A nins în părul meu...

A nins în părul meu cu ghiocei
Şi iarna vieţii îşi arată blana,
Eu o sfidez trăind din amintiri,
Care îmi completează zilnic hrana.

Nu vreau să îmbătrânesc precum copacii,
Ca obrajii să mi se asemene cu scoarţa lor,
Dar recunosc că toate oasele mă dor
Şi asta mă disperă, ca şi anii.

A nins în părul meu cu ghiocei
Şi rău îmi pare că îmbătrânesc,
Dar ciclul vieţii e normal, firesc,
Degeaba contra timpului mă răzvrătesc.

Voi face şi eu ce face toată lumea veche,
Mă voi plimbe pe-alei fără pereche...
Cu traista amintirilor la purtător,
Ca să închei frumos ultimii ani sau clipe.

Nici să trăiesc prea mult n-aş vrea,
Să fiu povară celor dragi din jur,
Bătrâneţea haină veche, grea,
Aş vrea s-o port cu demnitate, nu s-o îndur.

De moarte nu îmi este frică,
Simt că sfârşitul este un nou început,
Sufletul îmi spune că voi fi fericită,
Dincolo de bariera vieţii, în necunoscut.

Avere n-am, să las în urma mea,
Decât cuvintele sfătoase pe care le-am primit...
Şi cuprinsul poveştilor trăite,
În preajma celor ce m-au cunoscut.

Aşta e viaţa, un balansoar cu fapte,
Iubiri frumoase fără acte...
Un amalgam de sentimente şi trăiri,
Înţelepţiri de viitor pentru nepoate.

Viaţă, vector către necunoscut,
Iubeşti doar ţintele înalte.

poezie de Valeria Mahok (12 aprilie 2019)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bunica

Din negura uitată a vremii,
Păstrez un chip frumos şi blând.
Un chip pe care n-am să-l uit
În viaţa toată.
E chipul de bătrână,
Bunca mea cea bună.

O văd aşa precum o ştiu,
Cu părul nins, cu furca-n brâu,
Cu faţa ei brăzdată,
Cu mâna-i albă şi curată,
Cu ochii blânzi, cu a lor priviri
Ce m-au vegheat.
O văd acum împletind,
La mine-acum o aud strigând.
Îmi dă un sfat, eu n-o ascult.
Mă dojeneşte. Încep să plâng.
Ea mă mângâie-ncetişor
Şi mă alină: betul puişor.
Să tac, mă-ndeamnă s-o ascult,
Să merg la trabă s-o ajut.
Dar nu am vrut!

Şi uite anii au trecut,
Aş vrea s-o văd şi s-o ascult,
Să merg la treabă s-o ajut,
Dar nu mai e!

poezie de Adrian Timofte din Versuri şi vorbe (1990)
Adăugat de Adrian Timofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

În faţa neputinţei

Lacom îmi este gândul,
să nu mai zic de poftă! —
Dar, din păcate, tu
nu ai deloc habar
Că-n inimă şi suflet
ţi-am ridicat altar,
Unde mereu mă rog,
să mi te am, în faptă!

Râvnesc ca un nebun
la tot ceea ce-nsemni,
Dar ce păcat că teama
mă ţine la distanţă.
De câte ori n-am vrut
să-ţi spun totul în faţă,
Să fac să se grăbească
acele rugăciuni...

Îmi pare un blestem,
nu pot să nu mă tem,
Că ai putea să-mi spui:
"Ascultă, dragul meu,
Iubesc pe-altcineva,
îmi pare rău, dar eu
Nu aş putea să-ţi fiu
mai mult decât poem!"

Nenorocită teamă,
parcă n-ar fi de-ajuns
Că, pe nepusă masă,
în suflet mi-ai pătruns!
Acum, mai port şi grija
cumplitului răspuns,
Pe care mintea mea
nu-l poate ţine-ascuns.

Şi nu e de mirare,
ar fi cu mult mai rău
Să se întâmple astfel,
să pleci din visul meu,
Să ştiu că tu şi eu,
tot ce-am sperat mereu,
Nu este cu putinţă.
Singur mi-aş fi călău.

