Înainte de a doua venire

mereu mi s-au împlinit presimţirile.
vă vorbeşte un om născut acum o sută de ani
ce speră mereu iubirea să-i facă o rană urâtă
pentru a se întoarce acasă.

nu-mi doream nimic altceva
decât să fiu un copil greu de minţit;
aşadar m-am umflat de plâns.

nici măcar nu puteam să spun că mi-e frică.
sufeream cumplit după apă,
iar apa spumega în scoarţa copacilor desfiguraţi de durerea
pe care doar o secetă lungă sau focul ţi le poate produce.

i-am spus unui preot catolic:
mama ţine în cameră tabloul cu tata.
lumina din stradă,
lumina maşinilor ce virează îi schimbă privirea.
uneori este rea,
alteori pare a unui om resemnat cu faptul
că lumea lui e mult prea departe,

deci nu-mi vorbiţi despre iad.

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucas: Haley, prietena cea mai bună, a plecat de curând din oraş. Şi... mi-a fost foarte greu. Până acum am fost mereu noi doi împotriva tuturor. Am crescut împreună şi... acum pur şi simplu a plecat. Eu... Eu înţeleg partea cu plecatul. Doar că aş fi vrut ca ea să mă fi sunat înainte de-a pleca. Să fi vorbit cu ea despre asta. Adică, nu s-o fac să se răzgândească... sau să-i zic ce să facă, doar... să-i spun că o iubesc.... şi că mi-e dor de ea. Să-i spun la revedere. Fratele meu trece printr-o perioadă dificilă. Vreau să-l pot ajuta mai mult. Faptul că ne înţelegem bine e ceva nou pentru noi. Şi aş mai vrea să uşurez lucrurile pentru mama mea. Deşi a fost un an greu pentru noi, vreau, mai mult decât orice, să fie fericită. Dar asta nu schimbă faptul că trebuie să mă apropii de tata, pentru că numai aşa poate găsesc un mod de a-l învinge. De a-i elibera pe oamenii dragi, o dată pentru totdeauna. Sper doar să am puterea de a-l da jos pentru totdeauna.

replică din filmul serial Ruleta destinului
Adăugat de Ionita Ioana
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vin şi apă

Tata Noe avea fermă de struţi şi de alte păsări, în stil mare,
El mânca oul cu polonicul dintr-o cupă cât o căldare;
Supa lui era Supă de Elefant, iar la cină peştele, un caşalot,
Dar oricum toate erau mici comparate cu coteţele din arca lui, socot;
Noe mai mereu spunea nevestei când se aşezau la masă,
"Câtă vreme nu intră-n vin, unde se duce apa chiar nu-mi pasă."
S-au rupt zăgazurile slavei şi apele au năvălit, căzând cum cade un perete,
Iar stelele de pe cer au dispărut ca bulele de aer din chiuvete,
Oceanele s-au umflat până în gâtul iadului, să-l astâmpere de sete.
Iar Noe, privind în sus: " Se pare că iarăşi plouă zdravăn, pe-îndelete,
Varful Matterhon o fi acum pe fundul mării, o biată creastă joasă;
Mie, cât timp nu intră-n vin, unde se duce apa chiar nu-mi pasă."
Dar tata Noe a păcătuit, ca şi noi, de altfel; a umblat pilit pe drum
Până când, drept pedeapsă, a început o secetă cumplită – cum, necum,
Nu se găsea strop de vin prin crâşme ori biserici, nici măcar de-împărtăşit,
Pentru ca Blestemul Apelor a secat toată seva fructului oprit:
Se afla apă numai pe altarul Celui Prea Înalt şi pe-a Episcopului masă,
Dar mie, câtă vreme nu intră-n vin, unde se duce apa chiar nu-mi pasă.

