* * *

Lumina ce să fi fost
îi puteam fi pereche
chiar când se făcea vânt –
nimic mai simplu să-i fi fost căzută pe aripi,
precum odinioară sălbaticii ademeniţi
cu mărgele de sticlă şi tot ce-mi imagina lumii;
atunci nu ştiam decât păcatul de-a muri
şi el părea să-mi respire ultima dată viaţa,
atât de inofensivă lui, apoi, adunată în eros primar
ca-n apropierea totalei învingeri,
ţipător, colorat şi crud, lunecos
precum un pântece de şarpe
ce ne-nghiţea egal,
dar viclenindu-mă femeie,
vechiul dans, adierea ori răvăşirea
şi şoapta dorinţei de altele,
cum totuşi putea îndestula în mine;
... i-am tot lunecat aşa o vreme sângele
şi am continuat a vorbi cu ridurile lui
atât de singure
şi, în tot ce nu desluşea,
i le-am netezit, preschimbată astfel,
pentru şarpe, gloria iubirii de el şi femei
şi pentru o lumină ce să fi înflorit...

poezie de Ana Ştefănescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şerpii

Copil fiind, de şerpi eu m-am temut
Şi de-i vedeam prin iarbă un fior
Mă săgeta din creştet până-n tălpi,
Apoi, crescând, pe toţi i-am cunoscut.

Cu ei, eu am crescut şi m-am jucat
La sân i-am pus şi i-am hrănit cu lapte,
Cu miere, cu blândeţe şi prin fapte
I-am făcut mari, de jos i-am ridicat.

Încolăciţi pe mine i-am ţinut
I-am respectat şi sângele le-am dat
Şi haina de pe mine mi-au purtat...
Mai mult de-atât, i-am pus în aşternut!

Şi-a venit vremea să îmi fie de-ajutor,
Atunci şi-au arătat limbile-n furcă
Şi colţii cu veninul de năpârcă
În carne s-au înfipt... cu darul lor...

Şi n-am murit... nici bine nu mi-a fost...
Şi-am delirat tot digerând veninul,
Când de cucută plin mi-a fost tot vinul
Dar chiar şi asta a avut un rost...

Să crezi în om... în şarpe... e totuna
Dezamăgirea e atât de mare
Pe cât e amăgirea, lungă, tare...
Lume cretină, nu mai face pe nebuna!

poezie de Petrică Conceatu din Facebook, 8 septembrie 2018 (8 septembrie 2018)
Adăugat de Petrică Conceatu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Şi te iubesc când taci, absent... iar glasul meu se scurge înfrigurat, cuminte, spre soare şi se-agaţă de-o ultima rază ce-mi înfăşoară timid inima... şi se topeşte acolo într-un strigăt cald...
Cuvintele-mi se subţiază spre un capăt de lume... şi se-ascund trist într-un luminiş rămas undeva în tinele din mine...
Chiar de-ai plecat...
cu sufletu-mi te simt în mii de locuri ce-mi aparţin doar mie.
Şi te iubesc învolburat când taci...
mă arde un dor şi parcă-ai fi departe...
dar eşti atât de-n mine...
şi totuşi ca un miraj îmi eşti ce în lumină piere,
ratăcindu-mă...
Tu mă auzi tăcând, din hăuri cum glasul meu te strigă, dar altceva mai mult decât un vis ce-aş mai putea cere?!
Mai lasă-mă c-o şoaptă şoptit să-ţi curg precum lumina lină... prin tăcerea-ţi atât de clară...
Iubescu-te când taci...

poezie de Mariana Daniela Bidascu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Broască ori şarpe?

Broască ori şarpe?
Şarpele înghite broasca.
Labe şi pene sar pe
rânişul apelor. Un vas ca
o nălucă vâsleşte la deal.
De ce-o fi mergând mai repede râul
decât un cal?
Corăbii prin grâul
undelor pleacă la carnaval.
Pleacă de-a dura dealurile cu totul.
Păsările forfoteau pe botul
continentul, seara.
Culorile umplură cerul cu făpturi
bosumflate cum e ceara
dată în clocot. Iei sau furi
din fugă o mână de munţi, iar pe
umerii lumii coboară o mască.
Şarpe ori şarpe?
Broasca iese din şarpe.

poezie celebră de Ion Caraion
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atât de mult aş vrea

Atât de mult aş vrea să pot visa
Că mi-am găsit un loc în viaţa ta.
Atât de mult eu mi-aş dori
Cu tine-n braţe, de-aş putea muri!