E visul prea frumos,
pentru-a risca să-l pierd.
Sunt ani de când în el
speranţe investesc.
Atâţia ani de când
din el, mă tot hrănesc.
Ceea ce simt e demn
de cântul unui bard!

Păcat că nu e nimeni,
care să mă-nţeleagă,
Să-mi înţeleagă lupta
şi cât de grea e ea,
Ce-nseamnă să iubeşti,
fără să poţi avea
În faţa neputinţei
nici cea mai mică vlagă.

Acesta-s eu, iubito...
Divinizez iubirea
Şi tocmai de aceea,
n-aş vrea s-o risipesc:
Pentru că ştiu ce am,
în dar să-ţi dăruiesc!
N-aş vrea să-mi irosesc,
zadarnic nemurirea.

poezie de Evelin L. Ş. Andrei din Vă las pe voi să fiţi poeţi
Adăugat de Evelin Andrei
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am aripi

Îmi cresc aripi către o nouă viaţă,
către un somn lin fără de uitare
către acele vise, ce azi le am
aşa cum le-am avut şi ieri
şi le mai am şi mâine...
Îmi cresc aripi, aici
lângă lăstarii timpului meu
şi vreau să zbor...,
dar voi zbura acolo unde
numai lăstarii timpului o vor şti
Îmi cresc aripi,
către o ţintă bine definită
şi chiar dacă îmi va fi greu
voi învinge..., doar
am lăstarii timpului meu
ce acum abia au răsărit.
Am aripi şi sunt abia
la începutul zborului meu
către... TOT
Am aripi!

poezie de Ionela Van
Adăugat de Daria Dumitras
Comentează! | Votează! | Copiază!

Apoi, crescând mai mare, le-am dat lor, celor ce mă priveau de după gard, sufletul meu. Iar ei îl dădeau de-a dura prin colbul vieţii şi mi-l înapoiau strivit, lovit şi fără de viaţă. Trist, îmi luăm propriul suflet în braţe şi-l mângâiam. Apoi, când se refăcea, mă părăsea zâmbind şi se arunca naiv în braţele pofticioase ale celor din jur. Şi din nou, zdrobit de valurile vesele dar necunoscute ale vieţii, se-ntindea obosit la picioarele mele, spunându-mi că este pentru ultima oară. De atunci îmi îngrop şi dezgrop propriul zbor sufletesc ca pe un blestem.

Dan Puric în Fii demn!
Adăugat de Iustina
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gail: Ţi-a cerut Joey să stai în Boston?
Dawson: Nu.
Gail: Voi doi sunteţi...
Dawson: Împreună? Nu. Nu are logică. Ştiu. În ultimii ani nu am făcut nimic fără un scop precis. M-am întrebat mereu care este ţelul meu şi ce încerc să obţin. Toată viaţa mea mi-au spus mulţi să fac ce îmi spune inima. Ironia este că, acum că mi-am dat seama în sfârşit ce înseamnă asta, toată lumea îmi spune că aş fi nebun dacă aş face asta.
Gail: Nu, dragul meu. Nu spun să nu faci ce îţi spune inima, dar oamenii se schimbă, Dawson. O ştie toată lumea. Tu, toţi prietenii tăi, o să vă schimbaţi. Şi dacă eşti sigur că vrei să fii cu Joey, asigură-te că asta nu o să stea în calea maturizării voastre. Şi nu resping ideea de suflete pereche, dar realitatea cuplurilor veşnice... Sinceră să fiu, totul se reduce la un singur lucru: credinţă. Aşa că întreabă-te dacă este Joey acea persoană pentru care să fii dispus să ai o încredere oarbă.

replici din filmul serial Cei mai frumoşi ani
Adăugat de Moţ Mădălina
Comentează! | Votează! | Copiază!

După amiază

Când voi fi bătrână, cu viaţa împăcată,
Şi jarul dorinţelor va fi aţipit în trupul rece,
Doar eu şi-Amintirile împărţind perna toată,
Psalmodiind lângă foc vechi farmece,

Îmi voi pieptăna părul în şuviţe dantelate
Sub boneţica mea spălată proaspăt
Şi voi privi cum mâinile inerte, delicate,
Zac în poală lipsite de fior sau freamăt.