poezie celebră de G.K. Chesterton, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Două vise, amândouă cu tata

pe primul nu mi-l amintesc foarte bine,
în al doilea urcam un munte călare,
noaptea, senzaţia că vântul îmi trece briciul pe faţă
şi uită să-mi şteargă mirosul de spirt,

trece pe lângă mine fără spună nimic,
aplecat,
parcă aveam trei ani şi mama voia să-mi facă poză
când am putut să-mi ţin capul.

i-am văzut lampa agăţată de şa
în culoarea lunii,
înainte să-l ajung ştiam că vor fi acolo
frigul, focul,
apoi m-am trezit

vorbind despre lucruri trecute,
nu pierdeam niciodată ocazia de-a întreba
ale cui sunt mormintele acelea frumoase,
până în iad,
puteam să jur că nu-mi ia mai mult de zece minute
să fiu parte a acestei lumi greu de măsurat,
liniară,
vârsta striveşte.

mă încarc de nelinişti profunde,
cu nasul puţin îngheţat,
lipit de obrazul tău ca de un geam prin care
pomii fac piruete în ceaţă,
categoric şi fără ascunzişuri iubirea mă-ndeamnă
la compromisuri,
îmi doresc o despărţire sublimă
în faţa unei clădiri cu etaje lipsă,
noi şi amintirea dezmăţului de azi-noapte,
cu cât lupţi mai mult să recuperezi, cu atât
timpul adaugă valoare nevrozei.

jumătate dintre iubirile mele ilegale,
jumătate sălbatice,
când aud de morală, se comportă de parcă
ar fi trăit alături de picturi cu tauri şi oameni de crom
încleştaţi în aceeaşi prinsoare că natura se comportă
aşa cum unui mort i-ar fi scârbă
să-l atingă
un viu
în solul acela dur
unde nu poţi controla vanitatea
jocului de noroc care nu are nimic de spus între
viaţă şi moarte
rămâne decizia ta şi vocea pentru el crudă,
nelucrată,
nepoliticoasă, dar nu mai puţin
magnifică,

altfel spus, mă simt bine,
uneori şi eu râd.

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mijanca

Cât a durat mijanca?
Nu foarte mult se pare,
Întâmplătoare banca,
Şi-o zi întâmplătoare...

Întâmplător treceam
Prin parcul ăla "joi",
La tine mă gândeam,
Dar m-am lovit de voi...

Ştiu că ne-am despărţit,
Dar faptul c-ai negat,
Că tu m-ai fi minţit,
Sau m-ai fi înşelat,

Este o crimă, este...
Ai murdărit iubirea,
Ai zis: "-Să trecem peste!"
Şi ţi-ai întors privirea.

Ai socotit că-i musai
Să trec peste şi eu,
Tu trecuseşi de mult,
Iar teatrul era greu.

Ştiam de ceva vreme,
Dar nu aveam dovezi,
Deci nu-mi aşterne vorbe
Ce nici tu nu le crezi.

În ziua aia rece,
Zi de iarnă târzie,
Simţeam cum timpul trece,
Dar nu îmi treci tu mie.

Mă tot uitam la voi,
Acel copil naiv
Ştia de mult de noi,
Acum îţi e captiv...

Posibil, ai jucat
Acelaşi rol mişel,
Laşi spectator pe mine,
Faci spectator pe el...

Măcar m-am lămurit,
Îmi tot băgam negare,
Gândeam că sunt minţit,
Acum văd şi cu care...

Puteam fi mult mai bine,
Prin parc, ziua de "joi",
De te vedeam pe tine,
Dar v-am văzut pe voi...