Atât de mult îmi cere inima
Ochii tăi frumoşi să-i pot vedea.
Strălucirea lor dacă se poate
Să-mi lumineze chipul pân'la moarte.

Atât de mult aş vrea să te cuprind...
Să văd iubirea-n taină înflorind,
Iar dragostea din trup, văpăi să nască
Ca un vulcan ce stă să mă topească.

Atât de multă dragoste respiri...
Sub paşii tăi cresc mii de trandafiri,
Iar pletele ce-ţi flutură în vânt,
Sunt raze de lumină pe acest pământ.

Atât de mult aş vrea să îmi zâmbeşti,
În şoaptă să îmi spui că mă iubeşti,
Când eu sărut căuşul mâinii tale
Ce-mi ţine ferecată inima în zale.

Atata doar aş cere iubirii efemere
Să rupă legământul draconicei himere,
Căci nu vreau să-mi fie pavăza pustie
Şi inima să-mi plece iar în pribegie!

poezie de Gheorghe Deniştean (22 septembrie 2017)
Adăugat de Denygigi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cel mai simplu

într-adevăr, am primit s-alegem orice poveste:
una a noastră, alta şi-a lor;
nimic obişnuit, spuneai; nimic obişnuit, bănuiam că e;
eu făceam loc printre valurile tale
când ieşeai cu câte o alta, de hotar ce-aş fi putut înţelege
şi doar ce se făcea cu o treaptă mai sus;
uneori, altele îţi erau în lucru, precum cărţile mele
despre cele mai vechi amintiri, aşa cum te-am învăţat,
chiar şi cea care ne-nsoţea, de ştiam ori nu;
sigur ne putem străbate orice poveste
chiar şi-n lung şi chiar şi-n lat, să stăm şi-n drum
şi-n pragul ei şi-n orice sfere şi mai înalte decât noi.
cel mai simplu dintre toate ne este simplu
şi aşa cum se-arată:
cu gutui la masa de seară... aceea care ne aşteaptă
şi cu flori din orice anotimp
încât nimic să nu sfârşim şi niciodată.

poezie de Ana Ştefănescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vă rugăm, înregistraţi-vă...

Am fost numit şi şarpe şi şobolan
Am fost trimis în bezna lumii interlope
Unde nu se vedea nicio rază de lumină
Am fost mincinosul cel minţit încă din copilărie
Moş Crăciun şi Iepuraşul de Paşte erau morţi
Cu mult înainte de naşterea şi de răstignirea lui Isus Hristos
Barabás a fost eliberat pentru a ucide iarăşi şi-aşa a apărut Hitler
Care niciodată n-a întâlnit un evreu fără să-i fi dat un bilet de tren
Cu condiţia să-i fi fost pe plac croiala hainelor şi pielea lui

Am fost roman şi egiptean
Numit barbar de Zeii Greciei
Considerat sacru în împărăţia lui Hades
Am fost bătut şi-aruncat peste bord
Atunci când corăbiile cu sclavi navigau spre est
Călcat în picioare de stăpânii negri cu limbi ciocolatii
Am fost vândut şi cumpărat de cei asemeni mie
Am fost pentru unii un om al războiului şi un gladiator
Pion şi rege deopotrivă
Eu sunt cine sunt atât timp cât îi las pe alţii să mă definească.

poezie de Ted Sheridan, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bărbat, femeie, copil, oricine poate deveni vampir. E de ajuns ca un vampir să consimtă să-ţi soarbă mai tot sângele şi să te lase apoi să-l bei înapoi, amestecat cu al său. Mă rog, nu e chiar atât de simplu, dar, dacă supravieţuieşti acestei experienţe, vei trăi veşnic. Câtă vreme vei fi tânăr, vei fi mereu chinuit de sete şi va trebui să ucizi în fiecare noapte. După ce vor fi trecut o mie de ani, vei părea mai înţelept, chiar de vei fi fost un copilandru la început.

