* * *

Lumina ce să fi fost
îi puteam fi pereche
chiar când se făcea vânt –
nimic mai simplu să-i fi fost căzută pe aripi,
precum odinioară sălbaticii ademeniţi
cu mărgele de sticlă şi tot ce-mi imagina lumii;
atunci nu ştiam decât păcatul de-a muri
şi el părea să-mi respire ultima dată viaţa,
atât de inofensivă lui, apoi, adunată în eros primar
ca-n apropierea totalei învingeri,
ţipător, colorat şi crud, lunecos
precum un pântece de şarpe
ce ne-nghiţea egal,
dar viclenindu-mă femeie,
vechiul dans, adierea ori răvăşirea
şi şoapta dorinţei de altele,
cum totuşi putea îndestula în mine;
... i-am tot lunecat aşa o vreme sângele
şi am continuat a vorbi cu ridurile lui
atât de singure
şi, în tot ce nu desluşea,
i le-am netezit, preschimbată astfel,
pentru şarpe, gloria iubirii de el şi femei
şi pentru o lumină ce să fi înflorit...

poezie de Ana Ştefănescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şerpii

Copil fiind, de şerpi eu m-am temut
Şi de-i vedeam prin iarbă un fior
Mă săgeta din creştet până-n tălpi,
Apoi, crescând, pe toţi i-am cunoscut.

Cu ei, eu am crescut şi m-am jucat
La sân i-am pus şi i-am hrănit cu lapte,
Cu miere, cu blândeţe şi prin fapte
I-am făcut mari, de jos i-am ridicat.

Încolăciţi pe mine i-am ţinut
I-am respectat şi sângele le-am dat
Şi haina de pe mine mi-au purtat...
Mai mult de-atât, i-am pus în aşternut!

Şi-a venit vremea să îmi fie de-ajutor,
Atunci şi-au arătat limbile-n furcă
Şi colţii cu veninul de năpârcă
În carne s-au înfipt... cu darul lor...

Şi n-am murit... nici bine nu mi-a fost...
Şi-am delirat tot digerând veninul,
Când de cucută plin mi-a fost tot vinul
Dar chiar şi asta a avut un rost...

Să crezi în om... în şarpe... e totuna
Dezamăgirea e atât de mare
Pe cât e amăgirea, lungă, tare...
Lume cretină, nu mai face pe nebuna!

poezie de Petrică Conceatu din Facebook, 8 septembrie 2018 (8 septembrie 2018)
Adăugat de Petrică Conceatu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nimic din viaţa mea trecută

Nimic din viaţa mea trecută nu-mi mai aparţine,
Orele-au trecut în zbor precum visele efemere
La care-am renunţat sau ele-au renunţat la mine,
Dar imaginile lor sunt păstrate foarte bine
În ale memoriei cotloane şi unghere.

Orice va fi să vină, deocamdată nu există,
Cum ar putea atunci să-mi aparţină?
Prezentul e tot ce am, cu mine coexistă,
Iar atât timp cât stai lipit de-a lui tulpină
Phyllis, e-n întregime-a ta, vioaie şi-optimistă.

Aşa că nu mai tot pomeni de inconstanţă,
Inimi false, jurăminte încălcate, vise scrum!
Printr-o minune s-a transformat în viaţă,
Viaţa ta, acest minut lung pe care-l trăieşti acum,
E vorba de-un dar, darul cu care cerul te răsfaţă.

* Phyllis – personaj legendar din mitologia greacă, fiica unui rege trac. Sinucigându-se din dragoste pentru Demophon, regele Atenei şi fiu al lui Tezeu, erou al războiului troian, s-a transformat într-un alun înflorit.

poezie de John Wilmot, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cel mai simplu