poezie de Vlad Bălan
Adăugat de Andrei Vlad Balan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eugene: Ştiu despre ce vorbesc, Arlene! Tatăl meu se punea în genunchi şi o implora pe mama. Iar mama îl primea mereu înapoi. Nu am înţeles niciodată. Îşi acoperea vânătăile şi tăieturile şi îl primea înapoi. Pentru că o implora şi plângea. Şi acum mă întrebi ce s-a întâmplat după ce s-a întors.
Arley: Eu...
Eugene: Nu! Continuă! Ai spus că vrei să ştii ce s-a întâmplat cu mine, acum întreabă-mă!
Arley: Nu-mi place asta...
Eugene: "Te-a rănit, Eugene?" Întreabă-mă!
Arley: Te-a rănit?
Eugene (scutură din cap): Nu pentru mult timp. Am plecat până să fac 13 ani. Am fugit. Dar îmi era atât de dor de ea... A trebuit să mă întorc să o văd. Şi într-o noapte m-am întors. Acum, întreabă-mă ce s-a întâmplat. "Ce s-a întâmplat în noaptea când te-ai întors, Eugene?"
Arley: Ce s-a întâmplat?
Eugene: El era acolo. Beat. Ca de obicei. Doar că de data asta eu nu mai eram la fel. Aveam 16 ani şi nu îmi mai era frică de el. Şi când l-am privit în ochi şi i-am spus că dacă se mai atinge de ea o dată, o să-l omor, şi-a dat seama. Şi-a dat seama că nu mai exista pentru mine. Şi stau în faţa casei. Ţip, urlu ca să iasă mama. Nici măcar n-am văzut. Mă loveşte în cap cu o scândură şi îmi sângerează urechea. Şi mă târăşte. Mă târăşte în spatele casei în garaj. Şi pleacă. Un minut... cinci minute... nu ştiu. Apoi se întoarce. Şi mă stropeşte. Mă stropeşte şi nu înţeleg. Nu înţeleg de ce apa... miroase atât de urât. Nu înţeleg. Şi apoi o văd. Văd... o... o canistră de benzină. Canistra roşie din camion. (Plânge.) Şi se uită la mine pentru ultima oară... şi aprinde chibritul. Şi ultimul lucru pe care mi-l amintesc, pe care nu-l voi uita niciodată, sunt ochii lui. Ochii lui pentru că erau plini de o imensă... satisfacţie.
Arley (plângând): Îmi pare atât de rău...
Eugene: Nu! Nu! Nu-mi spune cât de rău îţi pare pentru mine! Spune-mi cum vei face ca să nu păţească şi Trevor acelaşi lucru!
Arley: Ricky nu ar face asta niciodată!
Eugene: Of, Doamne, Arlene! Nici nu trebuie s-o facă. Tot ce trebuie să facă este să nu-l iubească.

replici din filmul artistic Dă mai departe!
Adăugat de Liliana Ştefan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nick: Maria, iubirea mea... Îmi pare rău! Sincer, îmi pare rău că m-am îndoit de tine, de dragostea ta! Te rog, iartă-mă! Poţi oare să mă ierţi?!
Maria: Nick, iubitule... Nicky... Bineînţeles că pot, prostuţule... Te iert. Atâta timp cât nu o să mai crezi vreodată despre mine că aş putea să...
Nick: Ssst... Te rog, nu-mi reaminti că am fost în stare să cred un asemenea lucru despre tine. Ce tâmpenie! Îmi pare rău! Nu se va mai întâmpla! Niciodată! Iar dacă s-a întâmplat acum, a fost doar din cauză că te iubesc. Te iubesc mult, mult de tot! Poate prea mult, prea mult... Nu aş putea trăi fără tine! Nu-mi pot imagina cum ar fi viaţa mea fără tine; probabil foarte tristă. Nu vreau să te pierd! Nici pentru el, nici pentru altcineva. Nu, nu vreau...
Maria: Nici n-o să mă pierzi, prostuţule!
Nick: Şi mă vei iubi mereu la fel de mult ca şi până acum?
Maria: Desigur, dragul meu. Ca şi cum nu s-ar fi întâmplat niciodată nimic. Poate chiar şi mai mult, dacă se va putea.
Nick: Mulţumesc, iubito.

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O îmbrăcăminte foarte specială

Mama deja nu mai este,
mama a plecat într-un nor alb, cu un porumbel alb.