Anne Rice în Diavolul Memnoch (2007)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Răstignire

Am strigat oamenilor, "Voi fi crucificat!"
Şi ei au spus, "De ce trebuie să fie sângele tău pe capul nostru?"

Şi eu am răspuns, "Dacă nu crucificând pe cei altfel decât voi,
Cum veţi putea fi ridicaţi în slavă?"
Şi ei m-au ascultat, iar eu am fost răstignit.
Şi răstignirea mi-a adus pacea.

Iar când atârnam spânzurat între cer şi pământ
Ei au ridicat privirile ca să mă poată vedea
Şi-au cunoscut slava pentru întâia oară, pentru că până atunci
Privirile lor nu se mai înălţaseră spre cer niciodată.

Dar, cum stăteau privindu-mă, unul a strigat,
"Ce anume încerci să salvezi?"
Iar altul, "Pentru care cauză te sacrifici pe tine însuţi?"
Al treilea a spus,
"Crezi că plătind acest preţ vei căpăta gloria-n această lume?"
Apoi al patrulea a spus, " Priviţi-l, zâmbeşte!
Poate fi iertată o astfel de suferinţă?"

Le-am răspuns tuturor spunând:

"Amintiţi-vă doar c-am surâs.
Eu nu salvez – nu sacrific – nici nu caut gloria;
Şi n-am nimic de iertat.
Mi-a fost sete – şi v-am rugat să-mi daţi să beau sângele meu,
Căci ce-mi poate stinge setea, dacă nu propriul meu sânge?
Am fost inocent – şi v-am folosit rănile pentru a vă vorbi.
Am fost încarcerat în zilele şi-n nopţile voastre –
Şi-am căutat o uşă deschisă spre zile şi nopţi mai mari.

Şi-acum mă duc –
Aşa cum s-au dus şi ceilalţi răstigniţi înaintea mea.
Şi să nu credeţi că am obosit după atâtea şi atâtea crucificări.

Noi trebuie să fim răstigniţi de oameni tot mai mari şi mai mari,
Între pământuri şi ceruri tot mai mari şi mai mari."

poezie clasică de Khalil Gibran, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bătrânele nave

Se putea să fi fost, cine ştie, o navă foarte veche...
Totuşi, atât de frumoasă! M-aşteptam ca-n cântec de cimpoi
Să văd catargul înflorit, un trandafir fără pereche –
Şi întreaga punte înverzită-n catifea de muguri noi.

poezie de James Elroy Flecker, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un erou

Era sărmanul atât de nătăfleţ şi de zbrehui!
Îi făcea pe oamenii superiori,
Care nu ştiau nimic de aripile lui,
Să-i râdă-n nas – şi asta nu de puţine ori;
Ei nu ştiau, dar coroana din laur şi bronz întunecat
Era deja-împletită pentru capul lui cârlionţat.

Naiv şi copilăros părea în comportare,
Iar ei spuneau" Viitorul lui e zero absolut."
Viitorul lui! Când au venit acele zile,-îngrozitoare,
S-a aruncat în focul viu de la început
Şi şi-a tăiat drum de-a dreptul spre gloria măreaţă
Înainte ca ziua-i să coboare dincolo, în ceaţă.

Iritase pe înţelepţii zilei – măruntă vină!
Atât de slabă-i părea mintea, neştiutoare.
Acum, toţi îşi scoat pălăria şi se înclină
Când îi aud numele, cerând iertare,
Fiindcă niciodată n-au bănuit acel curaj,
Nici n-au văzut eroul ascuns sub camuflaj.

