O potriveală

Domn străin poftise ţara şi de neam de împărat,
iar la târg, plecând, boierii ce-au găsit au cumpărat;
să-l întîmpine poporul a ieşit pân-la hotare...
Dumnezeu se îndurase ca să-i dea un vodă mare!

*

Dar Moldova-i locuită de nătângi şi de vicleni
şi-ndelungă fu tocmeala ca boierii moldoveni
să-l înduplece pe despot peste ei să-mpărăţească,
rari fiind, pe-atuncea, domnii cei de viţă-mpărătească.

*

Chezăşia stăpânirii pentru viaţă i s-a dat
şi că-n spiţa lui, pe urmă, tronul fi-va perindat;
o locma din visterie ca plocon având tot anul,
slobod să-şi mai înnădească Vlaşca, bez Teleormanul.

*

Iar legându-se să-ndrepte ce părea că e greşit,
râu de lapte şi de miere ca să curgă negreşit,
"Îmi ajunge – spuse despot –, dreapta mea căutătură,
Slujitori ce tac şi-n mine credincioşi ca în Scriptură."

*

Şi-a ţinut cuvântul ţara, poate încă cu prisos,
Doar a lui făgăduinţe au ieşit, pe rând, pe dos,
şi când el şi cu samsarii ca în rai mi se răsfaţă,
clocoteşte surd norodul străveziu şi supt la faţă.

*

În castelul din Suceava, mânios acum se plimbă;
numai vornicul cel mare stă-naintea lui smerit;
voievodul nici o vorbă cu Bucioc măcar nu schimbă,
iar acesta să-i grăiască nu găseşte nimerit.

*

Mai târziu, păru din zbucium că niţel se potoleşte;
lui Bucioc îi fuse teamă, neghicind ce poate fi,
orişicum se tot frământă şi prin minte răscoleşte;
ca să afle de-are despot, cât n-ar da şi n-ar plăti!

*

"Hei, Bucioc, tu, mare vornic – prinde Vodă ca să zică –
tu eşti mâna mea cea dreaptă şi-mpreună am luptat
ca să ţesem trainic trâmbă de mătase şi urzică,
împletind din rău, în bine, şirul trebilor treptat;

*

din pământ, din iarbă verde am croit o viaţă nouă;
pe făgaşe neştiute îndrumăm tot ce a fost;
prin câmpiile uscate, din senin, cu aur plouă
şi sub aripa lui despot cine n-are adăpost?

*

E aşa ori nu?." "Aşa e!" – prea plecat Bucioc răspunde;
să-i astâmpere pornirea cuteză să zică-apoi:
"Dar de ce te tulburi, Doamne, şi ce cuget te ajunse
când lumina ta s-aprinde înainte, nu-napoi?

*

Domn mai ager şi mai falnic, mai avut-am noi, stăpâne?
Îmbuibând pe toată lumea, milostiv ai fost destul
că nu-i nimeni să nu-şi aibă bucăţica lui de pâine,
ocrotit ca să nu fie ori la vreme nesătul!"

*

"Deci credeam, suspină despot, ca să văd recunoştinţă;
Boierii dădui acelor ce căzură în păcat,
Înţelepţi făcui din oameni ce, lipsiţi de socotinţă,
prigonitu-m-au... şi totuşi, nu e unul împăcat!

*

Tremura Bucioc, dar Vodă neclintit urmă-nainte:
"Pretutindenea se suflă că din jaf mă pricopsii,
când tu ştii cu câtă trudă, cu ce zbatere de minte
vreo cincizeci de milioane de ducaţi agonisii.

*

Te miri ce şi mai nimica! Şi-apoi cine e de vină?
Azi nu poate bani a strânge numai cel ce n-ar voi;
n-am pus piedică la nimeni, ne-voind să cat pricină
şi nici vreme n-am în pravili mucegaiu-a răsfoi,

*

iar o faţă-mpărătească e obraz de tot subţire,
i se cere cheltuială, dacă vrei a n-o păta;
ponegrit de ce sunt, oare, cu atâta-nsufleţire?!"
Grabnic, vornicul răspunde: "Ticăloşi, Măria Ta!".

*

"Unii urlă că dreptatea nu-i decât o vorbă goală,
coate toţi judecătorii pentru galbeni că şi-ar da;
dar mojicii? Făr' de hrană zbier că sunt şi se răscoală!"...
"Nu le place munca, Doamne! Ticăloşi, Măria Ta!"

*

"Pârcălabii, dregătorii, căpitanii de oştire,
popii, dascălii, iznafii, chiar şi sfetnici, de-i căta,
mă cârtesc în taină, gura clevetindu-le-n neştire"...
"Ticăloşi am fost, stăpâne, şi-am rămas, Măria Ta!"

*

"Însă-atuncea – strigă Vodă – totul e ticăloşie!
Putregai domnia noastră şi nevrednici suntem toţi!
Lângă numele lui despot se va scri: "Păcătoşie!"
de boierii săi: o turmă de lingăi urâţi şi hoţi!"

*

Pe-o sofa se lasă despot, chibzuind îngândurat:
"Şi Bucioc, şi logofeţii buni erau de spânzurat!...
Peste veacurile toate voi rămâne de ocară,
cu pecetia ruşinii înfierat voi fi la scară!"...

*

Judecata cea din urmă îi cutreieră prin gând,
de durere, printre gene îi dau lacrime, plângând...
"Despot!... Despot!... Fii un despot mai, vârtos ţinându-ţi firea!
De deasupra frunţii tale izgoni-voi eu bârfirea!".

*

Astfel vornicul grăieşte: "Eu de grijă voi purta
să rămânem doar noi, obştea, ticăloşi, Măria Ta,
căci o cronică de slavă pentru Tine se va scrie,
de mărirea Ta eu însumi stând chezaş ţi mărturie."