Voi porta capot cu flori de toporaş,
Cu şnur care să-mi sărute gâtul;
Voi trage toate perdelele către oraş
Şi voi îngâna un cântec să alung urâtul.

Şi voi uita toţi anii suferinţei în lacrimi adunaţi,
Legănată de balansoar, dând cănii cu ceai câte-un sărut.
Dar, o, cât aş vrea ca anii aceia binecuvântaţi
Să întâzie, să întâzie cât pot de mult!

poezie de Dorothy Parker, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poziţia vieţii

Ce este viaţa?
Cine o cunoaşte?
Ce ştiţi voi despre viaţă şi trăirile ei?
Eu cred că este doar clorofilă
Ce face să se plimbe sângele,
Fie el verde sau roşu,
Galben sau albastru,
Prin venele pline de durere.

Această hârtie albă ce poartă cerneală
Are viaţă sau ce este cu ea?
Îmi puteţi răspunde exact
Sau şi ea conţine clorofilă
Şi este părticică din tine,
Din zorile ce inundă planeta
Şi suflete ce zac în necunoscut
Pe acest pământ ce poartă
Visele vieţii eterne.

poezie de Constantina Gina Dumitrescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ochii minţii

Pomul din grădină acum e nins
Masa e goală zăpada s a prins
Pe bancă nimeni n a mai stat
Usa casei deschisă am lăsat

Geamul este închis demult
Nu stiu câtă vreme a trecut
Vântul bate tare pare a pustiu
N am să te astept este târziu

Tu îmi spui să nu gresesc
Zăpadă vreau sa mă topesc
Stiu trebuie să îmbătrînesc
Amintiri mă ajută să traiesc

Departe toţi avem o moarte
Te găsesc te caut pe marte
In zori târzii în norul zdrobit
Rază timidă de soare s a ivit

Părul îmi mângâie necontenit
Intind mâna spre ea mă ajut
Îmi iau putere pentru început
Să stiu ce vreau ce am vrut

Sufletul imi spune ai răbdare
Razele lui să nu te doboare
Lumina să nu te orbească
De strălucire să te ferească

După zăpada rece mă ascund
Stau departe după un gând
Nu vreau să mă rănească
Las ochii minţii să privească

Îi las pe ei să hotărască
Ce soartă sa mi găsească
Cartea în mare nu voi arunca
Ea face parte din viaţa mea

poezie de Vivian Ryan Danielescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poziţia vieţii

Ce este viaţa?
cine o cunoaşte?
ce ştiti voi despre viaţă şi trăirile ei?
Eu cred că este o clorofilă
ce face să se plimbe sângele
fie el verde sau roşu,
galben sau albastru,
prin venele pline de durere.
Această hârtie albă ce poartă cerneala
are viaţă, sau ce este ea?
îmi puteţi răspunde exact?
sau şi ea conţine clorofilă
şi este părticică din tine,
din zorile ce inundă planeta
şi sufletele ce zac în necunoscut
pe acest pământ ce poartă
visele vieţii eterne,
ce formează spirala infinitului
să fie viaţa pură?
ce poartă holograme în necunoscut
care trec prin ceaţa densă
a experienţei, a purităţii, a epurării
formând puteri necunoscute ţie
om al acestui neam trecător.

poezie de Constantina Gina Dumitrescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În faţa neputinţei

Lacom îmi este gândul, să nu mai zic de poftă...
Dar, din păcate, tu nici măcar n-ai habar
Că-n inimă şi suflet eu ţi-am făcut altar,
Unde mereu mă rog, să mi te am în faptă!

Râvnesc ca un nebun la tot ceea ce-nsemni,
Dar, din păcate, teama mă ţine la distanţă...
De câte ori n-am vrut să îţi spun totu'-n faţă,
Să fac să se grăbească acele rugăciuni...

Dar parcă-i un blestem, nu pot să nu mă tem
Că ai putea să-mi spui: "Ascultă, dragul meu,
Iubesc pe-altcineva, îmi pare rău, dar eu
Nu aş putea să-ţi fiu mai mult decât poem!"