Ultima zi înainte de a se duce
s-a trezit fără durerea pe care o avea în fiecare dimineaţă,
în ziua aceea nu a mai plâns,
ne-am jucat şi am râs împreună toată dimineaţa.

Mama a plecat acum treisprezece ani,
dar eu mereu o aştept,
pentru că ea vine în fiecare noapte,
se apucă să tricoteze şi vorbeşte cu mine despre tata şi depre cer,
ca atunci când nu plângea de durere.

Mama mi-a spus că deja nu mai plânge,
dar este o minciună, eu îmi fac totdeauna somnul
şi ea plânge înainte de a pleca din nou,
să nu-i spuneţi ce v-am povestit.

Iar eu plâng când ea pleacă,
pentru că nu o mai văd în salon,
deja nu mai citeşte biblia
pentru că vorbeşte cu Dumnezeu, mereu îmi vorbeşte de Dumnezeu.

Eu încă nu pot să merg la Dumnezeu,
Mă rog în fiecare seară,
dar mama spune că trebuie să aştept ca el să mă cheme,
că atunci când va termina de tricotat o îmbrăcăminte specială, trebuie să o facă
Dumnezeu o va trimite după mine
şi vom merge împreună pentru a ne juca din nou,
şi asta va fi pentru totdeauna.

poezie de Josue Trejos Campos din Din poezia Americii Latine, traducere de Valeriu Butulescu
Adăugat de alejandro
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sam: Dean, dacă acest demon le-a ucis pe mama şi pe Jess, iar tata încearcă să-l prindă, atunci noi trebuie să fim acolo. Trebuie să-l ajutăm.
Dean: Tata nu vrea ajutorul nostru!
Sam: Nu-mi pasă.
Dean: Ne-a dat un ordin.
Sam (pe un ton ferm): Nu îmi pasă. Nu trebuie să facem mereu ce spune el.
Dean: Sam, tata ne roagă să ne continuăm lucrul, să salvăm vieţi, este important.
Sam: Bine, înţeleg, crede-mă. Dar e vorba doar de o săptămână, pentru a afla nişte răspunsuri. Pentru a ne răzbuna.
Dean: În regulă. Uite ce e, ştiu ce simţi.
Sam: Serios? (Dean pare şocat la auzul tonului lui Sam) Câţi ani aveai când a murit mama? Patru? Jess a murit acum şase luni. Cum naiba să ştii ce simt eu?
Dean: Tata a spus că e periculos. Pentru oricare dintre noi. Adică, sigur că ştie mai multe decât noi, aşa că dacă el spune să nu ne amestecăm, asta vom face.
Sam: Nu pot înţelege încrederea oarbă pe care o ai în el. Adică, nici măcar nu-i pui la îndoială deciziile.
Dean: Da, asta face un fiu bun!

replici din filmul serial Supernatural: Aventuri în lumea întunericului
Adăugat de Anamaria Licurici
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cine sunt eu?

Cine sunt eu?
Un minuscul fir de nisip
pierdut în nemărginire,
rătăcit prin omenire...

Nu sunt nici apă,
Nu sunt nici foc, nici vânt,
poate m-am născut prea târziu
sau poate prea curând.

Ce am fost cândva,
astăzi nu mai sunt,
iar ce sunt azi îmi pare rău
că nu am fost mereu.

Dar m-am resemnat,
am rămas ceea ce sunt,
Viaţa mi-a dat tot ce am visat,
un suflet pe acest pământ!