*

Mare Domn fu Despot-Vodă, după-acel letopiseţ,
însă piserul ce-l scrise, să arate mai isteţ,
mai adaose pe-o filă, cu putere de la sine,
alte câteva braşoave, cugetând că e mai bine:

*

"Patruzeci de ani, o, Despot!, să fi fost să mai domneşti,
tot n-ai fi-nţeles tu rostul astei ţări moldoveneşti;
stând străin de neamul nostru, cum să-nveţi aşa de iute
zicătoarea: "Orice peşte de la cap întâi se-mpute!"

poezie de Ion Cătină din Almanachul ilustrat 1909 (noiembrie 1908)
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

semidoctism

Semidoctismul este cel mai cumplit flagel al omenirii, mai cumplit decât molima, foametea şi războiul, un flagel necunoscut până-n secolul nostru. Semidoctismul este un despot, cum n-a existat niciodată până acum. Un despot care-şi are slujitorii lui, sacerdoţii şi sclavii, un despot în faţa căruia totul s-a prosternat cu dragoste şi superstiţie, cum nimeni nu şi-ar fi putut imagina până acum, în faţa căruia ştiinţa însăşi tremură şi-i cântă-n strună înr-un mod ruşinos.

definiţie celebră de Dostoievski în Demonii
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ultimul despot

astăzi am coborât din casă
ca un soldat echipat de război
ca un pion pe o tablă de şah

străzile sunt pline de pioni
pioni albi şi pioni negri
de cai şi de nebuni
care dărâmă turnurile
şi cer regelui să abdice

după ce l-am luat prizonier
pe ultimul despot
şi fotoliul său a rămas liber
nu ştim ce să punem în locul lui

poezie de Ion Untaru
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ţepeş

Cei ce-au râvnit să-i ia domnia,
Prin hicleşuguri, lui Măria
Sa Vodă Ţepeş Vlad,
N-au mai ajuns în iad...

Deşi tot mici şi tot supuşi,
Solemn, în ţeapă fost-au puşi -
Gest, al lui Vodă, de bonton,
Fiind şi ţeapa tot un... tron!

poezie de Efim Tarlapan
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un despot adevărat este o singură persoană care dirijează totul prin voinţa şi capriciul proprii. Fără legi care să îl controleze, fără nevoia de a asculta pe oricine nu este de acord cu el, un despot poate face orice doreşte, oricât ar fi de nerezonabil şi demn de dispreţ.

citat din Montesquieu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

N-am ieşit din rând

Să nu ies din rând,
să nu merg în faţă,
La rău să nu mă plâng,
Dumnezeu aşa mă-învaţă.
Cât am fost în viaţă, n-am ieşit din rând.
Nici n-am mers în faţă, am ţinut de rând.
Am rămas acolo, unde-i locul meu.
N-am fost un Apollo, nici n-am fost un zeu.
Am măsurat timpul, doar cu pasul meu.
N-am văzut Olimpul, cred în Dumnezeu.
De la El am primit viaţă, Lui m-am închinat,
El mi-a dat povaţă, El m-a luminat.
Cât am fost în viaţă, El m-a ocrotit,
Iar când s-a rupt aţă, tot El m-a primit.
De-abia atunci,
Cu credinţă-n suflet, am ieşit din rând,
să stau şi să cuget, cine-am fost şi cine sunt.

poezie de Dumitru Delcă (mai 2021)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ştefăniţă-Vodă

Cu grabnicele sărituri
A sprintenei lăcuste
Apare-un cal, la cotituri.
Nechezul înspumatei guri
Speria tăcerea din păduri
Şi pacea văii-nguste.
În gura văii, lângă pod
Boierii stau cu frică;
Ei par o gloată de norod,
Pe cai pitici şi plini de glod
În scări temutul voievod
Cu hohot se ridică.

Strângea de frâu şi tremura:
Iar calul, ud de cale,
Pământu-n loc îl frământa
Şi spuma alb-o mărita
Cu sânge roş ce picura
Din strânsele zăbale.

Când vrei să-i afli, nu-i aduni!
Boieri, nu vi-e ruşine?
Vă văd aşa de-atâtea luni,
N-aveţi acasă cai mai buni?
Ori cum? Boieri, sunteţi nebuni?
Vă bateţi joc de mine?

E grea ocara ce ne-o faci
Spătarul îi răspunde.
Dar ţara-i suptă de haraci,
De greci nebuni şi de cazaci;
Săracă ţara, noi săraci,
Şi cai voinici, de unde?

N-ai bani de-un cal? Ia calul meu!
Boierii-n tremurare
Dau slujbe-n gând lui Dumnezeu,
Spătarul suflă des şi greu,
Se pipăie la cap mereu
Să vadă de-l mai are.
Măria ta, vorbim şi noi.
Ei, las-o încurcată!
Vă văd aşa de rupţi şi goi
De latră câinii după voi!
Sânteţi boieri, ori marţafoi?
Spătare, hai odată!

Şi vodă sare jos din şea,
De frâu, fugaru-şi ţine.
Spătaru-ngălbenit privea,
Vedea ce e, şi nu vedea,
Spătarul asta n-o credea
Spătaru-n urmă vine.

Aşa, jupâne, eşti cinstit,
Şi-al tău să fie darul.
Dar frâul nu! Mi l-am oprit
Şi vodă frâul l-a smuncit
Şi-apoi cu frâul a lovit
Ponciş în ochi fugarul.

Cu ochii-nchişi şi fulgerat
De spaima loviturii,
Se nalţă roibu-nviforat,
S-azvârle-n lături şi, turbat,
Ia câmpu-n goană, îndreptat
Spre râpele pădurii.

