat.

Petre Ispirescu în Sarea în bucate
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aer de păsări

dacă te îmbraci în haine de nor
aş vrea să te mai văd
prin noaptea de aripi
căutându-mă
goală de pene
goală de mine

dacă te îmbraci în haine de gând
aş vrea să te mai văd
prin aer de păsări
căutându-mă
goală de frunze
goală de tine

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ăia care bat o femeie şi copii mici de ajung în spital sunt nişte viermi, nişte gunoaie, nişte carcase cu buletin, fără nimic pe dinăuntru sau în pantaloni.

citat din Mihaela Rădulescu
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!