poezie de Rodica Elena Lupu din Între anotimpuri
Adăugat de Rodica Elena Lupu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucian: La mulţi ani, bătrâne! De ce nu mi-ai spus nimic? Te rog, scuză-mă, uitasem...
Alex: Luci, te înţeleg, nu trebuie să te scuzi.
Lucian: Dar n-am pregătit nici măcar un cadou pentru tine.
Alex: Nici nu ţi-am cerut nimic. Cadoul din partea ta poate fi considerat faptul că te simţi bine; dacă nu ţi-ai fi revenit, nu puteam serba nimic, pentru că am fi fost toţi mult prea trişti, ca să petrecem. Aşa însă, eşti printre noi, din nou, tu însuţi, deci, putem fi veseli. E un cadou plăcut din partea ta. Serios, Luci!
Lucian: Posibil... Şi deci, cât împlineşti?
Alex: Ha... Prea mult ca să mai şi spun.
Lucian: Păi, să vedem...
Alex: Te rog, Luci, nu pronunţa numărul!
Lucian: De ce?! Sunt doar 32.
Alex: Ah, răule... De abia te rugasem să nu pronunţi numărul! Mă faci să mă simt cu adevărat bătrân...
Lucian: Glumeşti cumva, sau ce-i cu tine?! Nu te simţi bine?! Bătrân te vei putea considera de abia după vreo 90 şi ceva de ani de acum încolo... Acum eşti încă nepermis de tânăr şi de fapt, indiferent de vârstă, dacă sufletul ţi-e tânăr, te vei simţi mereu tânăr, chiar şi după mai mult de 90 şi ceva de ani.
Alex: Ştiu şi eu?! Poate că ai dreptate. Dar, atunci, de ce-mi zici mereu "bătrâne"?!
Lucian: Hai că la asta nu mă aşteptam, să-mi reproşezi... E doar un fel de-a spune; nu ştiam că te-ar deranja. Dar bine, de acord, de acum încolo, nu-ţi mai spun aşa, dacă nu-ţi place.
Alex: Nu, Luci... Ştii ce?! Las-o baltă! Nu mă deranjează deloc, nimic; poţi să-mi spui oricum vrei tu.
Lucian: Cum vreau?! Atunci ce-ar fi să schimb formula anterioară cu "moşule", "moşulică"... Sau cum?! Dă-mi o sugestie!
Alex: Hmm... Ştii ce?! Prefer "bătrâne"...
Lucian: Atunci, aşa rămâne; dar fără supărare. De acord, bătrâne?
Alex: Fără supărări; ce naiba?!

replici din romanul Proxima, Partea a-IV-a: "Adio, Proxima!" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucian: Nu... Dacă Ly nu are nimic împotrivă, nu văd de ce aş ascunde adevărul. Deci, dragii mei colegi, mă cunoaşteţi destul de bine pentru a nu pune la îndoială ceea ce vă voi spune; ştiţi că de obicei sunt foarte, foarte sincer. Aşa voi fi şi acum, cu toate că mi-e foarte greu să recunosc şi în plus, nu ştiu ce veţi înţelege voi din toată povestea asta, însă... Desigur, vă întrebaţi ce s-a întâmplat; am să vă povestesc personal totul, chiar acum. M-am îmbătat pentru că doream să uit că m-am purtat ca un idiot, ceea ce am şi reuşit, pentru că uitasem cu adevărat, absolut totul. Dar nu definitiv... Deci, voi aţi plecat din navă duminică seara, iar ziua imediat următoare, luni seara, am trecut prin oraş, s-o caut pe colega mea, domnişoara consilier Lia, însă în camera din oraşul artificial, unde locuieşte provizoriu, n-am găsit-o decât pe colega ei de cameră, Ly. Din motive pe care nu vi le-aş putea explica vouă acum, pentru că ar dura prea mult şi tot n-aţi înţelege nimic, dorind să-i demonstrez ceva domnişoarei Ly Kuny, anume că poate avea încredere în mine, chiar dacă eram singuri în încăpere, am ajuns la un sărut, pe care i l-am dat, bineînţeles, mai mult fără voia ei. Evident, s-a supărat pe mine; nu s-ar fi putut altfel... În plus, tocmai în acel moment a intrat şi colega ei de cameră, Lia, surprinzându-ne astfel şi a ieşit un fiasco total, pentru că eu nu i-am putut explica nimic nici domnişoarei consilier, dat fiind că nu dorea să mă asculte, deci, normal, pe moment şi ea s-a supărat foc. Colac peste pupăză, ziua următoare Ly i-a povestit lui Mihăiţă tot ce s-a întâmplat; evident, inevitabil, s-a supărat şi el pe mine, neînţelegând ce se petrecuse în realitate, mai ales că nu dorea să asculte nici un fel de explicaţii din partea mea, explicaţii pe care nici eu nu i le puteam oferi. Atunci n-am mai putut suporta; deja era prea mult pentru mine, mă depăşea... Gândul că-mi pierdeam dintr-o dată, dintr-o prostie, trei prieteni apropiaţi, la care ţineam foarte mult, mă chinuia cumplit. Mi-am pierdut raţionamentul, controlul, logica, totul... Din cauza asta m-am comportat astfel. Nu ştiu dacă a fost bine... De fapt, mă corectez, acum îmi dau perfect seama că nimic din ceea ce am făcut în ultimul timp n-a fost deloc bine; am acţionat prosteşte, am greşit enorm, dar asta este. Am făcut-o şi gata! Uff...
Alex: E greu de crezut că tu ai fi făcut aşa ceva. Te cunosc de atâta timp şi nu-mi vine să dau crezare acestor cuvinte. Parcă n-ai fi tu cel despre care ne-ai vorbit. Serios, Luci!