Se duce-orbiş, fără stăpân,
Cu vuiet ca furtuna.
Boierii-ncremeniţi rămân
Iar coama calului păgân
Cu barba bietului bătrân
S-amestecă, sunt una.
Boieri! Mai ziceţi-mi apoi,
Că vodă nu v-ajută!
Sunteţi săraci, flămânzi şi goi;
Dar fiecărui dintre voi
Eu am să-i dau un cal de soi,
Că-n grajd mai am o sută!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

A fost ce-a fost: dacă n-ar fi fost nici nu s-ar povesti. A fost odată un împărat, un împărat mare şi puternic; împărăţia lui era atât de mare, încât nici nu se ştia unde se începe şi unde se sfârşeşte. Unii ziceau că ar fi fără de margini. Iar alţii spuneau că ţin minte de a fi auzit din bătrâni că s-ar fi bătut odinioară împăratul cu vecinii săi, din care unii erau şi mai mari şi mai puternici, iară alţii mai mici şi mai slabi decât dânsul. Despre împăratul acesta a fost mers vorba cât e lumea şi ţara, cum că cu ochiul cel de-a dreapta tot râde, iară cu cel de-a stânga tot lăcrămează neîncetat. În zadar se întreba ţara, că oare ce lucru să fie acela, că ochii împăratului nu se pot împăca unul cu altul. Dacă mergeau voinicii la împăratul, ca să-l întrebe, el zâmbea a râde şi nu le zicea nimic. Aşa rămase vrajba dintre ochii împăratului o taină mare despre care nu ştia nimeni nimic, afară de împăratul.

începutul de la Zâna Zorilor de Ioan Slavici
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ocaua lui Cuza

Cuza Vodă, Domnitorul Principatelor unite,
A dat legi şi-a dat reforme... şi dacă ţin bine minte
Legea cu,, Ocaua mare'' nu prea era respectată
De negustorii din târg. Şi-a mers la Galaţi odată

Îmbrăcat cu un suman şi-o căciulă ţărănească
Pe cel necinstit şi lacom într-un fel să-l pedepsească....
Şi-a luat ocaua mare şi două putini cu lapte,
Lapte acru,.... ca ţăranii şi s-a pus Cuza pe fapte

Amestecat cu norodul Vodă şi-a luat îndemnul
Şi-a nimerit la băcanul care vindea untdelemnul
Nu cu,, ocaua lui Cuza'', vindea cu,, ocaua mică''
Ca să se îmbogăţească pe spinarea lui,, opincă''...

Cuza Vodă i-a propus ca-ntre negustori un,, troc''
Să-i dea lapte pe-untdelemn şi-au bătut palma pe loc:
Şase ocale de lapte pe una de untdelemn
Hoţoman, şmecher băcanul a făcut cu ochiu' un semn

Şi în loc de-ocaua mare voia să-i dea untdelemnul
Cu ocaua lui cea mică,( de-aceea făcuse,, semnul'')
Cuza Vodă a văzut că băcanu-i necinstit
Şi ca să-l înveţe minte uite-aşa l-a pedepsit:

Şi-a dat de pe cap căciula şi a lepădat sumanul,
(Când a văzut epoleţii... a înlemnit pe loc băcanul!)
I-a pus pe slujbaşi să-l plimbe cu ocalele de gât
Prin tot târgul din Galaţi pentru fapta ce-a făcut

Arătând ocaua mare să strige:,, Cu asta, DA!''
Şi-arătând ocaua mică:,, Cu-asta, NU!''... Aşa striga....
Dacă stau să mă gândesc să îmi vărs şi eu amarul
L-aş chema pe Cuza în piaţă să verifice cântarul!...

poezie de Ioana Gărgălie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Întâmplarea

Furios nevoie mare,
Se gândeşte la-ntâmplare
Şi nu poate să-nţeleagă
Cum, nevasta lui cea dragă
Poate să i-o facă-aşa
Lui, de parcă n-ar avea
Intuiţia la ea.

Cu trei zile-n urmă-a spus
- Iar el nu i s-a opus –
Că mătuşa ei bătrână
E bolnavă. "Să rămână
În tot weekendul cu ea
Dacă-i liberă şi vrea
Cât de cât a o-ajuta".

Şi-a plecat! Iar el, "cuminte",
Doar din câteva cuvinte
S-a-nţeles, a rezervat
Şi la mare a plecat
Iute cu amanta. Da,
S-o-ngrijească – de! – că ea
N-are pe altcineva.

Toate bune... până-n seară
Când – ah! – inima să-i sară
Când, pe-o uşă din hotel
Au intrat şi Ea, şi El,
Ea – nevasta lui, vezi bine!
El – vecinul. Ah, Mărine,
Tare-mi pare rău de tine!

Na! – că are-o grijă nouă:
Lasă că v-arăt eu vouă!
Cum adică, eu, minţit?
Chiar credeai că m-ai prostit?
Cum să-mi spui aşa ceva
Când mai simplu îţi era:
"Dragă, plec la mama, pa!"

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pentru libertate

Plângem, da, că prea ne doare!
Nu pe noi! Crescuţi în chin
Ne-amintim de-un timp cu soare
Şi-l cunoaştem cel puţin!
Plângem pe copii, sărmanii,
Că-ntr-al temniţei mormânt
Îşi încep în noapte anii,
Neştiind ce-i soare sfânt.
Plângem, da, şi strâns ne strângem
Lâng-olaltă, câţi suntem,
Dar să ştiţi că nu ne plângem
Ca nebunii cari se tem.

Robi, meniţi prin jocul sorţii,
Noi ai chinului am fost,
Însă nu, şi nu, ai morţii!
Nu cătăm noi adăpost
Nici în milă, nici în rugă;
Asta cear-o de la voi
Cel ursit să fie slugă
Dar n-o cereţi de la noi!
Vom răbda, privind în faţa
Orişicui, şi-a orice chin,
Că noi ştim că-i multă viaţă
Şi în noi, şi-n cei ce vin.