Nu contează deloc cum trăim, în ce noroi,
Dacă murim cum moare-un vultur, nu o cioară.
Iar tu, cel croit pentru fapte mari, iartă-ne pe noi
Pentru judecata aceea de odinioară!
Azi gloria te înfăşoară ca o mantie şi te desparte
De noi, oamenii obişnuiţi, temători de moarte.

poezie de Katharine Tynan, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poezie pentru mamă

Nu e viata atât de tristă
Precum ţi se pare ţie
Hai sa faci pace cu moartea
Şi din moarte viaţa învie.

Nu e viaţa atat atat de tristă
Ştiu că te-ai cam săturat
Dar o viaţă fără lecţii
Oare ai fi preferat?

Nu e viaţa atât de tristă
A fost şi a mea la fel
Dacă credinţa persistă
Capeţi mari puteri de Zeu.

Nu e viaţa atât de tristă
Roagă-te pentru lumină
Ştiu ca durerea insistă
Roagă-ti Zeii, cere milă.

Nu e viaţa atat de tristă
Tristă e inima ta
Dacă n-ai credinţă-n suflet
Omu-i trist şi viaţa-i grea.

Nu e viaţa atat de tristă
Câte în Cer atâtea în viaţă
Dac-ai crede un pic mai mult
Ai privi de sus la viaţă.

Nu e viaţa atat de tristă
Precum a fost viaţa ta
Dacă Moartea îţi vrea viaţa
Ridică-te, spune DA!

poezie de Nicoleta Petre (30 octombrie 2019)
Adăugat de Nicoleta Petre
Comentează! | Votează! | Copiază!

Morgana: Cum poţi să fi atât de crud? Gwen e cea mai bună, cea mai loială persoană din lume şi a fost mai mult decât o prietenă pentru noi toţi! Şi tu vrei să o laşi în mila animalelor ălora!
Arthur: Morgana!
Morgana: Nu ţi-e ruşine? Nu te gândeşti la nimeni altcineva în afară de tine?
Arthur: Morgana...
Morgana: Ştiam că ai multe defecte, Arthur Pendragon, dar nu ştiam că eşti un laş fără pereche!
Arthur: Morgana! Dacă ai înceta să mai ţipi la mine pentru o secundă, ai observa că îmi fac bagajele!

replici din filmul serial Merlin
Adăugat de Marin Irina, MTTLC
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cel care vorbea era poziţionat chiar în faţa şemineului, astfel încât noilor veniţi, Yaxley şi Plesneală, le fu greu la început să-i distingă altceva decât silueta. Totuşi, în momentul în care ajunseră mai aproape, putură să-i observe chipul spân care îi strălucea în întuneric, ca al unui şarpe, cu fante în loc de nări şi ochi roşietici scânteietori, cu pupile verticale. Era atât de palid, încât parcă răspândea o lumină sidefie.

J.K. Rowling în Harry Potter şi Talismanele morţii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să ne grăbim

Să ne grăbim să iubim, oamenii pleacă atât de repede,
rămân după ei pantofii şi un telefon surd
doar ce e neînsemnat trece lent ca un melc,
ceea ce contează trece cât ai clipi din ochi,
apoi se lasă o linişte obişnuită, cu totul de neîndurat,
precum candoarea cea mai firească născută din disperare
când ne gândim la cineva după ce am rămas fără el.
Nu fi sigur că ai timp pentru că siguranţa este nesigură,
ne ia sensibilitatea aşa cum fiecare fericire
vine alături de tristeţe şi veselie,
precum două patimi totuşi mai slabe decât una,
atât de repede pleacă oamenii precum amuţeşte sturzul în iulie,
precum zgomotul neîndemânatic sau reverenţa seacă;
pentru a vedea cu adevărat, trebuie să închidem ochii,
deşi cel mai mare risc este să te naşti, nu să mori
iubim mereu prea puţin şi mereu prea târziu
Nu scrie despre asta prea des, scrie doar o dată pentru totdeauna
şi vei fi precum un delfin, blând şi puternic
Să ne grăbim să iubim, oamenii pleacă atât de repede
şi cei ce nu pleacă nu se întorc mereu
şi nu ştim niciodată cum să vorbim despre iubire,
dacă prima este ultima sau dacă ultima este prima.