replici din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doar o mie de ani

Acum o mie de ani...
înainte de a mă fi născut,
doream să exist;
pe urmă, am dorit să apari şi tu
şi să vii lângă mine!
Acum nu-mi mai doresc altceva,
decât să las eternităţii
o părticică din noi,
cât să ajungă...
doar o mie de ani!

poezie de Iulia Mirancea (29 martie 2013)
Adăugat de Iulia Mirancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noaptea în care m-am întins alături de Dumnezeu

era o noapte înaltă, după cât de uşor puteam atinge
vârful copacilor, mirosea a zahăr ars,
păsări duceau gustul de cacao spre locul cu vizibilitate,
scriam despre omul bun pentru care nimic nu părea
greu de făcut,
mi-a întins o strachină cu friptură de miel,
ca unul dintre vulturii strânşi pe stârv,
am închis ochii aşteptând judecata,
nu mi se întărea nicio parte a trupului, după cum auzisem că se întâmplă
cu cei spânzuraţi, semn că iubirea trecuse.

voi scăpa cu câteva răni, dar voi fi mai departe un trup
şi nu mă voi despărţi de cap atât de repede cât mi-ar dori
cinstiţii oraşului.

de un prost-gust desăvârşit,
împăratul mi-a spus:
poţi să scrii un cântec şi mai frumos despre mine?
atunci l-am rugat să-mi descânte,
vraciul său personal
mi-a desfăcut un ananas pe masa improvizată din
braţe de oameni şi tigve în care ghicea viitorul,
moartea strănuta printre cruci,
narcisele mici încercau să-i înşele privirea,
ceea ce mi se părea de neînţeles.

ospăţul nu începuse fără semnul în care lumea
îşi punea mari speranţe,
focul îşi trecea limba pe feţele noastre schimbate în rău,
Dumnezeu strălucea de o parte şi cealaltă a mesei,
m-am întins lângă el ca şi cum aş fi ignorat
înţelesul acelui titlu cu sens divin, coborât din abstractul în care plutise,
devenind brusc tangibil, măsurabil într-un fel ce mă amuţea,
şarpele nu părea să ştie să mintă.

într-adevăr, nu părea.