Blestemaţi pieri-vor regii
Cari s-abat din drumul drept
Ne-aţi adus stricarea legii
Şi ne staţi cu mâna-n piept.
O, şi-n loc s-aveţi ruşine,
Vă mândriţi cu ce-aţi adus:
Dar puterea, ştiţi voi bine,
Nu vi-a dat-o Cel-de-sus,
Nici Eternul Domn! Vi-e dată
De-un vremelnic din Infern!
Deci vi-e binecuvântată
Şi la voi va fi-n etern!

Lumile-au văzut mirate
Cât de mult iubirăţi voi
Şuierul de bici ce bate
Fără de milă oameni goi!
Dar şi pentru noi rămâne
Timp ah, cine poate şti!
Şuierul acesta mâine
Cânt al lui Tirteu va fi!
Iar din lanţul ce-azi ne strânge
Pot să iasă spade, şi pot
Spadele să vadă sânge,
Nu de-al nostru însă tot!

Şi sfârşitul tău veni-va
Azi ori mâine, ori mai apoi!
Şi-o să poţi tu sta-mpotriva
Poate-a celor mai vreo doi,
Dar mai tari prin răzbunare
Şi prin ura lor turbaţi?
O să fii destul de tare,
Tot potopul să-l abaţi?
Eu nu chem această vreme,
Dar tiranul braţ al tău
Face totul ca s-o cheme,
Rău îngrămădind pe rău.

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

În ţara lui Ciocu-mic

În ţara lui Ciocu' mic
S-a pus bir şi pe nimic
Şi se minte, şi se fură
Iar românul mult îndură.
Vlad Ţepeş, Măria Ta,
Ieşi din groapă, nu mai sta
Şi trage-i pe hoţi în ţeapă
Trece-i prin foc şi prin apă
Fiindcă prea s-au îmbuibat
Şi-au scos ţara la mezat.
Ni se sinucid bătrînii
Mamelor le seacă sînii
Mor copiii prin spitale
Peste tot e numai jale.
Arză-i-ar focul de hoţi,
De bandiţi şi mafioţi,
Să-i ferească Dumnezeu
Să mai stea în drumul meu
Le dau vilă-n Periprava
Şi piscină la Jilava.
Le confisc averea toată
Jos cu tagma lor spurcată
Bată-i Dumnezeu să-i bată!

poezie clasică de Corneliu Vadim Tudor din Opere incomplete
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântă pilotul

Dacă te-am rugat vreodată, suflete, să spui, să spui,
Ai tăcut! Ai fost eroul îmbrăcat cu scut şi zale,
Eu am fost sărmanul cui.
Palmele spre rugă-ntinse îi sunt toată arma lui:
Herostrat ce-ncrede crimei faima biruinţei sale!

Iar când te-am rugat odată, inimă, să taci, să taci,
Ai vorbit! Mai lesne-ai smulge un stejar ce însuşi este
Codru-ntreg între copaci,
Decât cum ai fost tu gata trista jertfă să mi-o faci!
Că sunt inimi şi de ceară, asta nu-i numai poveste!

Acum ce? Plângând te vaieţi că eşti pustiit de tot,
Suflete! şi ţipi de groază, inimă, n strivirea sorţii.
În zadar v-am fost pilot:
Inima un rob nevolnic, sufletul stăpân despot
Doi nevrednici, nu de viaţă, ci de sfânta pace-a morţii!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fiul cel mai mic

Odată o pildă Domnul nostru-a spus
C-un om bogat ce avea doi fii
Dar fiul cel mai mic s-a dus
Să bată-n lumea mare doar câmpii

Iar fiul cel mai mare la casa părintească
Rămas-a să lucreze pe-al tatălui ogor
Cu muncă şi cu sârg viaţa să-şi trăiască
Acasă dar clădindu-şi prin muncă-un viitor

Şi fiul cel mai mic averea şi-a pierdut
Cu fetele stricate şi oamenii cei răi
Sărac curând ajunse şi-un om necunoscut
Căci a călcat porunca — de la părinţii săi

Şi-a fost lovit amar de atâta sărăcie
Căci el ajunse la porci îngrijitor
Chiar el ce-odată avese — atâta bogăţie
În zdrenţe ajunsese ca orice cerşitor

Însă prin neagra noapte un glas el auzi
Întoarce-te acasă căci tatăl tău te aşteaptă
Şi el la sânul lui din nou te va primi
Căci el e atât bun — şi tatăl tău te iartă

Şi iată dar băiatul spre casă a plecat
Iar tatălui îi spuse ceva — că fiu-i se va-ntoarce
Şi tatăl lui nerăbdător mereu l-a aşteptat
Acasă dar voind ca să-l primească-n pace

Când iată dar pe drum venea din depărtare
Un chip necunoscut — creştea şi tot creştea
Când tatăl îl aştepta cu atâta nerăbdare
Căci pe băiatul lui acasă din inimă-l voia

Şi iată chipu acela mai mare şi mai mare
Cine-o fi oare — or" n-o fi chiar băiatul meu
E el — şi se avântă deodată-n alergare
Şi-n braţe îl cuprinse chiar pe băiatul său

O fiul meu o fiul meu — ce mare bucurie
Iar să te revăd acasă c-ai venit
O să te îmbrac ca fiu şi-o să-ţi dărui o mantie
O fiul meu — o fiul meu iubit

Eu nu sunt vrednic ca numele să-ţi port
Şoptise fiul cel mai mic cu atâta întristare
Dar tu eşti fiul meu şi eu îţi dărui tot
Căci dragostea mă arde cu atâta frământare