într-adevăr, am primit s-alegem orice poveste:
una a noastră, alta şi-a lor;
nimic obişnuit, spuneai; nimic obişnuit, bănuiam că e;
eu făceam loc printre valurile tale
când ieşeai cu câte o alta, de hotar ce-aş fi putut înţelege
şi doar ce se făcea cu o treaptă mai sus;
uneori, altele îţi erau în lucru, precum cărţile mele
despre cele mai vechi amintiri, aşa cum te-am învăţat,
chiar şi cea care ne-nsoţea, de ştiam ori nu;
sigur ne putem străbate orice poveste
chiar şi-n lung şi chiar şi-n lat, să stăm şi-n drum
şi-n pragul ei şi-n orice sfere şi mai înalte decât noi.
cel mai simplu dintre toate ne este simplu
şi aşa cum se-arată:
cu gutui la masa de seară... aceea care ne aşteaptă
şi cu flori din orice anotimp
încât nimic să nu sfârşim şi niciodată.

poezie de Ana Ştefănescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un erou

Era sărmanul atât de nătăfleţ şi de zbrehui!
Îi făcea pe oamenii superiori,
Care nu ştiau nimic de aripile lui,
Să-i râdă-n nas – şi asta nu de puţine ori;
Ei nu ştiau, dar coroana din laur şi bronz întunecat
Era deja-împletită pentru capul lui cârlionţat.

Naiv şi copilăros părea în comportare,
Iar ei spuneau" Viitorul lui e zero absolut."
Viitorul lui! Când au venit acele zile,-îngrozitoare,
S-a aruncat în focul viu de la început
Şi şi-a tăiat drum de-a dreptul spre gloria măreaţă
Înainte ca ziua-i să coboare dincolo, în ceaţă.

Iritase pe înţelepţii zilei – măruntă vină!
Atât de slabă-i părea mintea, neştiutoare.
Acum, toţi îşi scoat pălăria şi se înclină
Când îi aud numele, cerând iertare,
Fiindcă niciodată n-au bănuit acel curaj,
Nici n-au văzut eroul ascuns sub camuflaj.

Nu contează deloc cum trăim, în ce noroi,
Dacă murim cum moare-un vultur, nu o cioară.
Iar tu, cel croit pentru fapte mari, iartă-ne pe noi
Pentru judecata aceea de odinioară!
Azi gloria te înfăşoară ca o mantie şi te desparte
De noi, oamenii obişnuiţi, temători de moarte.

poezie de Katharine Tynan, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mihai: Ah, Luci... Nu ştiu ce să-ţi spun... Dar zău că nu e bine!
Lucian: Off, da, ştiu că nu e bine. Dar ce pot face? N-am nici o putere. Sunt atât de neputincios... Şi atâţia ani pierduţi degeaba? Opt ani din viaţa mea, de iluzii, de speranţe, totul dus, din cauza lui Sid... Cine şi-ar fi putut imagina?! Bine, poate că şi eu am greşit, dar... Uff, mai bine făceam cum îmi spunea mama şi rămâneam acasă; renunţam la misiunea asta afurisită... Era mult mai simplu! Fără complicaţii inutile! Ce rost au toate astea?! Comandantul misiunii... Halal! Sunt jalnic!
Mihai: Uff, Luci... Zău, nu vorbi astfel!
Lucian: Dar cum altfel ai vrea să vorbesc? Când pierd totul printre degete? Când nimic nu-mi merge bine?! Situaţia îmi scapă de sub control. Încerc să mă amăgesc că încă aş avea vreo şansă, dar văd bine că mă amăgesc doar... Ce-mi rămâne? Nimic. Cu Lia n-am nici o şansă. Probabil n-am avut niciodată, doar aşa credeam eu...
Mihai: Ba ai, dar trebuie să-i vorbeşti. Să-i spui odată ce simţi pentru ea! Nu-i atât de dificil. Dacă eu am putut, cu Ly, nu văd de ce n-ai putea şi tu; mai ales tu, Luci! Zău aşa...
Lucian: Da, tu nu vezi ce ar putea fi atât de dificil; normal, pentru tine e greu de înţeles... Cum să-i spun?! De ce? Să mă refuze din nou? Să mă respingă, ca de fiecare dată? Pentru a câta oară? Ce folos?!
Mihai: Ah, de asta te temi tu?
Lucian: Păi, m-a respins de atâtea ori; nici măcar nu mai ţin minte de câte... Mi se pare normal să-mi spună, categoric, "nu"... Dar, nu contează. Mă retrag în rezervă, să n-o lăsăm pe Ly să aştepte prea mult.
Mihai: Da, bine, mergi. Mă găseşti tot aici.
Lucian: Tu, cu computerele astea... Nu poţi să stai mult timp departe de ele!
Mihai: Obişnuinţa, Luci. Obişnuinţa... Şi în plus, pasiunea!
Lucian: Bine. Revin imediat.