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lia: Mă bucur că te-am putut ajuta cu ceva.
Lucian: Nu vreau ca ceilalţi să observe că sunt neliniştit şi îmi fac probleme. Trebuie să fiu tare, căci ei trebuie să aibă încredere în mine. Deşi uneori mi-e atât de greu... De aceea m-am retras, dar tu m-ai observat; bine că nu şi ceilalţi.
Lia: Da; e greu să fi comandant...
Lucian: Mai ales când n-ai nici un sprijin din partea celorlalţi. Nici măcar din partea ta; sau mai ales din a ta...
Lia: Eu ţi-am acordat sprijinul meu, acum.
Lucian: Da, acum; doar acum... Întrebarea este dacă mi-l vei mai acorda şi în continuare, de acum încolo...
Lia: Nu te aştepta la prea mult din partea mea!
Lucian: De asta mă temeam şi eu. Păcat... Ne-am înţelege destul de bine. Sper numai să nu redevii ca mai înainte, când nu făceai altceva decât să mă cicăleşti. Poate că putem fi totuşi prieteni.
Lia: Ce-ai spus? Prieteni?! Asta nu! Doar colegi, nimic mai mult. Nu uita asta niciodată!
Lucian: Sigur. Atunci... Mulţumesc pentru ajutor, colega. A fost foarte drăguţ din partea ta.

replici din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu (2009)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Simţeam înainte de a gândi; asta este soarta oamenilor. Am încercat-o mai mult ca oricare altul. Nu ştiu ce-am făcut până la cinci sau şase ani; nu-mi dau seama cum am învăţat să citesc; nu-mi amintesc decât de primele lecturi şi de efectul pe care l-au avut asupra mea: e perioada când am căpătat fără întrerupere conştiinţa despre mine însumi. Mama lăsase câteva romane. Ne apucam să le citim după cină, tata şi eu. La început, nu era vorba decât să mă deprindă cu lectura graţie unor cărţi plăcute dar, în curând, interesul deveni atât de mare, încât citeam rând pe rând, fără încetare, şi ne petreceam nopţile cu această îndeletnicire. Nu ne puteam niciodată despărţi decât la sfârşitul volumului. Uneori tata, auzind dimineaţa rândunelele, spunea ruşinat: "Haide la culcare; sunt mai copil decât tine".

Jean-Jacques Rousseau în Confesiuni
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

ştii bine cum sunt
uneori prea bine
iar zăgazurile se închid cu destindere

degeaba-mi ascunzi fotografiile
gesturile
poeziile
eu ajung la înţelegerea că aşa e bine
că aşa e normal
că viaţa e mişto după mine
că...
şi aşa mai departe

ieri a murit o prietenă bună

azi am fost cu serghei rokerul
cu câinele lui
socks
şi i-am spus că rockul e muzică clasică
iar el nici n-a mişcat

după 600 de vodcă mi-e greu să-ţi spun
ca te iubesc
infinit
iar prietenii mei mă confundă cu o cometă

asta e
acum
oricând

poezie de Dan Iancu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noi toţi suntem Sinele care nu se schimbă, dar găzduieşte în el delirul minţii evolutive, doar rătăcirea gândului crede că e un drum de făcut pentru a ajunge undeva. Sinele e de o veşnicie Aici şi Acum. Chiar şi ideea ego-ului de superioritate sau inferioritate este văzută în EL. Chiar şi întunericul şi lumina sau dorinţa ego-ului de a-i învăţa spiritualitatea pe alţii pe care el, ego-ul nu poate vedea că sunt totul din întreg, ci îi crede ca şi el biete gânduri handicapate este văzută în Sinele tău. Înainte de a pretinde că poţi învăţa pe alţii dezvaţă-te pe tine de rătăcirea în dualitatea lumină-întuneric. Ego-ului îi e frică de întuneric pentru că el crede că în lumină poate vedea formele, el nici măcar habar nu are că adevărata ta identitate este veşnic nenăscută. Jnaninul însă este dincolo de nevoia de lumină şi întuneric, veşnic nenăscut. Identitatea lui nu e o persoană care aidoma unui copil de 5 ani doarme şi caută lumina pentru că "Dumnezeul" lui gândul l-a învăţat frica de întuneric. De ce îi e frică ego-ului de întuneric? Pentru că atât forma lui cât şi alte forme iluzorii se dizolvă în el. Întunericul nopţii şi al morţii îl înfricoşează pentru că el, ego-ul pretinde "evoluţia" cu lumină, pe un drum care nu există, pentru că nu e nicăieri de ajuns.