Aduceţi haina cea mai bună pentru al meu băiat
Şi puneţi-i inelu-n deget căci astăzi îl primesc
Se-ntoarce fiul meu acasă şi atât m-a bucurat
Căci dorul azi mă face mai mult să îl iubesc

A fost pierdut — dar s-a găsit şi iată-l lângă mine
S-a-ntors băiatul meu acasă şi eu în sărbătoare
Iarăşi îl primesc căci nu e orişicine
E mare bucuria — o vai e atât de mare

Dar fiu ce rămase acasă — rămăsese-n curte
Nu vrea să intre-n casă căci tatăl l-a primit
Pe fiul cel mai tânăr ce nu voi s-asculte
Şi-averea lui întregă el şi-a prăpădit

Doi oameni iată — în faţă ni se arată
Fiul cel mai mare în casă ce-a rămas
Dar inima lui crudă pe fratele nu-l iartă
Şi nu-l mai vrea în casă nici măcar un popas

Şi fiul cel mai mic ce-acum el s-a întors
Din nou la tatăl său şi care l-a crescut
Dar nu mai vrea nimic căci iată e pe dos
Ştie că averea — praf el a făcut

Eu văd în fiul cel mai mare — îl văd pe Israel
Iar fiul rătăcit — neamurile care
Îşi văd distrusă viaţa şi-l vor pe-al vieţii Miel
Căci vor ca să se scape de moarte şi pierzare

Fiul cel mai mic la tatăl s-a întors
Şi astfel fu găsit din plin de tatăl său
Dar fiul cel mai mare era neserios
Deşi era acasă — era în sine rău

El nu vedea iubirea şi n-o înţelegea
Trăind dar în belşug şi fără suferinţă
Tot că-i aparţine lui — însuşi el vedea
Şi nu-i păsa nicicum de-a fratelui fiinţă

El nu privea prin Duhul ci numai doar prin fire
Vroind să aibă totul vroia numai avere
Cum fratele mai mic odată în neştire
Aşa gândi odată firea doar cum cere

Tatăl Cel din ceruri vrea să ne desprindă
De tot ce avem aicea averi şi chiar comori
În El să ne încredem viaţa-ni să depindă
De-a Sale slăvi din ceruri — şi nu de-ai firii zori

Şi nu dar de pământ de bunuri şi averi
Ci doar de Fiul Lui Isus — pe veci să fim legaţi
Căci El este Lumina ce ne-a adus de nicăieri
Şi ne-a luat cu Sine să-i fim pururea fraţi
31-10-2019 mănăştur

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Adevărul şi Lumina

-Poem-
Ca a Domnului Fiinţă
Nu este şi nici n-a fost
Să ofere biruinţă
Chiar şi astăzi prin credinţă
Omului — un veşnic rost

Ca El nimeni n-a vorbit
Filozofi nici împăraţi
El la Sine ne-a primit
Viaţă — şi ne-a dăruit
La cer sus să fim luaţi

Veşnicia numai El
Şi astăzi dar ne-o oferă
El Hristos Emanuel
Al Lui Dumnezeu Sfânt Miel
Ce împarte a lumii eră

Mesia — ce ne-a arătat
Şi astăzi se împlineşte
Omul multe a-nvăţat
Cunoştinţe-a căpătat
Însă vai el se-nrăieşte

Cu a lui înţelepciune
Mai bun el ar trebui
Să trăiască-n astă lume
Totul când i se supune
Înţelept pentru a fi

Dar Cuvântul Celui Sfânt
Cât e azi de adevărat
Iată omul pe pământ
A lăsat Sfântul Cuvânt
Pe Isus l-a exilat

Nu mai e de trebuinţă
De Cuvântul Lui Hristos
Nici de har şi de credinţă
Omu-şi spune — biruinţă
Voi avea pe pământ jos

Şi omul iată azi luptă
Împotriva altui om
Bătălia e-ncepută
Şi nimeni azi nu ascultă
De-al vieţii sfinte Domn

Prea puţini azi mai privesc
Spre Isus Lumina lumii
Şi pe El Domn îl doresc
Căci din inimă-l iubesc
Pe Prinţul Înţelepciunii

Nimenea nu a promis
Omul că în veşnicie
Va ajunge-n Paradis
De trăieşte cum e scris
În Legea Vieţii vie

Doar Isus — El ne-a promis
Fericirea-n veşnicie
C-o să fim în Paradis
De-mplinim ce este scris
În Legea Vieţii vie

Numai Mesia Isus
Ne-a vorbit de veşnicie
Şi de Tatăl Lui de Sus
Şi că omul de-i supus
Va primi răsplata vie

Şi El iată ne-a promis
Fericirea pe vecie
C-o să fim în Paradis
De-mplinim ce este scris
Mire-n veci o să ne fie

Nici un om mare al lumii
Scriitor sau împărat
N-a promis asta mulţimii
Căci izvoarele luminii
Omul nu le-a explorat

Nimenea de pe pământ
Nu a susţinut că-i viaţa
Ci doar Fiul Celui Sfânt
Şi al Tatălui Cuvânt
În soare ce-şi scaldă faţa

Numai Mesia Hristos
Singur a mărturisit
Într-un chip aşa frumos
Pentru voi viaţ-am scos
Şi la voi iat-am venit

Eu sunt Viaţa şi-Nvierea
Şi Lumina lumii sânt
Eu vă dărui înfierea
În Mine s-aveţi plăcerea
Să-mpliniţi al Meu Cuvânt

Cine crede dar în Mine
Viaţa veşnică o are
Căci El face ce e bine
Şi-a păcatelor mulţime
Prin Mine — are spălare

Cine crede în Hristos
E spălat de-a lui păcate
Că-l urmează aici jos
Şi trăieşte aşa frumos
El lumina o împarte