poezie de Jan Twardowski
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mihai: Ah, Luci... Nu ştiu ce să-ţi spun... Dar zău că nu e bine!
Lucian: Off, da, ştiu că nu e bine. Dar ce pot face? N-am nici o putere. Sunt atât de neputincios... Şi atâţia ani pierduţi degeaba? Opt ani din viaţa mea, de iluzii, de speranţe, totul dus, din cauza lui Sid... Cine şi-ar fi putut imagina?! Bine, poate că şi eu am greşit, dar... Uff, mai bine făceam cum îmi spunea mama şi rămâneam acasă; renunţam la misiunea asta afurisită... Era mult mai simplu! Fără complicaţii inutile! Ce rost au toate astea?! Comandantul misiunii... Halal! Sunt jalnic!
Mihai: Uff, Luci... Zău, nu vorbi astfel!
Lucian: Dar cum altfel ai vrea să vorbesc? Când pierd totul printre degete? Când nimic nu-mi merge bine?! Situaţia îmi scapă de sub control. Încerc să mă amăgesc că încă aş avea vreo şansă, dar văd bine că mă amăgesc doar... Ce-mi rămâne? Nimic. Cu Lia n-am nici o şansă. Probabil n-am avut niciodată, doar aşa credeam eu...
Mihai: Ba ai, dar trebuie să-i vorbeşti. Să-i spui odată ce simţi pentru ea! Nu-i atât de dificil. Dacă eu am putut, cu Ly, nu văd de ce n-ai putea şi tu; mai ales tu, Luci! Zău aşa...
Lucian: Da, tu nu vezi ce ar putea fi atât de dificil; normal, pentru tine e greu de înţeles... Cum să-i spun?! De ce? Să mă refuze din nou? Să mă respingă, ca de fiecare dată? Pentru a câta oară? Ce folos?!
Mihai: Ah, de asta te temi tu?
Lucian: Păi, m-a respins de atâtea ori; nici măcar nu mai ţin minte de câte... Mi se pare normal să-mi spună, categoric, "nu"... Dar, nu contează. Mă retrag în rezervă, să n-o lăsăm pe Ly să aştepte prea mult.
Mihai: Da, bine, mergi. Mă găseşti tot aici.
Lucian: Tu, cu computerele astea... Nu poţi să stai mult timp departe de ele!
Mihai: Obişnuinţa, Luci. Obişnuinţa... Şi în plus, pasiunea!
Lucian: Bine. Revin imediat.

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Totul era simplu pentru mine: dacă te târăşti, vei fi strivit; nu mănânci, vei muri, dar nu în mâinile mele (mâinile-mi erau pretutindeni de când o întâlnisem pe Alice H.; mă simţeam neajutorat de răspunzător de când mi se întâmplase să mă aflu în Academia Brera sau la petrecerea profesorului H. la care nu participasem niciodată; la drept vorbind, lucrurile acestea n-au survenit nicidecum din întâmplare; am încercat să-i spun asta, însă de bună seamă că m-a înţeles greşit; va fi crezut că-i explicam cum un bărbat şi o femeie îşi sunt predestinaţi unul altuia şi era destul ca s-o înspăimânte; în realitate, nu m-am gândit niciodată la ea ca la o femeie, cel puţin nu ca la femeia mea şi nici nu sunt sigur că era femeie, deşi nu părea să fi fost altceva; mai mult, îmi dădeam seama că n-o interesam în niciun fel; dacă se afla acolo, era fiindcă se gândea că aveam eu nevoie de ea într-un fel; nu sunt sigur dacă nu cumva aveam nevoie ca ea să aibă nevoie de mine; în orice caz, de fiecare dată când o părăseam, eram plin de bucurie, invers de cum se întâmpla de fiecare dată când o vedeam pe T.; de fapt, T. mă făcea să mă simt stânjenit; le făcea tuturor viaţa grea, inclusiv ei înseşi).

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să-ţi aminteşti

Când voi fi plecată să-ţi aminteşti de mine,
Plecată-n lutul mut unde tăcerea e stăpână,
Când n-o să mă mai poţi ţine de mână,
Să ştii că ceva din tot ce-am fost încă-ţi aparţine.