Nenorocită teamă, parcă n-ar fi de-ajuns
Că, pe nepusă masă, în suflet mi-ai pătruns...
Acum, mai port şi grija cumplitului răspuns,
Pe care mintea mea nu-l poate ţine ascuns.

Şi nu e de mirare, căci ar fi mult mai rău
Să se întâmple astfel, să pleci din visul meu,
Să ştiu că tu şi eu, tot ce-am sperat mereu,
Nu este cu putinţă. Singur mi-aş fi călău.

E visul prea frumos, pentru-a risca să-l pierd.
Sunt ani de când în el speranţe investesc...
Atâţia ani de când din el mă tot hrănesc.
Ceea ce simt e demn de cântul unui bard!

Păcat că nu e nimeni, care să mă-nţeleagă...
Să-mi înţeleagă lupta şi cât de grea e ea,
Ce-nseamnă să iubeşti fără să poţi avea
În faţa neputinţei nici cea mai mică vlagă.

Acesta-s eu, iubito... Nu mă joc de-a iubirea.
Şi tocmai de aceea n-aş vrea s-o risipesc:
Pentru că ştiu ce am în dar să-ţi dăruiesc!
N-aş vrea să-mi irosesc, zadarnic nemurirea.

poezie de Andrei Ş.L. Evelin din Începuturi (11 martie 2019)
Adăugat de Andrei Ş.L. Evelin
Comentează! | Votează! | Copiază!

Inelul

Am plâns destul. De-acum, inelul tău
pe care l-am purtat atâta vreme,
va fi eliberat de rolul său,
căci viaţa înapoi vrea să mă cheme.

Voi renunţa la haine ce-mi ascund
şi îmi răpesc prea mult din tinereţe,
în suflet am să-ncerc să mă afund,
să-l uşurez de lacrimi şi tristeţe.

Voi încerca să fiu cum am mai fost,
să simt, din nou, căldură şi lumină,
să încetez cu viaţa fără rost,
căci sufletul mi-e viu şi n-are vină.

Inelul tău, al meu, acum l-am scos,
dar nu te uit, nu pot şi nu am cum,
căci tot ce am trăit, a fost frumos
pân-ai plecat pe cel din urmă drum.

Eu am un mâine, am un viitor,
o cale de urmat, necunoscută,
pe care-o voi călca, dar fără dor,
şi-n suflet cu iubirea-mi renăscută.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Zece
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Înţelepciune

Voi arăta ca un bătrân cerşind senilitatea
Sau ca nebunul prins ce-şi cere libertatea,
Atunci când trist şi prăbuşit în suferinţă
Îmi voi cerşi spăşit la poarta ta eternitatea?

Mă privesc în oglindă fără să mă înţeleg
Şi sufăr, deoarece azi mai mult ca oricând
Nu mai am privilegiul de a mă abandona
În braţele maladive şi hidoase ale morţii.

Palmele vieţii nu m-au îndobitocit
Şi nici nu au lăsat urme pe obrajii mei,
Le-am simţit doar ca o durere imensă
La primele răni apărute înăuntrul meu.

Înţelepciunea am câştigat-o prin suferinţă,
Rănile care cândva îmi păreau dureroase
Au devenit cu trecerea lungă a timpului
Un album memorabil plin cu lecţii de viaţă.

Anii ce îmi poartă fiinţa sunt prea scumpi,
Iar zestrea strânsă prin parcurgerea lor
Mă obligă să mai rătăcesc în viaţă
Cu unicul scop de a medita pe cei tineri.

Învăţătura care cândva îmi părea inutilă
A devenit o singură şi nepreţuită monedă
Cu care pot cumpăra respectul cuvenit
Unui biet bătrân sentimental ca mine.

Dar oricâtă vitalitate aş avea în fiinţă
Pare prea puţină în faţa tinerilor zgomotoşi
Care zumzăie neîncetat pe lângă mine
Ca un roi de albine în câmpul cu flori.