Mesia Isus Hristos
Ne e Domn şi călăuză
Şi-a Lui drum e cu folos
Din lumina vieţii scos
Adevăru să-l pătrunză

Nu-i nimic aici sub soare
Ca a Lui Hristos lumină
Ce ne este azi cărare
Prin milă şi îndurare
Ca pe palme să ne ţină

Numai El e Adevărul
Numai El a îndrăznit
Să ne spună că e ţelul
Ce ne duce iar la Tatăl
De aceea — El a venit

Nimeni n-a mai susţinut
Că e Calea şi Viaţa
Şi că e-al omului scut
Doar de aceea s-a născut
Să ne lumineze faţa

Nimeni n-a mai afirmat
Că e Uşa şi Adevărul
Adevărul cel curat
Oamenilor ce-a fost dat
Din cer chiar de Însuşi Tatăl

Însă nici aşa frumos
N-a fost nimeni să susţină
Pe pământ aicea jos
Că-i a omului folos
Că e viaţă şi lumină

Tot ce-a spus a confirmat
Cu iubirea şi viaţa
Numai El trupu şi-a dat
Murind dar pentru păcat
Să ne lumineze faţa

El e-al nostru Creator
El cu Tatăl împreună
Şi ne e Mântuitor
Până-n vecii vecilor
E Păstorul de la turmă

Pentru noi El a murit
Ca să ne plătească vina
Pe Golgota răstignit
Viaţa El şi-a dăruit
Noi să îi urmăm lumina

Căci lumina şi Adevărul
E Isus Hristos Mesia
Pentru sfinţi doar El e ţelul
Numai El iubise omul
Să-i dea viaţa — veşncia

Cine se încrede-n El
E salvat de a lui vină
Căci Hristos Emanuel
E-al Lui Dumnezeu Sfânt Miel
Şi e Viaţă şi Lumină

Singurul fără păcat
Ce-a trăit jos pe pământ
El e solul — Minunat
Calea ce ne-a arătat
Din Cuvântul Celui Sfânt

Numai El este Lumina
Numai el e Adevărul
Ce ne cheamă-ntodeauna
Să primim şi noi cununa
Chiar din ceruri de la Tatăl

Nimeni nu ne-a mai chemat
Veşnicia să ne ofere
Ci Isus crucificat
El ne-a spus că-i Împărat
Şi ne are în vedere

Oamenii toţi ne-au hulit
Şi ne-a spus doar rătăciţi
Cu ocară ne-au lovit
Şi atâţi ne-au părăsit
De ei am fost prigoniţi

Nuimai El — Hristos Mesia
Cuvântu ne-a învăţat
Şi ne-a spus că veşnicia
Ne-o oferă — bucuria
De-a fi fii de Împărat
Doar a Lui Învăţătură
Ne-nvaţă să fim curaţi
Să trăim după Scriptură
Cu suflet şi cu făptură
Lui să-i fim pe veci predaţi

Nimeni altul n-a mai pus
Accent doar pe curăţie
Ca şi Domnul nost" Isus
Ce pe braţe ne-a adus
Fraţi să-i fim în veşnicie

El s-avem un duh curat
Şi astăzi iată ne cere
Nu omul ce-a învăţat
De-a fi cât mai necurat
Dar să aibă aici avere

Pe avere El n-a pus
Accent nici pe avuţie
Ci Mirele nost" Isus
Advărul ne-a adus
Să intrăm în veşnicie

Am pierdut un Paradis
Altu dar să câştigăm
În cer sus să fii admis
Prin Cuvântul sfânt şi scris
De El dar să ascultăm

Glorie dar Lui Mesia
Slavă Celui Prea Înalt
Ce ne oferă veşnicia
Să trăim iar bucuria
Ce odată ni s-a dat
13-11-2019 mănăştur

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mincinosul

Întorcându-se din călătorie
Un boiernaş odată, sau poate şi boier mare,
Au ieşit cu un amic sara la câmp spre primblare
Şi au început a spune cu fală şi cu mândrie
Multe minciuni mari şi mici, de cele ce-ar fi văzut.
Dar, în sfârşit, au strigat:
"Lucru ce am văzut eu nu poate fi de crezut
Că voi mai vedea în viaţă,
Mai ales în ţara voastră, unde este când prea cald,
Iar alteori lângă sobă de frig nasul îţi îngheaţă;
Alteori soarele piere, alteori arde şi frige.
Iar acolo unde am fost eu,
Îi mai frumos decât în rai.
Oh, fraţilor, ce trai!
Oh, cât sufletul meu plânge
Şi cât îmi pare de rău
Că am venit pe aice!
În sfârşit, n-am ce mai zice,
Decât îţi spun că nici ştii acolo când este noapte,
Şi anul întreg petreci frumos ca luna lui mai,
Iar să sameni sau să ari nici trebuinţă nu ai,
Căci toate cresc de la sine, gata de mâncat şi coapte,
Precum, de pildă, la Roma am văzut un castravete
Într-o grădină sub un perete,
Care, să nu spun minciuni, era mare cât un munte"...
"Apoi curios îţi pare, atunci celălalt i-au zis,
Când pământul este plin de aceste minuni multe;
Precum şi eu înadins
Îţi voi arăta acum o minune mai ciudată,
Şi cred că un aşa lucru tu n-ai văzut altădată.
Vezi tu peste acea gârlă podeţul acel înalt,
Pe care avem să trecem? Deci măcar că este prost,
Însă este minunat,
Căci la noi, în ţara noastră, orice mincinos au fost,
Vrând ca să treacă pe dânsul, n-au ajuns la jumătate,
Şi podul s-au prăbuşit de la sine;
Iar acel ce minciuni nu spune,
Şi în caretă să treacă poate"...
"Dar gârla adâncă este?"
"Oamenii zic că fund n-are.
Deci, iubite călător, în lume sunt minuni multe,
Ca aceste,
Măcar că tu ai văzut castravete cât un munte"...
"Ca muntele să nu fie, însă cât o casă mare."
"Şi cât casa nu se poate,
Însă orişicum să fie,
Dar tot, mi se pare mie,
Podul mai curios este decât minunile toate,
Căci el nu poate să ţie nicidecum pe mincinoşi,
Precum în vara aceasta de pe dânsul au căzut
Doi călători lăudoşi:
Apoi aceasta îi mai de crezut
Decât că pepenii Romei sunt mai mari decât la noi."
"Oh, să mă ierţi, frăţioare, dar, zău, tu nu ştii ce zici,
Căci tu nu ştii că la Roma casele sunt aşa mici,
Că abia pot să încapă în ele un om, sau doi?"
"Fie, însă iată podul, dar eu cu tine nu trec,
Căci pentru un castravete eu nu vreau ca să m-înec."
Atunci călătorul zise: "Şi eu mă unesc cu tine,
Să trecem prin vad mai bine..."