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Răstignire

Am strigat oamenilor, "Voi fi crucificat!"
Şi ei au spus, "De ce trebuie să fie sângele tău pe capul nostru?"

Şi eu am răspuns, "Dacă nu crucificând pe cei altfel decât voi,
Cum veţi putea fi ridicaţi în slavă?"
Şi ei m-au ascultat, iar eu am fost răstignit.
Şi răstignirea mi-a adus pacea.

Iar când atârnam spânzurat între cer şi pământ
Ei au ridicat privirile ca să mă poată vedea
Şi-au cunoscut slava pentru întâia oară, pentru că până atunci
Privirile lor nu se mai înălţaseră spre cer niciodată.

Dar, cum stăteau privindu-mă, unul a strigat,
"Ce anume încerci să salvezi?"
Iar altul, "Pentru care cauză te sacrifici pe tine însuţi?"
Al treilea a spus,
"Crezi că plătind acest preţ vei căpăta gloria-n această lume?"
Apoi al patrulea a spus, " Priviţi-l, zâmbeşte!
Poate fi iertată o astfel de suferinţă?"

Le-am răspuns tuturor spunând:

"Amintiţi-vă doar c-am surâs.
Eu nu salvez – nu sacrific – nici nu caut gloria;
Şi n-am nimic de iertat.
Mi-a fost sete – şi v-am rugat să-mi daţi să beau sângele meu,
Căci ce-mi poate stinge setea, dacă nu propriul meu sânge?
Am fost inocent – şi v-am folosit rănile pentru a vă vorbi.
Am fost încarcerat în zilele şi-n nopţile voastre –
Şi-am căutat o uşă deschisă spre zile şi nopţi mai mari.

Şi-acum mă duc –
Aşa cum s-au dus şi ceilalţi răstigniţi înaintea mea.
Şi să nu credeţi că am obosit după atâtea şi atâtea crucificări.

Noi trebuie să fim răstigniţi de oameni tot mai mari şi mai mari,
Între pământuri şi ceruri tot mai mari şi mai mari."

poezie clasică de Khalil Gibran, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unui om îi era frică de umbra corpului lui şi căpătase oroare de urmele paşilor lui. Pentru a scăpa de acestea a luat-o la fugă. Ori, cu cât făcea mai mulţi paşi, cu atât lăsa mai multe urme; cu cât fugea mai repede, cu atât mai puţin îl părăsea umbra lui. Imaginându-şi că mergea prea încet totuşi, nu se oprea din alergarea tot mai rapidă, fără să se odihnească. Ajuns la capătul puterilor, a murit. El nu ştia că pentru a-şi suprima umbra ar fi fost îndeajuns să se aşeze la umbră şi că pentru a-şi opri urmele ar fi fost îndeajuns să stea liniştit. Ce culme a prostiei!

Anselm Grun în Să nu fugim de umbra noastră
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Broască ori şarpe?

Broască ori şarpe?
Şarpele înghite broasca.
Labe şi pene sar pe
rânişul apelor. Un vas ca
o nălucă vâsleşte la deal.
De ce-o fi mergând mai repede râul
decât un cal?
Corăbii prin grâul
undelor pleacă la carnaval.
Pleacă de-a dura dealurile cu totul.
Păsările forfoteau pe botul
continentul, seara.
Culorile umplură cerul cu făpturi
bosumflate cum e ceara
dată în clocot. Iei sau furi
din fugă o mână de munţi, iar pe
umerii lumii coboară o mască.
Şarpe ori şarpe?
Broasca iese din şarpe.