Ani de zile am aşteptat clipa plecării,
Însă azi am renunţat să mă mai plâng,
Chiar dacă oasele îşi scârţâie durerea,
Mai zăbovesc cu mintea mea pe drum.

Dar constatând că sunt tot mai aproape
De ceea ce rânjind îi spunem moarte,
Am devenit mai viu ca niciodată
În demnitatea mea de muritor de rând.

Mi-am suportat făptura atât cât a trebuit,
De-acum îmi voi lepăda aroganţa ştiinţei
Şi voi primi cu stoicism pedeapsa morţii
Cu zâmbetul graţios de muritor împlinit.

Cu ce culoare vei picta, Doamne, cerul,
În ziua când vei hotărî să mor
Şi câte stele se vor strânge
La căpătâiul meu în noaptea când voi muri?

poezie de Vasile Şerban din Drumul spre cer (2023)
Adăugat de Vasile Şerban
Comentează! | Votează! | Copiază!

Simfonia sufletului meu

Îţi port în mine binecuvântarea,
În suflet îmi răsună simfonia,
În fiecare zi se aprinde zarea
Şi a înflorit în mine bucuria.

De-aş şti să cânt, aş lua un flaut
Şi ţi-aş cânta de dragoste şi dor,
În fiecare mărunţiş al vieţii să te caut
Şi-n limpezimea apei, la izvor.

Te văd din nou cu ochii minţii,
Îmi fac pumnal din dorul meu de ducă,
În timp ce trag de viaţa mea cu dinţii,
Să ies din trup, ca o nălucă.

Dar voi veni pe fir de primăvară
Din iarna rece a sufletului meu,
În calea ta mă simt uşoară
De tot ce am urât în traiul meu.

poezie de Lusiana Drăguşin (12 aprilie 2013)
Adăugat de Lusiana Drăguşin
Comentează! | Votează! | Copiază!

Plec, dar fără rădăcină...

Te las mare fără mine, mi-o fi dor până la sânge,
Sufletul s-a-nchis în toamne, inima în ierni s-o frânge.
O să-mi fie poezia ca o lacrimă amară,
Mă dă viaţa, înc-o dată, din grădina ei, afară.

Plec cu ploile pe frunte, rămân amintiri pe stradă,
Un suspin pe un perete, va striga ca să mă vadă.
Îmi voi săruta podeaua, fiecare colţ din casă.
Ce-aş rămâne-acasă, Doamne, însă viaţa nu mă lasă!

Ce să iau din toată viaţa, ce s-arunc, Doamne, din mine?
'S patruzeci de ani în ziduri, rămân multe, iau puţine.
Mult voi bântui lăcaşul unde am crescut poveste,
Chiar de voi lăsa în urmă tot ce-a fost şi nu mai este.

Şi mă duc în lumea mare, să-mi pierd urma, să le fie
Lor, duşmanilor, mai bine, fără vers în poezie.
Să bârfească pe la colţuri, şi veninul să îl verse,
Să se-nece în minciuna ce le curge în averse.

Casa mea, ca o grădină, să nu mă încarci cu vină,
Că te las pe mâini străine. Plec, dar fără rădăcină.

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ascuns în ceaţă

Râde vecinul, că nu mi-e bine,
Cred... de-ar putea, m-ar otrăvi.
Dar bag de seamă, că îi e ruşine
Şi zilnic, ştiţi, eu îl voi chinui.

Ascuns în ceaţă... dus de dimineaţă
Îmi ar cu drag pământul meu.
Când o fi soare... şi iarbă creaţă,
Ştiu c-am semănat tot ce-am vrut eu
.
Satul... mă cheamă acum din depărtare...
N-aş merge, dar nu am de ales.
Loc e destul ştiu... pentru fiecare,
Dar nimeni nu mă ajută la cules.

O zână... vine şi-mi spune... hai acasă,
Să ştii că niciodată nu te voi părăsi.
Inima ar vrea... dar anii nu mă lasă
Rănit în suflet doar câmpul l-aş păşi.

O clipă simt că doare... oare cât voi putea...
Să încerc să fiu tare... să-frunt zodia mea.
Ascuns în ceaţă, mă zbat într-o credinţă
Şi-n 'cerc ca să câştig dragostea ta.