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Decembrie se repetă

tata a murit într-o noapte de joi spre vineri

aerul greu amplifica teama
sub cerul atât de rece şi negru
se prăvălea ca un bulgăre lumina
adâncind disperarea

undeva s-a produs o greşeală

mama avea ochii sticlaţi şi
mirosea a pâine proaspătă
mă ţinea strâns cât mai aproape de piept
să mai fim împreună doar pentru o vreme

dincolo de toate acestea
chiar şi Dumnezeu clipea îngăduitor

poate sunt vinovat în ideea că
n-am ştiut să aprind o lumânare pentru tata
dar exista riscul să nu pot să-l mai strig
ca atunci când îmi doream să fiu bărbat
şi îi imitam toate mişcările
însă am învăţat cu timpul
că acel ritual
e jumătatea care rămâne aici

mi-e teamă acum
respiraţia îmi abureşte vederea
bântui printre imagini
undeva la margine cade o stea
îmi aduce aminte de copilărie
de serile târzii în care număram
stelele în cădere şi inima îmi bătea
ca aripa unui fluture

nici nu ştiu dacă totul e adevăr sau minciună

dar ştiu că dincolo de clipa aceasta
mă aşteaptă tata

şi e decembrie

am glezne de sticlă realitatea
muşcă din mine sufăr dar nu spun nimic
nici nu vorbesc despre tata

e decembrie

şi oricum anotimpurile se repetă

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucian: Deci, ce fel de mesaj le-ai lăsat părinţilor tăi?
Mihai: Am vrut doar să-i liniştesc. Aşa că le-am transmis să nu-şi facă griji inutile, că suntem cu toţii bine, sănătoşi, că am ajuns pe Proxima, obiectivul misiunii noastre şi bineînţeles, că m-am căsătorit de curând, doar că n-am precizat şi cu cine. Am mai adăugat faptul că şi alţi colegi de-ai mei au făcut acest pas important în viaţă, doar că, de asemenea, fără acordul lor, n-am precizat care ar fi cuplurile formate şi le-am spus că singurii care n-au renunţat încă la burlăcie până acum sunt Nis, Lia şi... tu!
Lucian: Eu, da... Foarte bine! Şi ce-ai vrea să-ţi spun?
Mihai: Păi, nu ştiu... Spune-ţi părerea!
Lucian: Mihai, cred că ştii foarte bine care-i părerea mea în legătură cu asta. Dar de moment ce tu ai crezut că ai procedat corect, nu-mi rămâne nimic altceva de adăugat, decât să iau la cunoştinţă şi atât!
Mihai: Şi chiar nu protestezi deloc?
Lucian: Acum, după ce faptul e deja consumat, ce rost ar avea?! Doar ai trimis deja mesajul... Orice protest de-al meu ar fi absolut inutil!
Mihai: Deci, doar din cauza asta nu protestezi deloc?
Lucian: Campionule... Mi se pare că nici tu nu m-ai înţeles aşa cum trebuie! Eu doar v-am spus care este punctul meu de vedere în legătură cu acest gen de acţiune, dar nu v-am interzis niciodată să luaţi legătura cu cei de acasă, dacă voi consideraţi că ar fi corect să procedaţi astfel. Nu v-am impus nimic!

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumina

Trup mai curat decât apa fântinilor
Cu care păsările te-mproaşcă

Culoare pierdute, praguri interioare
Noapte a avalanşei şi furnicături în inimă

Nu-mi luaţi lumina!
Trup atât de curat, smuls limburilor
Limbă de stâncă, scăldată în soare
Care se leagănă între undă şi izvor
Mai greu de atins decât vara
Nu-mi luaţi lumina!
Ea mă aţâţă,
Ea mă exprimă,
Nu-mi luaţi lumina!

poezie de Mariana Cardas
Adăugat de Sara Dincu
Comentează! | Votează! | Copiază!