poezie celebră de Ion Caraion
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Se părea că pentru tânărul comandant, ziua aceasta nu începuse chiar atât de bine cum i se păruse lui de dimineaţă, nu fusese tot timpul atât de norocos, asta putea înţelege după incidentul din faţa Institutului, al cărui protagonist fusese chiar el, Lucian, deşi fără voia lui. Iată-se acum în jeep, alături de director şi profesor. Ruşinat, îşi plecă privirea şi capul; nu arăta întocmai demn de funcţia pe care o primise seara trecută. Nu-l durea nimic, dar nu îndrăznea să spună un cuvânt. Îşi închipuia cum îl vor privi colegii lui, când îl vor vedea astfel; probabil că ei, ceilalţi, arătau mult mai bine, nu ca el.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bărbat, femeie, copil, oricine poate deveni vampir. E de ajuns ca un vampir să consimtă să-ţi soarbă mai tot sângele şi să te lase apoi să-l bei înapoi, amestecat cu al său. Mă rog, nu e chiar atât de simplu, dar, dacă supravieţuieşti acestei experienţe, vei trăi veşnic. Câtă vreme vei fi tânăr, vei fi mereu chinuit de sete şi va trebui să ucizi în fiecare noapte. După ce vor fi trecut o mie de ani, vei părea mai înţelept, chiar de vei fi fost un copilandru la început.

Anne Rice în Diavolul Memnoch (2007)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Alex: Luci, prietene, nu că sunt eu soţul ei, dar să ştii că de data asta Stela are dreptate. Ai făcut-o prea de tot, cu vârf şi îndesat! Ce-o fi fost oare în mintea ta când ai procedat astfel?! Ai mers prea departe... Nu aşa te cunosc eu.
Lucian: Ştiu. Şi n-am cuvinte prin care să-mi cer iertare. Regret...
Mihai: Chiar ne-ai speriat, pe toţi, rău de tot, serios! Până şi Ly, încă mai tremură...
Maria: Ah, Luci, să nu mai faci aşa ceva, niciodată!
Nistor: Ia nu vă mai luaţi de şeful meu! N-a vrut... Nu-i aşa, şefu'?!
Lucian: Nis...
Nistor: Poate ai greşit, şefu', ba chiar îngrozitor de mult, dar ce să-i faci, se mai poate întâmpla. La urma urmei, eşti doar un om...
Stela: Şi vorbi Nis, înţeleptul... Lasă-l în pace, Nis! Nu mai face pe avocatul lui! E vinovat şi ştie foarte bine acest lucru. Pedeapsă, 72 de ore, frumosule! Nu pentru că aşa aş vrea eu, ci pentru că aşa trebuie, după cum am zis, ca să scapi complet de efectul pastilelor pe care le-ai luat. Şi să vă fie clar, atât vouă, cât şi lui: Dacă închide ochii în această perioadă, fiind încă sub efectul somniferelor pe care le-a luat, o va face pe propria-i răspundere, definitiv! Iar noi nu vom mai putea interveni în favoarea lui din nou, cu nimic, oricât am încerca... Ne-am înţeles?!

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Intrusul sau cât de bine îmi este în moartea altuia

un funcţionar de la ministerul haihui
mi-a pus ştampila cum că sunt bolnav
de o boală incurabilă
de fapt bolile mele erau mult mai multe
cum ar fi lenea beţia trufia minciuna
visarea pentru mine era aşa mai mult de amorul artei
luam poziţia necesară
şi-mi pierdeam privirea pe tot felul de pereţi
până mă usturau ochii de atâta nemişcare
ori îi rostogoleam în orbite până când universul devenea
cu josul în sus