Dar strig zadarnic... mă lupt chiar cu destinul,
Dau totul la o parte, chiar dacă sunt lovit.
Ştiu că se poate, că îmi alini tot chinul
Şi-aş merge înainte ca să fiu fericit.

Degeaba mai încerc... că Dumnezeu îmi spune,
Ioane...! timp... puţin ţi-a mai rămas.
Dar încă sunt puternic, încă am un nume,
Şi pot să întorc grăbit, ultimul ceas.

Doresc să port opincă, o coasă pe umăr să am.
Să plec de acasă nu vreau îmi este frică
Rămân să cânt într-un pustiu încă un an.
Şi-apoi... când Dumnezeu va vrea, un suflet mai ridică.

poezie de Ioan Cojocariu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poziţia vieţii

Ce este viaţa?
cine o cunoaşte?
ce ştiţi voi despre viaţă
şi trăirile ei?
eu, cred că este doar clorofilă
ce face să se plimbe sângele
fie el verde sau roşu,
galben sau albastru,
prin venele pline de durere.
Această hârtie albă ce poartă cerneala
are viaţă, sau ce este ea?
îmi puteţi răspunde exact
sau şi ea conţine clorofilă
şi este părticică din tine
din zorile ce inundă planeta
şi sufletele ce zac în necunoscut
pe acest pământ ce poartă
visele vieţi eterne
ce formează spirala infinitului
să fie viaţa putere?
sau este doar o iluzie
ce poartă holograme în necunoscut
care trec prin ceaţa densă
a experienţei, a puterii, a epurării
formând puteri necunoscute ţie
om, al acestui neam trecător!

poezie de Constantina Gina Dumitrescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Încurajările unui viitor bunic

Fetiţa mea aşteaptă un copil
Şi-aş vrea să-i spun de-acum, ca ea să ştie
Că-s bucuros de asta şi doresc
Să-l ţin în braţe când e mic, fragil,
De va dori să mi-l aducă mie
Pe nepoţel să-l cresc.

Sugar fiind, va sta-n pătuţ frumos,
Legat, normal, căci eu n-aş vrea să cadă,
Să capete cumva vreun handicap,
Că şi eu am căzut, dar, norocos,
Am doar un semn ce-i singura dovadă
Că sunt căzut în cap.

Ea o să-şi vadă de serviciul ei,
O ştiu cum e: şi ea, ca orice mamă,
Iar laptele, mai ştiu cum l-am tot dat
Cu biberonul la copiii mei:
Nu s-a-ntâmplat nicând să fie-o dramă
De-a fost puţin stricat.

Am să-l răsfăţ, am să mă port frumos,
Îl voi plimba în zilele senine,
Dar ştiu că toţi copiii sunt zvârlugi;
De va cădea suzeta lui pe jos,
Am să o curăţ cum ştiu eu mai bine:
O frec uşor de blugi.

Pe-acasă îl mai las şi pe covor,
Şi-o să-i mai dau şi câte-un colţ de pâine,
Chiar de nu-mi place frimituri s-adun,
Îl ţin curat, dar nu prea mă omor,
Şi îi mai scutur părul scurt de câine,
De Paşti şi de Crăciun.

Promit ca, dimineaţa, la cafea,
Să stea sub masă ori mai bine-afară,
Că dimineaţa sunt cam indispus
Şi n-aş putea, oricât de mult aş vrea
Să beau cafeaua fără o ţigară
Iar fumu' n-o ia-n sus.

Ne vom plimba pe-afară mai târziu,
Când va mai creşte, am să-l las la joacă,
Va fi murdar, dar n-am să-l cicălesc,
Voi încerca şi doctor să îi fiu
Şi, pentru orice boală îl atacă,
Eu am să i-l călesc.

Aş vrea să merg acum la fata mea
Căci ea, curând, o să devină mamă
Vreau s-o ajut, dar liniştitu-mi trai
Îmi spune: "Stai acasă, vine ea!"
Şi-acum închei, dorindu-i: "Fără teamă!
Încredere să ai!"