Judecaţi câtă ruşine
Pate omul mincinos;
Deci, oare, nu-i mai frumos
Să vorbim puţin şi bine?

fabulă de I.A. Krîlov, traducere de Constantin Stamati
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Taifas la vatră

- Vetă? Ascultă-mă şi să spui
Ce ştii despre Alecsandri,
A murit ori o mai trăi?
Spune-mi, fată, tot ce ştii!
El este de prin Moldova
Roman, cumva din Tutova
Cât era coasta de mare
O urca toată călare
Frâul c-o mână îl ţinea,
Iar cu cealaltă scria.
Când termina cu moşia
Era gata şi poezia.
A scris versuri bune,
Cetite de multă lume.
- De ce, Ioane, păcătuieşti,
Eu, bărbate, îs din Bulzeşti.
Cine o fi şi o mai trăi?
Nu ştiu, Ioane, ce să spui
Eu la şicoală l-am avut
Pe Gheoghe al lui Coşbuc
Cu iarna lui numai frig
Şi noi în bănci tremurând.
- Dar pe Peneş Curcanul
Care s-a luptat cu otomanul,
Colo, la Dunăre mai jos,
Şi săracul nu s-a mai întors.
- De unde, Ioane, le ştii,
Că te ţii numa de beţii,
Cu banii care i-ai dat
Făcea Veta un palat.
Acum stăm în bojdeucă
Şi e gata să se ducă!
Ce ne facem, Ion al meu,
Bătuţi de Dumnezeu.
Că de când mă ştiu, săraca,
Tot cu sapa şi cu vaca.
Cine să-mi spună mie
Că Ion bea numai rachie!
- Vetă, văz eu că glumeşti
Spune ceva de Buzeşti,
Care a băgat spaima-n turci
În Sinan-Paşa şi mameluci
La Neajlov, apă mare,
De la Bucureşti la vale,
La Călugăreni pe pod
A murit mult norod.
A luptat Mihai cel Viteaz
Care noaptea era treaz.
A făcut sărmanul Unirea,
Dar ungurii i-au scris pieirea.
- Aşa, Ioane, îi cunosc bine,
Cum te cunosc şi pe tine.
S-au luptat cu otomanii,
Cu austriecii şi maghiarii.
Stând la un pahar de vorbă
L-au neglijat pe Vodă.
Basta, ăla încăpăţânat,
Capul i l-a retezat.
Căpitanii, dacă au văzut
Că Vodă al lor a dispărut
Au dus capul viteazului
La Mânăstirea Dealului
Cu supunere şi cinstire
Pentru a noastră Unire.
- Bravo, deşteaptă mai eşti,
Îi ştii bine pe Buzeşti.
Da, pe Sorescu îl cunoşti,
Fiind cu tine din Bulzeşti
A scris teancuri de poezii,
Şi multe piese hazlii.
A ajuns poet mare
În ţară şi peste hotare.
De ajungi pe la Craiova
Numai despre el e vorba.
- Ce spui, Păcală al deştept,
Îmi e rudă şi-l jelesc.
Lasă drojdia aia tare
Şi-i aprinde o lumânare.
- Aşa, Veta mea cuminte,
Toată viaţa te ţin minte.
Săracul, de ar mai trăi
Amândoi ne-am beţivi.
Să-mi spună de Lilieci,
De Dobretul şi dovleci,
Că prea le ştia pe toate
Şi le spunea în dreptate,
Iar de acum înainte
Mă fac băiat cuminte.
- Ioane, tu mă păcăleşti
Şi cârciuma n-o ocoleşti!
Lasă-te, bărbate de ea,
Să trăieşti cu Veta ta!
- Bravo, Vetă, eşti cuminte,
Mereu am să te ţin minte.
Culegem duda şi prune,
Facem ţuica şi spunem glume.
Cârciuma o las la cine o vrea,
Eu nu mai calc prin ea.
Bem şi mâncăm la vatră,
Aşa cum a fost odată,
Să se mire întreg satul
Că una-i Veta cu bărbatul!

poezie de Dumitru Matei din Clepsidra vieţii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doamne, ocroteşte-i pe Români!