gândurile mă cutreierau ca nişte gloanţe de aer
după reguli numai de ele ştiute
mai eram cotropit şi de îngerii de fum din taverne
nu râde iubito
de atunci mă chinui să-i demonstrez
funcţionarului că a avut dreptate dar nu-l găsesc
i s-a pus şi lui ştampila bolnav,
bolnav de o altă boală incurabilă mai cu ştaif
de mila lui s-a sinucis într-o dupăamiază de vară
un funcţionar de la ministerul culturii
pe care-l ştiam
şi care a vrut să-mi pună ştampila talentat
pe buletinul meu de cetăţean
dar nu a mai avut unde
scrisesem un poem pe el şi mi-a fost furat în tramvai
poemul l-am auzit după vreo două luni la radio
ca să-l revendic era deja prea târziu
deja se înstrăinase de mine
ce mult mi-ar fi plăcut să mă mândresc
cu o astfel de ştampilă
oftez de necaz apoi îmi înfund mâinile adânc în buzunare
şutez cu năduf toate frunzele căzute în cale
şi plouă peste mine ploi de lumini
crud şi în profunzime

funcţionarul de la ministerul cimitirelor
mă caută de un timp să-mi pună şi el ştampila
numai în mormânt nu mă caută
aici joc şeptic cu poeţii prieteni şi decedaţi demult
ori depănăm amintiri despre
ce frumoasă a fost viaţa pe când eram vii
şi cum am da o sută de ani din moarte
pentru o clipă de viu
atât cât să simţim fierbinţeala
şi umezeala zeiască a unei femeie în extaz
ei nu ştiau că funcţionarul moarte
încă nu mă găsise să-mi pună ştampila
puteam să stau cu ei sute de ani
fără să bage de seamă că sunt un intrus

poezie de Petre Ioan Creţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Şi te iubesc când taci, absent... iar glasul meu se scurge înfrigurat, cuminte, spre soare şi se-agaţă de-o ultima rază ce-mi înfăşoară timid inima... şi se topeşte acolo într-un strigăt cald...
Cuvintele-mi se subţiază spre un capăt de lume... şi se-ascund trist într-un luminiş rămas undeva în tinele din mine...
Chiar de-ai plecat...
cu sufletu-mi te simt în mii de locuri ce-mi aparţin doar mie.
Şi te iubesc învolburat când taci...
mă arde un dor şi parcă-ai fi departe...
dar eşti atât de-n mine...
şi totuşi ca un miraj îmi eşti ce în lumină piere,
ratăcindu-mă...
Tu mă auzi tăcând, din hăuri cum glasul meu te strigă, dar altceva mai mult decât un vis ce-aş mai putea cere?!
Mai lasă-mă c-o şoaptă şoptit să-ţi curg precum lumina lină... prin tăcerea-ţi atât de clară...
Iubescu-te când taci...

poezie de Mariana Daniela Bidascu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ellis Boyd "Red" Redding: Aş vrea să vă pot spune că Andy s-a luptat bine şi că Surorile l-au lăsat în pace. Aş vrea să vă pot spune asta – dar închisoarea nu-i o lume de basm. N-a spus niciodată cine a făcut-o, dar ştiam cu toţii. Lucrurile au continuat aşa pentru o vreme – viaţa în închisoare constă în rutină şi iar rutină. Din când în când, Andy apărea cu vânătăi noi. Surorile se ţineau de el – uneori reuşea să le ţină piept, alteori nu. Aşa stăteau lucrurile pentru Andy – asta era rutina lui. Cred că acei primi doi ani au fost cei mai grei pentru el, şi mai cred că dacă lucrurile ar fi continuat, acest loc ar fi luat tot ce era mai bun din el.

replică din filmul artistic Închisoarea îngerilor
Adăugat de Cristiana Ghiţă, MTTLC
Comentează! | Votează! | Copiază!

În două dimensiuni

firul pe care am fi putut merge
ne unise de-atunci în două dimensiuni;
dacă le-am da la o parte, precum o ceaţă,
şi-acum ca-n ultima zi din viitor,
aceeaşi rană am simţi cum se-nchide.
deja vin de acolo, punte între noi,
fără nimic pe care să poţi merge, atinge
şi orice desfăşurare picură dor precum o aură.
cel mai greu e că-ţi pot lăsa
doar jocul tău de cărţi cu plăcerile şi frumosul
şi orice înţelepciune a iubirii, aşa cum te-am recunoscut,
când timpul se scurge exact acum
suspendându-mi amintirea
în cea dintâi reîntâmplare despre noi.

poezie de Ana Ştefănescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu pot

Când ai plecat, mi-au devenit pustii
şi nopţile, şi zilele, şi tot;
te-am implorat, de poţi, să îmi revii,
dar singurul răspuns a fost: "Nu pot!".