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vă las cântecele mele (cântec pentru prieteni)

Va las toate ce-au fost bune,
Dar si cele ce n-au fost,
Va las tot ce nu pot spune,
Nu mai are nici un rost.

Va las dragostea pierduta
Si tot chinul de apoi,
Gura mea nu mai saruta,
Va las dorul meu de voi.

Dar va las si bucuria
Si tot cerul meu de stele,
Va las singura avere,
Va las cantecele mele.

Va las drumul catre luna
Si copacii mei stingheri,
Va las lupta mea nebuna
Pentru viata, pana ieri.

Va las lacrima cu care
Am dormit la capatai,
Va las noptile amare
Si lumina mea dintai.

Dar va las si bucuria
Si tot cerul meu de stele,
Va las singura avere,
Va las cantecele mele.

Va las gandul de pe urma
Sa va apere mereu,
Va las iarba, cerul, marea
Va las tot ce am fost eu.

Va las sufletul in palme
Azvarliti-l printre fragi
Si iertati-mi voi povara
Toti cei care mi-ati fost dragi.

cântec, versuri de Tatiana Stepa
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Epistolă aproapelui meu

Cuvintele-mi ascund o dramă care,
Atât m-a mutilat, de-am adormit...
N-am vrut să-mi mai văd sufletul cum moare,
Din mult prea multă viaţă ce-a simţit.

M-ascultă numai noaptea cum mă scriu,
Iar luna îmi zâmbeşte ca o fecioară...
Ce mult am plâns, nici eu nu mai ştiu,
Şi nici n-aş vrea, căci aş fi amară.

Melodii din mine ies necontenit,
Şi mă sorb aievea şoaptele nebune...
Trăiesc şi energic, dar şi amorţit,
În bataia vieţii fără prinţi şi zâne.

Mileniul cântă vocea-mi care nu mai tace,
Şi nici măcar nu mă aud...
Încă mă vezi mică şi tare îţi mai place,
Dar, ochii mei vorbesc despre azur.

O lampă învechită stă de strajă,
Lumina ei îmi dă un vers de vis...
Mă regăsesc pe a iubirii plajă,
Unde te-ajung din urmă, din abis.

Acolo sunt unde mă vreau... cu tine.
Cuvintele ascund ce vreau să spun...
Şi tot cu ele mă exprim pe mine,
Dar n-ai să le ghiceşti nicicum.

Asta-i baladă fără vers şi fără rimă,
Scrisoarea marilor trăiri poeticeşti...
N-o să pricepi ce zic de nu ai stimă,
Pentru acei care te-nvaţă să trăieşti.

poezie de Adina-Cristinela Ghinescu din Izvoarele vieţii (iunie 2009)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

E ziua mea...

E ziua mea, desigur, a mai trecut un an,
Acelaşi "eu", nesigur şi fără paravan!
Mă simt atât de mică în lumea asta mare,
Deşi n-am nicio frică, iar viaţa e-o splendoare!

Să nu mă crezi duală şi că mă contrazic,
Dar azi înc-o petală s-a dus, şi n-o ridic!
Şi, nu că n-aş putea, să mă aplec puţin,
Dar timpul, asta vrea, şi nu vreau să-l reţin!

Cine-ar putea să spună, că nu-i adevărat,
Că viaţa este spumă, iar timpul, împărat?
Eu nu cred în cuvinte ce-abundă în desfăt,
Căci cineva mă minte şi nu vreau să mă-mbăt!

Îmi plac florile, viaţa, un răsărit de soare,
Şi roua, dimineaţa, ce-mi saltă sub picioare!
Îmi place cum coboară şi soarele-n apus,
O pasăre ce zboară şi valul nesupus!

Vă plac pe voi, desigur, vă simt în jur mereu,
Dar astăzi, sunt doar singur, şi drumu-i doar al meu!
E ziua mea, iar ceasul arată ora trei,
Şi, singuratic, pasul, se pierde pe alei!

Dar frigul se coboară şi-n gând, te chem, te strig,
Accept, sunt o duală, şi-n fapt, mă contrazic!

poezie de Marilena Ion Cristea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!