Să-ţi aminteşti când vocea ta definitiv se va reţine
De-a mai vorbi de viitorul nostru – cândva la îndemână:
Să-ţi aminteşti de mine,-atât. Atunci când voi fi ţărână,
Va fi târziu pentru rugi sau sfaturi – iar tu ştii asta bine.

Totuşi, dacă va fi nevoie să mă uiţi o vreme,
Pentru-a-ţi aminti apoi de mine iar, să nu regreţi:
Atunci vor fi pierdute-n ruinele trecutei mele vieţi

Toate gândurilor rele pe care le-am avut cândva. Insist:
E mult mai bine să uiţi, ferit de regrete şi blesteme,
Şi să zâmbeşti, decât să-ţi aminteşti şi să fii trist.

poezie de Cristina Rossetti, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucrurile se reîntorc în răstimpul acestei nopţi lungi; ştiu, de pildă, cum să descriu o conversaţie cu ea, care a fost şi cea din urmă. Se străduia să-mi explice că se afla acolo printr-un accident. Nu credea că acel accident ar fi fost chiar nefericit, dar nici fericită nu era că se petrecuse. Când vorbea, simţeam un gust desluşit de sare de mare în gură şi în nări. Nu ştiam de fapt ce voia să spună şi nici de unde venea. Dar locul acela de niciunde era scăldat într-o lumină lină. N-avea nevoie de mâncare, de apă, de nimic altceva. Făcea ceea ce făcea (dar, totuşi, ce anume făcea?) din pură libertate. Nu era niciodată stingheră, fiindcă putea oricând să se retragă în adâncurile de unde venise. Oricine putea face asta, spunea ea.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tata

Şi-a dăruit necontenit priinţa,
smerit, în faţa Celui-Mai-De-Sus,
considerând mereu că suferinţa
e-o grea-ncercare dată de Iisus...

A fost onest, adânc, sentimental
şi a murit cu dorul de-a muri,
într-un amurg solar, transcedental,
când ochiu-i plâns, subit, înmărmuri!

Ca tată, a privit intens lumina
şi-n ochii lui lumina eram noi,
la suflet era alb, precum hermina,
când umblă prin omătul de... apoi.

Deşi strălumina chiar în tristeţe,
precum un zeu venit din altă sferă,
îşi purta rostul cu acurateţe,
ca pe un trandafir la butonieră.

Acum e umbră blîndă, aromată,
care-mi adie visul întru gând,
o umbră sacră, care îmi arată,
c-a fost odată tata... oare când?

Acum îl văd, când ochiu-mi scapăt,
neprihănit şi... Iov până la capăt!

poezie de Dumitru Sârghie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cât este imensa depărtare de cele ce sunt, văd de jos în deasupra

burta începuse să-mi crească demult înainte, ştiam cumva că trebuie să port înăuntru însufleţirea aceea, să îi dau din sângele meu, din trupul meu trup.
cu timpul am înţeles că totul era pe dos, că eu sunt cea care va fi născută, că în devenire sunt carnea fructului care înconjură sămânţa. şi creşte.

am iubit îndelung imperiul din pântece, cuvintele îmi plecau şi mi se întorceau prin vene să-mi descrie mărirea unui invadator căruia îi voi fi vasală şi vestală deopotrivă.

s-a petrecut însă ceva, ca o întrerupere, pierdeam mult sânge şi nevinovăţii, am dispărut înainte de a naşte undeva între moarte şi amnezie. nu am fost acolo.
mi s-a spus că a fost o fericire, că aerul s-a umplut de frumuseţe, că veniseră nişte făpturi culegătoare de dragoste, cu lumini în loc de mâini.

când am ajuns din nou în ochi, totul se încheiase cu aţă chirurgicală.
nu puteam întreba, ardeam, o febră albă se scurgea prin oase. simţeam locul gol, enorm, făcea parte din mine, durea, am continuat să îl cresc.

rămăsese în mine placenta.

poezie de Corina Daşoveanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!