Te-ai dus în alte lumi, ai părăsit
tot ce-am clădit în visurile-n doi,
în timpul când credeam că m-ai iubit,
dar... eu visam cât pentru amândoi.

Iertare? Pentru ce? Îmi amintesc
doar clipele în care-a fost frumos,
acelea când spuneam că te iubesc
şi-ţi ascultam cuvintele, pios.

Ce va mai fi? Nimic! Am hotărât
că nu mai eşti. E simplu: nu exişti!
Decât "Nu pot!", e mai frumos. Atât!
Nu cred în ochii verzi ce-mi spun că-s trişti.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În a treia noapte, Ţugulea visă un vis ce-i plăcu. Se făcea că el era într-o grădină frumoasă, frumoasă ca un rai. El şedea acolo, într-un colţ, trist şi mâhnit că nu putea umbla, să se bucure şi el de frumuseţile acelei grădini. Păsările cântau de se spărgeau. Frunzele de pomi fâşâiau de adierea vântului şi florile răspândeau un miros de te îmbăta. Se uita cu jind la toate astea, căci nu putea să se desfăteze şi el. Atunci ridicând ochii în sus, se rugă lui Dumnezeu să-i ia viaţa mai bine, decât să trăiască în aşa ticăloşie. Pe când se făcea că se roagă, deodată i se arătă dinainte o zână aşa de frumoasă şi de blândă, cum nu mai văzuse el în viaţa lui aşa fiinţă.

Petre Ispirescu în Ţugulea, fiul unchiaşului şi al mătuşei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pedeapsa lui Adam

Când, alungat din Eden, degrabă a plecat,
Nu şi-a luat şi mărul – acela, cel muşcat,
Ci altele, chiar două, cu "ramul" lor cu tot,
De-a zis şi bietul şarpe: "Săracul, ce netot!"

epigramă de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gloria mundi

Din văzduhul cuvintelor
străbătând abisul,
ai putea crede că eşti stăpân
al prezenţei în lume,
aidoma luminii începătoare de stea –
însă nu-i totdeauna aşa.

Judecata dreaptă -adevărată,
în alegoria vieţii se face
cu limpezimea oglinzii imaculată.

Prins în lesa nimicului,
nu vezi cât de repede
trece gloria lumească;
privind mereu înainte,
precum hoţii de timp,
ar trebui mai întâi să ai curajul
de-a gândi cu propria minte.

Aşa trăind,
în cochilia de melc a veşniciei,
lumina tot lumină rămâne –
grea precum păcatul ispitelor păgâne;
o poezie a poeziei contemplând
omul şi universul lui –
geana cuvintelor mântuite de-azur
împrumutându-i taina zborului
dintr-un timp viitor, incert şi obscur.

Din văzduhul cuvintelor,
s-ar putea crede
că eşti unicul stăpân
al prezenţei tale pe lume,
în real însă te cârpeşti cu vorbe,
lustruind în fărâma de tină un nume,
cu aripa-n gol suspendată –
între un survol absolut
şi o aterizare forţată.

Astfel gloria lumii trece,
printr-o ieşire din timp neaşteptată,
iar omul, sedus de viclenia oglinzii,
nu se linişteşte nicicum, niciodată,
îmbătându-se cu apă rece
în alegoria fiinţării adevărată.

poezie de Dumitru Găleşanu din Luminile omului [lirica filosofică] (16 noiembrie 2020)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Epitaf la o femeie cochetă

Aici zace Zamfirica, ce-n viaţa sa a stat
O minune-n frumuseţe, un fenice-ntre femei;
Si precum ea placu lumii, precum lumea a-ncântat,
Tot aşa şi lumea-ntreagă i-a plăcut şi dumneaei.

poezie de Ion Heliade Rădulescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!