Noi în cel dintâi război
am ajuns prin moarte noi,
Doamne, ocroteşte-i pe Români,
am dat sânge şi sudoare
pentru România mare,
Doamne, ocroteşte-i pe Români!
Am dat viaţă şi soldaţi,
pentru-o patrie de fraţi,
am dat fapta, am dat zisa
de la Nistru pân-la Tisa.
Dar pe urmă-n patruzeci,
anul marii făr-delegi,
două fiare ne-au muşcat
Ultimatum şi Diktat.
Biata lume nu ştia
că-ntr-o zi la Moscova
au semnat un pact neghiob
Molotov şi Ribbentrop.
Iar fascismul mondial
ne-a luat parte din Ardeal,
şi lui Horthy i l-a dat,
fi-le-ar numele spurcat.
Stalin cu teroarea sa
ne-a luat Basarabia
şi cu Hitler în acord
Bucovina de la nord.
Cei mai răi tâlhari ne-au frânt,
ne-au luat ţară şi pământ,
nimenea n-a auzit
plânsul nostru răstignit.
Astfel am intrat şi noi
în al doilea război,
haideţi, dom-ne Mareşal
în Moldova şi-n Ardeal.
Noi de dor de noi luptam
pentru ţară, pentru neam,
pentru vechile hotare,
pentru România Mare.
Şi-am pierdut şi-am fost răpuşi
şi-am fost ocupaţi de ruşi,
aliaţii au tăcut,
Stalin a făcut ce-a vrut.
Şi-am murit de mii de ori
s-avem iarăşi Trei Culori,
şi-am plătit cât nu se poate
sfânta noastră libertate.
Ţara-i mică vremea grea,
ce-o mai fi om mai vedea,
Doamne, ocroteşte-i pe Români,
de uitat nu vom uita
ţara noastră cum e ea,
Doamne, ocroteşte-i pe Români!
Cât o fi român – român,
pruncul va primi la sân
adevăru-adevărat
despre tot ce s-a-ntâmplat.
Ţine minte fiul meu,
că există Dumnezeu,
uite cum a fost şi cum va fi,
şi un jurământ te leagă,
ţara noastră nu-i întreagă
însă asta doar până-ntr-o zi.
Când vei fi şi tu bărbat,
să te simţi mereu soldat,
Doamne, ocroteşte-i pe Români,
pentru vechile hotare,
pentru România Mare,
Doamne, ocroteşte-i pe Români!

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Necrolog

mai zăbovesc
în ochii tăi
o vreme
cât o amintire
şi cad
cu lacrima din ei
în lungă
tristă veşnicie
tu nu mai vrei
eu nu mai pot
să mă întorc în tine
tristeţea
ultimul despot
ne spulberă-n destine
ce să-ţi mai spun
cui să mă rog
de viaţă
frica mă ucide
iubito
fă-mi un necrolog
să semene cu mine

poezie de Adrian Păpăruz
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cărţile copilăriei

erau trase la copiator şi purtate din gând în gând şi din generaţie în generaţie
în cartea mea, pe prima pagină era doar un îndemn la citire şi înţelegere
şi pe restul paginii goale am desenat semne disperate?!
pe altă pagină scria doar "sa nu furi"
şi am desenat toate furtişagurile mărunte
pentru că cele mari nu încăpeau pe o pagină
pe altă pagină scria "sa nu minti"
şi Pinocchio mă privea cu ochi mari, curioşi,
neînţelegând ce se petrece
"iubeste-ţi aproapele" scria pe o altă pagină
dar încă nu învăţasem ce e iubirea
aşa că am lăsat cartea să se odihnească până la al doilea descălecat
iar ţara de poveşti s-a trezit între noi fruntarii
sub conducerea unui despot luminat
poate că nu toate ţările
sunt pregătite să fie inventate
aşa că ar face bine să rămână în lumea lor de baştină
departe de cărţile ce nu pot să le cuprindă
şi de minţile bolnave ce le înghesuie
între fruntarii închipuite
chiar dacă poveştile sunt aceleaşi de mii de ani
cărţile diferă de la desen la desen
şi de la copertă la copertă
aşa că niciodată
nu voi obliga pe cineva
să înghită cuvintele ce m-au crescut
împotriva voinţei lui

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cuvântul

Cuvântul... e un har nepreţuit.
Omul... de cuvânt s-a folosit.
Aşa a învăţat... încet, încet
Să-l pună-n rimă de poet.

Cuvintul poate fi şi înţelept,
Şi poate aduce un strop de fericire.
Cuvântul... poate fi nedrept
Sau poate înfrunta orce urgie.

CUVÂNTUL... poate fi dulce sau poate fi amar...
Depinde cum îl întâlneşti în viaţă?
CUVÂNTUL... poate ţine duşmanul la hotar
Şi prin cuvânt îl poate frige-n faţă.

Tot prin cuvânt răzbim în astă viaţă
Omul îşi varsă oful chiar tot necazul său.
Tot prin cuvânt... o glumă-i schimbă faţa,
Şi tot cuvântul îi face să simtă părerile de rău.

Cuvântul... cel de tată, fără de interes,
Ne învaţă în viaţă cum a ne purta.
Putem tot prin cuvânt scăpa de stress
Şi putem... oricare rău uita.

Ştiţi noi... avem un har şi stăpânim pământul,
E pentru că doar omul a fost cel ales,
El poate prin cuvânt să stăpânească vântul
Şi-apoi... întregul univers.

Voi... nu lăsaţi cuvântul să se piardă,
Din când în când, vă rog să vă rugaţi.
Când prin cuvânt se spun doar vorbe de ocară
Vă rog frumos să nu le ascultaţi.

E minunat cuvântul spus în poezie,
Şi mulţumesc lui Dumnezeu că ni la dat.
Tot prin cuvânt, noi câştigăm iubire
Şi vreau că să-l păstraţi cât mai curat.

Tot prin cuvânt, sau înfrăţit popoare,
Ce stăpânesc pământu-n lung şi-n lat.
Să dăruim cuvântul de onoare
Şi celor ce cuvântul l-au uitat.

Să preţuim cu adevărat cuvântul...
Să-l scriem pe o stea, îl vrem nemuritor.
Şi cei ce vor veni pe urmă
Să afle prin cuvânt, tot despre al lor popor.

poezie de Ioan Cojocariu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!